luni, 29 august 2016

Final de blog

             




                             Final de blog.

Odată, la o serată literară, scriitorul M. V., ca un tată, mi-a dat o povață. Suna așa: „În satul meu, pe vremea copilăriei nu eram decât o mână de copii. Duminicile când părinții noștri intrau în biserică de ascultau slujba și se închinau la icoane, noi copiii încingeam jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar acoperișuri de chilii. În toată ceata eu eram singurul scriitor și ceilalți erau cititorii fiindcă pe mine mă chemau toți, să le scriu crucile și pomelnicele, în satul ăla. Așa că eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. Într-o vară ne-am jucat de-a războiul și eu, cel care făceam și scenariul, eram generalul iar pe ei i-am împărțit în puști, mitraliere și tunuri. Unii voiau să fie avioane. Era mai palpitant, ziceau ei, dar avion era greu să fii. De unde să iei combustibil, piloți instruiți și, apoi aripi? Aripi care să facă fâl-fâl!, ca păsările. Așa că am hotărât să fie numai puști care să facă poc-poc!, mitraliere să facă prr-prr! și tunurile ca să bată bum-bum! Jocul începuse când pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Se cutremura pământul sub ele. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de acolo am strigat: „Atențiune! Eu sunt generalul. Doborâm avioane. Atenție, foc!” Se auzeau puștile (poc-poc!), mitralierele trăgeau și ele (prr-prr!), iar tunurile răzbeau greu (bum-bum!). Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, și bucățile din tencuiala bisericii ce săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele avioane s-au dus, am ordonat adunarea cititorilor mei. Nu mai era însă nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur”.A încheiat M.V.: - Vezi, tinere? Să nu te faci niciodată scriitor că vei rămâne la fel de singur! De luat aminte!