Cartea șoaptelor - un roman de Varujan Vosganian

 

„Cartea șoaptelor”... sau cronica de familie a unui popor trecut prin genocid *

     „Lumea de azi nu seamănă cu cea de ieri și nici cea de mâine cu cea de azi, căci lumea e din ce în ce mai grăbită”, scria Vorajan Vosganian într-un articol publicat în România Literară. Dar a surprinde, totuși, lumea de dinaintea ta, din timpul tău – și a o arăta așa cum e într-o carte,  multora dintre noi ni se pare un act temerar a unui vrăjitor amânat cum este scriitorul. Căci a descrie viața unei lumi, așa cum a fost, trebuie să o fi trăit pe a ta, deopotrivă, în tragismul și frumusețea ei, incluzându-i aici atât cerul, infernul, ființa umană și adâncimea sufletului ei cu tot haosul în care e împinsă să-și ducă acea ființă viața, încât și cititorul să poată spună că, da „cartea e și ea o lume”. Sau ca să-l răstălmăcim pe J.L.Borges, care spunea că „cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea”, atunci, cu siguranță scriitorul ascunde o lume în cărțile sale. Mai spunea Vorajan Vosganian în acel articol din RL, că omul are puterea de a uita, dar se cuvine, din când în când „să ne lăsăm purtați de sindromul retrăirii”; iar aceasta e menirea scriitorului, să aștearnă cuvintele „poveștilor trăite”, fiindcă odată scrise, ele nu se mai pierd, ci se adună laolaltă într-o frescă literară de mari dimensiuni care va dăinui și peste veacuri. Iar cuvântul, după cel De-al Doilea Război Mondial, devenise cel mai mare ucigaș care se lăsase într-un alt război peste Europa. Cum în istorie fotografia are valoarea documentului, în „Cartea șoaptelor”/ed. Polirom 2012 – ediția II-a – de Varujan Vosganian, desemnată în 2009 „cartea anului„ de RL și în 2015 „cartea-simbol pentru condamnarea crimei de genocid”, fotografiile țin adesea locul oamenilor vii care își spun povestea, așa cum a văzut-o fiecare dintre eroii acestei cărți. Cartea șoaptelor este cronica de familie a bunicului Garabet Vosganian dinspre tată și a bunicului Sertrak Melichian după mamă, așa cum o țes ei din amintiri și fotografii copilului Varujan, care stă la pândă, trage cu urechea și memorează fiecare amintire a lor cât și a tot felul de personaje anonime și colective, dar toate, cum spune autorul, „au purtat pecetea secolului XX”. Privite în acest fel, viețile bunicilor lui Varujan Vosganian sunt „un fel de cronică a lucrurilor neașteptate”. În același timp este un imn al suferințelor îndurate de poporul armean în perioada masacrelor din anii 1894-1895 și continuate cu suferințele îndurate în convoaiele de surghiuniți în Cercurile Morții și genocidul poporului armean ca urmare a deportărilor forțate din anii 1915-1916 și chiar mult după aceea. Convoaie mari pornite din frumoasele ținuturi ale Anatoliei către deșertul Deir-ez-Zor din Mesopotamia. Că din cei aproape un milion și jumătate de armeni deportați, doar zece la sută au ajuns la capătul deșertului în Mesopotamia. În familia sa, cât și-n multe alte familii, spune autorul, mulți s-au căutat unii pe alții, uneori s-au regăsit la mii de km. depărtare (Buenos Aires din Argentina, sau America), ori aici în România (Craiova, Focșani, Constanța, București etc), așa cum sute de mii de familii au avut de căutat pe câte cineva.

    „În copilăria mea am trăit într-o lume a șoaptelor”, notează în carte autorul. Memoria copilului reține o realitate, ficțiunea scriitorului redă o latură verosimilă a realității reconstruite pe baza unei documentări fantastice dacă refacem cu ochii de azi Lumea de atunci, când s-au desfășurat evenimentele, știind că fiecare om trăiește „într-o margine” a lui, cu viziunea lui despre lumea reală, iar singurul lucru pe care toți îl au în comun sunt poveștile din acel veac. Și odată cu apariția acestei fresce de mari dimensiuni numită Cartea șoaptelor, profeția lui Flaubert care spunea că „romanul își așteaptă Homerul său”, iată că prin acest autor prolific, având pe cei doi bunici (dinspre tată și mamă), supraviețuitori ai acelui veac nebun, profeția s-a împlinit.  

    Cititorul parcurge ca în Vechiul Testament, alături de poveștile celor doi bunici, poveștile ingenios elaborate ale lui Micael Noradunghian, Harutiun Khantirian, Arșag Savagian clopotarul, Harutiun Fringhian regele zahărului, Dicran Bedrosian cu pățania lui la sosirea bolșevicilor, Onik Tokatlian căpitanul de vas, Minas orbul, Sahag Șeitanian eroul groaznicei deportări spre Deir-ez-Zor, Virginica Papazian, Simon Șeitanian cel cu drama repatrierii, Mesia Hacerian securistul fără scrupule, Misak Torlakian cel cu căluții de lemn din operațiunea Nemesis, Mantu țiganul (șeful orchestrei de trompete, fligoarne și tromboane), Mitică nebunul tăietor de lemne și mulți alții. În Cartea Șoaptelor se mai povestește despre ziua în care s-au ars cărțile (periculoase pentru regimul pe model stalinist înființat la noi, întrucât „cărțile sucesc mințile și nasc dușmani ai poporului”, nu?), despre cruciada femeilor martirizate, ori despre progromul țărănimii la colectivizarea forțată, când tancurile și mitralierele aduse de tânărul Ceaușescu au tras fără milă în oamenii care refuzau, pașnic, colectivizarea, iar cu obuzul au „ucis” până și clopotul bisericii. Scrise parcă fără milă pentru ochii cititorului e scena omorârii și filmării de către legionari a lui Nicolae Iorga în pădurea de la Strejnicu, ca și scenele perhezițiilor de noapte ale noilor stăpâni instaurați odată cu sosirea tancurilor sovietice, când în miez de noapte armenii (așa zis „bogătașii dușmani ai poporului”) erau scoși din case și percheziționați la „piele” ca să scoată aurul ascuns, apoi violurile și bețiile din desele escapade ale soldaților ruși „eliberatori”. Rămân și în memoria cititorului dramele celor deportați în Siberia dintre repatriații în Armenia și din scrisorile lor, la adunările armenilor în cavoul lui Seferian din cimitir se decriptează numele acelui Staipelochian născocit de repatriați, ca avertisment la acțiunea de repatriere. Tot în cavoul lui Seferian cel emigrat la vreme în Argentina, se vorbește în șoapte acolo unde se discută despre abdicarea regelui, de alungarea episcopului armean și a mamei sale din Episcopia de la București, despre revoluția ungară și moartea lui Kenedi, ori se ascultă la „telefunken” radio Europa Liberă pentru aflarea știrilor înterzise în țară.

     Ficțiunea, spunea Vorajan Vosganian, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea literatură, fiindcă ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul realității. Am reținut din biblie, ca învățătură, că „iertarea este privilegiul celor puternici”. Bunicul Garabet prin felul lui de a liniști oamenii, de a-i sfătui și lumina, încât să discearnă binele de rău, este un exemplu al Omului care iartă și ne duce cu gândul la întâmplarea lui Iisus pe munte, în fața stăpânului care-și bătea vita de povară că nu se mai ridica de jos, atunci când îi spune: „Și dă dovadă de bunătate în viață, ca să ai iertarea dincolo”. Prin poveștile fiecărui personaj din această carte, strânse într-o cronică mult mai mare, aducând mica istorie a fiecăruia pe scena acelui veac nebun, autorul a scos pe fundal marea istorie a tragediei unui popor de pe planeta aceasta. Pot spune că e și un fel de biografie „neromanțată” a autorului prolific, scriitor și poet de mare forță. După cum vedem Vorajan Vosganian apelează, în afara documentelor vremii, la reperele sale referenţiale: gândirea și filozofia creștină de la imnurile biblice, taine ale sufletului, ale reîncarnării în personaje ale copilăriei, dar și scepticismul cioranian simțit de fiecare dintre scriitorii care au descris, în adâncime, psihologia oamenilor din popor. „Pentru că nu poți schimba lumea de unul singur” (cum spune autorul), dar, aducând faptele unei realități și sub ochii cititorului, cineva tot va înțelege că împreună vom face lumea să se schimbe. Dacă și cititorul meu a înțeles că trebuie să iertăm, dar să nu uităm nebunia unui veac trecut, sunt și eu mulțumit că, iluminând brusc un înțeles, am adus „semnele” trecerii prin această epopee a scriitorului (la origine armean), acest vrăjitor al cuvintelor, cât mai aproape de fiecare.      

        

                                                                        Tudor Cicu

* comentariu susținut în amfiteatrul Muzeului Județean Buzău (acum un an) la o lansare de carte (proză scurtă-povestiri) a scriitorului Varujan Vosganian. 

Romanul istoric - de George Bratu/Buzău

                                 Predoslovie

          ( sau cum omul hăituit își găsește, la final, iubirea)

 

      Născut din revelația evului fanariot pe care i-a produs-o lui George Bratu ampla documentare din filmele cu haiduci, cronici, înscrisuri din documente etc., romanul său e o prelungire a cântecului baladesc despre un fabulos timp fanariot, când Alexandru Ipsilanti, beizadeaua fanariotă, visa la domnia celor două țări: Moldova și Țara Românească. Ruinat și părăsit după prima domnie, Ipsilanti se va întoarce în Moldova pe tron și cu ajutorul țarului Alexandru al Rusiei se îndreaptă și spre Bucuresti, pentru o scurtă perioadă și la tronul țării, unde se va stinge lent în anul ce va urma. Aceasta este doar atmosfera romanului lui Bratu, povestea celor doi eroi, Dide și Crăcea este însă savuroasă și plină de suspansuri, aventuri palpitante și iubiri de zile mari. „Trecătoarea pribegilor” deci, este o istorie a sosirii din pribegie a domnitorului Ipsilanti și a intrării cu solie trimisă din partea țarului Rusiei, Alexandru, pentru a ocupa tronul în Țara Românească (din Bucureștiul de altă dată), o istorie văzută prin prisma celor doi eroi. Intrați în oastea domnitorului Ipsilanti, acești doi eroi cred a li se arăta o nouă perspectivă în viață, iar zbuciumul lor arătat pe tot parcursul romanului înclină, mai curând, către o sinucidere lucidă, lentă, un protest la decăderea țării a cărei martori și participanți erau. Intrând în povestea cărții, intri în atmosfera acelei perioade fanariote în care parcă și vezi alaiul domnitorului fanariot intrând în București după atâta risipă de nebunie în goana după tronul țării, ca să-și ia locul între boierii ruginiți ce pândeau la hanul lui Manuc, sau lângă Curtea Veche svonurile din Divan (ori) de pe la negustorii înhăitați cu turcii care umpleau ca niște păduchi ușile tuturor palatelor unde se hotărau trădările și mazilirile. Dar când începi să vinzi domnitorii, iscând pizme vechi (așa cum o făceau boierii la vremea aceea) știai că scapeți și atunci nimeni nu te mai băga în seamă. Suntem pe vremea intrigilor când, în conacele boierilor foia o lume febrilă, purtând vorbe de colo-colo și abia așteptau ca noul domn să intre în dizgrația turcilor. Și plătind pungi grele cu monede de aur, mai toți dădeau din coate să reintre în grația noului domn înscăunat pe tronul țării. Cântecele populare și istorisirile despre acele perioade istorice, despre domnii risipitori perindați la tronul Țării Românești la anii 1806 și ceva, l-au inspirat și pe George Bratu în romanul „Trecătoarea pribegilor”, iar autorul romanului de față surprinde cu multă finețe tensiunea copleșitoare a vremurilor din înscrisul hrisoavelor, a cronicilor și baladelor noastre, cu acele zvârcoliri ale unor suflete fărâmițate din popor. Iar lumea asta din epoca neagră a domniei fanariote în țările Române, a unui popor mereu în suferință, atât înainte cât și după a doua decadă din sec. al XVIII-lea, care l-a atras întratât pe George Bratu să-și scrie romanul, era parcă stăpânită de o chinuitoare prăduire atât din partea boierilor hrăpăreți cât și a hoardelor otomane însetate de sânge și plăceri.

      „Trecătoarea pribegilor” (continuarea la vol I) va mișca toate inimile celor care vor citi mai departe povestea lui Dide, nepotul moșului cioban Dică și a babei Anica, însoțit de această dată în pribegiile sale prin țară de ortacul, frate mai mare, căpitanul Crăcea. Desprinsă ca dintr-o baladă veche, cu boieri, arnăuți și haiduci alunecoși ca niște șerpi, romanul lui G. Bratu păstrează doar poemul de slăvire în proză al cântecului și baladei vechi, în rest povestea e firească și tumultoasă. Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri, cu destinul său, dar și să descrii arhaic atmosfera de poveste a acelei epoci. Mai mult, această poveste poartă și zbuciumul luptelor duse de popor împotriva turcilor năvălitori de peste Dunăre, din ținutul bulgăresc, pașalâc turcesc. Și autorul îmbină fericit tema destinului imprevizibil al eroilor lui, cu trădarea, cu iubirea, și cu dorința de bunătate și împlinire existențială, într-o lume parcă „scoasă din țâțâni”. Romanul începe cu misiunea încredințată de domnitorul Ipsilanti celor doi eroi, Dide și căpitanul Crăcea, de a o elibera pe tânăra domniță Ludmila, o rudă a țarului, aducerea fetei fiind „biletul câștigător” pentru tronul din Țara Românească. În drum spre București, unde turcii ascunseseră fata, eroii noști întâmpină o serie de peripeții în cale, fac demascarea unor hoți de vite, ba căpitanul Crăcea întâlnește pe aleasa inimii sale Ilinca, iar în cele din urmă fac planul răpirii rusoaicei răpite și, după o palpitantă luptă cu turcii, eliberează și iau cu ei pe tânăra rusoaică, Ludmila. Dar trecerea fetei spre Moldova întâmpină alte peripeții demne de filmele haiducești cu aventuri. În cele din urmă, vestea eliberării domniței din Rusia ajunge și (spre liniștea lui Ipsilanti) la urechea domnitorului nostru cât și al țarului rus. Dar ca în orice domnie a acelor vremuri, pornesc pe la spatele domnului și urzelile, dar și trădările. Și Ipsilanti uită de „ridicarea la rang de onoare” a celor doi eroi, cât și de promisiunea făcută lui Dide. Dide se hotărăște să-și vadă satul natal, bunicii și surioara înfiată, Dochița, lăsată acasă, în urma fugii lui din primul volum. Aici, găsește satul ruinat ca urmare a focului pus de turci, bunicii morți și Dochița dispărută. După atâta întristare vine și bucuria reîntâlnirii la mormântul bunicului, cu Dochița, surioara lui. Are loc o fugă spectaculoasă a celor doi, iarna în sanie, spre București, terminată cu bine. Aici are loc reîntâlnirea cu fostul haiduc Radu, cel cu care fugise în munți prin „trecătoare” (în primul volum), acum, prins și întemnițat. Evadarea haiducului din temniță e un scenariu care se citește cu inima cât un purice și este demnă de pana unui scriitor de romane cavalerești vechi. Oltenia fiind în primejdie, Ipsilanti îi trimite pe cei doi eroi să oprească năvălirile turcilor de peste Dunăre, în toate satele și orașele Olteniei. La întoarcere, cei doi află că Ipsilanti a părăsit tronul din București, trădat de boieri, dar și de „visul” țarului de a stăpâni ținuturile românești până la Dunăre, și că s-a întors în Moldova, iar de aici cum că s-a refugiat la Kiev. Urmările fugii lui Ipsilanti îi lasă descoperiți și la mâna boierilor trădători pe cei doi eroi, care aleg calea fugii peste munți, înapoi în Transilvania. Dar nu singuri, ci cu cele două domnițe, Ilinca și Dochița. Mai întâi o eliberează pe Dochița (acum aflată în casa boierului Goran din primul volum, răpită de acesta), dar îi iau cu ei și pe cei doi soți, Ilie și Florica, cei care îi ajutaseră la eliberarea Dochiței din casa boierului Goran. Ca într-o moralitate medievală, în toate scenele plutește și ni se dezvăluie chipul morții autentice și un spectacol al măștilor ce trimite la viziunea carnavalescă asupra acelei lumi.

        „Trecătoarea pribegilor” continuă demonstrația unor scene palpitante și încântătoare, pâna la inevitabila concluzie logică a iubirii nemuritoare dintre Dide și Dochița (care nu-i era rudă, ci o fată înfiată de bunicul Dică), o iubire apropiată de liniile parabolei din baladele vechi. În acord cu noua miza a parabolei, povestea iubirii dintre cei doi devine asemănătoare unui basm. Nu e romanul unui destin, ci al unei stări a țărilor române la acele vremuri, când începuse a se înfiripa mișcarea de eliberare a Țării Romănești sub Tudor Vladimirescu. Lamentabilul eșec al Eteriei (o epocă de sumbră și profundă depresie) marchează încheierea unui ev și a unei civilizații. Solia haiducilor venită la stână (din finalul romanului), aduce vestea că Tudor Vladimirescu, pornit din Craiova să scape țara de năpârci, îi vrea în oștire și pe cei doi eroi ai romanului, Dide și Crăcea. Iar mult așteptata nuntă a lui Dide cu Dochița și a lui Crăcea cu Ilinca, nu este prea departe. Iar la stâna din munte, a ciobanilor coborâți la sat, și pe care au transformat-o în locaș de odihnă, se profilează, cât de curând, nunta celor două perechi de îndrăgostiți.

      Poveștile cu feciori de oameni nevoiași, fecioare țărăncuțe și haiduci legendari ori răzvrătiții hăituiți de potere din „Trecătoarea pribegilor”, sunt un amestec de realitate și legendă și are aura romanului-basmic cu accente realiste, multe scene ne conving că întâmplările ce ni se narează s-au petrecut cândva aievea și nicio clipă nu le percepem, pe undeva, că ar aparține fantasticului. La urma urmei, chiar în modul cum își descrie întâmplările, autorul e convins că basmul în sine este o continuă întâmplare; întâmplare menită a te ține prins în mrejele ei, suferind și trăind alături de eroii săi o poveste despre o lume în agonie surprinsă într-o altă dimensiune decât cea reală.

       George Bratu are înzestrarea unui bun cronicar prin apariția și a acestui al doilea volum, iar scrierea sa îi remarcă toposul basmului îmbinat cu relatarea istorică, autorul conducând cititorul „pe un tărâm incitant de poveste”. Cu alte cuvinte George Bratu găseşte salutar să transforme realitatea în poveste și povestea în realitate, sporind consisten­ţa baladescului din primul volum.

 

 

                                                       Tudor Cicu

despre tine...

 

despre tine...

 

despre tine îmi vorbește

tot mai rar câte-o știre în cotidianul local

cu care mă întâmpină de o vreme

femeia din ghereta cu ziare de la poarta crângului,

dar preferă să-mi spună orice minciună

numai să ia de pe mine

povara acestor dimineți gata să-mi repete

că visele mele sunt iluzorii...

ca lacrimile din icoana făcătoare de minuni.

despre tine mai vorbesc și frunzele căzute pe alei

în crâng. și câteva păsări uimite

că încă pașii mă aduc aici,

la copacul sub care

odată n-a mai vrut să plece poezia

și atât a ținut să asculte povestea noastră până la capăt;

la fel cum încerc de o vreme

să înțeleg și eu

zbuciumul acestor păsări fără cuib.

dar în noaptea asta

luna se dă în scrânciob cu visele mele

pesemne-i târziu

să mai caute cineva în lada cu zestre

rochia de mireasă

și pantofii celei uitate și acum în poveste.

 

ce noapte e asta...

 

ce noapte e asta...

 

ce noapte e asta, de ce pun eu scara

și-aștept de la tine să aud cam ce crezi,

când ninge de-o vreme din zori până seara

mai crezi tu frumoaso în povești cu zăpezi?

 

măcar de ar trece și troici ca-n siberii

în cântec de-armonici, sau în chiot pe drum

la trap meargă mânjii prin vaste imperii

iar tu să îmi depeni, versuri rare duium.

 

și simt cum ți-e teamă că-n vis deocamdată

sunt ca pe o plută într-o ramă sub cer

iar luna îmi ține umbra speriată

o, doamne! ca și cum, eu îi sunt temnicer.

 

la vise pun scara și aștept să-mi răspunzi

ce povești ți-ai dori din acest labirint

când te uiți de la geam și pricep că-mi ascunzi

c-ar ninge pe-afară și poveștile mint.