luni, 31 octombrie 2011

18. Dinu Păturică, redivivus... şi alte vorbe grele


Mă gândeam, pe timpul concediului petrecut în Grecia, pentru ce luptase Byron contra turcilor? Pentru că Byron, nu se mulţumea cu lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise despre frământările poetului la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur, probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr această lacună a acelor vremi şi, continui (în pofida nedumeririlor din parte unora şi altora) să scriu şi să descifrez în tainiţa unor gânduri ale poetului de azi, viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou în regimentul de voluntari pe tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia? Anglia, nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos până şi după moarte. Dumnezeu m-a călăuzit, să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul „Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset: ”O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de furtuni ici, colo, la noroc” (C. al-III-lea. V. II). Versuri care mi-au salvat romanul meu „Iarba de mare” de la o neînţeleasă interpretare. Am făcut aceasă introducere, pentru a fi mai bine înţeles asupra a ceea ce vreau a vă spune acum. Omul-de-ocară (din povestirea lui LIS, postată în Jurnalul său), spuneţi voi, se vaită şi el că de! unii încă mai publicau după excluderea sa de la revistă, fără să le pese de excluşi. Păi, haide boieri dumneavostră, să vedem ce spunea şi gândea Dinu Păturică (cel amintit, aici, în povestirea lui LIS): „ – Să trăieşti, măria ta, întru mulţi şi fericiţi ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, şi am venit să mă închin măriei-tale ca o slugă plecată ce sunt şi să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da...”.  Aşadar, „după ce revoluţiunea triumfă şi sili pe boieri a o recunoaşte şi a-i jura credinţă”, abia atunci, Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei şi, prin toate mijloacele, o exploată cât putu el mai bine. Nenea Iancule, nene Iancule!? Păi bine bre: dacă încă de pe atunci se ştia (până şi Păturică înţelesese asta), la ce bun a-i mai acuza acum pe iluştrii predecesori ai „Cotidianului”?. Autorul îţi confirmă teoria matale: „banul a închis gura tuturor”. Ce vor spune cei enumeraţi de Omul-de-ocară (autorul, adică), în calitatea lor de înaintaşi ai acestui act înjositor? Ca şi Dinu Păturică, îşi vor pune o pereche de papuci galbeni de Ţarigrad, îşi vor strânge giubeaua la piept şi după ce vor face câteva complimente de linguşire, se vor repezi să sărute haina princepelui, luând „o poziţiune umilitoare”. Acum, realizaţi grozăvia acestei istorisiri propuse de LIS? Şi, asupra căreia, unora dintre dumneavoastră, vi s-a părut exagerată? Aştept întrebările şi nedumeririle voastre. Nu a scris poetul (până acum) în proza sa, cât vom decripta de aici încolo noi, pentru că, aici, se ascund multe vorbe „grele”. Dacă ştii să asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer).        

duminică, 30 octombrie 2011

17. Cine să le dea un rost?


Într-o proză scrisă în tinereţe, LIS, scria următoarele, despre un personaj sinucigaş: ”E convins că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat”. Poate într-o altă viaţă, spunem noi. Ca Ivan, din proza cu acelaş nume, de Mircea Eliade. Sinucigaşul acela, apăsase pe trăgaci, crezând că nu „cefe de barbari, la ţâţâna/temeliei acestei lumi” crăpa el, ci pur şi simplu (cum scria în poemul din care cităm acum), „crăpam pepeni galbeni”. Ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din noua proză propusă acum de LIS? 1). „culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate”. (dar când? când? în ce viaţă?). 2). „el (Ion Aluivasile, din povestirea: Musca din cap) se află pe graniţa dintre două lumi”. Aduce acest amănunt strecurat chipurile, întâmplător, un element nou în discuţie? 3). „caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie”. Sunt şi aici (ca în proza lui Eliade) o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filozoful Darie), cerul ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august, nu-i tulbura ochii. Aluivasile era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei. „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face, cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, LIS, aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)... visuri. Cine poate să le dea un rost?”. Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Aluivasile, se află la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde încă nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Deocamdată în proza lui LIS, lui Aluivasile nu i se alătură nimeni. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar câtă e relitate aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu.     

duminică, 16 octombrie 2011

10. Acel El Dorado, de pe maidanul copilăriei mele


Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă târâie ca pe o barcă în larg; sunt ca un şoim în mâna voastră – nu mai zăresc nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăstai cuvântul cu care să-ţi mulţumesc cititorule, şi să te întreb totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil mă minuna întinderea aceea de la marginea satului de unde începea cimitirul de la marginea satului, unde păşteau cârduri de gâşte amestecate printre picioarele măgarilor lăsaţi slobozi, apoi maidanul plin de gropi şi moviliţe; iar şuviţa plumburie din zare, de unde credeam că năvăleşte vântul, îmi sfredelea prin creier atâtea închipuiri. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nime-n, tăinuita cetate”. Eu vă vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu: atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Kafka spunea că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit”. Într-o frumoasă poezie dedicată lui Emil Brumaru, Florin Mugur se mărturisea în taină: „şi despre poezie ce crezi?/ mă-ntreabă cineva. Nu ştiu. Uite/ mănânc tot mai rar vişine/ urc anevoie scările – şi nici măcar/ nu-s alte scări... dar să nu-mi spui mie/ că aerul le sărută -/ nu le sărută nici dracul/ nici măcar dracul cel frumos/ nu le mai sărută/ nici mama dracului./ Săraca” (Glumă de vară). Pascal spunea, că omul e o trestie gânditoare. Ce fel de trestie, i-ar fi răspuns Matei, în sfânta Evanghelie (încercând să-l atragă şi pe Marcel Proust în disputa asta): „Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata” (Matei, cap. 12.20). Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu spunea poetul Radu Gyr, în toate trimiterile sale, că: ieri ca şi azi, oamenii fără de lege au ieşit la iveală şi ne judecă? Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor? Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”? Eu spuneam că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor. Singurele mângâieri, care-mi ţin trează conştiinţa şi optimismul, ca să nu spun: energie pozitivă.. Indienii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spunea tot despre acel ţinut fabulos El Dorado, îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei, miracolul poveştilor inventate de indieni, au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă?  Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune atunci bucuriile? Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea. De ce vin până la mine, astfel de amintiri şi, mai ales, cum de pot veni fără acea amărăciune a filozofului pus să îndrepte cu orice risc lumea, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii, seamănă, cu saltul surd al fiarei asupra oricărei bucurii ale mele.  

sâmbătă, 15 octombrie 2011

8. Iaroslavna ne aşteaptă pe toţi în turn.


                                                                       
Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt despre oastea lui Igor. „...hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” – stă scris la „Cronici” 2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric vroind a mă opri din înaintare. E un vacarm în urmă şi din moment în moment mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc. Dar, supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi...” – scria Cioran. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei acum despre încercarea mea de a le buzunări la infinit sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor” – mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”. Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni, în cântul al noulea din Ghilgameş, cei care păzeau între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. De aceea acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze. Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu din „La ţigănci”. Ţineam să-ţi murmur „Acel” cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul, trece în stăpânirea uitării şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea, pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz, şi trâmbiţele care vestiseră cu câteva clipe înainte, în toate cele patru zări, întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna, la tăcere.  „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plâng în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul. Încet, cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar, mă trage de guler bătrânul Taras Bulba, cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghiarele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelot pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul, ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi, controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre, cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe om mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe om mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? „Îmi/vorbesc mie sau ţie? Mă gândesc numai la tine. La cât te-am iubit: vin/dintr-o altă viaţă, nu?A câta?”  Poetul acestor versuri (ales la întâmplare), din „craterul platon”, avea o motivaţie, nu? Dar noi? Păi noi... m-ai avem încă de urcat: şi, Doamne, ce paşi se aud! Ajuns aici, pesemne, amnarul şi cremenea vor întâmpina cum se cuvine această întrebare.

vineri, 14 octombrie 2011

8. Decepţia omului de tip freudian


Deşi plecat la ţară şi aflat printre stupii care mă îndepărtează de orice trăire literară, am uneori senzaţia că lucrurile de care duc lipsă aici, mă vor căuta în vis, în subconştient, sau pur şi simplu îmi dau impresia că voi simţi cumva o forfotă a lor, în urma plecării. Pentru mine, Omul-de-ocară, din proza „Încurcătură de minte” propusă aici, în Jurnalul Liviu Ioan Stoiciu, a devenit un personaj dintr-o povestire care se scrie azi, cu acea îngrijorare pe care am văzut-o doar la păsările care duc în gheare prada la cuib. Ceva, anume, îmi scapă şi mie, criticului său. Prin el (personajul despre care vă scriu), intru printr-un artificiu virtual, pe care doar critica îl asigură cititorului, în adevărata împărăţie a unei lumi în care „cântecul prea cuminte al îngerilor” – după formularea lui A. Rimbaud – pare să reprezinte şi azi, icoana unei renunţări la bucatele puse de Dumnezeu dinaintea celor doi înaintaşi ai omenirii, fără să-i asigure de veşnicia gestului său. Privită sub alt aspect, povestirea „Încurcătură de minte”, aduce în centrul atenţiei, eul distrus al celui intitulat Omul-de-ocară, iar psihanaliza pe care o urmăreşte de-a lungul întâmplărilor trecut-prezente, poate fi privită ca pe o metodă terapeutică şi nu ţinteşte în definitiv decât vindecarea unui suflet trădat. Vă mărturisesc, că, l-am înţeles pe Omul-de-ocară (cât mi-a fost până aici, personaj), în postura celui care nu se mai poate salva, dorindu-şi cu ardoare, să nu fie „copilul rău” al unui cuvânt de bine printre semenii poporului său, purtători resemnaţi, a steagului de fruntaşi în predarea cotelor obligatorii către ţară. (Sentimentul dualităţii, a devenit în proza propusă de LIS, deopotrivă: materie lirică, dar, şi subiect de meditaţie pentru toţi cei care-l citesc). Da! – purtători resemnaţi , precum damnaţii ultimului cerc din Infernul lui Dante. Pesemne, eu am rămas în urmă, căci planurile în literatură s-au tot schimbat radical. Omul-de-ocară nu se împacă în nici un fel cu teoria freudiană a omului veşnic condamnat la suferinţă. Dacă nu ar scrie (fie şi în vis), forţa copleşitoare a naturii, fragilitatea unui trup asaltat de îndoieli, i-ar fi fost nimicitoare Omului-de-ocară. În disputa omului propus de LIS, cu lumea sa, mai că am înclina să considerăm arta, visul şi decepţia drept manifestări ale catarsisului ca mijloc de a elibera sufletul de constrângeri. Sau, dacă vreţi, e descătuşarea lui Goethe după scrierea Suferinţelor tânărului Werther, de profunda depresiune sufletească de dinaintea scrierii romanului. Dacă diavolul, ilustra cu armele de atunci, în scrierile lui Dostoievski, imposibilitatea de a fi deasupra celor care se mişcau vii şi nestingheriţi într-un complex de mediocritate instaurat în societatea rusească, astăzi, vedem cum diavolul se scaldă în ape naturale ocrotit de imensa primejdie a trecutului, ca şi cum, nimic nu mai aminteşte oamenilor, de existenţa sau pericolul existenţei sale. Diavolul, acum, se lăfăie nestingherit pe tronul situat pe cel mai înalt munte din acest imperiu instaurat, un imperiu firesc pentru el, al prostiei noastre şi, chiar încercând să dea rod prin seminţele aruncate atât în stânga cât şi în dreapta, la ceea ce încercase cândva în templul din care fusese alungat. Priviţi atenţi la diavol (îmi sugera Omul-de-ocară), are ceva din smerenia alcaldelui fortăreţei (acel hangiu) care-l întâmpinase pe Don Quijote, undeva între trecerea Puerto-Lapice şi oraşul Sanlucar - cum ne spun cronicarii acelor vremuri -, cu vorbele: „podoabă-mi este ziua, iar odihnă lupta-mi este” ş.a.m.d. Da! i-am spus personajului meu, îmi par cunoscute aceste înscrise înşelătoare de pe poarta cetăţii, astăzi. Aici, unde mai marii cetăţii, stau la sfat cu Încornorăţia sa, diavolul pe post de judecător. Le reamintesc (celor care se pare că au uitat deja) cuvintele lui Mefistofel întâiul: „Dacă Dumnezeu întâi/Vreo şase zile se căzneşte frîmântând o nefiinţă,/Ca să aplaude la nesfârşit el însuşi,/E limpede c-asemenea isprăvi sunt cu putinţă”.

joi, 13 octombrie 2011

7. Toţi visăm. Aşa începe totul.


                 
Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud uneori bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând, care acuma, mă trimite la unele versuri reţinute în memorie: „El e cel ce vede acum/întrascuns. Iaca, aşa vine focul”. Niciodată poarta cetăţii nu se va deschide dinaintea personajului gândit de Kafka. Cetatea va rămâne veşnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se vor auzi.  De nicăieri. Pe cerul rece plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii. Tu te aflai acolo în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor rostogoliţi pe câmpurile din jur, îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. Asta, e şi imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsate în urmă, după desprinderea aceea de care vorbeam cândva. Poate fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul ... şi dincolo de el începea nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era singurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar, a venit vremea evadării din cetatea în care de unul singur mă ferecasem. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” –  şi, visul se destramă precum cel al lui Grigori din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber după această presupusă evadare. In fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard din „La ţigănci” a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: „– Toţi visăm... Aşa începe. Ca într-un vis...”. Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi mai apoi pregăti, pentru lumea ce va urma după noi. Liviu Ioan Stoiciu spune asta, cam în toate poemele sale suprarealiste. Aşadar, nu e singurul care să se arate speriat atunci când... „când nu se poate obţine nimic decât prin înălţare” (Semn rău). Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu poetul acesta, e singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt ca şi el un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi în ochii sfinţilor din icoană. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea mă adresez, ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” Vedeţi?  Pornisem la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana din „Moara cu noroc” a lui Slavici. „Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit ”. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori, sunt lebede mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles, acum, că alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa destinului? Tăcere: vorbeşte Margareta din „Faust” a lui Goethe. „De toate părţile mă leagă. S-a curmat cuvântul... E mută lumea ca mormântul”.     

miercuri, 12 octombrie 2011

6. Totul este de domeniul posibilului.


Pe vremuri, când îl citeam şi eu liniştit pe E. V. Däniken, despre care îmi atrăgea cineva atenţia: Nostradamus, făcea cimilituri din profeţiile sale, dar ăsta, dacă încă nu l-ai citit, ia aminte! E cel mai! Am deschis cartea lui Däniken. Şi ce am găsit (vă spun şi vouă): „Adam a văzut limpede cum „ieşea fum dintre roţi” când împreună cu Eva priveau înspăimântaţi acel car ce li se arătase pe cerul alcătuit de Dumnezeu. Îşi argumentează spusele, prin faptul că „aşa este înregistrată întâmplarea în Manuscrisele de la Marea Moartă”. Cred, mai curând, în faptul că astfel de însemnări le-a găsit în epopeile unor popoare (care, nota bene!, fabulau frumos) şi furat de măreţia descoperirii, le-a pus pe seama unor vechi înscrisuri (şi aici, va trebui să fim mult mai atenţi!): „Este secolul nostru, cu descoperirile sale, care pătrund atât de adânc şi de tulburător în viitor, într-adevăr aşa de cutremurător?” ... Totul este de domeniul posibilului, atâta timp cât nu poate fi demonstrat. Aşa e d-le Däniken: nu e vina noastră, dacă vechile izvoare scrise, precum şi legendele omenirii, prezintă atâtea fantasmagorii. Datoria noastră (acum) e să le privim cu adâncă seriozitate. Ceea ce şi facem. Ovidiu, în „Metamorfozele”, scria următoarele: „Alţii spun că păstorii lovind piatra de piatră ajuns-au/Până la urmă că-n mâini le scăpărară scântei:/Una-n cădere s-a stins, iar a doua ajunse pe paie;/Iată pricina ce dau flăcări la Palilii”. Ce nu ne-a spus Ovidiu, despre cea dintâi bănuială a cugetului, se găsesc poeţii azi să ne spună, dând cu presupusul, ori îndeplinind sfatul zeiţei Tetis: Împlinit e din partea lui Zeus/Tot ce-ai gândit înainte, când braţe-ai înălţat şi fierbinte/tu l-ai rugat”. (Homer: Iliada). Când Andersen, prinţul poveştilor, scria despre faimoasele cariere de piatră de la Carrara, făcea şi următoarea precizare: „Acesta este pentru mine muntele fermecat, unde zeii şi zeiţle antichităţii, ferecaţi în blocurile de piatră aşteaptă un vrăjitor puternic, un Thorvaldsen sau Canova, pentru a-i elibera şi a-i readuce la viaţă”. Ion Gheorghe crede că lui i-a fost hărăzit de zei, să trâmbiţeze vestea aceasta. Să-i lăsăm o parte a monezii aruncate de zei, cu care să se bucure, şi, când, mai mult, o şi face magistral în cele versuri ale sale. Şi noi să luăm aminte: „Mărturisindu-le în viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală,/Este mai bine a le consemna în versuri”. (Ion Gheorghe). Măcar aşa, nu le pricepe mai nimeni. „Dar omul nu-i făcut să fie înfrânt (grăia bătrânul lui Hemingway). Un om poate fi nimicit, dar nu  înfrânt”. Atâta timp cât el nu e singur în lupta lui. Sau, are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe. Pietrele Doamnei? spui tu. Poftim întrebare! Pietre şi gata! „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/ Piatră de piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu: Epistola I).                                                         

marți, 11 octombrie 2011

5. Acordorul de piane Murkin


De ce o fi spus Coleridge, că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune, cum a rezolvat ecuaţia aceasta, I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate”. (C.10 v. 9). Astfel, dificultatea lămurită, mai rămâne de lămurit o a doua problemă (propusă de Hemingway în „Bătrânul şi marea”), de o natură cu totul diferită, dar, care are legătură cu deziluzia lui LIS, cu privire la electoratul român. Spunea Hemingway: „Totul e chinul foamei şi lupta împotriva a ceva de care nu-şi poate da seama”. (p.56, în ediţia din 1952). Poetul din „Pe prag (Vale-Deal)”, era şi mai tranşant: „nu te teme, după pâine, ţi se va lua şi apa”. (p.62). Încercând să se arunce pe fereastră, personajul lui Liviu Ioan Stoiciu, are impresia că se apără de o nenorocire. Probabil păţania cu sandalele cărora li se tot dezlipeau tălpile, ar fi fost un episod ce ar fi putut face parte din povestire şi, ar fi salvat situaţia prin nuanţa ei amuzantă. Dar oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion ?  Dar, Omului-de-ocară, îi lipseşte trăsătura esenţială a „omului rănit”, zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva, tot se uită în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. (p.57). LIS are însă şi el o replică: „Te-ai ars,/bătrâne, nu se mai poate îndrepta nimic./Miroşi de departe a ars – treci pe/varianta de rezervă, neafectată. Ridică mâinile sus/şi strigă: mă predau”. (Pe prag /Vale-Deal) - p.82. Să sperăm, că în cazul personajului lui LIS, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţat o misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!), rătăcit deocamdată prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă.        

luni, 10 octombrie 2011

4. Pasărea cu spinul înfipt în piept.

Dacă setea şi foamea de absolut nu pot fi satisfăcute de flacăra celui care scrie (aici, pobabil că vom fi de acord cu convingerile lui Sartre, care înţelegea că pe acest tărâm nu se pot înşira doar cuvinte, cuvinte...), păi atunci, nu ne rămâne decât să-i urmărim traiectoria „celui” despre care se scrie, că, pesemne, o şti el ceva. Omul care scrie, înfruntând doar cu pana sa un imperiu al cuvintelor, poate fi retoric (şi, bine că este aşa), dar omul despre care se scrie? Înfruntă „el” viaţa şi lumea, în sensul şi nota ei adevărată, ori, devine prin prisma celui care scrie, doar purtătorul de imagine al „comediei” numite viaţă şi construită tiranic de pana celui aplecat asupra colii de scris? Pentru ca semnele din desfăşurarea naraţiunii, să capete cât de cât o aură mitică, Liviu Ioan Stoiciu (în proza sa) ne aruncă în plasa amintirilor eroului său, pe un tărâm al regăsirii personajului cu realitatea de dincolo de trăirile sale prezente. Cam ceea ce îmi doream să se întâmple, în proza de dinainte, intitulată foarte sugestiv: „Morişca din cap”. Şi bine face. Avem astfel, surpriza, să descoperim un alt prezent în trecutul abia traversat de memoria colectivă,  memorie exploatată atât de exact în eseul politic al anilor 2004. În fond, e tema asupra căreia, Mircea Eliade s-a aplecat cu predilecţie, în „matricea” acestei descripţii literare, cea care i-a şi adus un succes garantat. LIS nu renunţă la realism, nici nu confundă planurile trecut-prezent, fără ca noi să fim avertizaţi că, oricând, putem fi treziţi dintr-o nouă realitate construită pe simboluri şi imaginaţie; că de aici încolo, fiecare dintre noi îi poate prelua personajul şi-l poate turna într-o nouă naraţiune. Acesta este (din punct de vedere literar) o nouă descripţie în proza de azi, una care ne va pune într-o relaţie nouă cu modernitatea scrisului. Nu degeaba, criticii vremii, îi aprecia lui Dickens măiestria descrierii vieţii de zi cu zi şi a „lumii celor mărunţi”, dar, şi accentele tragico-satirice ale operei sale. Are dreptate Octavian Mihăescu, să simtă şi să-i recunoască lui LIS, în descrierile de la Neptun, tonul direct al confesiunii celui care se rescrie, ceea ce îl şi face seducător pe naratorul ei. Animat de forţa creaţiei directe pe „solul” uman, LIS dă un imbold prozei actuale, încurajându-i şi pe ceilalţi să fructifice acest nou zăcământ. Sub acest imbold, mi-am permis să-i „rescriu” finalul povestirii anterioare şi să-l postez pe blogul său. E o destăinuire, care vine abia acum, să sugereze câte „ceva”, despre înrâurirea scrierilor. Alexandra Ryplei, continua celebrul roman „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, încercând să ne întoarcă la Scarlett şi Rhett, să ne întoarcem la cea mai frumoasă poveste de dragoste a literaturii americane. Ar fi trebuit să-i urmeze „Pasărea spin” de Collen McCullough (merita)! Şi, de ce nu „Delirul” lui Marin Preda, rămas nescris, după moartea sa. Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea , pentru noi, călătoria pe care avea să o sfîrşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă pentru că ni se şi întâmplă?    


duminică, 9 octombrie 2011

De unde, vedeţi, şi calul face vitejii câteodată!

În C. 8, v. 1, Ion Budai-Deleanu ne atrăgea atenţia: „ În zadar omenirea se plânge/Cum că a toate mari şi mici greşele/Dracul poartă vina, care împinge/Pe om la strâmbătate şi rele”. Lăsându-l la o parte pe acest poet hulit pe nedrept de către contemporani, tu cititorule, fii de partea mea pentru a-i da o replică întârziată, dar care ne va pune pe gânduri: „Cum să facem să nu mai fim consideraţi găuri de vierme?”, cum sună un vers scris cîndva de Liviu Ioan Stoiciu. Şi, vom răspunde prin alt vers al poetului LIS, al cărui vers tocmai l-am menţionat. Pentru că suntem toţi „treziţi la realitate cu adevărat”. Citim mai departe, cu interes, proza propusă de LIS. Suntem „într-o permanenţă tendinţă de evaporare. Îşi/ regăsesc, pentru o clipă, tinereţea”. E lupta personajului propus de LIS, cu „zarva cea groznică-a luptei” din C. 18., al epopeii Iliada, v. 510-512: „El s-avântă din nou ca vulturul la dânsul,/Trage de sus de la braţ în afară năpraznica-i lance,/Şi se dă-n lături apoi între oamenii săi”. Nu e unul care care să nu-mi spună că sunt pe un drum greşit (o confirmă poetul prin alt vers), de aceea nici nu mai ştim, cum trebuie să facem, să nu mai fim consideraţi „apoteoza miraculoasă a dragostei faţă de noua înviere”, cum credea Mitea (în Fraţii Karamazov), despre miracolul învierii lui Grigori, tocmai lovit în cap cu pisălogul? „Şi câţi dintre noi nu dorm şi/azi cu arcul în braţe!”. (alt vers:LIS). Cum adică, chiar nu putem fi atenţi la detalii? Deşi rochia domnişoarei Havisham, din „Marile speranţe”, arsese în întregime, pentru noi, cititorii romanului lui Dickens, domişoara încă mai avea înfîţişarea aceea de nălucă, de „mireasă înfricoşătoare”. De aceea, ne şi scrie poetul LIS: „Dumneavostră nu muriţi de plictiseală? Eu în lipsă de altceva, omor/musculiţa de oţet din când în când”. Dacă ar fi aşa (îi dăduse replica Raskolnikov, Katerinei Ivanovna), „prea ar fi uşoară viaţa”. Atunci, de ce nu o spunem răspicat (cum o spune poetul într-un vers), pentru ce m-am mai născut „în România şi nu într-o familie de tigri?” Asta ca să nu se spună despre noi, cei care-l citim, că, adică, ia fiţi vă rog atenţi, la ce să mai facem în acesată viaţă: „Ia, mai privesc şi eu nişte pătrunjel”. Vorbele tale poete (ironia aici e bine venită), sunt bine grăite şi drepte. Dar mă munceşte un cuget şi tot mai amarnic mă scurmă. Zice-va cândva cineva: văd bine că armele lui sunt de un zeu dăruite! Dar, timpul, timpul, nu a fost niciodată de partea zeilor. Tot n-o să-l creadă pe el, cum nici ai lui, nu i-au crezut lui Ulise. Şi neapărat, voi încheia cu mult haz vorbele lui Ion Budai-Deleanu: „De unde vedeţi că şi calul bun/face şi el viteji cîteodată... Şi înteţii calul aşa de tare/Cât gândii că în nouri va să vă salte”. (C. 9. v. 63).               

sâmbătă, 8 octombrie 2011

La graniţa dintre două lumi

Într-o proză scrisă în tinereţe, Liviu Ioan Stoiciu scria următoarele despre un personaj sinucigaş: ”E convins că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat”. Poate într-o altă viaţă, spunem noi. Ca Ivan, din proza cu acelaş nume, de Mircea Eliade. Sinucigaşul acela, apăsase pe trăgaci, crezând că nu „cefe de barbari, la ţâţâna/temeliei acestei lumi” crăpa el, ci pur şi simplu (cum scria în poemul din care cităm acum), „crăpam pepeni galbeni”. Ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din noua proză propusă acum de LIS: „Încurcătură de minte”? 1). „culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate”. (dar când? când? în ce viaţă?). 2). „el (Ion Aluivasile) se află pe graniţa dintre două lumi”. Aduce acest amănunt strecurat chipurile, întâmplător, un element nou în discuţie? 3). „caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie”. Sunt şi aici (ca în proza lui Eliade) o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filozoful Darie), cerul ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august, nu-i tulbura ochii. Aluivasile era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei. „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face, cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, LIS, aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)... visuri. Cine poate să le dea un rost?”. Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Aluivasile, se află la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde încă nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Deocamdată în proza lui LIS, lui Aluivasile nu i se alătură nimeni. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar câtă e relitate aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu. Va urma.     

vineri, 7 octombrie 2011

1. Să crezi în basm...

Minunile se înfăptuiesc şi la ţară. Şi când spun „ţară”, mă gândesc la acel sat pierdut undeva la poale de munte, străin de viermuiala celor de la oraş, uitat de mai bunele intenţii ale celor din fruntea cetăţii, dar acoperit de mantaua lui Dumnezeu. Când treburile stupăritului, sunt din nou lăsate pentru a doua zi şi te aşezi la umbră sub nuc, unde te aşteaptă un şezlong pentru meritata odihnă, şi pe lângă un păhărel de ţuică, familia cu care să mai descoşi iţele tare încâlcite ale zilei prezente, nu ai cum să nu te pui şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea”. Fusese până atunci, atât de mic şi neânsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare şi de necunoscută încât izbucni „într-un hohot de plâns”. Astfel eram şi eu când abia descoperisem primele volume de poezie scrise de Liviu Ioan Stoiciu; pierdut în labirintul măreţiei care mă înghiţise şi nu eram în stare să regăsesc potecile lăturalnice pe care rătăcisem în copilăria mea şi pe care le credeam eterne. Regăsesc acum în Jurnalul LIS, pe cei care mi-au inspirat comentariile şi bucuria de a le răspunde cu cîte un vers din Arghezi: lui Octavian Mihăescu cu câte ceva din poezia „Crezi basmul” – „Crezi basmul c-a sfârşit şi s-a pierdut/Şi el de-abia-i la început”; lui Culai, cu două versuri din „Mărturie pe vioară şi arcuş” – „Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi,/Un căluşel de leagăne-nvârtite/În valsul unei muzici pe şoptite”; Andreei: - cu versurile din „Suiş”: „Tu eşti asemeni celui care/Te-a frământat, te-a căutat şi născocit... Tu ştii tăcea când este de tăcere/Şi-n toată ora-nalţi câte un turn”; Adrianei Barna, cu două versuri din „Schivnicie” – „Al cui e glasul care bate/Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?”; lui LIS – „L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte/Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte”; şi pentru toţi (un pic adaptate versurile) – „M-am pomenit gândindu-mă la voi/Şi m-am simţit cu sufletul vioi”. Să păstrăm lacrimile în urcioare pentru cei plecaţi dintre noi („mă doare că-i sosită vremea lor,/a gândului şi-a lacrimilor”) şi să descifrăm, un pic altfel, învăţăturile domnului Mitruţ. Cum ar fi spus Arghezi: „Urciorule de vis şi de pământ/El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvânt”. Aşadar: 1). Eliberările: „Stau la taifas cu/mine însumi, cu două pahare în faţă pline cu/neîmpliniri, ciocnesc şi beau/din ele pe rând, că e ceva ce mă nedreptăţeşte...   (fiindcă) ... E o întruchipare a dezordinii, asupra căreia e mai bine/să nu te opreşti, că te devoră”. (A sosit vremea - şi – Scamatorul cel vestit). 2). Acceptarea şi iubirea necondiţionată: „Ştii, în nopţile cu lună plină am senzaţia/că se propagă până în vidul din univers dorinţa/mea de a face dragoste cu/tine – când n-am de unde să te iau”. (În nopţile cu lună plină). 3). Caută în tine împlinirile: „Stau amândoi la o masă, la un chioşc de răcoritoare,/în parc: îi încântă ţopăiala vrăbiuţei pe/alee. La ora asta, în copilărie, îi spune ea, ieşeam/cu iezii la păscut, cu fundiţă roşie/la gât, să nu fie deocheaţi. Ai căzut în melancolie, dă el din cap. N-am mai rămas/amândoi decât o amintire...” (Regăsiţi împreună). 4). Forţa misterioasă e în noi: „Poate că lumina din afară nu ajunge să-mi arate adevărul. Dar lumina/dinlăuntru? ... Linişteşte-te, nu e decât o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers”. (La o nouă despărţire). Aţi intuit cred, versurile, sunt din „Pe prag (Vale-Deal)”. Şi, împreună, cred, am tras de aici concluzia, că întrebările ne scot din moarte în timp ce răspunsurile ne aruncă tot mai mult în labirintul măreţiei de care tocmai vorbeam, şi unde deocamdată, suntem în căutarea potecilor lăturalnice ale copilăriei.  

Tudor Cicu: Să crezi în basm...

Tudor Cicu: Să crezi în basm...

Să crezi în basm...