în gara pustie

 

în gara pustie

 

am vrut să-ți scriu acest poem

sub clopotnița unei biserici topite de scriitor în cartea sa

că Dumnezeu, aici

nu uită niciodată pe nimeni.

(fără cuvinte mărețe!) te aud.

am întrebat: „De ce nu-mi spui și altceva?

uite, plecăm cu ultimul tren

oricare altă dragoste

în urmă, 

ar arde ca o torță luminând depărtările”

și mă întreb: „Ce se va naște după noi...

această inimă care arde să-ți arate calea

ce e?”

înaintez pe tărâmuri înnoite mereu

în sentimente care se vor sfârși cândva.

în fața durerii

ca în oglinda acestui lac dornic de așteptări

norii cerului, oricât de jos mă ademenesc

orgolioși ca o grație dintr-un tablou

cu copaci care și-au lepădat frunzele

au propriile păreri despre fericirea acestui poem

scris în doi.

tu spui ceva

în fapt,

nu e măsura decât a cuvintelor

rostogolite ca niște bile

în gara pustie.

Poeme pe DN1 - (cu poeta Angi Melania Cristea)

 

Trăiri epice într-un puzzle de emoții

                                                   

      Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Uneori prea târziu, alteori oscilând între aventura lirică ce include adevărurile vieții și descoperirile acestui exces al aventurii spirituale cu revelațiile ei, ne vom mișca continuu, odată cu poetul (prins în jocul ascuns al gândirii), între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții ne vor aștepta la capătul călătoriei noastre pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut în libertatea unei călătorii lirice, în proiecții onirice, ca toate cele găsite într-un poem să și dea posibilitatea de a începe o nouă viață. Facem această călătorie (capabilă să teleporteze și cititorul, în „lumea cu odiseea ei plană”) cu poeta Angi Melania Cristea și recentul ei volum de poezie Poeme pe DN1 (apărut la ed. Neuma, 2021), în spațiul extins al unor trăiri epice într-un puzzle de emoții, pentru a ne explica (structurat în secvențe) extensiile misterioase ale numerelor, agățându-ne de un fir nodal locuit de un ochi suprarealist și abstract, ce ne va deschide și poarta unor trăiri halucinante, or a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat nepieritor în memorie. Drumul acesta, care „se bifurcă în poezie și un fel de a fi neimaginat/cum poți picta cuvintele ce îmi ies din piept/tablou de Gustav Klimt”, are taina rostirii și modul de a atinge veșnicia din absolut, dar e și punctul de pornire al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „de o mie de ori te-am scos din inima mea/exact atât cât toate stelele să ardă neîntrerupt/precum ard cuvintele cu trupul haihui/din zilele de odinioară/când cântai la patru mâini iar eu te înălțam dincolo/de sensul vieții” (Stop! Poezie!). Și ne întrebăm: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al „poeziei în starea de pandemie”? Dar „liniștea în care îți trimit virtual tensiuni”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Acest drum, ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice, arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? Sau plăcerea de a roti „orice univers ca pe o marionetă” rezultă din înaintarea către o țintă? Această radiografiere a trăirilor ei interioare (din irealitatea imediată), îi este livrată mai apoi cititorului, în tablouri abstracte ale unui discurs liric, alcătuind profilul celui prins captiv în vertijul vieții; când văzut în oglinda firească, când tulburat de pânza halucinantă a unor „ferestre cu păsări în grafitti”: „non-rutina și portretul tău dat pe zoom/cele o mie de albume cu femei în sepia/sunt de acum nestarea în care scriu poeme/despre/pești și alte vietăți/poate tu care mă iubeai dintr-o mie de moduri posibile/ești aici pentru 3 vieți cu toată forța vulcanilor/ce erup/tu pe DN1 într-o cursă nebunească” (88 de secunde).

       Avem aici și tabloul complet al imaginației poetei; pe de o parte, unul care acceptă secvențe halucinante, dar unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața, cât și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației; și pe de altă parte, din dorința de a fragmenta firul epic, avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii. E ca și cum te-ai juca voit între imaginar și real „ascunși de freamătul vieții ca niște poeți în delir”, pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, surprinși de niște emoții articulate care țin de un anumit nivel de sinceritate: „A venit vremea să purtăm măști de serie/să îmbrățișăm aerul decupat din care am extras emoții taciturne/.../puneți masca și mănușile de acum încolo/@războaiele se vor scrie între noi” (Love Potion). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, tabloul acestui autoportret încadrat în singurătate este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a întrupa un spirit aflat într-o strânsoare a destinului: „aici în sud cerul se rupe sub ploi/tu desenezi sufletul ud al orașului colțurile obtuze ale caselor/și parcă dintre toate linia de contur/strălucește/.../ și nicio stare nu poate fi ca atunci/nu poți opri ploile care adâncesc albia/unui râu imaginar/și îți transformă iubirile în metarealități” (Astenie). E aici un fel de auto-proiecție ca în „Autopoem”: (ți-am spus că scriu un nou volum și/în timpul vieții tale/voi deveni un flamingo roz sau scara autorulantă/cu care urci și cobori de mii de ori/atât de mult încât obosești și nu mă mai recunoști), dar și posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare către sine.

        Dar toate acestea, în poezia suprarealistă generatoare de iscodiri lirice ale poetei Angi Melania Cristea, nu sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt. Intuind prin cuvânt anumite mecanisme psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Dar cum și cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în căutare de insolit, întotdeauna cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care a încercat-o pe poetă și stă la fereastra poemului, pândind în text, până când apare cu gândurile ei de foarte departe, în vastitatea spațială a poeziei înscrisă pe coordonate derutante  pe harta acestor promisiuni „cu tot suflul/și toate insta story să fie”. Astfel, întâlnim dragostea aceea aiuritoare în călătoria noastră („și tocmai când mă sărutai profund/apa se transforma într-o zăpadă nesfârșită/peste acoperișul lumii”); sau extazul în fața senzațiilor tari („emoțiile acelea care cresc trandafiri/și se odihnesc în lanul de grâu la amiază”); apoi starea metafizică a unui timp scurs între lumile paralele ale iubirii și urii („numai eu feliez timpii și probez ore să văd/în câte veacuri încape/sufletul meu”); dar și revolta captivității impuse („vin zvonuri despre distanțarea socială/și simt tristețea cum se cuibărește la mine între omoplați/asemenea unei împușcături fatale”); urmând a da contur așteptării în singurătate („nimic nu va dura mai mult decât timpul care știe să se reinventeze/decât ordinea celor 144 de zile în care/vor cădea atâtea ploi/câte îmbrățișări s-au pierdut între noi”)

      Poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock. Mesajele cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta micului Prinț”, ne dau senzaţia acelui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit. Iar când „drumul se bifurcă în poezie”, o găsim răscolind printre amintiri, prin acest labirint al vieții, pentru a se salva din acest puzzle de emoții „cu infinite love”.

  Tudor Cicu    

e timpul

 

e timpul

 

azi, îi spun: e timpul să îngrop tristețea

și pe vechea rană să presar doar flori;

iar când o să sune din corn bătrânețea,

să nu sar în zbucium, în ai zilei zori.

 

cât de bună-i lumea ce cu saț culege

dintre-atâtea versuri mult doritul vis.

că mă mint acuma, oare se-nțelege,

de-al ei dor în viscol, pururi de-mi e scris?

 

așteptând minunea, vrând a se petrece

n-am avut ce face, azi adânc mă plec;

să n-aduc ofense gândului ce trece

i-am spus: până mâine, toate astea trec.

 

până când așterne, ierni: zăpezi și zloată

inimii năvală, ca boabele-n spic,

visător sub lună, cum și-n basm se-arată...

și stă scris în soartă, n-o să-i cer nimic.

                               Tudor Cicu

 

                                       

Cartea de poezie (macedoneanca din Craiova)

 

  Căutări, oscilaţii, uimiri... noi drumuri

        Pe Constantina Dumitrescu, „spirit creator, materializat și la nivelul inventicii, născută în luna mai a anului 1953 în Podari - Craiova într-o familie de etnici macedoneni” - cum ne-a fost prezentată într-un CV, înaintat odată cu placheta de versuri intitulată „Lacrima vieții” (apărută la ed. Aius-2018) -, o recomandă cititorului de la noi, poeta Angi Melania Cristea care, în cuvântul înainte ce prefațează cartea de versuri, spune următoarele: „Poezia doamnei Constantina Dumitrescu se deschide precum o crisalidă, revelând o încărcătură spirituală puternică racordată la energiile misterioase ale Terrei”.  Debutul cu volum în poezie și-l face prin 2008, mai apoi după o culegere te texte și melodii îî apar și cărțile pentru copii care conțin atât povești cât și poezii. Titlul volumului din 2018, Lacrima vieții, este sinteza poeticii sale în secvențiale rostiri populare și rostuiri în vers modern contrastante, ce se derulează într-o notă optimistă a unui eu liric „decepționat de preponderența întunericului, maladiei, suferinței asupra binelui, luminii, fericirii” (n.n. - redăm din prefața la carte). A-ți explora eul liric din perspective opuse vieții, e o alegere fericită, în sensul că astfel de oscilații lirice pe sinusoida vieții îți pot căli armele luptei cu poezia. Dar din realitatea concretă la visul aspirant, distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci și fizice: „Cu pieptul plin de iubire și durere/Aștept răsăritul lacrimilor divine/Să coboare-n felinarul albastru/Precum stau eu în floarea de mac/Punând oceanul planetei la țintă,/În suflet și gând” (Floarea de mac). „Bat clopotele în noapte/Vestind venirea” (spune undeva), dar „ce dirijează” acele clopote în noapte „anunțând venirea”, ca emoție lirică nu m-a convins. Dacă în poemul „Aș vrea” exista o idee cât de cât poetică a zborului „peste poienile cerurilor”, condus de „sufletul-pereche”, autoarea nu pare să ne dea cheia de lectură a „necunoscutului infinit” descifrat în momente și stări poetice a unui eu liric „așezat pe-o dungă de vis” (cum spune în Timpul). În labirintul acestor trăiri și stări poetice, poeta se expune în notații de natură descriptivistă. Ne-am fi așteptat ca împlinirile unor momente trăite, venite uneori din gesturi simple să producă un oarecre impact emoțional, dar acesta nu vine, deși în poezia „Crez” iubirea divină se concretizează într-un sincer mod de viață: „Cred în tine suflete/Cu care vorbesc mereu!”. Rostirea aproape psalmică din aceste poezii ne poartă prin labirintul amînărilor de tot felul spre un liman poetic cât de cât călăuzitor, însă toate aceste încercări spirituale sunt doar ipostaze: unele insolite, altele amintind de poezia naivă, dar ca și aceea, orice poezie, înainte de toate, este emoție, ori, aici, emoția este ascunsă în trimiteri spre ermetism, prin așa-zisa tehnică a paradoxului, foarte frecventă actual, mai ales la „poeții” ce s-au învățat să scrie versuri fără a simți revelația clipei de dincolo de orice precaritate a vieții, ele răsunând ca în fraza eminesciană a stihuitorilor de rând, adică a gol și absență.  

      O poezie cum e aceasta, gândită pe metoda deconstructivism-ului, sub forma unor notații textuale, ne-ar putea conduce spre un mod de cunoaștere (ca privilegiu al simțurilor) ce ar trebui să ne ghideze, intuitiv, către un liman al sensibilității poetice, doar că deconstrucția și fragmentarea rostirii în vers nu transpune (aici) o emoție puternică ca cea a apariției luminii create de Ziditorul lumii în ziua dintâi. Teme precum viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt umbre care-i vor aşterne poteci de străbătut dinspre „gândul slobod” ce aleargă „ȋncărcat de cuvinte” spre poezia care induc și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie (cer, lumină, destin, suflet, lună, stele, soarele, ploaia, noaptea, muntele, câmpia, marea, Dumnezeu, îngeri, etc), probabil pentru a sugera starea halucinatorie trăită de un eu cu un suflet bântuit ce-și caută destinul între pământ și cer. Dar multe dintre ele induc către un derizoriu generat de asocierea cuvintelor puse în vers, punctând doar admirația poetei în fața perfecțiunii naturii. Asemănând iluziile cu oglinzile din vis și univers: „Oglinzi solare,/Oglinzi stelare/Care reflectă floarea eternității/În lumea aceasta terestră”, ne-am fi așteptat să o vedem adunând în oglinzi taine, ori stând ascunsă în ele pe drumul întins firului vieții. Căci spune Apostolul Pavel: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos (pe ghicite n.n.); dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”. Numai că drumurile ei ȋn mai toate poemele se ȋntretaie cu aceleași căutări, oscilaţii și uimiri, amintindu-ne că viața e un vis în care nu poți greși.

       Citind astfel de notații/gânduri ai putea crede că poezia Constantinei Dumitrescu, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni: reci-glaciali-și de nedescifrat tocmai prin simplitate și paradox. Iată o mostră din acest turbion retoric care se zăreşte ici-colo: „sufletul moare odată cu sufletul”... „Dansează sănzienele în ritm de zori/Legate de o petală de garoafă/Prinsă la urechea unui fecior/Care aleargă să prindă o sânziană”... „stropind timpul”... „Noaptea picură cu lacrimi/Și cu întunericul orbitor”... „Cântă stelele și latră câinii/Așteptând culoarea destinului”... „Mirosul timpului/Mă dezmiardă”... „Ce se aseamănă cu o iluzie/Care visează oglinzi”... etc. Aflată ȋn această ipostază, autoarea gândeşte şi forţează matricea imaginii obişnuite, dar ştie să răsucească la timp cheia misteriosului anotimp ideatic în care aruncă (la întâmplare?) sămânţa sunetului din cuvânt, pentru a culege roadele unei apropieri de frumusețea gândului creionat.

       Acestei plachete de versuri i-aș putea reproșa unele redundanțe și o arie tematică restrânsă la teme arhicunoscute, unele versuri care pot fi înlăturate la o nouă privire pe text, întrucât par a fi scrise din grabă, cât și un plus de retorică. Pentru Constantina Dumitrescu poezia este (totuși, în ciuda acestor inadvertențe) tărâmul ei de vis unde se retrage pentru a-și descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia naivă populară la cea modernă și acceptare a unui destin de muritor. 

              Tudor Cicu