luni, 31 octombrie 2011

18. Dinu Păturică, redivivus... şi alte vorbe grele


Mă gândeam, pe timpul concediului petrecut în Grecia, pentru ce luptase Byron contra turcilor? Pentru că Byron, nu se mulţumea cu lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise despre frământările poetului la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi şi, continui (în pofida nedumeririlor din parte unora şi altora) să scriu şi să descifrez în tainiţa unor gânduri ale poetului de azi, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou în regimentul de voluntari pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia, nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit, să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: ”O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al-III-lea. V. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu „Iarba de mare” de la o neînţeleasă interpretare. Am făcut aceasă introducere, pentru a fi mai bine înţeles asupra a ceea ce vreau a vă spune acum. Omul-de-ocară (din povestirea lui LIS, postată în Jurnalul său), spuneţi voi, se vaită şi el că de! unii încă mai publicau după excluderea sa de la revistă, fără să le pese de excluşi. Păi, haide boieri dumneavostră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică (cel amintit, aici, în povestirea lui LIS): „ – Să trăieşti, măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin măriei-tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da...”.  Aşadar, „după ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”, abia atunci, Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Nenea Iancule, nene Iancule!? Păi bine bre: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese asta), la ce bun a-i mai acuza acum pe iluştrii predecesori ai „Cotidianului”?. Autorul îţi confirmă teoria matale: „banul a închis gura tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Omul-de-ocară (autorul, adică), în calitatea lor de înaintaşi ai acestui act înjositor? Ca şi Dinu Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor repezi să sărute haina princepelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Acum, realizaţi grozăvia acestei istorisiri propuse de LIS? Şi, asupra căreia, unora dintre dumneavoastră, vi s-a părut exagerată? Aştept întrebările şi nedumeririle voastre. Nu a scris poetul (până acum) în proza sa, cât vom decripta de aici încolo noi, pentru că, aici, se ascund multe vorbe „grele”. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer).        

duminică, 30 octombrie 2011

17. Cine să le dea un rost?


Într-o proză scrisă în tinereţe, LIS, scria următoarele, despre un personaj sinucigaş: ”E convins că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat”. Poate într-o altă viaţă, spunem noi. Ca Ivan, din proza cu acelaş nume, de Mircea Eliade. Sinucigaşul acela, apăsase pe trăgaci, crezând că nu „cefe de barbari, la ţâţâna/temeliei acestei lumi” crăpa el, ci pur şi simplu (cum scria în poemul din care cităm acum), „crăpam pepeni galbeni”. Ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din noua proză propusă acum de LIS? 1). „culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate”. (dar când? când? în ce viaţă?). 2). „el (Ion Aluivasile, din povestirea: Musca din cap) se află pe graniţa dintre două lumi”. Aduce acest amănunt strecurat chipurile, întâmplător, un element nou în discuţie? 3). „caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie”. Sunt şi aici (ca în proza lui Eliade) o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filozoful Darie), cerul ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august, nu-i tulbura ochii. Aluivasile era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei. „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face, cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, LIS, aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)... visuri. Cine poate să le dea un rost?”. Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Aluivasile, se află la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde încă nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Deocamdată în proza lui LIS, lui Aluivasile nu i se alătură nimeni. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar câtă e relitate aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu.     

marți, 25 octombrie 2011

16. Scrisoarea 6 din strainatate

                                                                  Motto:
                                                                “Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi noapte,
                                                                 A avut el o vedenie de-asta...
                                                                 Care-a-ntors tot satul cu curu-n sus”
                                                                                              Marin Soreascu

   În vise (scria Coleridge) imaginile pe care le reţinem în subconştient, pot semnifica anumite impresii, despre care, noi credem că, astăzi, ni se reaminteşte ce ni s-a întâmplat într-o viaţă anterioară, ori ce ni se va întâmpla într-o altă viaţă, necunoscută, în care ne vom duce cu toţii cândva. Neliniştile, ameninţările, lucrurile ori exaltările noastre din vis, vor trebui să aibă niscaiva semne de decriptat pe lumea asta! Las altora, plăcerea de a decripta visul meu din Viena. Mă aflam (în vis) în banca întâi la şcoală, cu cine credeţi? Nimeni alţii decât soţii Ceauşescu. El era îmbrăcat în costum închis. Părea tânăr. Ea, aflată în dreapta mea, era într-un costum tineresc, de vară, de culoare verde-deschis (ceva străveziu), cu părul castaniu în bucle, lăsat până pe deasupra umerilor. Aveam cu toţii caietele deschise şi notam tot ce aşternea  pe tablă profesorul care ne explica o teorie cu nişte radicali. Culmea! Mă simţeam mândru că eram întrebat în continuu, de „tovarăşa”, care nu înţelegea demonstraţia. Dimineaţa, în loc să ne facem bagajele şi să plecăm mai departe spre Bratislava-Praga-Lepzig, fiul meu este sunat pe mobil, să se prezinte peste două zile la servici, din motive neprogramate. Plecăm din Viena, înapoi, spre Budapesta, pe 23 oct. la orele 11,15. Aproape de ieşire, spre graniţa cu Ungaria, suntem traşi pe dreapta de un echipaj al poliţiei, care brusc ne iese înainte la cca. 500 m de graniţă. Motivul: pe autostrada cu trei benzi de circulaţie limita de viteză la un moment dat, era 80 km la oră, iar noi am avut (?) cca. 111. I-am explicat poliţistului că nu avea de unde să mă vadă, deoarece rulam după un vehicol inmatriculat Austria, că nu avea cum să ne surprindă tocmai pe noi la viteza asta din moment ce, celuilalt i se dăduse liber înainte. „Am văzut eu”, ne-a spus poliţistul în limba lui rigidă. Cu nebunii care au făcut cândva doar patru clase şi de aceea se fac poliţişti, e bine să nu te pui. Au fost, pesemne, urechiaţi la rândul lor, încă din şcoală, de, prostul nu trebuia lăsat repetent. Şi, uite-l acum repezindu-se la gâtul altora şi arătându-şi muşchii.  Plătim amenda de 30 euro cerută, dar arătându-i bancnota de 50 euro, începe să ridice suma amenzii. I-o smulg din mână, spunându-i că sunt gata să mergem „ţuriuk nach Wien ţum Konsulat”. Renunţă şi ne taie amenda de 30 euro. La radio tocmai cânta Rihana, şlagărul ei „Man down”. Aş fi vrut să i-l pun şi poliţistului, în special, să audă referenul: „Cremenal... cremenal!”. Mă gândesc la ce spunea Cioran: „În Europa, fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna”. Occidentul, o putreziciune cu miros frumos, cum ni se spunea în comunism, rămâne totuşi un semn mare  de întrebare, pentru toate îndoielile mele. Vizităm Balatonul trecând prin Veszprem. Mai exact, lacul Balaton. Ne oprim în oraşul Balaton kenese, apoi în Söfök. Balatonul pare marea lor. De fapt, nu-i decât un lac întins, de apă dulce situat între dealuri. Orăşelele înşirate de o parte şi alta a lacului, sunt gen staţiunile noastre de la malul mării: Costineşti... etc. În Budapesta facem ultimul popas de o noapte, înainte de a pleca spre ţară. Găsim un hotel (altul decât cel de la sosire) cu nişte condiţii excelente  la un preţ bun. De altfel, preţurile produselor cumpărate în market-uri, sunt identice cu ale noastre. Bem bere la o terasă-bar cu 450 HUF (cca. 1,5 euro). Comparaţi cu preţul berii băute la Viena (3,8 euro) şi vom înţelege cu toţii cîte ceva. Cu preţurile se pare că suntem în Europa, cu salariile, însă, mai prin ghetourile Europei. Budapesta ne-ar fi dezvăluit şi alte minunăţii: parcul uluitor cu fântâna vorbitoare din insula Margit, cetatea (interiorul) Budei, peşterile din Gellert cu băile termale, parcul cu statui, castelul Gödöllö unde poposeau în trecere şi Franz Iosif cu soţia Sisi... Ne întoarcem în ţară prin Szeged (plouă tot drumul, înaintăm greu), trecem apoi podul peste Tisa spre Nădlac şi prin Arad-Deva-Orăştie-Sibiu.Piteşti ajungem la ora 02,40 acasă la fiul meu în Bucureşti.Ultimele gânduri care-mi vin după atâta drum şi oboseală, sunt: În ţara mea nu plouă/Dar nici soare nu-i/Ce bucurie să ajungi acasă!/Îmi las stiloul şi-l agăţ în cui.  

                                                                                                           

duminică, 23 octombrie 2011

15. Scrisoarea 5 din strainatate


                                             

                                                                                  Motto:
                                                                                „Istoria lumii este tribunalul lumii”
                                                                                                              Friedrich Schiller

   Nu trebuie sa ne fie dor de ceea ce am trait, ci de ceva ce am fi vrut sa traim, ar putea fi gindul calatoriei mele prin Europa, dar, nu vreau sa-mi fac din aceasta un motiv de nostalgie, caci ar putea fi la fel de inselator ca toate celelalte ginduri. In cea de a doua zi petrecuta la Viena, ne planificam timpul la maximum. Asadar, ne luam tichete de 5,7 euro/pers. valabile pentru toate mijloacele de locomotie: metrou, tramvai, autobuz etc... Cu harta orasului, de pe pliantul primit la hotel, pornim la drum. Trecem din nou pe la Stephansdom, Burghteatr, Opera, palatul Hundorf, sa le vedem si la lumina zilei, iar soarele sa ne ajute sa scoatem pozele mai clare. Vizitam biserica Karlskirche, construita prin 1715 in cinstea lui Karl Barromeo, sfintul patron al luptei impotriva ciumei. Carol al VI-lea, se pare, ar fi cel care a comandat-o. E un amestec de baroc (cupola ca o ceapa) si stilul oriental al turnurilor ce o strajuiesc (stil cunoscut si la noi, la minaretele geamiilor din Mangalia si Constanta). E un loc prin care se preumbla turistii. Doua armonici care rasuna in apropierea bisericii imi par cunoscute, dupa melodiile romanesti. Luam tramvaiul nr. 2 pina dincolo de canalul separat al Dunarii, apoi metroul cu care trecem ba pe sub pamint, ba pe la suprafata, pe deasupra fluviului Dunarea, pina in cartierul nou Austria/Wien Center Cyti. Vizitam Donauparkul si privim de jos in sus turnul Dunarii, inalt de 202 m. O plimbare cu liftul pina sus, pentru a admira panorama orasului ar costa cca. 7 euro/pers. Renuntam pentru a ne plimba prin parc. Lume putina (cca. 10-15 persoane iesite sa-si plimbe ciinele de lesa si citiva copii ce fac inconjurul parcului cu trenuletul. Servim la un chiosc cite o pita (impartim in trei o pita mare de 6 euro) dupa care plecam cu metroul spre palatul Schönbrunn, vechea resedinta a habsburgilor. Intelegem de pe ici-colo din inscriptionari, ca acest spectaculos palat a fost construit pe locul unde padurea din afara orasului (la acea vreme distrusa in timpul asediului turcilor din 1683) constituia jungla Vienei, azi inima orasului. Maria Tereza a comandat si supravegheat personal decorarea interioarelor. Galbenul de Schönbrunn de pe fatada cladirilor poate echivala cu albastrul de Voronet. Aici a dormit si Napoleon Bonaparte, cind a ocupat Viena in 1805. Turistii sunt indrumati sa viziteze aici, citeva obiective de o frumusete rara: sala oglinzilor, sala lui Napoleon, salonul albastru chinezesc si salile Elisabeta si cea de Portelan. Retinem un aspect semnificativ petrecut aici: monarhia austriaca a fost abolita in 1918, cind ultimul imparat, Carol I a abdicat in salonul albastru chinezesc. Nu platim biletul de intrare deoarece ne-ar lua pe putin 5-6 ore vizita si s-ar insera. Ne incinta gradina, aleile, statuile ce strajuiesc curtea exterioara pina la un basorelief din statui reprezentind scene mitice diverse, postat deasupra unui bazin cu apa, imens, si labirintul strajuit de arbori desi ai gradinilor. Trecem apoi prin parcul Stadtpark din apropiere, unde facem fotografii linga statuia lui Fr. Schubert si mai ales dinaintea impunatoarei statui aurite a lui Johan Strauss, reprezentat in picioare sub arcul unei cupole cintind valsul vienez la vioara. Cautam mormintul lui Schubert, se pare inmormintat in cimitirul central unde se zice ca i s-a inaltat si un monument impunator. Dar, ne ratacim si nu-l gasim. Ma impac cu gindul ca a muri, inseamna a calatori in lumea de dincolo, unde probabil toti cei pomeniti aici, au inceput o alta viata. Or fi si fericiti pe acolo? Ne inchipuim doar, cit de fericiti paseau ei pe strazile Vienei! Ceea ce curge acum de-a lungul strazilor, pe deasupra cladirilor ce nu cred sa se mai construiasca vreodata, nu este umbra lor, ci umbra noastra cautindu-le urmele. "Gindirea nu se inalta decit la cei ce pot iubi sau uri”, spunea Pasteur, dar omul contemporan nu mai e pasionat decit de frumos si nou, si inca nu orice fel de frumos si nou, ci mai ales de cel arhitectural in stil suprarealist si eventual de estetica industriala. De aceea il inteleg la virsta mea si il admir pe fiul meu care tine mortis sa vada constructiile gigant din sticla si beton de 250 m si altele in jur de 200 m din zona industriala a orasului Viena. Si mai ales sa se pozeze la baza acestor mastodonti. In final trecem in revista impunatoarele cladiri ce gazduieste in prezent Primaria si Parlamentul. Primaria in stil neogotic, cu clopotnitele sale si rozetele de piatra in ferestrele ascutite, atrag privirilor nu numai admiratia locuitorilor orasului dar, si pe cea a turistilor care, dupa cum zarim, sunt cu sutele in jurul ei. Si toti cu aparatele foto ridicate in sus. In piata din fata cladirii Rathaus (primaria), se desfasoara la ora cind trecem noi, un festival de muzica. Fiul meu crede ca noaptea, luminile ii vor expune cladirii toata frumusetea si decide sa revina pe inserat. Parlamentul e o cladire magnifica, de dimensiuni ceva mai mici ca ale Parlamentului ungar, dar, pe cele doua rampe mari care conduc spre intrarea principala, sunt asezate statuile filozofilor si ginditorilor greci mult incercate de aparatele foto. Coloanele centrale sunt asemanatoare coloanelor intilnite pe Acropole. Aici a fost proclamata prima data Republica Austria in octombrie 1918. Dupa 8 ore de mers, ne retragem spre hotel pentru ca nu ne mai simtim picioarele. Doamne, cum ne-am mai preface in lastuni ca sa putem zbura, nu tiri pur si simplu pe pamint. A fost ziua cind inimile noastre s-au umplut de un cintec nestiut pe care il voi descifra probabil, mult mai tirziu. Si, inteleg de ce spunea Schiller, astfel, despre lume: „Lumea nu-ti poate darui ceea ce nu primeste de la tine”.    

sâmbătă, 22 octombrie 2011

14. Scrisoarea 4 din strainatate

                                         

                                                                        Motto:
                                                                “Cum sa-mi impiedic sufletul
                                                                 Sa nu-l ajunga cutremurat pe-al tau?”
                                                                                Rainer Maria Rilke

   Nu-mi scriu aceste note de calatorie gindindu-ma la ce i-ar placea sau nu cititorului meu, la ce i-ar placea sa asculte ori la ce i-ar conveni sau nu din tot ce scriu eu aici. Scriu din placerea de a-mi arata in primul rind mie insumi, ca acele ginduri purtate in subconstientul meu, prin aceste drumetii, pot si cumva sa ma reprezinte si sa-l faca pe cititor, atent la anotimpurile sufletului meu ratacit intr-o lume ce incearca a-mi rasfata privirea. Si, poate din acelasi motiv, pe care il incerca si poetul austriac: „Sunt singur: ce sa-ncep cu graiul oare?” Cu acest gind, parasesc impreuna cu sotia si fiul meu, Budapesta, pe 21.10.2011 si, la fix ora 11,15 intram pe autostrada Wien/Austria. Primul amanunt care ne atrage atentia in afara autostrazii impecabile, sunt aripile cocorilor rotindu-se pe cimpul impinzit de eoliene. Asa imi place sa le zic eu, elicelor de la eoliene. La 30 km. distanta de orasul Gyor, numar cu sutele. E o zi de toamna frumoasa. Temperatura afisata la bord: 110C. La ora 12,57, intram in Austria. Din nou, cimpurile eolienelor isi agita cocorii in aer. E ora 13,45 cind intram in Viena. Ne cazam la hotelul Ibis, pe Mariahilfer gürtel, conditii bune, dar sub cele gasite la Budapesta, ce ne costa si mai scump: 160 euro, fara a fi inclusa aici, parcarea. Facem o mica recunoastere a zonei. O luam la pas, pe Mariahilfer straße in jos. E o strada cu mare agitatie de trecatori si multe, multe magazine si restaurante. La biserica Maria Hule (cu statuia lui Joseph Haydn in fata), linga hotelul Haydn, facem primele fotografii. Dupa cca. 2 km, ajungem in centrul Vienei, in dreptul palatului Muzeului de istorie si Muzeul stiintelor naturii. Intre ele, parcul unde se afla situata impunatoarea statuie a imparatesei Maria Tereza, infatisata stind pe tron si inconjurata de statuile marete ale sfetnicilor si ministrilor de la curte, dar si de compozitori precum Mozart. Vizitam, mergind pe jos, toate impunatoarele si importantele cladiri de pe strada muzeelor, pina in dreptul statuilor lui Goethe si Schiller, stind fata in fata precum Eminescu si Veronica la Copou. Cred ca, Viena la ora aceasta, e plina de turistii veniti ca si noi din toate colturile lumii. Ii recunosti dupa pliantele cu hartile ghid tinute in mina, dar mai ales dupa expresivitatea fetelor. Cum sa nu recunosti un indian, un coreean, sau pe balcanicii nostri cintind din armonica, la colt de strada? Aflat in inima orasului, dar si-n drumul nostru, Stephansdomul este obiectivul emblematic al Vienei si cel mai frumos edificiu gotic al Austriei. Fundatia bisericii in stil roman, dateaza din 1147 si virful cel mai inalt al clopotnitei de cca 137 m inaltime s-a terminat prin 1469 impreuna cu alte corpuri ale catedralei. Este a doua catedrala ca marime si importanta din lume. Citim toate astea pe o placa anexata pe copia miniatura a catedralei aflata in piata. Stephansdomul are citeva obiective ce meritau a fi vizitate: orga gigant, altarul inalt, bolta sustinuta de coloane inalte, turnul de nord cu clopotul de 20 tone, turnat din 100 ghiulele capturate de la turci in timpul asediului esuat asupra Vienei, si catacombele, unde alaturi de 11000 de suflete ale oamenilor cetatii se afla aici si ramasitile pamintesti ale familiei habsburgice. Nu ratam sa vizitam palatul Hofburg, constructie inceputa de Friederich III si Ferdinand I si definitivat pe vremea lui Franz Iosif. Aici, se afla si muzeul reginei Elizabeta (Sisi), sotia lui Franz Iosif. In ochii nostri se cuibareste de-acum inainte salasul zinelor si inima ne bate ca un cadril. Suntem doar in  patria celor mai de seama muzicieni ai lumii: Haydn, Schubert, Mozart, Straus, Gluck, Stolz, Macarti etc. E toamna si privighetoarea bucuriei de a imbratisa totul cinta… O bagheta magica pare a ne insoti peste tot. Si transforma orasul intr-un vis. Ceva de neinchipuit. Mina lui Merlin in fluturare, a ramas mult in urma noastra. Auzim istoria, fosnind prin padurea vrajita vieneza, incit turistul se simte aici doar muritorul de rind, noi, suflete ratacite in orasul muzicii si al monumentelor de arta. Eu, doar un lup dacic cu chip de barbat, daca nu cumva, singurul dac cu mustata de pe aici. Vienezii, cu siguranta sunt straini de suferintele poporului meu dacic. Oamenii, aici, au alte priviri, alte preocupari, alte suferinte. Doar sunt un popor facut din dragoste si iubire, pentru dragoste si iubire, cum sunau versurile lui Friedrich Schiller din „Oda Bucuriei” a lui Bethoven: „Cine n-a simtit iubirea/ Plece dintre noi plingind”. Si, e doar prima zi a noastra in acest oras cu adevarat european.

vineri, 21 octombrie 2011

13. Scrisoarea 3 din strainatate


                                                                   Motto:
                                                              Daca poporul va fi stapin in poezie, nu va fi departe sa  stapineasca
                                                                     si in politica
                                                                                                                                            Sandor Petofi     

   Coborind pe strada Rakoczi, spre podul Elisabeta (podul suspendat cu cabluri de otel, de care am amintit), pod ce face legatura intre malul sting al Dunarii (Pesta) si malul drept (Buda) – cu sase benzi de circulatie pentru masini si cite o banda pentru dus, alta pentr intors, la pietoni  –, dam peste statuia lui Petofi, aflata pe esplanada Dunarii, poetul, strajuind cu privirea, zarile spre care aluneca la vale Dunarea. Iti reamintesc cititorule, ce spunea poetul despre poezie: „Nu-i casa de palavre poezia...” – poate, pentru ca, o vedea asemeni unui templu in care ai fi vrut sa intri sa te rogi pentru sufletul tau. „Nu piere sufletul, fireste/ Dar nici nu trece-n alta lume”, mai spunea poetul. Facem fotografii la statuie si ne rugam pentru sufletul lui plecat de multa vreme la ceruri. Trecind prin localitatea Albesti, in drumul nostru spre Tg. Mures, am zarit din mers in stinga noastra, o inscriptie pe fatada unei cladiri: vizitati casa muzeu Sandor Petofi din Albesti. Poetul era nascut, deci, acolo. Mai tirziu, pesemne, s-a stabilit cu familia in Ungaria si soarta a facut sa moara pe undeva prin partile Albestilor in batalia cu trupele tariste. De fapt, a fost dat disparut la revolutia din 1948 la care a participat. Isi profetise chiar mormintul: „Acolo as vrea sa pier,/ Pe cimpul de lupta in vuietul de fier...Sa-mi fie-n groapa cea comuna oasele-aruncate”. Ma iarta cititorule, dar, in drumurile noastre ne amintim la tot pasul de ei. Ne incarcam sufletele cu simfonia apelor Dunarii, aici, pe faleza si ne bucuram privirile cu siluietele navelor albe, pline cu turisti, alunecind pe Dunare. Facem fotografii la sinagoga evreiasca (cea mai mare din Europa) si raminem stane de piatra, plini de admiratie, dinaintea basilicii Sf. Stefan. Impunatoare basilica! Tragem cu urechea la ce spun ghizii grupurilor de turisti dispersate pe platoul din fata basilicii. Limba engleza, e singura limba aici pe care o intelegem intrucitva. Ca, despre inscriptiile maghiare, nici macar nu pot fi citite, dar pronuntate? Atit de incurcata ne pare limba asta. Aflam cite ceva despre tainele basilicii. Se pare, ca adaposteste una din cele mai mari si de pret comori ale Ungariei: mina dreapta mumificata a primului rege al Ungariei: Sf. Stefan. Iar lunea, prima zi a saptaminii, aici poate fi auzita renumita orga. Alt ghid spune ceva cu tilc despre bucataria ungureasca. Deslusim doar, ca „ungurii miros a usturoi”?! Trecem de monumentul eroilor sovietici din Piata Libertatii si ne oprim sa admiram Parlamentul ungar, o cladire in stil neogotic (cca 300m lungime, 150 m latime si 90 m inaltime – apreciem noi). Deoparte si de alta, cladirea parlamentului e strajuita de statuia principelui regent Rakoczi calare pe cal, purtind insemnele puterii in mina ridicata, iar de cealalta parte, de statuia lui Kossuth. In spatele parlamentului curge Dunarea. In dreapta, insula Margareta (gen Ada Kaleh la noi) si podul Margareta dintre Pesta si Buda. Admiram castelul Buda de pe malul Pestei si ajungem acolo, traversind podul cu lanturi pina la funicular. 1600 HUF, ne costa de persoana urcusul cu funicularul  la cetatea intemeiata, se zice, de Matei Corvin. Turnuri, castele, ziduri de aparare ale unor cetatui, carora, sa le dedici o zi intreaga, nu ar fi suficient. Coborim pe splaiul Dunarii, spre „muntele Gellert”; cu statuia sf. Gelert, cascada unui riu care se pravale in Dunare pe dedesuptul soselei si urcam treptele pe munte spre citadella unde se afla statuia Libertatii. Sus bate vintul, dar, panorama orasului Buda si Pesta ni se dezvaluie maiestos spre toate punctele cardinale. Nu ne mai saturam privind de sus panorama orasului intreg, Budapesta. Intr-un tirziu, coborim in oras dinspre Buda spre Pesta, pe podul Elisabeta. Ne oprim pe strada Vȧci (gen Lipscanii Bucurestiului de demult) renumita prin magazinele cu suveniruri si alte marfuri care te imbie sa-ti usurezi buzunarele. Frumoasele unguroaice, in costume nationale, iti fac ochi dulci si te imbie la restaurantele aliniate de-o parte si alta. Nu piere sufletul fireste, daca nu vezi totul, dar nici nu trece-n alta lume, cum ar fi spus poetul amintit. Revenim pe acest traseu seara, dupa ora 22, pentru a vedea cu ochii nostri baia de lumini, feeria nebuna ce o produc luminile pe esplanada Dunarii si asupra cladirilor mentionate. Traim aici, un vis continuu. Ne uimeste agitatia circulatiei: oameni si masini. Nici dupa 12 noaptea nu inceteaza aceasta agitatie. Tramvaie, autobuze, circula in continuu si dupa ora 1 noaptea. Oameni pe strazi, pretutindeni. Banuim ca au joburi prelungite. Oameni de toate virstele nu numai tineret. Ici si colo, cite o domnisoara bine facuta, frumos aranjata, singurica. Ce or fi cu ele? Nu ma pronunt. „Ginduri fara-asemuire/ Imi treceau prin minte/ Si parea ca timpu-n loc sta/ Dar mergeam-nainte” (Petofi). Pe strazi lipsesc pubelele de gunoi, cum le-am vazut pina si-n Grecia, nu numai la noi. Dar nici pic de mizerie pe strazi. Nu mai ma intreb de ce lipsesc pubelele. Simplu: n-aveau ce face cu ele. Incerc sa-mi explic fraza din „motto-ul” lui Petofi. O fi avind el, ceva-ceva dreptate. Fraza rostita acum citeva mii de ani de grecul Babrios lamureste totul: „Casele si orasele devin pustii, cind cei care le conduc fac prost aceasta treaba”.   

joi, 20 octombrie 2011

12. Scrisoarea 2 din strainatate


                                                                                                   Motto:
                                                                                                  „La marginea Tisei ce caut eu oare?”
                                                                                                                                                                Ady Endre

   Cititorul meu, s-ar putea intreba, citindu-mi aceste note de calatorie, daca nu cumva am vocatia calatoriei. E pentru a doua oara cind trec granitele tarii mele. Deci, nu vocatia calatoriei ma impinge inainte, ci mai degraba curiozitatea. E adevarat, ca unii dintre noi calatorim incoace si incolo, din placerea de a vedea lumea si a o compara. Ce stim noi despre ea, din cele gasite prin cartile citite si ce aflam noi luind contact direct cu ea? „Frunze verzi si frunze verzi...” cum ar fi spus Nichita. Ce cred eu? Pai, sa vedem... Deocamdata, pusta maghiara e cat cuprind ochii nostri pina in zare si chiar dincolo de ea. Sute si sute de km. de rulaj cu masina, nu zarim decat vasta campie. Abia pe la km. 30 spre 25, distanta de Budapesta, zarim ceva dealuri si autostrada se zareste inaintea noastra serpuind sub vaile si dealurile din jur. Alt relief. Semn ca ne apropiem de ceva deosebit. La ora 15,10 (ora noastra) suntem deja la primul stop intalnit la intrarea in Budapesta. Temperatura la bord indica 160C. Avem noroc. GPS-ul ne joaca feste. Ne tot trimite ba la stanga, ba la dreapta. La orele 16,30, gasim centrul si strada Rakoczi si locatia hotelului unde avem stabilita de pe internet, dinainte, cazarea. Avem sa aflam curand, ca de aici, la Dunare, si podul  suspendat pe cabluri intre Pesta si Buda, sunt doar 1500 m. Nu-i rau. Conditiile de cazare pentru trei persoane (un apartament cu doua camere cu bucatarie etc) sunt excelente. Pretul: cca 220 RON pe noapte (inclusa si parcarea masinii). „Biata, buimaca Ungaria...” – scria Ady Endre, simtindu-se pesemne ca un „pui de graur in colivie”. Mi-l imaginez „gonind cirezi de vise oarbe/ din splendida paganatate” pe acest Ady Endre, tanar Apolo al noilor melodii in poezia vremii, dar noi suntem curiosi sa aflam mai multe despre acest oras. „Dorinta e-un calau ce ne pindeste” – spunea poetul amintit - , dorinta e trenul din vis care nu mai sosea, pentru noi, asa ca o luam la pas prin oras. Nu stiu prea multe lucruri despre acest oras. Dar mi le voi aminti. Asa sper. Suntem pe strada Rakoczi. O fi una si aceiasi persoana cu Francisc Rakoczi, principe regent al Ungariei si principe al Transilvaniei (1704), eroul national al Ungariei. Intilnim in drumul nostru, cladirea impresionanta a hotelului Astoria si privirea ne este atrasa de placa montata pe fatada cladirii, si in care se aminteste ca aici a locuit Petofi Sandor, autorul lui „Ianos cel viteaz”, intre 1944 octombrie si 1945 ianuarie. Numele unei strazi, Attila, imi aminteste de legenda lui Sigfrid si a Crimhildei. Frumoasa Crimhilda, maritata cu Attila regele hunilor, dupa moartea lui Sigfrid, numai pentru a se razbuna pe fratele ei, regele Gunter al burgunzilor, pentru ca uneltise la moartea celui care, ca si Ahile, nu avea decit un singur punct vulnerabil cauzator de moarte. Este suficient sa te documentezi asupra unor aspecte, pentru a sti exact ceea ce ai de facut odata ajuns la destinatie. Dar unde? Nu avem niciun fel de ghid sau orice alt document scris asupra noastra. Mergem la intamplare, aidoma corabiei lui Noe in deriva, pana cand clopotele cimpiei, cu sunetele lor in podul de taina al amintirilor, se va indura sa-mi trimita si ceva inspiratie. Ne-am pierdut in acest oras care poarta amprenta secolelor trecute in cladirile impresionante prin arhitectura lor executate in stilul gotic. N-am intilnit asa ceva in tara, nicaieri. Nu sunt cladiri zgirie nori, dar sunt impresionante prin dimensiunile pe orizontala si arhitectura gotica, peste care pecetea vremurilor si-a asternut efigia vesniciei. Facem poze, spre a ne ramine, ele singure, martore ochilor nostri, intrucit cuvintele mele sunt mult prea neinsemnate ca sa redea aceasta fascinatie a realitatii. „Biata, buimaca  Ungarie...” spui tu poete. Biata, buimaca privirea mea, cea care nu a mai intilnit o tara ca asta.Ni se fac batai la picioare de atita mers incolo si incoace, de nu ne mai saturam privirile. Din inclestarea mereu aminata cu plecarile mele in Europa, iata a venit vremea sa-mi pierd si masura cuvintelor. Acum, pesemne, as vrea sa fiu Dumnezeu, sa stiu dintr-o data cam totul despre acest oras care ma va gazdui citeva zile. Stiu ca asa ceva nu se poate si, crede-ma cititorule, iata-ma-s din nou revenit cu picioarele pe pamint. Se face seara si nici un sfint nu ma vrea profetind in asezamintul lui.

miercuri, 19 octombrie 2011

11. Scrisoarea 1 din strainatate


                             
                                                                                                     Motto:
                                                                                         M-am plimbat odata pe pusta maghiara
                                                                                         L-am intilnit pe Ady Endre
                                                                                         Umbla cu Leda de mina…
                                                                                                                         Zaharia Stancu

“Lumea aceasta oprita la portile simturilor noastre” (cum zicea LIS intr-un poem) e si lumea pe care am privit-o, gravata ca pe o sticla, crezand ca la pipait ar fi putut fi poveste, la miros doar papadie, la gust: poezie. Din stransoarea gandului, incerc sa-mi tin securea cat mai sus pentru cititorul meu. Multora, nu le va veni poate bine, o data cu ploaia cuvintelor mele, macar o recunoastere a celor descrise aici, spre ceea ce au si sperat. Mi-e teama ca inceputul acestor scrisori, prea seamana cu “toamna de naluci” din poezia “Calaretul ratacit”, al amintitului poet Ady Endre. Cu riscul de a deveni “haiduc in goanna tineretii” (cum spunea acest poet), vreau sa le reamintesc prietenilor mei, ca, dupa o plimbare prin Oradea, astazi, 18.10.2011, dupa ce am vizitat centrul vechi si am schimbat leii in forinti, trecem si vama Bors la orele 12,10 cu destinatia Budapesta: circa 237 km. Prima impresie: terenurile agricole aflate de o parte si de alta iti atrag atentia prin araturile deja facute si pamantul ramas in urma tractoarelor maruntit si curat ca in palma. Special parca, sa-ti atraga atentia. Alterneaza pasunile rase, ca dupa coasa, si terenurile cultivate cu porumb eliberate de coceni, precum la noi pasunile cosite. Soseaua pe care rulam cu masina, arata precum acel luciu al curelei, cu care tata venise din razboi si, pe care isi ascutea sub salcamul de la streasina casei briciul pentru barberit. In drumul nostru spre Cluj, vazusem mai inainte si culturile noastre de porumb abia culese. Aratau de parca senilele unor tancuri, tocmai trecusera peste ele. Prima localitate prin care trecem (ceva cu B. de la Beretf….) imi atrage atentia prin structura ordonata a strazilor trase ca la sfoara, pubelele de gunoi aliniate la marginea drumurilor si gardurile la case aranjate ca dupa carte. Nu vrem a pune gaz pe foc. Ne putem aprinde de la chibritul nepasarii noastre. Nu! Va rog sa nu credeti ca, halucinatia acestei redari a ceea ce am vazut din goana masinii, trezeste in mine ogari asmutiti pentru guvernantii nostrii de acasa. Sunt atent si la radio Romania. Tocmai se anunta temperaturile din orasele noastre. Aflu ca la Buzau sunt 15 0C la ora 13 fix. Tocmai intram in Debrecen si temperatura la bordul masinii indica 16,50C. Dupa ce iesim din Debrecen, ora 13,20 la noi (ei sunt totusi cu o ora in urma: 12,20), intram pe autostrada si indicatoarele ne spun ca mai sunt 220 km pana la Budapesta. Temperatura a scazut la 16 0C, iar autostrada este libera. Rulam cu 125 – 130 km/h. Suntem in pusta maghiara, tocmai in vremea cand incepe dansul frunzelor purtate de vant. Tot vantul, imi susura la urechi, ca poetul Ady Endre isi invita (in versuri) iubita, pe Leda, la bal. Asemeni perechilor descries de poet, frunzele se indeparteaza de noi, tremura in aer si in cele din urma isi vor plange vara pe caldaram. Zaharia Stancu imi vine acum in minte. Odata cu dansul frunzelor cazute pe sosea. Stiam, ca el iubise mult poezia lui Esenin, a lui Ady Endre si Francis Jammes. Dar, acel Francis Jammes, pare mai curand Juan Ramen Jimenez, din care citeam candva, ceva asemanator poeziei stanciene. Citez: “Pe un drum de aur se duc mierlele. Incotro?/ Pe un drum de aur se duc trandafirii. Incotro?/ Pe un drum de aur ma duc si eu. Incotro, toamna?” Nu stiu sa-i raspund. Si, nici noi nu stim incotro e Budapesta. Autostrada, insa, ne va duce acolo. Si vom afla.
                                                                               

duminică, 16 octombrie 2011

10. Acel El Dorado, de pe maidanul copilăriei mele


Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă târâie ca pe o barcă în larg; sunt ca un şoim în mâna voastră – nu mai zăresc nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăstai cuvântul cu care să-ţi mulţumesc cititorule, şi să te întreb totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil mă minuna întinderea aceea de la marginea satului de unde începea cimitirul de la marginea satului, unde păşteau cârduri de gâşte amestecate printre picioarele măgarilor lăsaţi slobozi, apoi maidanul plin de gropi şi moviliţe; iar şuviţa plumburie din zare, de unde credeam că năvăleşte vântul, îmi sfredelea prin creier atâtea închipuiri. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nime-n, tăinuita cetate”. Eu vă vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu: atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Kafka spunea că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit”. Într-o frumoasă poezie dedicată lui Emil Brumaru, Florin Mugur se mărturisea în taină: „şi despre poezie ce crezi?/ mă-ntreabă cineva. Nu ştiu. Uite/ mănânc tot mai rar vişine/ urc anevoie scările – şi nici măcar/ nu-s alte scări... dar să nu-mi spui mie/ că aerul le sărută -/ nu le sărută nici dracul/ nici măcar dracul cel frumos/ nu le mai sărută/ nici mama dracului./ Săraca” (Glumă de vară). Pascal spunea, că omul e o trestie gânditoare. Ce fel de trestie, i-ar fi răspuns Matei, în sfânta Evanghelie (încercând să-l atragă şi pe Marcel Proust în disputa asta): „Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata” (Matei, cap. 12.20). Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu spunea poetul Radu Gyr, în toate trimiterile sale, că: ieri ca şi azi, oamenii fără de lege au ieşit la iveală şi ne judecă? Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor? Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”? Eu spuneam că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor. Singurele mângâieri, care-mi ţin trează conştiinţa şi optimismul, ca să nu spun: energie pozitivă.. Indienii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spunea tot despre acel ţinut fabulos El Dorado, îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei, miracolul poveştilor inventate de indieni, au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă?  Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune atunci bucuriile? Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea. De ce vin până la mine, astfel de amintiri şi, mai ales, cum de pot veni fără acea amărăciune a filozofului pus să îndrepte cu orice risc lumea, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii, seamănă, cu saltul surd al fiarei asupra oricărei bucurii ale mele.  

sâmbătă, 15 octombrie 2011

8. Iaroslavna ne aşteaptă pe toţi în turn.


                                                                       
Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt despre oastea lui Igor. „...hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” – stă scris la „Cronici” 2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric vroind a mă opri din înaintare. E un vacarm în urmă şi din moment în moment mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc. Dar, supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi...” – scria Cioran. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei acum despre încercarea mea de a le buzunări la infinit sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor” – mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”. Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni, în cântul al noulea din Ghilgameş, cei care păzeau între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. De aceea acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze. Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu din „La ţigănci”. Ţineam să-ţi murmur „Acel” cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul, trece în stăpânirea uitării şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea, pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz, şi trâmbiţele care vestiseră cu câteva clipe înainte, în toate cele patru zări, întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna, la tăcere.  „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plâng în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul. Încet, cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar, mă trage de guler bătrânul Taras Bulba, cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghiarele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelot pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul, ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi, controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre, cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe om mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe om mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? „Îmi/vorbesc mie sau ţie? Mă gândesc numai la tine. La cât te-am iubit: vin/dintr-o altă viaţă, nu?A câta?”  Poetul acestor versuri (ales la întâmplare), din „craterul platon”, avea o motivaţie, nu? Dar noi? Păi noi... m-ai avem încă de urcat: şi, Doamne, ce paşi se aud! Ajuns aici, pesemne, amnarul şi cremenea vor întâmpina cum se cuvine această întrebare.

vineri, 14 octombrie 2011

8. Decepţia omului de tip freudian


Deşi plecat la ţară şi aflat printre stupii care mă îndepărtează de orice trăire literară, am uneori senzaţia că lucrurile de care duc lipsă aici, mă vor căuta în vis, în subconştient, sau pur şi simplu îmi dau impresia că voi simţi cumva o forfotă a lor, în urma plecării. Pentru mine, Omul-de-ocară, din proza „Încurcătură de minte” propusă aici, în Jurnalul Liviu Ioan Stoiciu, a devenit un personaj dintr-o povestire care se scrie azi, cu acea îngrijorare pe care am văzut-o doar la păsările care duc în gheare prada la cuib. Ceva, anume, îmi scapă şi mie, criticului său. Prin el (personajul despre care vă scriu), intru printr-un artificiu virtual, pe care doar critica îl asigură cititorului, în adevărata împărăţie a unei lumi în care „cântecul prea cuminte al îngerilor” – după formularea lui A. Rimbaud – pare să reprezinte şi azi, icoana unei renunţări la bucatele puse de Dumnezeu dinaintea celor doi înaintaşi ai omenirii, fără să-i asigure de veşnicia gestului său. Privită sub alt aspect, povestirea „Încurcătură de minte”, aduce în centrul atenţiei, eul distrus al celui intitulat Omul-de-ocară, iar psihanaliza pe care o urmăreşte de-a lungul întâmplărilor trecut-prezente, poate fi privită ca pe o metodă terapeutică şi nu ţinteşte în definitiv decât vindecarea unui suflet trădat. Vă mărturisesc, că, l-am înţeles pe Omul-de-ocară (cât mi-a fost până aici, personaj), în postura celui care nu se mai poate salva, dorindu-şi cu ardoare, să nu fie „copilul rău” al unui cuvânt de bine printre semenii poporului său, purtători resemnaţi, a steagului de fruntaşi în predarea cotelor obligatorii către ţară. (Sentimentul dualităţii, a devenit în proza propusă de LIS, deopotrivă: materie lirică, dar, şi subiect de meditaţie pentru toţi cei care-l citesc). Da! – purtători resemnaţi , precum damnaţii ultimului cerc din Infernul lui Dante. Pesemne, eu am rămas în urmă, căci planurile în literatură s-au tot schimbat radical. Omul-de-ocară nu se împacă în nici un fel cu teoria freudiană a omului veşnic condamnat la suferinţă. Dacă nu ar scrie (fie şi în vis), forţa copleşitoare a naturii, fragilitatea unui trup asaltat de îndoieli, i-ar fi fost nimicitoare Omului-de-ocară. În disputa omului propus de LIS, cu lumea sa, mai că am înclina să considerăm arta, visul şi decepţia drept manifestări ale catarsisului ca mijloc de a elibera sufletul de constrângeri. Sau, dacă vreţi, e descătuşarea lui Goethe după scrierea Suferinţelor tânărului Werther, de profunda depresiune sufletească de dinaintea scrierii romanului. Dacă diavolul, ilustra cu armele de atunci, în scrierile lui Dostoievski, imposibilitatea de a fi deasupra celor care se mişcau vii şi nestingheriţi într-un complex de mediocritate instaurat în societatea rusească, astăzi, vedem cum diavolul se scaldă în ape naturale ocrotit de imensa primejdie a trecutului, ca şi cum, nimic nu mai aminteşte oamenilor, de existenţa sau pericolul existenţei sale. Diavolul, acum, se lăfăie nestingherit pe tronul situat pe cel mai înalt munte din acest imperiu instaurat, un imperiu firesc pentru el, al prostiei noastre şi, chiar încercând să dea rod prin seminţele aruncate atât în stânga cât şi în dreapta, la ceea ce încercase cândva în templul din care fusese alungat. Priviţi atenţi la diavol (îmi sugera Omul-de-ocară), are ceva din smerenia alcaldelui fortăreţei (acel hangiu) care-l întâmpinase pe Don Quijote, undeva între trecerea Puerto-Lapice şi oraşul Sanlucar - cum ne spun cronicarii acelor vremuri -, cu vorbele: „podoabă-mi este ziua, iar odihnă lupta-mi este” ş.a.m.d. Da! i-am spus personajului meu, îmi par cunoscute aceste înscrise înşelătoare de pe poarta cetăţii, astăzi. Aici, unde mai marii cetăţii, stau la sfat cu Încornorăţia sa, diavolul pe post de judecător. Le reamintesc (celor care se pare că au uitat deja) cuvintele lui Mefistofel întâiul: „Dacă Dumnezeu întâi/Vreo şase zile se căzneşte frîmântând o nefiinţă,/Ca să aplaude la nesfârşit el însuşi,/E limpede c-asemenea isprăvi sunt cu putinţă”.

joi, 13 octombrie 2011

7. Toţi visăm. Aşa începe totul.


                 
Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud uneori bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând, care acuma, mă trimite la unele versuri reţinute în memorie: „El e cel ce vede acum/întrascuns. Iaca, aşa vine focul”. Niciodată poarta cetăţii nu se va deschide dinaintea personajului gândit de Kafka. Cetatea va rămâne veşnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se vor auzi.  De nicăieri. Pe cerul rece plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii. Tu te aflai acolo în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor rostogoliţi pe câmpurile din jur, îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. Asta, e şi imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsate în urmă, după desprinderea aceea de care vorbeam cândva. Poate fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul ... şi dincolo de el începea nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era singurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar, a venit vremea evadării din cetatea în care de unul singur mă ferecasem. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” –  şi, visul se destramă precum cel al lui Grigori din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber după această presupusă evadare. In fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „– Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un vis...”. Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi mai apoi pregăti, pentru lumea ce va urma după noi. Liviu Ioan Stoiciu spune asta, cam în toate poemele sale suprarealiste. Aşadar, nu e singurul care să se arate speriat atunci când... „când nu se poate obţine nimic decât prin înălţare” (Semn rău). Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu poetul acesta, e singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt ca şi el un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi în ochii sfinţilor din icoană. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea mă adresez, ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” Vedeţi?  Pornisem la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit ”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori, sunt lebede mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles, acum, că alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa destinului? Tăcere: vorbeşte Margareta din „Faust” a lui Goethe. „De toate părţile mă leagă. S-a curmat cuvântul... E mută lumea ca mormântul”.     

miercuri, 12 octombrie 2011

6. Totul este de domeniul posibilului.


Pe vremuri, când îl citeam şi eu liniştit pe E. V. Däniken, despre care îmi atrăgea cineva atenţia: Nostradamus, făcea cimilituri din profeţiile sale, dar ăsta, dacă încă nu l-ai citit, ia aminte! E cel mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi ce am găsit (vă spun şi vouă): „Adam a văzut limpede cum „ieşea fum dintre roţi” când împreună cu Eva priveau înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu. Îşi argumentează spusele, prin faptul că „aşa este înregistrată întâmplarea în Manuscrisele de la Marea Moartă”. Cred, mai curând, în faptul că astfel de însemnări le-a găsit în epopeile unor popoare (care, nota bene!, fabulau frumos) şi furat de măreţia descoperirii, le-a pus pe seama unor vechi înscrisuri (şi aici, va trebui să fim mult mai atenţi!): „Este secolul nostru, cu descoperirile sale, care pătrund atât de adânc şi de tulburător în viitor, într-adevăr aşa de cutremurător?” ... Totul este de domeniul posibilului, atâta timp cât nu poate fi demonstrat. Aşa e d-le Däniken: nu e vina noastră, dacă vechile izvoare scrise, precum şi legendele omenirii, prezintă atâtea fantasmagorii. Datoria noastră (acum) e să le privim cu adâncă seriozitate. Ceea ce şi facem. Ovidiu, în „Metamorfozele”, scria următoarele: „Alţii spun că păstorii lovind piatra de piatră ajuns-au/Până la urmă că-n mâini le scăpărară scântei:/Una-n cădere s-a stins, iar a doua ajunse pe paie;/Iată pricina ce dau flăcări la Palilii”. Ce nu ne-a spus Ovidiu, despre cea dintâi bănuială a cugetului, se găsesc poeţii azi să ne spună, dând cu presupusul, ori îndeplinind sfatul zeiţei Tetis: Împlinit e din partea lui Zeus/Tot ce-ai gândit înainte, când braţe-ai înălţat şi fierbinte/tu l-ai rugat”. (Homer: Iliada). Când Andersen, prinţul poveştilor, scria despre faimoasele cariere de piatră de la Carrara, făcea şi următoarea precizare: „Acesta este pentru mine muntele fermecat, unde zeii şi zeiţle antichităţii, ferecaţi în blocurile de piatră aşteaptă un vrăjitor puternic, un Thorvaldsen sau Canova, pentru a-i elibera şi a-i readuce la viaţă”. Ion Gheorghe crede că lui i-a fost hărăzit de zei, să trâmbiţeze vestea aceasta. Să-i lăsăm o parte a monezii aruncate de zei, cu care să se bucure, şi, când, mai mult, o şi face magistral în cele versuri ale sale. Şi noi să luăm aminte: „Mărturisindu-le în viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală,/Este mai bine a le consemna în versuri”. (Ion Gheorghe). Măcar aşa, nu le pricepe mai nimeni. „Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt (grăia bătrânul lui Hemingway). Un om poate fi nimicit, dar nu  înfrânt”. Atâta timp cât el nu e singur în lupta lui. Sau, are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe. Pietrele Doamnei? spui tu. Poftim întrebare! Pietre şi gata! „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/ Piatră de piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu: Epistola I).                                                         

marți, 11 octombrie 2011

5. Acordorul de piane Murkin


De ce o fi spus Coleridge, că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune, cum a rezolvat ecuaţia aceasta, I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate”. (C.10 v. 9). Astfel, dificultatea lămurită, mai rămâne de lămurit o a doua problemă (propusă de Hemingway în „Bătrânul şi marea”), de o natură cu totul diferită, dar, care are legătură cu deziluzia lui LIS, cu privire la electoratul român. Spunea Hemingway: „Totul e chinul foamei şi lupta împotriva a ceva de care nu-şi poate da seama”. (p.56, în ediţia din 1952). Poetul din „Pe prag (Vale-Deal)”, era şi mai tranşant: „nu te teme, după pâine, ţi se va lua şi apa”. (p.62). Încercând să se arunce pe fereastră, personajul lui Liviu Ioan Stoiciu, are impresia că se apără de o nenorocire. Probabil păţania cu sandalele cărora li se tot dezlipeau tălpile, ar fi fost un episod ce ar fi putut face parte din povestire şi, ar fi salvat situaţia prin nuanţa ei amuzantă. Dar oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion ?  Dar, Omului-de-ocară, îi lipseşte trăsătura esenţială a „omului rănit”, zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva, tot se uită în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. (p.57). LIS are însă şi el o replică: „Te-ai ars,/bătrâne, nu se mai poate îndrepta nimic./Miroşi de departe a ars – treci pe/varianta de rezervă, neafectată. Ridică mâinile sus/şi strigă: mă predau”. (Pe prag /Vale-Deal) - p.82. Să sperăm, că în cazul personajului lui LIS, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţat o misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!), rătăcit deocamdată prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă.        

luni, 10 octombrie 2011

4. Pasărea cu spinul înfipt în piept.

Dacă setea şi foamea de absolut nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, pobabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte...), păi atunci, nu ne rămâne decât să-i urmărim traiectoria „celui” despre care se scrie, că, pesemne, o şti el ceva. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „comediei” numite viaţă şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Pentru ca semnele din desfăşurarea naraţiunii, să capete cât de cât o aură mitică, Liviu Ioan Stoiciu (în proza sa) ne aruncă în plasa amintirilor eroului său, pe un tărâm al regăsirii personajului cu realitatea de dincolo de trăirile sale prezente. Cam ceea ce îmi doream să se întâmple, în proza de dinainte, intitulată foarte sugestiv: „Morişca din cap”. Şi bine face. Avem astfel, surpriza, să descoperim un alt prezent în trecutul abia traversat de memoria colectivă,  memorie exploatată atât de exact în eseul politic al anilor 2004. În fond, e tema asupra căreia, Mircea Eliade s-a aplecat cu predilecţie, în „matricea” acestei descripţii literare, cea care i-a şi adus un succes garantat. LIS nu renunţă la realism, nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca noi să fim avertizaţi că, oricând, putem fi treziţi dintr-o nouă realitate construită pe simboluri şi imaginaţie; că de aici încolo, fiecare dintre noi îi poate prelua personajul şi-l poate turna într-o nouă naraţiune. Acesta este (din punct de vedere literar) o nouă descripţie în proza de azi, una care ne va pune într-o relaţie nouă cu modernitatea scrisului. Nu degeaba, criticii vremii, îi aprecia lui Dickens măiestria descrierii vieţii de zi cu zi şi a „lumii celor mărunţi”, dar, şi accentele tragico-satirice ale operei sale. Are dreptate Octavian Mihăescu, să simtă şi să-i recunoască lui LIS, în descrierile de la Neptun, tonul direct al confesiunii celui care se rescrie, ceea ce îl şi face seducător pe naratorul ei. Animat de forţa creaţiei directe pe „solul” uman, LIS dă un imbold prozei actuale, încurajându-i şi pe ceilalţi să fructifice acest nou zăcământ. Sub acest imbold, mi-am permis să-i „rescriu” finalul povestirii anterioare şi să-l postez pe blogul său. E o destăinuire, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva”, despre înrâurirea scrierilor. Alexandra Ryplei, continua celebrul roman „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, încercând să ne întoarcă la Scarlett şi Rhett, să ne întoarcem la cea mai frumoasă poveste de dragoste a literaturii americane. Ar fi trebuit să-i urmeze „Pasărea spin” de Collen McCullough (merita)! Şi, de ce nu „Delirul” lui Marin Preda, rămas nescris, după moartea sa. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea , pentru noi, călătoria pe care avea să o sfîrşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă pentru că ni se şi întâmplă?    


duminică, 9 octombrie 2011

De unde, vedeţi, şi calul face vitejii câteodată!

În C. 8, v. 1, Ion Budai-Deleanu ne atrăgea atenţia: „ În zadar omenirea se plânge/Cum că a toate mari şi mici greşele/Dracul poartă vina, care împinge/Pe om la strâmbătate şi rele”. Lăsându-l la o parte pe acest poet hulit pe nedrept de către contemporani, tu cititorule, fii de partea mea pentru a-i da o replică întârziată, dar care ne va pune pe gânduri: „Cum să facem să nu mai fim consideraţi găuri de vierme?”, cum sună un vers scris cîndva de Liviu Ioan Stoiciu. Şi, vom răspunde prin alt vers al poetului LIS, al cărui vers tocmai l-am menţionat. Pentru că suntem toţi „treziţi la realitate cu adevărat”. Citim mai departe, cu interes, proza propusă de LIS. Suntem „într-o permanenţă tendinţă de evaporare. Îşi/ regăsesc, pentru o clipă, tinereţea”. E lupta personajului propus de LIS, cu „zarva cea groznică-a luptei” din C. 18., al epopeii Iliada, v. 510-512: „El s-avântă din nou ca vulturul la dânsul,/Trage de sus de la braţ în afară năpraznica-i lance,/Şi se dă-n lături apoi între oamenii săi”. Nu e unul care care să nu-mi spună că sunt pe un drum greşit (o confirmă poetul prin alt vers), de aceea nici nu mai ştim, cum trebuie să facem, să nu mai fim consideraţi „apoteoza miraculoasă a dragostei faţă de noua înviere”, cum credea Mitea (în Fraţii Karamazov), despre miracolul învierii lui Grigori, tocmai lovit în cap cu pisălogul? „Şi câţi dintre noi nu dorm şi/azi cu arcul în braţe!”. (alt vers:LIS). Cum adică, chiar nu putem fi atenţi la detalii? Deşi rochia domnişoarei Havisham, din „Marile speranţe”, arsese în întregime, pentru noi, cititorii romanului lui Dickens, domişoara încă mai avea înfîţişarea aceea de nălucă, de „mireasă înfricoşătoare”. De aceea, ne şi scrie poetul LIS: „Dumneavostră nu muriţi de plictiseală? Eu în lipsă de altceva, omor/musculiţa de oţet din când în când”. Dacă ar fi aşa (îi dăduse replica Raskolnikov, Katerinei Ivanovna), „prea ar fi uşoară viaţa”. Atunci, de ce nu o spunem răspicat (cum o spune poetul într-un vers), pentru ce m-am mai născut „în România şi nu într-o familie de tigri?” Asta ca să nu se spună despre noi, cei care-l citim, că, adică, ia fiţi vă rog atenţi, la ce să mai facem în acesată viaţă: „Ia, mai privesc şi eu nişte pătrunjel”. Vorbele tale poete (ironia aici e bine venită), sunt bine grăite şi drepte. Dar mă munceşte un cuget şi tot mai amarnic mă scurmă. Zice-va cândva cineva: văd bine că armele lui sunt de un zeu dăruite! Dar, timpul, timpul, nu a fost niciodată de partea zeilor. Tot n-o să-l creadă pe el, cum nici ai lui, nu i-au crezut lui Ulise. Şi neapărat, voi încheia cu mult haz vorbele lui Ion Budai-Deleanu: „De unde vedeţi că şi calul bun/face şi el viteji cîteodată... Şi înteţii calul aşa de tare/Cât gândii că în nouri va să vă salte”. (C. 9. v. 63).               

sâmbătă, 8 octombrie 2011

La graniţa dintre două lumi

Într-o proză scrisă în tinereţe, Liviu Ioan Stoiciu scria următoarele despre un personaj sinucigaş: ”E convins că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat”. Poate într-o altă viaţă, spunem noi. Ca Ivan, din proza cu acelaş nume, de Mircea Eliade. Sinucigaşul acela, apăsase pe trăgaci, crezând că nu „cefe de barbari, la ţâţâna/temeliei acestei lumi” crăpa el, ci pur şi simplu (cum scria în poemul din care cităm acum), „crăpam pepeni galbeni”. Ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din noua proză propusă acum de LIS: „Încurcătură de minte”? 1). „culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate”. (dar când? când? în ce viaţă?). 2). „el (Ion Aluivasile) se află pe graniţa dintre două lumi”. Aduce acest amănunt strecurat chipurile, întâmplător, un element nou în discuţie? 3). „caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie”. Sunt şi aici (ca în proza lui Eliade) o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filozoful Darie), cerul ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august, nu-i tulbura ochii. Aluivasile era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei. „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face, cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, LIS, aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)... visuri. Cine poate să le dea un rost?”. Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Aluivasile, se află la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde încă nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Deocamdată în proza lui LIS, lui Aluivasile nu i se alătură nimeni. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar câtă e relitate aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu. Va urma.     

vineri, 7 octombrie 2011

1. Să crezi în basm...

Minunile se înfăptuiesc şi la ţară. Şi când spun „ţară”, mă gândesc la acel sat pierdut undeva la poale de munte, străin de viermuiala celor de la oraş, uitat de mai bunele intenţii ale celor din fruntea cetăţii, dar acoperit de mantaua lui Dumnezeu. Când treburile stupăritului, sunt din nou lăsate pentru a doua zi şi te aşezi la umbră sub nuc, unde te aşteaptă un şezlong pentru meritata odihnă, şi pe lângă un păhărel de ţuică, familia cu care să mai descoşi iţele tare încâlcite ale zilei prezente, nu ai cum să nu te pui şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea”. Fusese până atunci, atât de mic şi neânsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare şi de necunoscută încât izbucni „într-un hohot de plâns”. Astfel eram şi eu când abia descoperisem primele volume de poezie scrise de Liviu Ioan Stoiciu; pierdut în labirintul măreţiei care mă înghiţise şi nu eram în stare să regăsesc potecile lăturalnice pe care rătăcisem în copilăria mea şi pe care le credeam eterne. Regăsesc acum în Jurnalul LIS, pe cei care mi-au inspirat comentariile şi bucuria de a le răspunde cu cîte un vers din Arghezi: lui Octavian Mihăescu cu câte ceva din poezia „Crezi basmul” – „Crezi basmul c-a sfârşit şi s-a pierdut/Şi el de-abia-i la început”; lui Culai, cu două versuri din „Mărturie pe vioară şi arcuş” – „Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi,/Un căluşel de leagăne-nvârtite/În valsul unei muzici pe şoptite”; Andreei: - cu versurile din „Suiş”: „Tu eşti asemeni celui care/Te-a frământat, te-a căutat şi născocit... Tu ştii tăcea când este de tăcere/Şi-n toată ora-nalţi câte un turn”; Adrianei Barna, cu două versuri din „Schivnicie” – „Al cui e glasul care bate/Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?”; lui LIS – „L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte/Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte”; şi pentru toţi (un pic adaptate versurile) – „M-am pomenit gândindu-mă la voi/Şi m-am simţit cu sufletul vioi”. Să păstrăm lacrimile în urcioare pentru cei plecaţi dintre noi („mă doare că-i sosită vremea lor,/a gândului şi-a lacrimilor”) şi să descifrăm, un pic altfel, învăţăturile domnului Mitruţ. Cum ar fi spus Arghezi: „Urciorule de vis şi de pământ/El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvânt”. Aşadar: 1). Eliberările: „Stau la taifas cu/mine însumi, cu două pahare în faţă pline cu/neîmpliniri, ciocnesc şi beau/din ele pe rând, că e ceva ce mă nedreptăţeşte...   (fiindcă) ... E o întruchipare a dezordinii, asupra căreia e mai bine/să nu te opreşti, că te devoră”. (A sosit vremea - şi – Scamatorul cel vestit). 2). Acceptarea şi iubirea necondiţionată: „Ştii, în nopţile cu lună plină am senzaţia/că se propagă până în vidul din univers dorinţa/mea de a face dragoste cu/tine – când n-am de unde să te iau”. (În nopţile cu lună plină). 3). Caută în tine împlinirile: „Stau amândoi la o masă, la un chioşc de răcoritoare,/în parc: îi încântă ţopăiala vrăbiuţei pe/alee. La ora asta, în copilărie, îi spune ea, ieşeam/cu iezii la păscut, cu fundiţă roşie/la gât, să nu fie deocheaţi. Ai căzut în melancolie, dă el din cap. N-am mai rămas/amândoi decât o amintire...” (Regăsiţi împreună). 4). Forţa misterioasă e în noi: „Poate că lumina din afară nu ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina/dinlăuntru? ... Linişteşte-te, nu e decât o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers”. (La o nouă despărţire). Aţi intuit cred, versurile, sunt din „Pe prag (Vale-Deal)”. Şi, împreună, cred, am tras de aici concluzia, că întrebările ne scot din moarte în timp ce răspunsurile ne aruncă tot mai mult în labirintul măreţiei de care tocmai vorbeam, şi unde deocamdată, suntem în căutarea potecilor lăturalnice ale copilăriei.