vineri, 28 februarie 2014

489. Proiectul literar: Antologia scriitorilor români contemporani... de la Piatra Neamț (5)

 1. Moment muzical.
 2. Poetul nemțean Emil Nicolae, cu secvențe dintr-un film biografic: despre LIS
 3. LIS își pregătește publicul pentru poezie.
 4. Poetul întors printre ai săi și poezia așteptată de public, ca pe trenul de la Cantonul 248.
 5. Cele cinci argumente, numărate pe degetele de la o mână: de ce e original LIS!
6. LIS-eu-Nicolae Ciobanu, în sala "festivităților" și dezlegărilor de vorbe alese de la finalul manifestării.


5. Cad îngeri dinaintea porţilor ferecate
         Motto:
         „Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor”
                       (Din parcela K : Liviu Ioan Stoiciu)

    „Cel mai lung drum este drumul de acasă până acasă”, spunea Nichita Stănescu, făcând aluzie la Uliise – îşi începe AAG cea dintâi frază, la introducerea ce o face în prezentarea poetului Liviu Ioan Stoiciu. Şi argumentează: s-a lipit această sintagmă de poetul LIS care a plecat acum 60 de ani de aici, din zona Moldovei, pentru a reveni azi cu Poezia care l-a făcut cunoscut, din nou acasă. Poetul Emil Nicolae creionează sumar, un portret al poetului punctând câteva momente mai importante (pentru cei tineri din sală) din filmul biografic al vieţii poetului. Născut la Dumbrava Roşie de Piatra Neamţ şi continuă copilăria la Cantonul 248 din Adjudul Vechi. Diversitatea muncilor efectuate la tinereţe îi este specifică doar acestui poet. Îi atribuie o frază ingenios gândită: LIS este un poet de criză, al crizei proprii sau al crizei pe care a străbătut-o România în această perioadă de anormalitate iar poezia sa reflectă toată societatea şi nu are nici un aspect de normalitate, trasă ca o mănuşă peste întreaga gamă de trăiri, tresăriri şi  zvârcoliri. În poezia sa, permanent se interferează alte gânduri, important e să rămânem coerenţi pentru că poezia actuală pentru marele public (are în vedere tineretul majoritar din sală) este inexpresivă. Dimpotrivă, LIS (care îşi pregăteşte foile după care ne va citi) spune că Poezia română este la un nivel ridicat. Limba noastră nu este tocmai un handicap şi putem să dăm lecţii de poezie, azi, la toţi. În timp ce ne citeşte din poeziile mai vechi ori mai noi (de la „craterul platon” la „substanţe interzise” ori poezii mai noi, observ cum publicul a căzut într-o tăcere superbă „ca aripa zdrobită visând că va zbura” (cum scria o tânără poetă, recent, într-una dintre publicaţiile din provincie). Dar cine mai are ochi să se uite la ninsoarea de cuvinte care vine din pieptul poetului şi pe care urechile noastre le adună din puzderia de fluturi-cuvinte care zboară prin sală? Chiar cine, când fiecare îşi imaginează ce crede şi ce vrea el să-şi închipuie? Poetul? El crede că aceste cuvinte asemenea unor „hoarde nemiloase” (sintagma îi aparţine lui Gellu Dorian), adunate sub ochii celor care ascultă, în inimile care bat în sală, vor putea să salveze lumea, cum credea cu tărie Dostoievski, Mircea Eliade şi câţi alţii. Poezia citită de poet îmi întăreşte convingerea că în ea se regăseşte Lumea unui visător cu o structură psihică labilă, agresat de coşmaruri şi speriat de propriile stări de reverie asupra cetăţii în care trăieşte. Când LIS îşi ridică privirea de pe ultima foaie, suntem la capătul de acomodare cu misterul acelor semnale de poezie, unde imaginaţia este debordantă şi viziunile sale transformă scena evocărilor şi întâmplărilor epice, în buricul sau centrul Lumii. Se lasă tăcerea după rostirea ultimei piese iar înlăuntrul nostru e doar viscolul. La final este răsplătit cu meritate aplauze. Am observat, totuşi, cum unii dintre tineri, neavând răbdarea? (sau) pregătirea înţelegerii poeziei?, au părăsit tiptil-tiptil, sala. E rândul criticului DCE să ne „traducă” suprarealismul poeziei lui LIS. DCE crede că am asistat la un moment extraordinar, cu îngeri care cad dinaintea porţilor ferecate ale poeziei, în care un poet de vârf al literaturii române, în direct şi la oră de vârf a citit din textele sale mai vechi şi a venit şi cu poezii inedite. „Iată câteva accente care argumentează de ce-l consider pe LIS un mare poet român”, spune DCE: 1). Poetul face parte din grupul celor care reuşesc să exprime maximul, o lume largă în desfăşurarea diversificată în „spaţiul” poetic cel mai redus. 2). LIS a înţeles printre primii că fără intensitate poezia nu poate fi decisivă. 3). Poezia lui e scrisă la persoana I-a şi defineşte curajul a se investi total în actul poetic prin experienţa personală. 4). Din diversitatea registrelor folosite, poezia sa perforează toate statisticile şi orizonturile existentului şi nonexistentului. 5). Pe o întindere relativ redusă, şi o frazare frântă, în mod voit, poetul ne trimite deodată la un simultaneism total. Discursul său de o familiaritate evidentă, care-i aparţine numai lui, are ca rezultantă o poezie tăioasă care păstrează aura enigmaticului.  Şi, încheie spunând: criticul trebuie să lupte pentru notorietatea unui scriitor când îl simte original. De aceea, în cazul LIS, îşi poate permite să exprime despre poet, cu certitudine, că este unic şi mare ca poet fiindcă are toate trăsăturile umane exprimate în poezia sa. Scriitorul Nicolae Ciobanu (aflat la pânda aparatului său, până acum) salută prezenţa poetului de excepţie, a ziaristului, scriitorului, omului care s-a descătuşat în poezie într-un mod original, nemaiîntâlnit până la el. AAG arată publicului cartea dăruită de mine (Liviu Ioan Stoiciu: poezia şi subteranele ei), menţionând că „biograful” lui LIS, în persoana mea, se află prezent la manifestare, venit tocmai de la Buzău şi publicul va lua cunoştinţă cu poezia sa într-o viitoare manifestare „când îl vom invita, aici” la GT Kirileanu.            
      Ne deschidem supapele cuvintelor, mai apoi, la un pahar cu vin şi nişte fursecuri, strânşi în jurul invitaţilor, într-o sală spaţioasă şi ceva mai răcoroasă, pe treapta în care se situează judecătorii cetăţii: „Poate se schimbă/ guvernul. Poate apar îngeri… îngerii îngenunchiaţi între noi toţi/ manifestanţii… Manifestanţii din pământ bătut cu nuiele/ împletite şi acoperiţi cu paie. Mii de ocale,/ ulcele, străchini şi cănuţe, aşezate/ în cuptorul de ars” (din „substanţe interzise” - LIS).


                                                                 (sfârşitul evocării)

joi, 27 februarie 2014

488. Proiectul literar: Antologia scriitorilor români contemporani... la Piatra Neamț (4)

 1. DCE lansează buzduganul întrebărilor.
 2. Și, întrebările vin de la prezidiu!
 3. Dar și din sală!
 4. Ca să se întoarcă precum un bumerang iarăși pe scenă!
5. Moment salvator pentru critic: naiul românesc și tânguirea sa.

4. Maratonul întrebărilor
                     Motto:
                    „Și-acum veți asista
                      La un număr de hipnoză în masă”
                             (Adrian Săngeorzan)

   Ajuns la expozeul discursului său, DCE a lansat provocarea către public: aștept întrebările voastre”. Eheei!... La o astfel de provocare, sala parcă a fost îndemnată să urce în spinarea calului său năzdrăvan și, abia după chemarea stăpânului său (în speță, criticul) să revină cu picioarele pe pământ. Primul care a “îndrăznit” (era și calitatea sa de moderator, la urma urmei), a fost AAG:
Î: Ce șansă de bună imagine vom mai avea după perioda criticilor dinainte și de după comunismul care ne-a arătat mai tot timpul ghilotina?
R: Între occident și noi nu există diferențe de concept critic și nici al demersului literar. Se înțelege: DCE nu are complexe de inferioritate și nici atare suferințe față de europenitatea confraților mai tineri.
Î: Cum va fi mâine generația de azi?  
R: Au noile promoții datoria de a duce mai departe ceea ce au făurit intelectualii și scriitorii români interbelici? La această întrebare nu se poate răspunde, decât: DA, au! Pariul cu această generație se poate considera unul câștigat.
Î: Crede DCE că în cazul lui Matei Vișniec, fraza rostită de E Ionesco, nu se pune?
R: Matei Vișniec e afirmat în Franța, asta e o certitudine, nimeni nu poate contesta ori nega acest fapt. Numai că M. Vișniec e recunoscut mult mai bine în România. (Și, face o paranteză: Îl văd adesea pe Vișniec la târgurile de carte din străinătate, dar și din țară). Vișniec caută comunitatea, nu spațiul, în măsura celui care simte nevoia  de a fi receptat de cultura de unde a plecat, considerând-o esențială în această ecuație a întrebării puse de interlocutor.
Î: Ce acoperire mai are (auzim la criticii actuali), sintagma aceasta: de acoperire  a culturii naționale. Se dorește ceva, anume, acoperit (în sens de ascuns?).
R: În accepția globalizării, există riscul de a scrie numai pentru a fi scoși în față de critica actuală, ori traduși pentru a fi evidențiați și în afară, cu orice preț. „Bietul Ioanide“, al lui Călinescu, a fost, să ne aducem aminte, retras din librării și, autorul atacat prin presa vremii, pentru că (vezi doamne!) partidul comunist era pur și simplu inexistent în romanul călinescian. O astfel de “acoperire“ nu mai trebuie să reprezinte cortina criticii actuale.   
 Î: În sensul că citim cât mai filozofic, și alegem scriitori punctați“ de critici, ca foarte importanți, există un complex al scriitorului de azi? Și dacă e așa, de ce domnule DCE?
R: Cred că am citit intens atât în trecut cât și azi. Sensul întrebării poate fi extins o vreme, dar, ne vom îndrepta din nou  spre acele valori ale noastre, gen Marin Preda. Fără o întoarcere la astfel de valori, tinerii noștri nu vor avea credibilitate. Eu cred că vor reveni în forță!
Î:  Credeți că se mai citește și altfel, cum o făceam noi în comunism, decât tinerii de azi pe internet?
R:  Există o statistică! Mulți o cunosc și au comentat-o în fel și chip. Românii cumpără anual cam 2-3 cărți. Ne depășesc și țările apropiate de granițele noastre: Ungaria, Cehia, Polonia chiar și Serbia
Î: Va lua, în timpul apropiat, un scriitor roman premiul Nobel?
R:  Îndreptățit ar fi scriitorul Norman Manea. Dar, un Cărtărescu, Ana Blandiana… pot conta în viitor. Problema nu este numai a lor, ci a traducerii operelor acestora peste hotare. Din păcate, traducătorii noștri au făcut acest efort, numai că n-au fost stimulați să și susțină aceste adevăruri evidente.
Î: Iluziile despre literatura română, ale lui Negrici, este un examen ca atare, în literatură, sau nu?
R:  Percepțiile sale eseistice, pot constitui o o direcție, nu și bazele criticii moderne.
O ultimă întrebare: Dacă acest critic român, nuanțat de dvs., are complexe în fața literaturii universale? Aici, criticul DCE dă exemple ale unor elevi deosebiți, remarcați de presă, care studiază în America, Anglia, Rusia chiar; și solicită cărți din țară, cu autori la zi. Literatura română nu eclatează nicicând… E o constatare.
   Aș fi vrut să-l întreb pe criticul DCE: După Emil Cioran, Eugene Ionesco, Mircea Eliade și chiar Brâncuși… acum, demult dispăruți din Franța, țara cu acele porți larg deschise culturii, cine mai poate conta, azi, la o răsturnare a valorilor cum au făcut-o aceia?
NU MAI E TIMP. Adrian Alui Gheorghe se uită insistent la ceas. Sala își aștepta poetul plecat de acasă și întors acasă, să-i încânte cu POEZIA sa. După băiatul care ne încântă cu naiul, va urma și poetul serii.

                                                (va urma)


miercuri, 26 februarie 2014

487. Proiectul literar: Antologia scriitorilor români contemporani... la Piatra Neamț (3)

 1. Adrian G. Romilă ni-l prezintă pe Daniel Cristea Enache ca pe un critic de establishement al momentului.
 2. DCE raspunzând la întrebarea: de ce nu mă consider un critic tânăr.
 3. LIS intră în polemică, pentru a clarifica poziția câștigată de critic la momentul actual.
4. Cei din sală, fiecare cu tabloul imaginației sale.


3. Dacă aş fi francez aş fi genial!
                 Motto:
                    „Suntem resturile acestei lumi, dar din aceste resturi vom face o ciorbă pe cinste.”
                                                              (Scaunele de Eugen Ionesco)

   De câte ori ascult pe cineva vorbind, încerc să-mi imaginez un tablou alcătuit din cuvintele prinse din zbor, ca atunci când vreau să reproduc o parte a discursului acestuia să reinventez tabloul închipuit. Într-un anumit fel, cam ce ne transmitea A. Einstein, când spunea că „imaginaţia este mai importantă decât erudiţia”. Adrian G. Romilă ni-l prezintă pe Daniel Cristea Enache într-un mod cât se poate de original, numindu-l „un critic de establishement” (cunoscusem doar definiţia establishementului politic), punctând că „în câteva tuşe el are această poziţie în critică” şi trece în revistă etapele prin care şi-a autoconstruit profilul pe la reviste foarte importante ori emisiuni culturale televizate. Îl aveam în minte cu privirea ca „un surâs în plină vară” din imaginea acelui tablou de la TVR Cultural (pe vremea când mai funcţiona) luându-i interviu poetului Ion Mureşan, apoi cu Liviu Ioan Stoiciu şi Eugen Simion. Imaginile tabloului ne conduc spre debutul criticului şi cărţile sale. Apoi imaginea criticului (în sens clasic literar: critic al momentului), se transformă în „omul deschis, cald, atent să nu confunde prietenia cu textul literar al scriitorului comentat, un apologet al moderaţiei”. DCE (invitat de moderator spre a ne împărtăşi gândurile sale), consideră ca pe un mare privilegiu, să fie alături de LIS şi AAG, doi poeţi care îţi întăresc convingerea că românul se naşte poet şi devine moralist în publicistică. Titulatura de tânăr critic literar i se pare însă perimată, având în vedere vârsta sa. Comparatismul mai complex nu-l convinge pe LIS care şi ripostează precizând că ultima generaţie din critica tânără e ruptă de literatura română şi deosebirea e că DCE e acel critic care ţine seama de evoluţia literaturii române. Invitat la acest dialog DCE spune că literatură fără critică literară se mai poate, dar critică fără literatură, niciodată! Dacă e firesc, ca scriitorul să citească în presă un comentariu critic la scriitura sa, păi atunci când criticul citeşte în presă despre el, câte ceva… ori unele comentarii binevenite din partea scriitorilor, e ca o baie răcoritoare binefăcătoare. De ce dialogul se prefigurează în jurul ideilor critice lansate de Mircea Martin? Pentru că în spaţiul de „respiraţie lumească” a scriitorului român, critici ca Mircea Martin reprezintă un „vârf de pornire” mai departe. Iar dacă până azi, terenul (mono)ideologic al literaturii a tras critica pe baricade non-ofensive, nu trebuie uitat cum criza anilor 60 a fost trecută doar prin curajul unor scriitori şi poeţi care au devenit „statui de bronz” şi repere în proză şi poezie: A. Păunescu, M.Sorescu, Ana Blandiana, D. Tudoran, N. Breban, A. Buzura, DR Popescu… ş.a. Pe critic îl dezamăgesc tipologizările, dar nu de puţine ori ele îl amăgesc ca o Fata Morgana şi intră în lupta donquijotească a scriitorului căci astfel de lupte dure dintre protocronismul şi antagonismul literar îi spun lui, criticului, că a venit vremea lansării şi ieşirii la rampă a unor scriitori care s-au împlinit fizic şi moral în noua normalitate. „Unul dintre aceştia este LIS” – precizează DCE. Aici, înţelegem şi noi (cei din sală) că prezenţa dialogului dă diversitate punctelor de vedere, e o tară a democraţiei care dă personalitate acestor opinii diferite dar, există şi riscul unui anumit autor autist dacă  nu este receptiv la tot ce se scrie şi se spune despre el, şi nu se apleacă şi asupra noilor curente tinere, tineri călăuziţi după modele noi… la discuţiile lor. Întoarcerea la mituri, la ceea ce reiterează mitul lui Ulisse, la faptul că Eugen Ionesco a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului, că i se citea printre rândurile scrise, tipologia călătorului hăituit, îmi vin în minte atunci când DCE rosteşte la un moment dat: „dacă aş fi francez, aş fi genial!” poate doar acela care înţelege taina rostirii lui Ionesco, deţine şi cheia. M-am uitat atent la imaginea criticului aflat pe scena de la GT Kirileanu ca la unul desprins din personajele ce populează piesele lui Ionesco, singurul care ar ţine scara aia şubredă din finalul piesei şi pe care mizeria încearcă să-şi urce cerşetorii vieţii până aproape de barba lui Dumnezeu; în acest fel cred că din punctul de vedere al criticii, autorul e sfătuit să revină pe text şi să-i dea o încărcătură emoţională dacă doreşte să-şi prezinte scriitura în inima cititorului. Dacă Lovinescu era peste linia sincronismului, la o adaptare a formelor fără fond (de importare a direcțiilor în critică), atunci, vine firesc înterebarea: unde se situează criticul DCE? Argumentele cu care își susține teoria, ni-l imaginează undeva pe la mijloc. Cu alte cuvinte – înțelegem noi – trebuie să admitem superioritatea occidentului, pe de altă parte, din această întârziere a culturii istorice a României, a rezultat niște colaje” imposibil de așezat pe astfel de modele occidentale. Elementele tradiționaliste își pun amprenta pe exprimarea stării actuale a literaturii prin: L. Dimov; N. Stănescu; E. Brumaru - pe de o parte (dintre cei care se situează în sfera occidentului) iar pe de altă parte, postmodernismul românesc iese din mantaua generației 80 din care fac parte și cei doi poeți aflați în sală. Și conform teoriei lui Roland Barthes, orice scriitor care produce prin operă o mitologie, una firește estetică, are șansa de a da o bună imagine pe lume și a rămâne în mitul creației. Orice teorie (ne sugerează DCE) dacă nu e și susținută de o confesiune trainică, nu are greutatea de a rămâne și veridică.

                                                 (va urma)   


marți, 25 februarie 2014

486. Proiectul literar: Antologia scriitorilor români contemporani... la Piatra Neamț (2)

 1. Poetul moderator AAG deschide manifestarea.
2. Se fac poze și prin culise.
3. La o ferăstruică, cu aparatul foto în mâini, scriitorul Nicolae Ciobanu ne are în vizor.

2. Viața nu-i numai bucurie. E și dezamăgire.
               Motto:
                    „Singurul sens al existenței este de a-i găsi un sens.”
                                           Mircea Eliade


   Când gândești cioranian (mă avertiza un amic), visele tale nu-ți vor constitui decât un lung prilej de suferință, credea el. Pe cât mi-aduceam aminte, din cartea sa despre schimbarea la față a României, viața socială, sub toate formele ei, îi prilejuise lui Cioran un motiv de dezamăgire pentru că nu vedea la capătul drumului vreun sens existenței. Locuia în altă lume a gândurilor față de Mircea Eliade. Într-o evocare scrisă și rămasă într-o carte, scriitorul buzoian Aurel Ganea grăia așa: „Era prin toamna – iarna lui 94... ( ca student în Franța, îl căutase acasă undeva pe lângă teatrul Odeon, apoi la spital)... Am intrat, deci, și am ascultat, pietrificat, lângă ușă, cacofonia discuțiilor politice, la care Cioran trebuia că este martor sau judecător imparțial. Cioran, în pat, mi se părea un zeu... Cum să mă apropii de el și să rostesc ceva?... măcar să-i spun bună ziua! Am îndrăznit, într-un târziu, m-am apropiat de pat… eram ca la judecata de apoi… am îndrăznit să rostesc, în românește: <Domnule Cioran, mă cheamă… sunt student în Franța>… Zeul mă asculta calm, parcă îndemnându-mă. <Domnule Cioran, ce șansă mai are România?> Întrebare absolută, esențială! și atunci Cioran a rostit parcă un „nu“, abia mișcându-și buzele, și mi-a arătat cele câteva grupuri de români (prezenți acolo) care discutau politichie, Cioran fiindu-le martor și arbitru”. Așadar, pesimistul de serviciu al românismului își făcuse datoria. Rostindu-se… Asta îmi aduce aminte (iarăși) de butada lui Ionesco, spusă lui Petre Țuțea: “Voi vreți să călăriți România ca pe un armăsar, dar ea nu-i decât o biată catârcă“. Aș vrea să schimb ceva în ecuația asta, dar ceva în mine simte că, și azi, comunismul își trăiește, vesel, zilele de glorie, în total dispreț față de esența trestiilor pascaliene – cum sunt definiți scriitorii. Dezbinați de “aleșii“ puși în fruntea bucatelor, dezbinați și între ei (de orgolii meschine), scriitorii nu uită a-și striga tăria și puterea cuvintelor, cu orice prilej. De ce se tem, mai toți, de rostirea scriitoricească? Poate fiindcă ei trăiesc etern într-o neliniștită și neliniștitătoare planetă a gândurilor, care naște spirit, ce impune, treptat, la un dialog. Uneori mă întreb, ce anume mă împinge și pe mine, la UN DIALOG CU CEI DIN JUR, mai departe. Care să fie resortul acestui piston? Nu cumva, sufletul nostru, și-a dorit “o experiență pe această planetă, o participare la viața fizică“, cum sugera în romanul ei, Ștefania Magidson? Cu aceste gânduri iau loc în sala (etajul ultim), bibliotecii GT Kirileanu unde urmează o a treia ediție a proiectului început de poetul Adrian Alui Gheorghe: “Antologia scriitorilor români contemporani”. Pe scaunele rânduite pe scena cochetă din fața publicului, iau loc: criticul Daniel Cristea Enache, poetul Liviu Ioan Stoiciu, poetul nemțean Emil Nicolae, profesorul Adrian G. Romilă și poetul Adrian Alui Gheorghe în calitate de mentor al acestei manifestări culturale. În sală îl zăresc pe scriitorul (mai vechi amic de-al meu) Nicolae Ciobanu, cu aparatul de fotografiat în mâini, pe poetul nemțean Emil Ariton, multe doamne distinse și mult tineret. AAG deschide manifestarea prin a face o trimitere la o altă manifestare închipuită (ca de circ) – unde scena a plăcut, dar taina spectacolului era, totuși, absentă. Afară era o lume în care nimeni nu știa că acolo, un suflet, fie și al unui clovn, stoarce lacrimi adevărate. “Pentru cine mai scrie scriitorul român?” – se întreabă AAG, și nu fac decât să tresar, discret, bănuindu-l a-mi fi ghicit gândurile. “Scrie el pentru susținerea literaturii naționale vii? - își continuă poetul, rostul întrebărilor. Slabele semnale nu fac decât să-i aducă scriitorului, nedumerirea și disprețul. Pariul său cu literatura e ca o Fata Morgana dispărută la orizont“. Publicul înțelege povestea-parabolă, din rostirea poetului moderator, ca pe o pildă la ceea ce se va întâmpla în seara aceasta de 20 februarie, la Piatra Neamț. Fiindcă nu întâmplător a chemat aici, doi scriitori născuți amândoi pe 19 februarie (Liviu Ioan Stoiciu și Daniel Cristea Enache). Iar dacă sintagma de critic tânăr îl enervează pe DCE, critica română are în acesta un luptător de mare forță, ne sugerează moderatorul. Tema criticului, din seara aceasta va fi un amplu răspuns la întrebarea: Literatura română contemporană, are sau nu are complexe?, pentru că în viziunea criticului Mircea Martin n-ar părea să fie așa. Se speră la un “portret” și dialog (imaginar) cu acest critic, în acest sens. Lui Liviu Ioan Stoiciu îi este dedicat un moment aparte: poezia sa, rostită chiar de poet. Totul, îmbrăcat sub fraza: Poetul și drumul său de acasă până acasă. Fiindcă înainte de plecarea de acasă, tocmai citisem “Un veac de singurătate“, de Gabriel Garcia Marquez, îmi trece prin minte fraza lui năucitoare: “Nu ești din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ“.

                                                 (va urma)

luni, 24 februarie 2014

485. Proiectul literar: Scriitori români contemporani de la Piatra Neamț (moderator Adrian Alui Gheorghe)

 1. Sosirea criticului Daniel Cristea Enache, în sala bibliotecii GTKirileanu din Piatra Neamț.
 2. Elevii Liceului de Muzică fac deschiderea.
3. Urmăresc, din sală, pe o foaie, pliantul cu programa serii.


1. Se vor găsi răspunsuri şi la întrebările mele?
               Motto:
                    „Cine crede în adevăr este naiv, cine nu crede, stupid”
                                          Emil Cioran

   Pe drumul parcurs cu automobilul personal spre Piatra Neamţ, mi-am adus aminte de o emisiune mai veche (2000-2001?), în care poeta Nina Casian întrebată de cum îşi câştigă pâinea cea de toate zilele, ca scriitoare în capitalism, ar fi reacţionat foarte mirată, fiindcă nu vedea sensul unei asemenea întrebări, ea fiind poetă recunoscută, membră a Uniunii scriitorilor din România, având în felul acesta o existenţă asigurată. Nu ţin minte să fi găsit un răspuns la întrebarea realizatoarei TV, care tot insista, întrucât poeta, pesemne, nu se prea întrebase cum îşi câştigă pâinea zilnică scriitorii din capitalism. Dar nici acum, când am construit şi noi tot într-o veselie capitalismul, nu realizăm ce se întâmplă cu banii alocaţi, la nivelul judeţelor, pentru cultură şi, doar vedem în ce situaţie au ajuns nu numai scriitorii, dar şi reprezentanţii culturii în general. În schimb, destui de mulţi se hlizesc dinaintea televizoarelor la fâţele care n-au lucrat niciodată, expunându-şi pe ecran sânii burduşiţi cu silicon şi care una-două sunt în stare să rostească cu o mină a feţei, nevinovată, că Scrisoarea III-a a scris-o Jean de la Craiova, Salam sau Adrian Puradelu Minune. Mult mai convingător şi de iertat fusese Dode ungătorul din Fabrica unde am lucrat înainte de revoluţie. Se hotărâse la nivel de partid, ca toţi muncitorii care nu au încheiat cel puţin 7 clase, să urmeze cursuri serale (obligatorii) iar la sfârşit să dea un examen de formă şi să li se înmâneze diploma de 7(sau) 8 clase. Cu chiu cu vai, Dode ungătorul (pe numele adevărat, Mihalcea Gheorghe) a ajuns şi el, într-o bună zi, dinaintea comisiei de examinare. Trăsese subiectul la proba oral (limba română) şi privea ca viţelul la poarta nouă, la membrii comisiei, neştiind dacă era adevărat ce i se întâmpla în clipa aceea.
- Ei!? – l-a întrebat unul dintre profesori. Ce subiect ai tras?... Spune-ne, ce scrie pe bilet?
- Scrisoarea III-a, a răspuns Dode ungătorul, cu un glas care nu mai era al lui.
- Să auzim… spune câte ceva despre Scrisoarea III-a – a întrebat şeful comisiei.
Dode s-a făcut a nu pricepe ce i se cerea, ori (să fim drepţi) chiar nu pricepea bietul om. Atunci, unul dintre membrii comisiei a făcut o primă încercare de a-l ajuta şi i-a transmis un impuls:
- … Tu eşti Mircea?...
- Nu!... a ripostat Dode ungătorul. Eu sunt Mihalcea Gheorghe!
Să ne mai întrebăm, acum, de ce glasul unora dintre scriitorii noştri, chiar geniali, nu poate fi auzit în rândul maselor? TVR Cultural, programul pe care mai zăream câte-un scriitor demn de urmărit, a fost desființat, iar la Radio Cultural emisiunile de poezie ori interviurile cu scriitori, sunt tot mai rare. Sau cum spunea nenea Iancu: dacă nu, chiar lipsesc cu desăvârșire. E drept, ici-colo, mai apar și reviste literare, dar din lipsă de fonduri sunt și ele reduse la tăcere. Din Buzău au dispărut, rând pe rând, una câte una: Renașterea Culturală; Diagonale; Vitralii... Doar la Râmnicu Sărat încă mai rezistă Spații culturale” iar la Pârscov abia s-a înfiripat revista Întrezăriri “. Revistele mari, în majoritate, au devenit „reviste închise “ pentru cei din provincie. Într-un editorial, un autor provincial scria că poți să bați cu buzduganul în poarta lor că veșnic îți vor rămâne închise. Păi, cum să meargă cultura, când un faimos președinte de Consiliu Județean dădea un răspuns stupefiant în această chestiune: „Domnilor, eu nu am timp de prostii, să cheltuiesc 500 lei pe tipărirea unor reviste, când altele sunt azi prioritățile: să facem biserici și azil pentru bătrâni...“.  În timp ce automobilul rula pe șoseaua înțesată de polițiștii care pândeau la câte o curbă, rugându-se doar să le cazi în plasă, întrebări care-și vor afla un răspuns ori nu va îndrăzni nimeni să le răspundă, la întâlnirea de peste 2-3 ore cu criticul Daniel Cristea Enache, poetul Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe și alții..., își făceau loc printre gânduri. Întrebarea următoare care mi-a venit pe buze, a fost: am putea schimba ceva, scriitorii, din lumea aceasta? Ori vom rămâne în continuare sub cupola din sfera pesimismului etanș de tip cioranian?

                                             (va urma)   


joi, 20 februarie 2014

484. Criticilor mei... (3)


La această manifestare culturală din Piatra Neamț am fost invitat de Adrian Alui Gheorghe să particip în calitate de invitat. Mi-a SCRIS UN EMAIL, din care reisee că sunt urmărit de scriitorii din Piatra Neamț, pentru alte p.d.v. cu privire la unele aspecte ale criticii actuale. Voi posta, la sosire, un articol.
Nota: anonimului care crede ca duc cu el polemica despre critică, să știe că a fost dat la SPAM. Se amestecă unde nu-i fierbe fasolea creierului său. Cu cei de teapa sa POATE HĂHĂI CÂT îl țin bojocii. Vorba aia: amestecă/te printre orătăniile tale anonimule!

miercuri, 19 februarie 2014

483. Criticilor mei... (2)




”Criticilor “ mei… (anonimi) -2-
     (care roade n-au adus)

   1. Mi-ar fi plăcut să intru în dialog, nu cu niște buburuze, asupra căror, doar îndrepți întrebarea ta și ele îți întorc scălâmbăielile dictate de un creier atrofiat. Aceștia socotesc că nimic nu poate să se abată din calea Destinului gândit de mințile lor adormite. Atât au citit ei și nu pot înainta în gândire, mai departe. Le reamintesc că, totuși, oamenii sunt răspunzători de nenorocirile timpurilor pe care le trăim. Celui căruia îi citeam, pe vremuri, în „Luceafărul” (1980?), versurile din „Să fii prinţul”; „Pasărea lyră”; „Iertarea mai târziu”... de pe vremea când „soarele devasta pieptul unui taur celebru”, adică poetului Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu, care mi-a fost „naşa” debutului meu în Tomis (1972), nu a mai publicat acel pamflet scris de mine, prin care poetul mi-ar fi putut da o replică, obligându-mă să intru în dialog. Un astfel de dialog, cu Liviu Ioan Stoiciu a lansat, mai apoi, cartea ce mi-a adus premiul USR. Dar, îl citesc, totuşi, pe blog pe Dorin Tudoran. Poemul dedicat lui Marin Preda, îl citisem integral, în „Pasaj de pietoni” ediţia 1979. „Cântec de trecut Akeronul” (mai apoi), mă vindecase de melancolia poeţilor care puseseră un „ultim pariu cu vremelnicia” (Levitaţie întreruptă). „Cântecul de sfârşit”... „Şi dacă”... „Cântecul nuielii!”... „Cântec de demult”... au însemnat bucuria mea (în anii aceia: 79-80), de a sări într-un picior... Dar, cel mai mult (fiind născut pe malul mării), strigam orizontului: „şi marea, cum spuneai, marea/simţ pierdut al cărui zeu va fi fiind?” Ce ani! Acum „coboară amurgul în cârjele lui de sticlă”. Nu mă luaţi în seamă: „asta e lectura devorantă pe care o faci tu lumii astăzi”. Plânge şi acum „bunicul ăsta al meu”, al tău, al vostru, al neamului ăsta, care nici nu mai ştie a plânge pe ascuns. „Eu am povestit toate acestea/din următoarele motive:/din când în când/în visele mele de noapte/apare acest bătrân/care a fost bunicul meu” (Dorin Tudoran – Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu”). Poem care a devenit interesant pentru a-l parodia (fragmentat), în cartea mea „Niciodată parodii...“. Tu, cititorule (altul, decât anemicii mei critici, hăhăitori), ai ochi bătuţi de ploi de privighetori, dacă nu înţelegi cum poetul, i-ar fi dedicat patriei, tocmai, un astfel de cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Am spune, ca și Slavici, în povestirea sa „O viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa”. Pentru voi, criticii mei anonimi? Hai să n-o dăm pe “inteligența” voastră brăzdată cu puncte-puncte, în textura prin care vă scremeți să vă apărați scalpurile. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului. O, ce foaier de gânduri se deschide de aici... Din fraza pe care tocmai am citat-o, înclinăm spre un autor reflexiv şi moralist, cu alte cuvinte, un autor grav. Din păcate, Dorin Tudoran, tocmai îşi închisese blogul când eu am vrut a intra în dialog. Literatura nu a pierdut nimic. E ca şi cum am fi pe malurile unui ţărm şi am privi spre orizont. Şi, ce aud? Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu? Ivan Turbincă, nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar, clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet, în care numai şi semnul crucii va rămâne adânc scrijelat în cuvânt. Zadarnic încercați a inventa unul scălâmb.


2.      Întotdeauna am plecat de la premiza că, dacă am şti de ce ne-au adus mamele noastre pe pământ, cu voia celui de sus (o fi avut şi El un rost în toate astea, nu?), atunci, poate ne-ar fi mai uşor să judecăm atât viaţa cât şi pe ceilalţi. Motto-ul baudlerian, sugestiv ales în eseul scris şi, care după cum spunea cineva, însoţea Albumul artistic al poeților tineri, din 1984, îți  va sigura, doar ție cititorule prea atent, şi templul la care ochii noştrii tot caută un leac al cuvintelor ce îi făgăduiră până şi fierarului Ilmarinen (din epopeea populară finlandeză Kalevala), cam ceea ce, în secret, autorii de geniu au deţinut. Tot Kalevala povesteşte, cum bătrânul Väinämöinen s-a rănit grav pe când construia o barcă. Atunci a început să ţeasă el farmece, asemenea tuturor vracilor magicieni: „Spuse vorbele de vrajă,/ Lungi descântece rostit-a,/ Potrivi cum se cuvine/ Preaascunsele cuvinte... ce i-ar fi închis şi rana”. Dar, scriitorul ca şi omul ştiinţific, trebuie să îndure o lungă tăcere pentru a vorbi. Priviți la voi (critici anonimi), cum vă ia gura pe dinainte! În acest mod, planeta pare să-şi fi înscris povestea lăsată nouă, spre descifrare. Nu-i prea mult? Oricum, întrebarea e prea grea pentru refulările voastre, căci pentru cel care se simte cu musca pe căciulă și cel mai nevinovat cuvânt al meu, e o piatră aruncată din tun.

3.      Şi acum, câteva cuvinte necesare celor prinși în sarcofagul omului de ocară pe postură” de critic anonim. Patroclu, din „Iliada” lui Homer, i se înfăţişase lui Ahile, după moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i: „Dormi şi de mine uitata-i cu totul Ahile? ...De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă”. În traducere: gânguritele voastre vorbe (criticii mei anonimi), nu au în conştiinţa celui care vă citește, această ipoteză a prezentării sufletului, în „chiar trupul său dinainte”. Întoarceți-vă la personajul numit Vasile Beldiman, al lui Mircea Eliade, din povestirea „Ghicitor în pietre”, cel care spunea: „Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre...”. Pentru că, omul, niciodată nu se aşează la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage privirea, şi-l face să şovăie cu gândurile, dinaintea lor. E ca o spovedanie nemărturisită, şi nici măcar, dorită. O mărturisire a sufletului care nu comunică deloc cu trupul celui din care se desprinde. Altfel, în urma sforăielilor horcăite pe nas, de cei care mă tot trag de șireturi (crezându-se niște omizi devoratoare de orice scriere), vom asculta căzând în gol, doar aiuritele lor cuvinte... cum ar fi spus Ion Caraion: „din noi în noi, ceţos comunicate”. Pentru că de ar mai continua așa, mujicul anonim ar fi în stare să-l mănînce, de viu, și pe Dumnezeu.



marți, 18 februarie 2014

482. Criticilor mei... (1)



”Criticilor “ mei… (anonimi) -1-
     (care roade n-au adus)

  1Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi într-o junglă,  iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea. Cititorul meu (cu un dinte, pornit să are ca rinocerul lui Ionesco, tarlaua cu barabule) mă poate privi mirat cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează, acum, ca şi în copilăria mult lăsată în urmă, precum odinioară pe mult iscusitul Ulise, zeiţa „Calipso, cea cu plete mari de aur,/Ce cuvântează ca o muritoare” (Homer, Odiseea). H. C. Andersen mărturisea, că, în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale, era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele, trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C 13, v. 47-48). Ce ne rămâne în urmă? Poate ar trebui să-ţi răspund precum poetul acela muribund al lui Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?”. Dar, numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor de care e capabilă viaţa să ni le ofere e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! - poate însemna pentru toţi, calea  pe care ne-o arătau cărțile ce ne vorbeau despre faptele Apostolilor.

 2.  „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!” – aud dinspre Mare când poposesc la țărmurile ei. De câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”, unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” – şi – nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson? Nici un adolescent nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca pe bietul Jim Hawkins în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi cu cântecul lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”. Şi, cum să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu: „dacă lucrurile merg până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?” Iar după ei, au venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile mele. Azi, unele chiar exagerate.


3.  Mereu m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov (Crimă și pedeapsă” – de F.M.Dostoievski), în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri, rostite aşa ca din senin, de gura altuia (fie și sumegând de furie împotriva a tot ce ai realizat, parcă, împotriva voinței lui!). Spune autorul lui Raskolnikov: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea), şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a ars, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă în faţa judecătorilor săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susţină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov sau poate, să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine, să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta), apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa ca şi a acelui pescăruş. Şi aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? “Criticul meu anonim” -știe, că de și-ar declina identitatea, l-ași face de toată ocara, într-un dialog cinstit.  Aici (îi propun), va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi, poetul, din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri în singurătatea sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea), era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat - din ceea ce povestea. V-am lansat, deja, întrebarea: M-ați văzut pe mine cu piroanele bătute în cuvinte? Atunci, cele trei cărți de comentarii literare, însumând peste 150 de scriitori contemporani, asupra cărora m-am aplecat, spre a le ușura zborul către cititori, E CRUCEA MEA.  A ta, anonimule critic, care e? S-o comentăm împreună, așa cum spunea Gabriel Garcia Marquez: că nu ești de nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta. Sau, cum profețea J.L. Borges: în veacul acesta care nu percepe de obicei altă izbândă, poetul are curajul de a propune o lirică fără mister. Și, atunci? La ce vă mai aplecați voi, criticii mei? Pentru a judeca pe cineva, trebuie să-i citim cam tot ce a publicat. Dar știu că vă e greu să faceți asta, mai bine înjurați cum vă vine la gură. Vorba lui Marquez: astfel veți participa și voi, la delirul colectiv (vezi p. 234 din Un veac în singurătate”).

luni, 17 februarie 2014

481. "Baladierul" lui Șerban Codrin... în parodii vesele.

1. În imagine: lansările de altă dată .



Încercări de parodie... după "Baladierul" lui Șerban Codrin.

1.
François Villon de Monterbier
De-o să mă dea în judecată
Îl dau pe-acest Codrin ca bir
    Ce nu m-a dezamăgit vreodată.
“Baladierul” său, un maraton
De poezie și sonată
S-adorm, să urlu? Ba, pardon
   Că nu m-a dezamăgit vreodată.
Au scris în cronici, toți... în șir
C-acest poet va fi o treaptă
De la Villon pân’ la Shakespeare
Ce nu va dezamăgi vreodată.
    Că-i pus și el pe mare faptă
    Cu-acel Villon, la trântă dreaptă. 

2.
„Atunci de ce te-ai însurat?” - Tolstoi,
spunea cum Levin o-mpăcă pe Kitty
Parcă-i făcea portretul în grafiti.
Vedenii și amețeli pe amândoi.
Doar eu, poetul, sus în turn de ceas
Făcând cu ochiul unor blânde Pythii
Speram să-mi cadă-n laț, doar ea, ispitei
Ca-n undiță cel mai parșiv caras.
Ăsta timp, îi tot scriam în elegii
Poveștile fetiței cu chibrituri
Că lacrimi ne-așteptam, din ochi să picuri
Cum concurai cu ploaia-n poezii.
     Bard și poet, ca trubadur în toate
     Lăsați-mi cerul. Pot să-l duc în spate!

3.
Ochii tăi negri sunt înșelători
Precum așa s-a și călit oțelul
Ostrovski (pare-mi-se) ca tot chelul
Pe-al său Korceaghin îl băga-n răcori.
Că Pip, din pipă s-a trezit surprins
În „Marile speranțe“ de Estera
Iar Zorba grecul, spune: kalimera!
O faci pe Winnetou. Și cred, te-ai prins.
N-am nici un drept, ca bunul Mark Twain
Ci fulguiri de lună drept pedeapsă...
Cum nici lui Pușkin, nu-i trosni o capsă
Așa că împărțim micul tain.
    Și-ăst ram de mărăcini, ca lui Iisus
    Să mi-l transforme-n rime Cel de Sus.

4.
Ce-ar fi cu banii câștigați... ehei!
Să-mi cumpăr chiar la țară o moșie
Și să cultiv dovleci, în vălmășie
Să-ți cânt, ca trubadur! – între ai mei.
La sfeșnicul aprins - că Epicur
Astfel de gând vru să ni-l transforme-n sfat
Cum i se ordonă lui Svejk: - culcat!...”
Iar el urla la toți: Sictir, vă jur!
Herman Mellvile, scriind la Moby Dick
Povestea monstruoasă-n hexametri
Că nici Cervantes... na! Cu-ai săi cumetri,
Pe Sancho Panza, l-a tot gâtuit.
    Iar Pliniu ar fi scris, în elegie
    Că Cezar, nu-i de pus în poezie.

5.
Doamne, ce noapte mai avu Grigori
S-ațină calea fugarului, taman...
Când „Frații Karamazov”, fără Ivan
Și Kutuzov (din Tolstoi): Ce Love Story!
Dino Bugati credea că-n deșert
Ivirea unor ninsori, nu?- era tare!
Dar din păcate, nici el nu fu-n stare
Să-i dea lui Dumnezeu, ultim concert.
Și-n cele mai faimoase închisori
Ful de gândaci, vulpițe și starlete
Îngrămădite-n zodii incomplete
Se coc dovlecii-n „Papillon” sub nori.
   Atunci vă-ntreb, vreau să primesc răspunsul
   Pe-aceste răni: ori eu sunt vraci, ori dânsul?



joi, 13 februarie 2014

480. Un poem pentru dumneavoastră...



De-ai rânduit....

Tată, azi îți cer iertare
Știu, asupra mea faci semn...
Ca bătrân, din ceea zare,
Crezi într-un popor mai demn.

Suta ta, bancnotă forte
Azi e spumă de săpun...
Și nu văd, să mai suporte
Ăst popor tot în zăbun.

Tată, păcat că mi-a fost dat
Acest impuls, de-o vreme...
De-am răsărit copac ciudat
Cu gânduri... prea boeme.

Visai, cred eu!... Ca-n cimitir,
Sub cruci ce ne desparte,
Că vom umbla mulți ani, în șir
Prin ani și vieți... departe!

De-ai rânduit și tu, pe rând,
În versuri, ca și mine...
Lumea în glosse tot suind
Icoană doar cu tine,

Noi știm ce suntem, dar nu știm
Există și speranță!?
Unii trăiesc, poate, sublim
Dar câți mai au o șansă?
                       
                            Tudor Cicu


miercuri, 12 februarie 2014

479. Poem de iarnă (2)




Vis de iarnă

Când fiecare mesteacăn, în iarnă
E un actor cu-n surâs mucalit...
Parcă mă văd, chicotind prin lucarnă
Că am cheia unui vis insolit.

Năluci cu zmei sunt serile la focul
Unde-ncropesc povești pentru ai mei
Cu fir de aur, vezi? - încerc norocul
Să-ți ningă printre versuri, tot ce vrei.

Și, tot ce cântă (ăst greier), pricepum
Și flori de lămâiță ... flori de tei.
Din leagăn, până în noaptea de acum
Să fii a mea... și eu, povestea ei.

Așa credeam. Mă atrăgea ninsoarea
De mă visam, ba fân... ba, lan de grâu!
Ceva... Ceva, m-ademenea cântarea...
Ah! Dar e vârsta, care-mi pune frâu.

                                            Tudor Cicu


luni, 10 februarie 2014

478. Poem de iarnă



Pastel cu poet, în iarnă

Întâi... mi-a dat un lin sărut
Înscris pe-un fulg de nea, în iarnă
Apoi s-a pus pe așternut,
Nea pe zăpadă, să se cearnă.

Și-a nins, și a tot nins – că-n zori
Nămeții albi erau cât casa
Doamne! - mă-ncerci, acum (ori-ori)...
Pe-aia cu coasa... cu mireasa!

De am crezut, cum mă uitam
Stând la fereastră, drept momâie...
Când mi-a bătut un cuc în geam
C-ar fi mai bine să îți scrie!

Așa că, Doamne, te întreb:
- Această muzică îmi scapă,
Și-n loc de rai îmi dai infern –
Iar gândurilor, le pui clapă?

În setea mea, m-ai învățat
Să nu mă mai opresc vreodată.
Chiar bănuind c-aș fi curtat,
Iluziilor de-altă dată.

De-aceea cred că m-am zbătut
Cu ura micșorată-n lume,
Că m-ai citit, cumva, pierdut...
Definitiv, printre postume.

                          Tudor Cicu


vineri, 7 februarie 2014

477. Prisaca de la țară, găsită sub nămeți (3)

 1. Aici sub troiene erau cutiile cu albine.
2. Acum, după ce i-am eliberat din zăpezi, le deschid urdinișul înghețat .


3. Ajunși la final...        
                  Motto:
                      “Scriitoru-i răsplătit
                       în ce scrie, omenește;
                       Nu că lumea l-a citit.
                       Dar că omul îl iubește.”
                           (Arghezi)
                      

   Odiseea drumului dinspre Scorțoasa, spre Negoșina... descrisă aici, îmi aduce aminte de un vers scris de Homer: ” ...pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul”. Atât l-am repetat, că nimeni nu realizează uimirea eroului nostru. Păi, i-a să fi fost, undeva la gura sobei, să fi băsnit astfel de povești?  Asta pentru că  în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Tu îţi spui că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta, şi că ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”. Să nu spui deci cititorule, că basmele mint, şi că numai asupra lui (a povestitorului), toate lucrurile îşi aţintesc, asupră-i, ochii. Dar, acum vom trece în luntrea naratorului, pe care-l vom trece cu vâsla cuvintelor sale... Ajunși la Negoșina, la poarta de la drum, ne-am dat seama că trebuia și de o parte, și de alta, să dăm zăpada la o parte pentru a ne face loc de înaintare. Odată pârtia făcută, am ajuns la stupi. Erau acoperiți cu zăpadă, prinși în troiene de nea, până sus (cca. 2 m). Nu ne-a trebuit prea mult să facem pârtie în fața lor însă, cu multă grijă, fără să-i atingem. Odată eliberați, am considerat că trebuie să îndepărtez, fără zgomot, gheața și zăpada din dreptul urdinișului. Apoi am ciocănit cu degetul în peretele stupului pentru a observa (prin acel bâzâit intens), că există viață în stup. Zumzetul albinelor e un idicator de apreciere a stării albinelor în stup. Apoi o ușoară mișcare a capacului, conduce la o eliminare a umidității din cutie și asigurarea unei ventilații bune. Am folosit o sârmă îndoită sub formă de gheară pe care am introdus-o prin urdiniș, spre a recolta albinele moarte. Semn că nu au prea au fost pe fundul stupului, era de bine! Am folosit și o mică stratagemă: cu ajutorul unui băț de chibrit aprins, pus în dreptul urdinișului, mi-am dat seama, după suflarea din stup (care îmi stingea flacăra bățului de chibrit), că albinele făceau ventilație, deci, erau în viață. Vreo doi stupi n-au răspuns. La primăvară voi ști ce e și cu aceștia. Când le voi deschide capacul, prezența albinelor moarte, mucegăite, îmi vor semnala, că aici n-a fost o ventilație bună. Îmi voi nota asta, spre a-mi corecta viitoarele interpretări asupra condițiilor de iernat. Mi-am făcut și un registru al stupinei. Habar nu au ele cum le ascult zumzetul pe perioda culesului, cât mă încântă o asemenea melodie. Încerc să le spun și altora, cam ce trebuie făcut, dacă doresc să recolteze, după înflorirea salcâmului, mierea albinelor. Sau să nu spun nimănui și să țin totul doar pentru mine? Știu și eu cum e mai bine? Lucrul care nu vrei să se afle, nu trebuie spus nimănuia. Așa să fie înțelept?

                                                 (sfârșit)