miercuri, 31 octombrie 2012

251. Cronica acestui anotimp (Capra, lupul şi cei trei iezi cucuiaţi. III)



Capra, lupul şi cei trei iezi cucuiaţi
(poveste suprarealistă, auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)

III.
     
    După două ceasuri bune de alergătură, când înainte, când înapoi, pe unde i se părea şi lupului că-l zărise pe iedul cel mare fugind, se opri locului cu limba scoasă de-un cot:
- „Ăştia şi-au bătut joc de tine, cumetre lup. Halal să-ţi fie! Nalt ca bradul da prost ca gardul, mai eşti...”, auzi el vocea de-a doua din cap certându-l.
- „Na, cumetre, acuma! Puneţi căciula dinainte şi te judecă singur. Că, puteai să-l laşi să strige, iar tu să fi ieşit tiptil-tiptil de după colţul casei şi, hop, în spatele lui! Acuma de, să-ţi fie de leac şi babei de colac”, auzi el cea de a doua voce din cap.  
Porni spre casă cu inima ticăindu-i cu putere în pereţii coastelor, cu toate vocile din cap după el, la mare sfadă. Într-un timp se opri sub trunchiul unui copac să-şi mai arunce sacii cu supărare din spinare şi să-şi mai ostoiască spinarea şi sufletul. Cum sta aşa, răzimat de copac, tot i se părea că printre tufe aude ciripitul glăscioarelor şi râsul de batjocură al iezişorilor. Toate vinişoarele tresări în el. Mai să o ia de la capăt. 
- Ho şi vouă, stricatelor! ţipă cumătrul lup la vocile din cap. Hodorogiţi... ca o moară stricată! Mai lăsaţi-mă în pace! Şi, vocile, se opriră ca prin farmec. Doar un râs subţirel şi cristalin, încă mai susura dinspre căsuţa cumetrei capre. „Te pomeneşti că râd şi cheutorile de la casa caprei, de pătărania în care m-au vârât cucuiaţii ăştia? Dar lasă, că îi lecuieşte nănaşul de spaime, cumătră dragă...”
Şi, cu asta, se desprinse din loc, şi porni către casă, jumulit şi flocăit bine de iezişorul cel mare. Păşea spre casă de parcă l-a călcat focul, când, văzu mulţimea de ciori şi grauri deasupra bordeiului său. Puse mâna streaşină la ochi şi, beli felinarele în zare. Cică, nu degeaba e o vorbă: „unde e hoitul acolo se adună corbii”. Abia acuma văzu cumătrul lup unde fusese şiretlicul iedului cel mare. Îl trimisese cu câinii la apă, care va să zică. Se repezi la o cracă din drum şi, cu ea, alergă să împrăştie ciorile, şi graurii. Când dădu cu ochii de harbujii sparţi, se aruncă în ţărână, mai să-şi smulgă părul de necaz. Şi, ce era la gura lupului!? V-aş zice şi domniilor voastre, da parcă sună cam rău la urechi. Abia înspre seară, revenindu-şi, cără harbujii decapitaţi la groapă şi, pe cei rămaşi întregi îi înveli la loc cu foi de brusture, şi frânt de mijloc intră în bordei. Da’ pasămite, nici somnul nu se mai lipea de el. Gândul răzbunării îl întorceau, când pe o parte, când pe alta, de se perpelea în aşternuturi ca luat de friguri. I se tot năzărea că, cineva, pe afară, îl tot striga: „Tu eşti lupul? Sugi p...” Şi, când auzea vorba aia spurcată, mai că sărea din aşternuturi de punea mâna pe ciomag să sară la bătaie... Dar, de! ştiţi şi voi dragii mei, cum e când te frământă visele rău. Dimineaţa, se trezi însă cu un nou plan, că şi noaptea-i un sfetnic bun, nu-i aşa? Vântul adună norii şi tot vântul îi risipeşte. Aşa că, punându-şi planul în aplicare, toată după amiaza acelei zile, cumătrul lup pândi cărarea spre casa caprei, doar-doar s-o vedea capra încărcată cu de-a mâncării şi gâfâind ca de obicei. Şi cum o vede, ridică în spate un sac plin pe ascuns cu noduri de buturugi şi cioate, pregătit dinainte, şi-i iese caprei în faţă.
- Bună vreme cumetre, da ce vânt te-a abătut pe lângă iaz? Întrebă capra pe lup, văzându-l coşcovit sub greutatea sacului. 
- Bună să-ţi fie inima cumătră. Iaca, a plouat azi noapte, de s-a umplut iazul cu peşte. Prinsei şi eu un sac, cumătră dragă, şi tare mă grăbesc să-l duc către casă.
- Şi, unde zici cumetre, că a tras balta atâta peşte, de ţi-a îndoit spinarea? se miră capra la cele auzite, că de la iezişorii ei, care mai dădeau cu undiţa în iaz, ştia biata de ea că nu prea era neam de peşte în baltă. De aceea, mai zise: Oare nu cumva moş Martin a dat pe la dumneata pe acasă, de ţi-a îndrugat verzi şi uscate? Că parcă-l văzui mai ieri prin zmeuriş şi mi-a spus că dacă aş avea un băiet dornic, l-ar lua să-l înveţe cojocăria, că de peştele din baltă s-a lecuit...
- Doamne, cumătră, doamne! Ce vorbă-i asta cu moş Martin? Deh! La bătrâneţe nu se mai prinde minte. Păi, el înaintea mea cără spre casă vreo doi saci din locul acela cu sălcii pletoase lângă ceair.
Ştia cumătrul lup, ce ştia! Că, de s-o prinde minciuna, acuma-i de el. Trebuia să fie la gură ca un miel, iar la inimă lup întreg, că nu degeaba mincinosul încoronează ţânţarul şi-l măreşte cât măgarul, ca minciuna să-ţi ia ochii şi să pară adevărată. 
- Păi, te las cumătră dragă, că mă deşelă sacul ista. Şi-apoi nu uita: de ce să se înfrupte din iaz numai nenea Martin? Rămâi cu bine cumătră...
- Mergi sănătos cumetre!... „Ia te uită – gândea capra în sinea ei -, şi mie îmi ascunse moşul toate astea. Care va să zică, de-ăsta-mi eşti! Ţii secretul ferecat, moşule!?”
                                                                                                         (va urma)





250. Cronica acestui anotimp... (Lupul, capra şi cei trei iezi cucuiaţi)



Lupul, capra şi cei trei iezi cucuiaţi
   (poveste suprarealistă, auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)

II.

   Îi lăsă capra să-şi spună fiecare versiunea lui şi să-şi mai tragă răsuflarea, apoi, luă din sipetul cu descântece, câteva floace din părul unui câine găsit mort la margine de drum şi le arse deasupra iezişorilor într-un pahar cu apă neîncepută, să le descânte de deochi. După ce băţul de chibrit sfârâi în pahar, învârtindu-se în apă de trei ori, capra încheie cu descântecele. Şi, mirosind ea ceva, în vorbele iezişorilor, şi bănuind ca ispravnic în toată tărăşenia asta, pe cumătrul lup, îşi luă broboada din cui, şi lipa-lipa, până la bordeiul lupului, de-i trase o scărmăneală de adevărată văduvă în putere.
- Uite ce-i cumetre! Dacă nu te-i astâmpăra, oi face cum am zis. Ne vom judeca şi voi cere execuţie silită de pe domeniile noastre. Cu asemenea apucături, apoi, locul dumitale e în pădure, nu printre vieţuitoare. Auzitu-m-ai? N-o face cu mine pe turbatul! Să-mi sparii în aşa hal iezişorii? Păi, una din două: ori la bal, ori la spital!
Aşteptând spăşit dinaintea caprei megieşe, să-şi oprească meliţa aia de căpriţă văduvioară, cumătrul lup îi răspunse:
- Auzit, auzit, cumătră! Nu-ţi mai face şi dumneata inimă rea, că toate or trece şi-o să fie bine.
 - D-apoi, n-ar fi rău să fie bine! mai zise capra noastră, trântind lupului uşa în nas.
Hei! Ţi-ai fi imaginat, că, de-acum încolo or să meargă treburile mai altfel. Da’ ţi-ai găsit cu dracii ăia de iezişori, că-i mânca viermişorii în fund. Ca să-i plătească nănaşului lup, ce credeţi că le-a dat prin tărtăcuţe!? Acum, cinstiţi ascultători, ia staţi o ţâră şi judecaţi şi domniile voastre! Cine a mai văzut pui de drăcuşor, transformat peste noapte în pui de îngeraş? Hai!? Aud? Sau, gutui acrişoare să se presare ca perele cele dulci prin toată livada? Păi, să vă spun eu: iaca ce i-a dat ăluia mai mare prin cap, adică, să se deghizeze în dovlece şi să bată la geamul lupului, adică să-l ademenească până afară, să-i spuie una, de i s-o urca sângele în cap nănaşului. Şi, când o lua la fugă şi-o începe urmărirea, el înainte pe cărare, cumătrul după el, până i-o înghiţi pădurea, o găsi el o cărare să o taie înapoi la căsuţa lor. Atunci, mezinul cu ăla micu’, ţâşti în bostănărie şi pune-te pe căsăpit harbujii nănaşului. Să-l înveţe minte, ditamai nănaşul unchiaş să se ţină de porcării şi sperieturi cu bieţii iezişori. Şi, cum vă spusei, numai, iaca, ce se înfiinţă iedul cel mare la bordeiul lupului de-şi iţi capul dovlecit pe deasupra gardului de nuiele şi se puse pe strigat:
- Nănaşule, nănaşule!... Ieşi o ţâră afară, că a venit nenea poştaşul cu un răvaş de la împărăţie…
Lupul, auzind un glas pe-afară, deschise fereastra să vadă ce-i gălăgia de peste drum. Când acolo, un ditamai dovlecele cu ochii bulbucaţi şi gura ca ferăstraiele, rânjea dincolo de gard de parcă voia a-i spune câte ceva.
- Ei!? Cine-i acolo? M-au amăgit urechile, ori am auzit un glas? Dând cu ochii de dovleacul umblător pe deasupra gardului, întrebă: Ei, ce-i moş Dovleac?
- Tu eşti lupul? îşi scălâmbăie vocea iedul cel mare deghizat în dovleac.
- Eu mi-s! Ce doreşti?
- Să-mi sugi p… Şi, azvârlind tărtăcuţa din cap, o şi zbughi în sus pe cărare.
Apoi, na! Vă închipuiţi ce negru a văzut cumătrul lup pe dinaintea ochilor? Nici înaintea împăratului nu se făcuse el de ocară, da’ asta le întrecea pe toate. Pământul s-a cutremurat în urma lui când a trântit uşa şi ţine-te pe urma cucuiatului acela de ied obrăznicit din cale-afară. Doamne, Dumnezeule! Pe unde treceau cei doi, parcă trecea daradaica diavolului. Lăsându-l pe cumătrul lup să se depărteze binişor, dracii ceilalţi de iezişori, na-ţi-o bună, ţup şi ei în bostana cumătrului, şi începură a căsăpi cu picioarele, toţi harbujii ăia mari şi dolofani, peste care, ca să-i protejeze de soarele arzător, cumătrul lup pusese pe deasupra şi câte o foaie mare de brusture. Graurii şi ciorile, de cum simţiră damful mezilor de harbuji, plutind prin atmosferă, se adunară pe boltă, care mai de care, agitate peste măsură. Începuse hora dracilor peste bostănăria cumătrului lup.

                                                                                            (va urma)




marți, 30 octombrie 2012

249. Cronica acestui anotimp (Capra, lupul şi cei trei iezi cucuieţi)



Capra, lupul şi cei trei iezi cucuiaţi
(poveste suprarealistă, auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)

I.

   Măi, câte drăcii nu afli şi prin spitalele astea! D-apoi, vreţi să vă spun cum am ajuns, iaca aşa, pe un pat de spital? Mare scofală! O răceală puternică şi când te ia cu fierbinţeli, şi aiureli, nici dracu nu mai scoate răceala din tine. Ce ţuică fiartă, ce vin fiert, ce spirt în cap? Cu buzunarele pline de pastile, dai fuga la medicul de familie şi, el grijuliu, hopa aşa, nici una nici două, te şi vâră sub pătura unui pat de spital. Da’ şi aici, câte drăcovenii nu afli! Uitaţi boieri dumneavoastră, cum mai stau lucrurile şi pe aici! Vecinul meu de pat, un bătrânel şugubăţ, mă trage de mânecă într-o seară, înaintea vizitei şi mă întreabă direct:
- Nepoate, ştii tu povestea cu lupul, cei trei iezi şi mămuca lor căpriţa?
Îmi fac semnul crucii. „Doamne, n-oi fi eu în toate minţile, ori uncheşului îi cam arde de glume?” Zic tare, să audă toţi cei din salon:
- Ei!... Na-ţi-o bună! Păi, ce credeţi? O ştiu şi mucoşii ăia mici de la grădiniţă. Ehei, unchiule, unchiule! În ziua de azi s-au petrecut minuni mari cu oamenii... Toţi ştiu povestea iezişorilor păpaţi de cumătrul lup.
Ia uite, pentru ce mă deranja uncheşul nostru!? Poveşti de copii îmi trebuiau mie! Şi, am dat semn, plictisit, că nu era un subiect căruia să-i fi dat măcar un pic de atenţie.
- Ia te uită ce gogoşi mai toarnă! se dădu lovit uncheşul nostru. Basmele alea de le ştii tu, nu-ţi spune adevăr nici de-o para chioară. Ehei, dacă aţi şti voi cum fusese la început povestea lui Creangă...
A oftat uncheşul, privind fix un punct pe tavan. Se vedea cât de colo că-l mânca limba să ne spună povestea.
- Ei, cum a fost la început? m-am arătat eu curios, crezând că i-o pieri uncheşului cheful să mai clăfăie din gură şi să tulbure liniştea celor din salon.
- Dacă vreţi să ascultaţi, apoi, ascultaţi!... Mie mi-a zis-o bunicul care-şi făcuse o bostănărie lângă casă, dormea acolo într-o colibă de paie şi, uneori, ne mai lua, şi pe noi cu el, ca să alungăm graurii şi ciorile care se adunau la bostănărie. Şi, n-aveam a ne plânge. Ne îndopa bunicul cu harbuji şi poveşti de săreau puricii de pe burţile noastre, ca de pe pielea întinsă pe tobele lăutarilor. Povestea cu acea capră, lupul şi cei trei iezi cucuieţi, aşa cum o spusese Creangă la început, avea morala ei, se zice că iezii reprezentau oamenii din popor, capra ar fi reprezentat statul, iar lupul, pe străinii care au pus ochii pe ţărişoara asta şi vor s-o pape cât mai degrabă. Toate erau frumoase pe lângă căsuţa caprei pe vremea când în iaz băgai mâna după peşti, cerul vuia de ciocârlii şi albinele făceau miere în toate buduroaiele. Lăsai buduroiul gol la poartă dimineaţa, iar seara îl băgai în casă plin gata cu miere. Şi, avea capra trei iezi cucuieţi, că şi dracului cel chelbos iar fi scos peri din cap, de câte obrăznicii făceau, cât era ziulica de mare. Că nu era ca acuma, una-două şi numai ce răsare şi apune soarele. Toate ar fi fost bune şi frumoase în casa caprei, de nu se aciuia prin părţile alea cumătrul lup. Îşi întemeiase bordeiul lui, împrejmuise ogorul cu gard de nuiele şi se apucase ca tot omul gospodar, de bostănit. Era încă pe vremea când toate lighioanele pământului trăiau în bună pace şi înţelegere. Dracii de iezişori, numai ce treceau cu gâştele la baltă pe lângă bordeiul cumătrului, că din gardul de nuiele, tot dispăreau din nuiele, de nu mai rămăsese aproape nimic. Plecând de acasă, nu-şi mai luau băţ pentru câini, numai ce smulgeau câte o nuia şi uite, azi aşa, mâine aşa, gardul se împuţina. Şi, n-ar fi fost vreun bai dacă n-ar fi simţit şi alte lighioane, că nu mai aveau opreliştea de dinainte, şi cam dădeau iama prin bostănăria cumătrului lup. Pe o parte dregea cumătrul gardul, pe de alta, porcii dădeau de-a rostogol bostanul. Să-i înveţe minte pe iezişori, ce şi-o fi zis cumătrul lup? „Ia să îmbrac eu o piele ponosită, să-mi vopsesc părul şi ascuns la marginea drumului prin boschete, să-i sparii un pic”. Zis şi făcut. Măi, şi ce s-or mai spăriat iezişorii, şi câtă alergătură prin pădure cu stafia cumătrului lup după ei, că de nu intrau repejor în casă, şi trăgeau iute zăvorul, îi înhăţa de la spate arătarea aceea care le sărise în cale.
- Mămucă, mămucă! s-au plâns iezişorii. Bădănaua dracului ne-a ieşit în cale, mămucă!
- Adică, cum vine asta dragii mei? a încercat să-i liniştească mama capră. Apoi, de unde atâta sperietură?
- Uite aşa colţi avea şi uite aşa ne cuvânta, a sărit cu gura înainte iezişorul cel mic, preferatul căpriţei: „Ghidi, ghidi, la nănaşul, să vă pupe copănaşul! Zău mămucă!
                                                                                                          (va urma)

luni, 29 octombrie 2012

248. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat III)



(III)
                                  Motto: 
                          "Vremuri vor trece, se vor spune poveşti neruşinate/...
                             La urmă, va veni judecata şi punerea-n drepturi"
                                       ( din "Concluziile senectuţii")

Aud şi acum strigătul fără răspuns al poetului Ion Gheorghe: „Oare mă auzi, Walt Whitman?” Adică, tocmai celui care spunea: „sunt ca o fiinţă fără trup, biruitoare, moartă... lupul, şarpele şi mistreţul s-au întâlnit în fiinţa mea...”. Ceea ce mă face să cred că, undeva peste ocean, o fiinţă paralelă „dintre Celţi, Gali şi Goţi/Plecaţi la vremea lor din Tărtăria Hyperboreeană,/Şi-au luat seama istoric, adică au venit înapoi în cele 55 de/Federate ale Burebistanilor”(I. Ghe.), îi şi ridicase poetului spada, vrând să-i scrie acel ultim poem nemuritor. Se spune, că despre W. Whitman, cineva, în timpul vieţii, ar fi spus: „Nu există un Whitman adevărat. Whitman este literatura în stare protoplasmatică”. Dar, oare, există un Ion Gheorghe cu adevărat: omul şi poetul Ion Gheorghe într-o singură fiinţă?” Din câte mi-a fost dat să văd (în cele două-trei întâlniri avute cu poetul) şi să aud (variante ale unor întâlniri şi discuţii avute între poetul Ion Gheorghe şi scriitoarea Passionaria Stoicescu), precum şi mărturiile rămase în scris de la poetul Ion Murgeanu (în „Himera literaturii”) – se pare că Ion Gheorghe este uzina intelectualului trăit la ţară şi hrănit cu miturile ei, dar, care încorporează în ea omul atât de simplu, încât, în discuţii, se limitează la a-i reflecta pe toţi cei ce se apropie de el, ca într-o oglindă. Poetul Ion Gheorghe este whitmanian prin fericirea de a-şi apăra valorile în care crede cu tărie. Pe de o parte este whitmanian: „Eu sunt omul. Am suferit. Mă aflam de faţă” (W. Whitman); şi pe de altă parte, gheorghian: „Trăiesc mai departe greşelile şi izbânzile timpului meu/Unii mă cred nebun, alţii zeu./Într-adevăr, singurătatea este o stâncă uriaşă,/O duce Sisiful meu până-n vârf primenindu-se de cămaşă” (din vol. „Concluziile senectuţii”, 2010). Ion Gheorghe, e singura mărturie, vie, că Nicolae Labiş (fostul său coleg de cameră, în studenţie) „cel pe nedrept împins sub roata de tramvai a istoriei mereu întoarsă” (I. Ghe.), prin el, strigă mai departe: „Domnilor! Poezia n-a murit, cum n-am murit nici noi. Noi nu, niciodată...”. „A scrie astăzi despre poetul care de văzut aevea n-a mai fost văzut,/ Dar care însă ne vede şi ne judecă precum ne-a cunoscut, la vreme/ Nici uşor nu mai este, nici nu mai are cine, cui să povestească...” – cităm câte ceva din Ion Gheorghe („Despre Labiş, data viitoare”). Da, poete: mereu şi mereu va fi o dată viitoare, când cineva se va apleca deasupra colii de scris şi va răstălmăci în fel şi chip acea ultimă zi a poetului aflat în luptă cu Inerţia. „Cel pe nedrept împins sub roata de tramvai a Istoriei”, cum zice Ion Gheorghe, cel care s-a aflat în tinereţe: „El, în patul prim, pe dreapta uşii eu lângă el, al doilea, parcă definitiv orânduiţi/ în faţa unei nişe pentru geamantane...”, gata oricând să-şi refacă Doctrina în câteva poeme din cartea „Lupta cu inerţia”, băgase în sperieţi pe cei de la şcoala Băneasa, pe cei de la şcoala de partid, Ştefan Gheorghiu, încât au aruncat în vânturi turbionare, sămânţa vrajbei „pădure de cucută şi mătrăgună”, spre a-l nimici. Se cuvine o paranteză, spre a aminti cele spuse mie de profesoara mea de literatură, Elena Jean, sora actorului Jean Constantin: („Singurul căruia portarul de la intrarea în universitate îi dădea salutul în poziţia de drepţi, cu mâna ridicată la şapcă, nu era nici directorul şi nici administratorul facultăţii, ci tânărul Labiş, poet deja recunoscut la cei 19 ani, când intra cu părul ca de arici dat pe spate şi mâinile în buzunare, pe poarta universităţii, în vreme ce pe noi toţi ne controla la sânge”). Citeşti acest poem („Despre Labiş, data viitoare”) al lui Ion Gheorghe, cum l-ai fi citit pe Balzac cu al său Moş Goriot, cândva. De ce, Doamne iartă-mă, nu te poţi răsti sorţii precum a făcut-o Rastignac: „Între noi doi, acum!” Lumea (acum, după Labiş) chiar ne pare un ocean de noroi în care omul e împins până la gât de îndată ce încearcă a se lămuri mai îndeaproape, ce poţi simţi pipăind cu degetul, în această Mare Nedumerire a sa. „Sunt împrejurări în viaţă când totul e amărăciune”, scria Balzac, dar ciuma „lipsei de îndoială” ne face să credem că toate împrejurările au devenit pagini ale acelei Istorii amintite de Ion Gheorghe: „Românii ies din Istorie, precum o merită şi li se cuvine”. Dar cine va defrişa „cu sabia adevărului” chiar Adevărul la care se ruga Lessing în truda sa neobosită de a se strădui să-i dea adevărului de urmă? Tot încercăm şi azi (după Eminescu şi Labiş...) a schimba versul, „răspândind o ploaie de sunete” – slavă ţie, Homer, primul între poeţi, pentru aceste, în aur, dăltuite cuvinte! – şi nu mai reuşim să ieşim din eroare. Un matematician – cu spiritul său paradoxal – definea adevărul ca pe eroarea cea mai riguros sterilă. Ca şi întrebarea lui Pilat, rostită dinaintea lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Şi neştiind sieşi a-şi răspunde, l-a aşezat pe scaunul de judecător în locul numit Gambata. Pilda aceasta îmi spune mie (ochi critic) că trebuie să ne temem cu toţii de „cel” care tinde să judece dintr-un singur punct de vedere. Şi cred, va trebui reînvăţată lecţia lui Gorki, cel care într-o frază de valoare de motto, spunea despre un alt confrate scriitor dintr-o altă ţară, cu mult entuziasm: „Dickens a rămas pentru mine scriitorul dinaintea căruia mă plec cu respect. Acest om a înţeles perfect arta cea mai grea: aceea a dragostei de oameni”. Mă opresc aici şi îmi plec fruntea pe pagină spre a-i săruta slova poetului gheorghian: „Numai Cenuşăreasa prinţesă, Poezia, ridică/Lucrurile şi întâmplările oarecare/ La simboluri şi fapte fără de frică/Adunând neamurile la divina lucrare...” (din vol. „Concluziile senectuţii”).

247. De veghe în lanul cu cărţi (Incantaţii de mătase - de Ion Roşioru)

                                         
        În foto: Lansarea volumului „Incantaţii de mătase” de Ion Roşioru – la Buzău
Notă: (comentariul lui Teo Cabel, a fost retras întrucât a fost postat pe News Buzău, de către autor)                
          
Ion Roşioru: Incantaţii de mătase
                                                        de Tudor Cicu
„M-am străduit să-ţi fiu Orfeu” – se mărturiseşte direct cititorului de pretutindeni, poetul Ion Roşioru, într-un poem intitulat „Sonuri albastre”, din recentul său volum „Incantaţii de mătase”, ed. Editgraph, 2012 (152 p), care e un regal de poezie, o replică peste timp dată (fără o ţintă anume) lui Flaubert care credea că, în poezie „combinaţiunile metricii au fost epuizate”. Lectura acestui nou volum de poezie, este şi (dar şi conţine în acelaşi timp) o anume desfătare în a percepe sub transformările timpului, eternele specii, şi forme ale poeziei, încercate de acest nou Fidias al poeziei: pantun, pantum, schaltiniena, sonetul, elegia, cântecul liric, poemul total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada… şi ar mai fi. Mult cunoscut prin pantumuri şi schaltiniene  (unde fiecare poezie împleteşte în cele zece versuri ale sale, o povestire), Ion Roşioru desfăşoară o gamă largă de incantaţii în lumea cuvintelor, purtându-şi cititorii prin defileul unor dificile şi încântătoare ecuaţii sintactice. Încercând să facem o demonstraţie, de explicitare a poemului, imediat după lectura sa, am constata că, refacerea universului poetic, din poezie, în simplă rostuire, e unul din acele exerciţii ale firescului dobândit de cititor. De exemplu: „Poem estival” (p. 52) este povestea mai veche şi pesemne mult romantică a unui bulevard străjuit de castani, fapt ce îi prilejuieşte poetului o realitate cotidiană: schimbările din fruntea urbei a primarului, răceala poştaşului însoţită de ieşirea din amorţeala zilnică a unei văduve, tirurile aflate în vuiet pe varianta spre Cluj, traseistele bete ori dogate de pe centură… şi peste toate astea VIAŢA proprie, aflată sub semnul acestor noi transformări civice; „Corabia cu pânze albastre” (p. 53) este un poem cu imagini şocante în fiecare dintre cele trei strofe ce-l alcătuiesc, în fapt e o boemă proprie despre „o anume” împăcare cu soarta; „Mai” (p. 54) este un duet între muncile lui Hesiod şi dialogurile platoniene, sub forma unor învăţături socratice. Speranţa primului vers, construit în optimismul muncilor hesiodice şi deznădejdea celui de al doilea vers, par a ne sugera un cântec psalmic, din marea "Carte a Deşertăciunilor"; „Fulguraţie” (p. 49) e un crochiu pastelat în rime alese, dezvăluind treptat-treptat, cel mai frumos tablou al satului arhaic, pictat umbră cu umbră, culoare de culoare, ecou de ecou, într-un tablou fără egal în poezie; „Click” (p. 50) ne demonstrează cum, în mod surprinzător, poate fi materializat, într-o licărire de vers (cât fulgerul unui gând surprins „de blitz”) trăiri, parcă petrecute de eroul lui Galaction în „Moara lui Călifar” – mult peste marginile gândului firesc… etc. Şi, demonstraţia, abia începută, poate continua cu fiecare poezie. Dar, n-o facem, din plăcerea de a-i lăsa şi cititorului clarificarea completă a gândurilor care ne-a trimis într-o saga a visării poetice pe tot timpul lecturii. Dacă Fidias era numit de atenieni drept „creatorul de zei”, Ion Roşioru îşi merită coroana de creator de noi direcţii în poezia care va reveni la forma ei „de fagure de miere”, ca într-un anotimp ciclic. Compilaţia cuvintelor, intuitiv rostuite în vers, te duce cu gândul la revelaţia, că firesc este, ca ea să fi izvorât dintr-o tainică bucurie a căutării în lăcaşuri intuite numai de poet. Ex: („fulgere de stele”- „lacrima oglinzii sparte” – „ochiul lunii” – „ochiul fântânii” – „colb de lună” = licărirea // „”leagănul de lut” – „tăceri albastre” – „irisul întors în sine” – „zările din ochi” = visul // „”un pâlp de lumânare” – „vreme albă” –„umbra păsării brâncuşe” – „ocheanul întors” = timpul // iar moartea îşi are şi ea artificiile unor compilaţii ca: „deşertul O” – „cea cu strai de zăpadă” – "ordine barbară” etc… Şi, demonstraţia ar putea continua. Fiecare poezie, din cele peste 101 de poezii ale volumului, îi va stârni cititorului, tocmai această uimire a sculpturii în cuvinte, încât îl vor face să se minuneze cu fiecare poezie citită, şi să descopere lumea incantaţiilor de mătase, creată de poet.

miercuri, 24 octombrie 2012

245. Cronica acestui anotimp. ( Rugă de seară )

   *
*    *

La noi gem codrii sub topoare
Şi câmpurile sub scaieţi
Nici Mioriţa prin ponoare
Nu paşte iarbă, ci bureţi.

Cu slova plină de obidă
Manole-i scrie Anei, iar
Din ţări străine să nu vină
C-aici, e viaţa un calvar!

Un gând cât iadul îl apasă
Tristeţi de smârc şi bălării
Că n-are-un ban s-aducă-n casă
O portocală la copii.

Pe-ntinsul cotropit de jale
Ciulini şi vreascuri saltă-n vânt.
O, mare tu! Voi munţi, tu vale,
Mai dăi, poetului, avânt.

Nu vezi? Cernită Românie!
Că-n cântec i se simte lipsa?
Că şi-n fântâni apa-i sălcie...
Fără poeţi – apocalipsa!

Doamne, la tine am speranţă
Dă-i Mioriţei iarbă-n cer
Şi, lui Manole – cutezanţă
Şi te-oi iubi, în veci, monşer!

marți, 23 octombrie 2012

244. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat. II)

Ion Gheorghe – un poet controversat
                       (II)
                                  „Evanghelizarea târzie şi fără dovez,
                           Făcu din ţara lui Muzaios păşune de nomazi şi honvezi,
                           Lazarete, săpoci, sinistre ospicii.
                           Cum să fii Cetăţeanul de Onoare al urbei sub asemenea auspicii?”
                                                                       (Ion Gheorghe: Ori eu, ori Sava Gotul!)

   La marii bătrâni mă gândesc acum, încercând să le alin somnul zăvorât sub lacătele din Marea Oboseală a Lumii. Nu spunea Cioran că şi fără Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al „amărăciunilor noastre”, în noi tot ar exista „un deşert răspândit în suflete”? E foarte posibil ca nefericirea omenească (care ne aduce atâta prizonierat în labirintul inimii) să aibă două cauze pentru a ne limpezi noi o linişte perpetuă: frica de zei (de zeii universali care ne va atrage într-un nou ciclu al Genezei, dacă până la urmă asta se va întâmpla) şi frica de oameni (mai ales de cei incomozi nouă, după cum ochiul unora, mai mult decât ciclopian, mai şi întrezăreşte câte ceva din ce scriu eu aici). „Când s-a născut raţiunea, soarele lucea demult” – spunea Cioran – adică, nu e revelaţia nimănui, staţi liniştiţi! Acelora care o ţin tot morţiş, că nu-i interesează decât ceea ce cred ei în a-şi risipi gândurile într-o revelaţie numai de ei ştiută, le reamintesc ce spunea Luca (9.10): „Vulpile au viziuni şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-şi odihni capul”. Iar eternitatea cu care se mint aceştia nu-i decât „rana neînchisă a sufletului omenesc” (E. Cioran). Unde să cauţi atunci eternitatea, dacă nu în scris? Să reinventăm retorica, să reinventăm poezia şi scrisul ei şi rostirea ei! Să îmbrăcăm o nouă cămaşă în poezie. După mine, cred că poetul Ion Gheorghe, chiar a îmbrăcat „cămaşa de moarte a patriei ţărăneşti”, cum spune şi Gheorghe Postelnicu în cartea sa despre opera lui Ion Gheorghe. Şi asta, pentru că ţăranul român chiar îl conturează, şi-l imaginează în conştiinţa sa pe Creator, într-o filozofie aparte. Criticii, au localizat-o undeva prin antichitate; dar nu înţelegem de ce dogma oficială o respinge la nesfârşit. Poetul din ce-a de a doua fiinţă a sa – când o şi spune – nu-i trist, ci lumea întreagă, ce-i cuprinde în spaţii galactice gândurile, e tristă în el. Ştim doar, ce spunea Nichita cu privire la tristeţea poetului! Deci, să nu-l credeţi pe poet! Mă tem, că nu va fi de acord cu mine, marele Arghezi. N-am decât să repet ce spunea Nichita, că-l şi aud parcă pe Arghezi întrebând: „În poarta cui să cerem crezământ?/ Hai, calule, hai, câine, pământeşte/ să batem, frânţi, cu pumnii în pământ”. Şi, lui Arghezi, nu-i era dată ca lui Nichita, judecata rimbaldiană, dispreţul şi milostivirea, de a ridica în vârful acestor angelice cutezanţe, scările de bun simţ (în sensul de simţire, cutezanţă, avânt).
Ca să răspund şi altor cititori la unele afirmaţii ale mele, să le reamintesc ce spunea Eugen Simion: „Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Dacă până şi Dostoievski (Dumnezeule, ce zeu al literaturii!) a spus: „Noi toţi am ieşit de sub mantaua lui Gogol”, ce vină am eu sau Ion Gheorghe, că, în literatura română nu avem o astfel de manta? Cum, nici o vină, nu are nici poetul acesta, că ţăranul nostru nu i-a putut „împrumuta” -(măcar)- poetului român, cojocul său – aşa cum, în Rusia, o făcuse cazacul descris de Gogol, cu mantaua sa. Dar, cât îl priveşte, Ion Gheorghe (confundându-se cu strigătul din versurile sale): „Până la lemnele oaselor, am îmbrăcat/cămaşa de moarte a patriei ţărăneşti,/Ca Tudor Vladimirescu”, devine purtătorul de religie a ţăranului român. „Ion Gheorghe striga către toţi surzii lumii culte, oculte:/ Am descoperit cea mai veche civilizaţie din lume!/ Şi nu se opreşte nimeni la plânsul său să-l respingă ori să-l asculte;/ dar ştiu să-l insulte”. Nici nu cercetasem să înţeleg viaţa omului – dată de altfel demult (dinainte de a ne naşte) în seama aştrilor şi a lucrării lor secrete – dar, mi-am amintit, una din temerile lui Ion Gheorghe rostită sieşi ca pe o parimie: „Tu, ăsta, care treci de înţelept, nu mai azvârli tot felul de resturi în Thalassa”. Şi, nu putem trece indiferenţi, peste unele semne. Reţineţi, poate, semnul dat Margaretei din „Faust”: „Clopotul cheamă. Semn se dă. Mă prind/ De toate părţile mă leagă. S-a curmat cuvântul/ Mă-nalţă pentru ispăşire gâdele grăbit”, iar semnul care se dădea de către judecător – altul decât cel invocat de K. din Procesul lui Kafka – era ruperea unui beţişor, semn că cel condamnat de zei a pierdut dreptul la viaţă. Condamnat de zei! Dar cine le dă dreptul oamenilor, să se aşeze pe tronul olimpian al zeilor şi să-l judece pe Omul Ion Gheorghe? Nu spunea marele Hemingway, că „un om poate fi nimicit, dar nu  înfrânt”? Atâta timp cât el nu e singur în lupta lui şi are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe, Pietrele Doamnei? Ale cui, pietre? Poftim întrebare! Pietre şi gata! Pietre temelii, puse la baza Istoriei, de care vorbea şi Ovidiu: „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Piatră de piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu:Epistola I-a). Iar Ion Gheorghe, o spune, mult pe înţelesul nostru: „Dar cercetaţi cartea/ înţelepciunii, ciclurile migraţiei la cicoare!/ Veţi înţelege cum au mers/ neamurile mele/ din loc în loc ducându-şi locul/ de-acasă-/ Acelaşi sacru spaţiu înfiorat de talăngile turmelor./ Dar Vremea tuturor e maica mea,/ cu ochi de cicoare, albaştri ca ai Herei din Troia.”… Şi asta, pentru ca viaţa şi omul să triumfe, şi să ne uimească! „Pe tine, care nu te-ai născut, te caut”, spunea Whitman. Cititorul e cel care va spune, în final, că gloria unui poet depinde, la urma urmelor, de interesul cu care generaţiile de după el îi vor recepta criticului (care l-a avut în vizor), înzestrarea rostirii.       

luni, 22 octombrie 2012

243. De veghe în lanul cu cărţi (Teo Cabel)


Teo Cabel: O poezie a căutărilor deja pârguite

Demersul liric din cea de a doua carte a poetului buzoian Teo Cabel, intitulată „Merg mai departe...”, apărută la ed. Editgraph, 2012 (72 p) – e unul de remonetizare a discursului prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri: „Poezia mea străină îmi e./...strigă şi se sparge în ecouri:/Ca un foc de artificii unele, altele peşteri,/Printre stalagmite/Strig eu,eu,eu... se aude/Din adâncuri/Noi, noi, noi...” (Străină). Ciudăţenia este o trăsătură a poeziei lui Dimitrie Stelaru, unde – în poezie –, deşi „cuvintele cresc heruvimi”, în poezie „orice cântec e un deşert” – ciudăţenie, care la Teo Cabel oscilează de pe un prag al rostirii unui gând, pe un altul întors (pragmatic-intuitiv) la izvoarele Emoţiei şi Frumuseţii netrucate. Şi, vom exemplifica rostirea noastră, prin aceste crâmpeie din versurile poetului: „Oamenii fug înnebuniţi să adune/paşii risipiţi”; „Ies din casă,/Lumea este tăiată în felii”; „Doar mişcarea mă salvează/De oglinzi/Să nu-mi înghită imaginea...”; „Foşnesc păduri întregi/Dar nu-s păduri”; „Merele prind aripi/Îşi iau pomul şi zboară” ; „Hai acasă, dacă mai stăm,/Cognacul se varsă în toată pădurea”, etc... Alteori, poemul este o muncă de Sisif; se reclădeşte vers-cu-vers (ca în „feliile” de care ne vorbeşte într-un poem), pentru ca, la capătul zilei – un capăt al drumului urcat pe acest munte imaginar al Poeziei – „Lumea/un alt poem fi-va”. Teo Cabel îşi scrie poezia „rămas... suspendat/în uitare”, ca în final, la capătul drumului (după cum ne mărturiseşte), să decupeze o „altă lume/Ca şi cum aş scrie cu stânga”. Imaginaţia, nucleu motivic central al cărţii, se dovedeşte mult mai creatoare, când poetul trece cu arme cu tot, în timpul mitic, ca în cazul poeziei intitulate „Poem unui dac”: „Iubito,/Ne-am întâlnit ultima oară/Pe columnă,/Când ai venit să-mi aduci/Căciula de tarabostes/Căzută în praful imperiului./Mi-ai ascuţit sabia, sica, cu privirea/ochilor tăi plini de mânie împotriva celui care/m-a închis în marmură./Columna s-a clătinat să se dărâme/Din zbaterea noastră...”. Poetul îşi trăieşte intens, singurătăţile creatoare, iar „lumina/cuvintelor” îl plasează nu o dată pe o planetă tragică, în care „întotdeauna primul este Dumnezeu”, ca în poemul intitulat „Tăcerile” şi, unde trăirile sale sunt ca acele „decupaje din realitate” de care se vorbeşte tot mai des, în poezia suprarealistă. Poeme reuşite ca: „Poemul unui dac”; „Greuceanu”; „Frunze”... dau amprenta originalităţii în cazul lui Teo Cabel, şi certitudinea că poetul va avea multe uimiri în poezie, şi alte noi trepte de urcat. Cu migală de orfevru, poetul îşi converteşte tot mai limpezit, un firesc existenţialist al trăirii, într-o matcă proprie a devenirii prin rostuire. Exemplificând, prin poeme precum: „Tăcerile”; „Regăsire”; „Răsăritul”, etc... ai senzaţia că poetul-pictor zugrăveşte tabloul unor stări ale clipei trăite, cu ajutorul cuvintelor. El, însă (mai precis), nu pictează, ci clădeşte tabloul ca şi cum ai desena în oglindă, o cărare: „Fereastra poetului/Are perdeaua trasă,/Pânza şi-a înecat culorile/În tivul argintiu,/Zâmbeşte amar,/N-are dezlegare la oglinda/Din şaradă” (Potopul singurătăţii). Poemele de dragoste, sunt acaparate de propria-i amintire şi lasă (întredeschise) posibile terapeutici simultaneizatoare care cosmicizează senzaţiile fizice directe: „Mă întrebi de seara.../pe malul Dunării,/Recapitulezi începutul/Eu, rever până în adâncul decolteului,/ceasul nu mai ticăii, interpretează bolereul lui/Ravel” (Septembrie). Se observă o aplecare mult mai lejeră şi firească, de poezie a căutărilor deja pârguite (în ceea ce critica, punctează revelaţia adevăratei poezii), în direcţia unei evocări şi intersectări cu basmul şi tărâmul întâmplărilor cu aură de poveste (vezi: „Greuceanu”; „Frunze”; „Poemul uni dac”; „Zidul”...). Pentru frumuseţea poemului „Frunze”, dar şi ceea ce transmite el, cititorului, să cităm din acest poem: „L-am văzut pe Nichita în/Barul elegiilor de noapte,/Am vrut să dau ceva de băut./Mi-a arătata sticla pe masă.../Eticheta, fereastră azurie cu litere/De sărut în talpă, „Necuvintele”./”Tăria asta se bea fără vorbe”,/A rostit glasul cântat/Cu scânteia de luceafăr în ochi./Nu am apucat să iau/Nici o sorbitură,/Lângă noi,/De unde? Nicolae Labiş/Avea, ca un mucenic,/”Pasărea cu clonţ de rubin”/Pe umărul stâng./A luat sticla,/A turnat, a zâmbit,/Când a terminat, tot/ce era împrejur s-a scurs în pahar/Cum scoţi dopul oceanului./Se duce cu bulboane imense/Cu peşti, cu balene, cu perle, cu tot/Şi rămâne un mare pustiu”. Dacă în poezie, iată, Dimitie Stelaru spunea că „orice cântec e un deşert”, Teo Cabel crede că e un „cântec al tainei”, de aceea: „Sună zorii/Din trâmbiţa lor cu grăuncior de lumină”. Cu această imagine şi acest crepuscul pe care-l întrezărim în poezia sa viitoare, credem că poetul buzoian va parcurge drumul, până la capăt.       

joi, 18 octombrie 2012

242. Un poem pentru dumneavoastră... (Cântec pentru Inia Dinia)

                                                                 (florile mele din balcon)
                                     

Cântec pentru Inia Dinia

Cântă precum râul, plânge ca o mamă,
tună ca un fulger, dombra mea de soc -
inima şi viaţa, numai ea-mi sfăramă,
Inia Dinia, fir de busuioc!

Nu-ţi ridic vreun templu, nici vreo mânăstire
dar ca nimeni alta, ştii să mă supui,
lipită-i ca timbrul, umbra ta subţire,
Inia Dinia, floare de gutui!

Şi regret că vremea, ca năluca zboară,
o s-arunc, în mare – dombra – ca pe-un leş...
Eşti ca Frumuseţea ... dulce şi amară,
Inia Dinia – floare de cireş!

          (din vol. „Cântece la dairea”, 2008)

miercuri, 17 octombrie 2012

241. Cronica acestui anotimp. (Mai taie din ele, dă-le dracu...)



Mai taie din ele, dă-le dracu‘…

                        Moto:
                             „Cei fără ochi sunt în guvern
                               N-au cum să vadă, acest infern”
                                        (cântec de manea la modă)

Aşa e neamul nostru românesc, să dea vina, mereu şi mereu, pe altcineva (ca în cântecul de mai sus). Aseară am trecut pe la vecinul de la scara blocului: „-Ei, cum facem diseară cu meciul de fotbal, vecine?”- l-am întrebat, aşa, ca să mai schimbăm o vorbă. „- Ce să facem! Şi aşa stăm în faţa televizorului, să-i auzim pe cei care ne conduc, să ne spună aceleaşi tâmpenii… Noroc că mai avem câte un meci cu echipa naţională a României! Şi, musai, trebuie scrisă în calendar, şi cronica acestei zile, nu?” „-Şi, o să chefuim, măi, vecine?”– am mai aruncat, aşa, o vorbă. „- Neapărat! După ce i-am bătut pe turci, le vine rândul şi la nibelungi!”, a râs el cu poftă. Am plecat clătinând contrariat din cap, nu pentru că vecinul ar fi confundat Olanda cu Norvegia şi, ţara morilor de vânt, şi a florilor cu cea a nibelungilor, dar, mai discutasem subiectul, şi în vară, şi eu pronosticasem că Olanda ne va da o căruţă de goluri, că după ce a fost ciuca bătăilor la europene, vor deveni iarăşi zmei, jucând cu d-alde noi. Dar, mai ştii, s-ar putea ca şi vecinul să aibă dreptate. Doamne ajută! Mie nu-mi va rămâne decât să scriu cronica acestei zile, la care, cu toţii am fost martori. Aşadar, 16. oct. 2012, declarat în presă, ca „război mondial în fotbal”, partida România-Olanda începea cu un şut promiţător a lui Torje, din lovitură liberă, direct în bară. Credeam (cu toţii, nu?) că o să iasă scântei din poarta apărată de Stekelenburg. N-a fost să fie aşa. În minutul 9 e însă (1-0) pentru Olanda. Partida continuă şi, în minutul 29 avem (2-0) împotriva noastră. Mă rugam pentru salvarea noastră, la Dumnezeu, atotputernicul. Noroc cu „omul pădurii” (mucalitul cu fes pe cap) apărut deodată pe youtube, manevrat de pe google, de către fiul meu, care tot căuta „ceva” pe calculator: „- Da, da!?... Mai taie din ele, dă-le dracu’… „  - Na, că se nimereşte! zic cu glas tare. Păi, nu? Mai taie din ele, dă-le dracu… Şi, în minutul 41, Marica înscrie, şi mai taie din ele: (1-2) pentru România. Dar vine pauza şi nu avem noroc, că este deja (3-1) pentru olandezi, dintr-un penalti „a fost-nu prea a fost”. Şi, vine nenorocitul minut 86 când la o fază ambiguă, din opsai, se ridică scorul la (4-1) pentru olandezi. Mă scarpin după cap, precum Dănilă Prepeleac: „- O căruţă de goluri nu ne-au dat ei, da, de roate la căruţă, tot s-a strâns!”. Păi cum să nu te apuce jalea ca în maneaua aia: „cei fără ochi sunt în guvern/N-au cum să vadă acest infern”. Unde dracu s-a ascuns mucalitul acela cu fes pe cap şi care îi tot boscorodea poliţistului care ancheta pe marginea drumului, cazul unui superior de-al lui, prins băut la volan? Aha! A apărut iar, pe youtube, manevrat de fiul meu, supărat pe olandezii ăştia nerecunoscători că nu ne bagă în schengen . Îl aud pe mucalitul cu fes: „- Da, da, cunosc… branconaj… branconier. A fost la mine, în primăvară. L-am prins eu, la iepuri! Da, daa?... Mai taie din ele, dă-le dracu’…”     

marți, 16 octombrie 2012

240. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe -un poet controversat)


Ion Gheorghe – un poet controversat
                      (I)
Autorul „Cântice(lor) ţigăneşti”, Miron Radu Paraschivescu - se spune -, ar fi spus despre marele poet Arghezi, următoarele: „- Arghezi, poet mizer şi sărac în duh. Rău cetăţean şi mincinos tovarăş. Va muri (şi i-o doresc cât de curând) istovit, sleit, golit”. Dacă stau şi mă gândesc bine, M.R.P. avea dreptate cam pe jumătate, asupra celor rostite cu gura unuia de-o teapă cu „Rică -fante de Obor”. Da! Arghezi a fost un poet care a trăit în mizerie. Rău cetăţean s-a dovedit, când a refuzat cooperarea cu regimul (la începuturi)… Că, a fost istovit, sleit şi golit (tot de acelaşi regim) - mai după aceea -, iarăşi avea dreptate. Doar că, tonul insinuant cu care o spusese -părea al unuia de pe poziţia faraonului Tutankamon al literaturii. Şi, din păcate (pentru el), n-a fost să fie! Lasă că, şi la alţii, a fost şi mai şi! Gustave Flaubert spunea despre George Sand că a fost „o vacă plină de cerneală”, iar H.G.Welss, despre George Bernard Shaw, că era „un copil idiot ţipând într-un spital”. Asta, ca să nu mai amintim ce scria  D.H. Lawrence despre James Joyce:Doamne, ce ghiveci înăcrit este scriitura lui James Joyce! Nimic în afară de homosexuali bătrâni, cotoare de varză şi citate din Biblie care fierb în sucul secretat de mintea sa de jurnalist pervers”. Acuma, na! Eşti pus să dai dreptate unuia. Cui i-ai da dreptate? Mi-am amintit de o vorbă, auzită de la poetul Ion Gheorghe, când fusese invitatul bibliotecii V.V. Voiculescu din Buzău. „Românii nu şi-au iubit nicicând înţelepţii/ Alungaţi ca nişte păsări cobitoare”. Aşadar, tot poeţii au dreptate! Pe mine m-a lămurit poetul Ion Gheorghe, care scria, într-un poem fluviu, următoarele: „Toate necazurile se trag de la neştiinţa omului la cuvânt şi la cântec. Omul de-ar avea săbuinţa să ştie la vorbă, la ce zice, către cine, ce cântă, cui cântă... atunci ochii dinlăuntru şi de altădată ar fi izvoare netulburi”. Şi, când spun asta, am în minte acele versuri scrise prin 1965 de Ion Gheorghe, care m-au şi inspirat la scrierea unei cărţi ale mele: „Oamenii pleacă din ţări şi li se împrăştie casele,/ de mare nevoie iese omul pe mare şi-şi părăseşte copiii,/ multă bucurie când pleci, dar şi multă, multă tristeţe,/ tot mai mulţi muncitori pleacă de la casele şi patriile lor-/ il tutto mondo e una poese.../ dar vreau să mor ca un câine cu botul pe pragul de-acasă”. Vreau să mă fac bine înţeles. Nicidecum nu scriu aceste rânduri pentru a sări în barca lui Ion Gheorghe, spre a-i îndrepta cârma către ţărm. Poetul acesta nu are nevoie de nici un fel de cârmaci. Mai mult, nici poetul nu aşteaptă rândurile mele, pentru a-şi rezolva controversa cu semenii săi, scriitorii. Destulă lumină, în cazul poetului Ion Gheorghe a făcut-o, deja, Ion Murgeanu, în „Himera literaturii”. (Voi mai reveni, asupra celor evocate despre poet, în acea carte). Am avut, de partea mea, două runde de „turnir”, faţă în faţă, cu poetul Ion Gheorghe. Una la tinereţe, alta abia după cca. 35 de ani. Distanţe astrale, între cele două înfăţişări cu poetul acesta. Dar, pentru amintirile ce le voi găzdui în „Din caierul vremii”, merită a fi comentate. „Îmi scotocesc fiinţa ca pe-o grotă” (cum scria un alt poet buzoian, Gheorghe Istrate, într-un poem), dar numai voi cititorii mei, veţi decide, de ce parte se va înclina cântarul faptelor bune ori rele, judecând singuri „(fără să ştiu şi fără s-aud)/cum inima, cum privirile mele/şi cum gândul meu se-acopereau treptat de-o rugină adâncă…” ( după, Florentin Popescu). Pilda acestei prime întâlniri cu poetul Ion Gheorghe, îşi are decriptarea ei. Emil Cioran a surprins această „temere lăuntrică” a vorbelor, într-o singură frază: „Când eşti iubit, suferi mai mult decât când nu eşti”. Am simţit acest lucru şi acasă (cu ocazia celei de a doua întâlniri) la poetul Ion Gheorghe, care, ochi de vultur să fi avut, nu-mi sărea dinainte să-mi întindă mâna şi să-mi spună: pe dumneata te ştiu oare eu de undeva, ori mi se pare doar a ne mai fi întâlnit undeva? Că de văzut, trebuie să-mi fi apărut, cândva în cale, de nici ochii mei, acum, nu se pot înşela? (Şi nu se înşelase: vă puteţi imagina ceva mai extraordinar? În 1973, îl vizitasem la redacţia Luceafărului, undeva, pe calea Victoriei, după câte îmi amintesc, pe la casa M. Sadoveanu, dacă nu mă înşel, unde era prea ocupat cu problemele revistei, alături de Sânziana Pop şi Ileana Mălăncioiu). Mă ţintuise cu ochii lui şerpuitori, încât nici nu am avut replică, decât multă... multă vreme după aceea. „Bănuiesc ce gândeşte ăsta din faţa mea: aşteaptă clipa, când, după ce mă va simţi îmblânzit de fătucile astea, îmi va sări şi el, de gât, doar-doar îi voi publica ceva…” – îmi transmitea. Nu voisem, decât să-i arăt câteva din poeziile mele. Chiar s-a oprit asupra uneia („Doamnă trec şi eu”- ce avea să apară mai târziu, prin 2005, în volumul „Cu marea în suflet” ) şi, m-a încurajat cu vorbele pe care nu le poţi uita: „Asta da! te reprezintă. Continuă pe acest drum. Asta-i calea!”. Şi, mi le-a restituit, parcă strivit de munca acelei zile, că nu putea mai mult. Asta a fost tot. De aceea, la marii bătrâni mă gândesc - acum, când scriu toate astea -, cum stau ei departe de noi, striviţi de toată oboseala lumii... cum bine remarca Matei Călinescu.        

                                                                                                (va urma)


luni, 15 octombrie 2012

239. De veghe în lanul cu cărţi... ("Trofee"- Gheorghe Dobre)


Gheorghe Dobre: Despre recuperarea în imaginar a poeziei

Cu apariţia plachetei „Trofee”, apărută la ed. Helis, 2012, (90 p.), Gheorghe Dobre îşi singularizează vocea lirică, cartea situându-se la graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea apusă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi moartea, ca „teritorii” de trecere pe „malul celălalt”. Poate fi, tot atât de bine, percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste, în care, poetului, pus faţă în faţă cu eul său, într-un dialog continuu cu celelalte chipuri imaginare, răsfrânte în oglinzile timpului, nu-i aduc decât strălucirea spectacolului unor trăiri în agonie, când (lui) învingătorului învins, nu-i rămân decât întrebările puse, ca „nărăvaşe” trofee ale vieţii. Incursiunile autorului, prin aceste texte (aşa zise „sfâşieri neromantice”), seamănă cu acele cântece orfice, rostite în duet (poet şi evocator) din piesele antice, un dans ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiească din om. În această pendulare ludică, poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea implacabilă. „Cum să ieşi din aceste sfâşieri neromantice întreg, să te reconstruieşti rapid, fără să se vadă, din sângele şi creierul ce ţi-au mai rămas după nopţi de nesomn?” (p.48). Prin poezie, ar putea fi un prim răspuns - spunem noi. Deoarece „poezia este o recucerire a imposibilului” (p.49). Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, mai ales, împovărat de gânduri filosofice, când, în odaie avea să-i intre pasărea de catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo, un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Dinaintea oglinzilor imaginare ale trecutului, în „amurgul ruginiu al singurătăţii”, poetul se află „privind-o-n tăcere” (pe Ea – n.n) şi, prin fumul care se ridica la tavan, în rotocoale - „clipele de tensiune care apăreau între noi rupeau fluxul gândurilor”. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă fără griji, comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. Pus faţă în faţă cu astfel de refulări, poetul şi „reîncarnare sa” (din lumea oglinzilor unor lumi paralele), par ca „doi inşi la capul unui mort (ce) se acuză reciproc, fără patimă, că celălalt l-a omorât”. În aceste intertexte eseist-poematice, poetul recunoaşte că „întotdeauna” stă de vorbă cu cineva: „acel cineva e mereu acelaşi, reflectat într-o mulţime de oglinzi din „side”, numai de aici se poate porni afară”. Se poate porni, unde? – întrebăm noi. Ecoul orfic al unor versuri, pare a ne lămuri. Să-l cităm pe poet: „spre nimic din ce a fost/mânat mereu de nărăvaşele trofee,/beţivele trofee/ce flutură în faţa ochilor noştri/(pentru că doar noi le vedem)”. Să fie un astfel de trofeu, ceea ce a mai rămas, după o iubire apusă? O iubire despre care – spune poetul – „până la moartea ta din ziare/e cale de doi poli/şi-atât/dar am să vin să-l fac/şi-ai să m-aştepţi…”. Iar, în altă parte: „inegal şi rânjit/zbura surâsul tău,/vânătorii au plecat/ţigările/boala/şi eu,/privindu-te-n tăcere”, a mai rămas doar mângâierea imaginară, după ce vânătorii-gânduri au plecat. Să însemne şi această ultimă mângâiere, făcută cu o mână aspră „ca o cergă pe care-am făcut dragoste în tinereţe”, trofeul  unor deşertăciuni ale vieţii? Dar, cum „drumul din poezie trece şi prin noi”, de-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin, se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (acele imnuri prozodice) manifestate dinaintea primăverii şi a soarelui (p. 38 şi 75). Şi, nu întâmplător, prin imn, ne întoarcem odată cu poetul la imaginea rămasă fixată, undeva, în copilărie, şi la un trecut din viaţa noastră, din care, tot mai mulţi, din păcate, reţinem tot mai puţin. Reţinem şi versurile adresate acelor umbre ale trecutului, cu tot ce ne tulbură ele: „ieşi din casă şi casa se ia după tine/intri-n ea/şi vrei linişte./mai vrei să fii copil/dar afară trece un mort./şi copilul din tine se ia după el”. În miezul lucrurilor care „se refugiase în timpul dinaintea naşterii lui şi dansa fără motiv”, se naşte o altă întrebare, care poate suna aşa: „de ani de zile te caut şi găsesc mereu numai praf şi pulbere. ce rost mai are? ce rost? sunt ca un ţipăt disperat ţâşnit peste un continent pustiu, mereu îmi dă ocoale disperarea, şoptindu-mi ispititor: <<ce rost mai are? ce rost mai are? ce rost mai are? ce rost?>>”. Aşadar, cum să ieşi din aceste sfâşieri neromantice întreg? Toate acele viclenii imaginare, din oglinzile trecutului (de care tocmai vorbeam), vin acum ca nişte monştri sau îngeri. Cu cine să fii sincer, pe cine să păcăleşti? Printre neliniştile poetului, decriptăm câte ceva: „când întinzi mâinile spre oglindă nu descoperi, vorba unui domn, decât nisip. Dar, până la urmă, personajul mă tiranizează… sau eu îl tiranizez. Sau eu mă tiranizez. Sau el pe el şi mă ia pe mine de martor?”. Echilibrul acesta al armelor, între eseu şi poezie, precum şi pacea din conţinutul lor, sunt excluse. Artistul filtrează permanent nebunia, ne sugerează undeva. Şi-i sugerează, şi poetului, uimirea continuă: „să nu mă tem/de acel ceva/care m-a trecut în el/Şi-acum se uită la mine/şi nu înţelege/ce mai vreau de la el/dacă tot am ajuns pe malul celălalt”. De aici, încolo, în placheta de faţă nu va mai fi loc decât pentru întrebări fără răspuns : „dacă vor apărea răspunsuri, drumul e fals” (p.50). Pentru că „Trofee”, nu-i, în fond,  decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva „în care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări”, poate, doar „o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, în care corpul meu pierdea perioade lungi cu realitatea”. Câştigul cititorului? Aşa cum ne spune, într-unul dintre texte, e mai mare decât al scriitorului, pentru că poezia care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum şi-a propus), are un număr al sensurilor, în care cititorul „poate aluneca şi pe care le poate scoate în faţa minţii”, fără ca întregul să sufere. „Cel puţin tu vezi muzica” – ne atrage atenţia, într-un vers. O luptă aprigă, o urmărire fără răgaz cu ceea ce i-a impus omului, Destinul; o alergare tenace, pas cu pas, spre ceea ce-l îndepărtează tot mai clar de „Ea” (iubita, poezia ori moartea – sau toate trei împreună), e rostul scrierii sale: „Vezi cum alerg/să mă despart/de tine/ca să te pot admira/ca să te pot copia/ca să ne putem/anula”. Nu încercăm să înaintăm în logica poetului: Viaţa mea e viaţa mea! – sună un ecou dinspre aceste oglinzi ale trecutului său. „Şi-acum încerc să intru acolo”, poate însemna şi regretul „celui” din noi, lăsat în timp, dăltuit acolo, fără putinţa de a ne urma în călătoria pe care o facem în timp. Existenţa noastră, ne sugerează iarăşi autorul plachetei de faţă, e ca în poemul cu cercurile trase în „jurul fiecărui armăsar” (p.80), unde, cuvintele se electrizează atunci când din nou prind contur şi gândesc în locul nostru. Cu alte cuvinte: „Trebuie să trăieşti intens, să epuizezi pe cât posibil tot ce poţi epuiza şi concluziile vin singure”. Poemul de la p. 89, despre „amintirile” (nu numai ale poetului)  uitate-n stradă „lăsându-le singure, scârţâitoare-n ger”, care vine să întregească imaginea unui timp evocat, a unui timp „ce nu mai mergea înainte, se oprea pentru tot universul” este elocvent. Poate, prin dialogul poet-evocator, materializat în eseu şi poezie, întreţesute în text, Gheorghe Dobre, este întrezărit de unii cronicari, ca pe acel predecesor în timp, al celui care a aşternut însemnările unui „anotimp în infern” şi, acordă textului, în speţă - „un aspect de şantier de lucru” pentru un nou gen de scriere.     

miercuri, 10 octombrie 2012

237. Cronica acestui anotimp.




                                                                        „Deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri
                                                                                se înnorează cu păsări
                                                                                  (Nichita Stănescu: Moartea păsărilor)

   

marți, 9 octombrie 2012

236. Din caierul vremii... (Între umor şi tristeţe)



                      Între umor şi tristeţe

   Suntem, uneori, puşi în situaţii contrarii. De obicei, în călătoriile cu trenul, ni se întâmplă astfel de lucruri. Citeşti ceva şi, pentru a savura din plin ştirea, laşi deoparte pagina, unde tocmai ai găsit ştirea, şi priveşti pe fereastră, peisajul. O umbră de bucurie îţi radiază din priviri. Apoi, reiei cititul, răsfoind alte pagini şi întâlneşti ştirea de un cinism inimaginabil. Te opreşti din citit, reflectezi la cele citite şi, privirea îţi prevesteşte furtuni, şi scrâşniri din dinţi. Cel din faţă, ori la dreapta şi stânga ta, devine suspicios. Tare ar vrea să ştie ce anume a stârnit umbrele acelea pe chipul tău, precum vremea capricioasă din cursul unei zile. Ni s-a întâmplat la toţi. Îmi amintesc că şi eu mergeam, destul de des, cu trenul, de la Buzău spre Constanţa. Când am citit, pentru prima dată versurile (ce le voi reda imediat), nu m-am putut stăpâni şi m-am manifestat zgomotos, instantaneu. Mă gândesc la acele versuri care îmi dau o mare dispoziţie şi mă amuz ca dinaintea unui spectacol de bună calitate. Citez din memorie: „Cică, furnicile… după câteva ore de/ somn adânc… trezindu-se, îşi întind picioarele/ şi cască… Zău, bre?…/ Ce, nu crezi…?” (LIS). Nu vroiam să-mi şterg din imagine furnicile poetului, aşa că am luat o revistă şi am citit următoarea frază: „Unii spun că dragostea este mai importantă decât banii, dar ia încearcă să-ţi plăteşti facturile cu îmbrăţişări!”. Iată un aforism la care merită să reflectezi câteva momente. Apoi, răsfoind revista, dau peste următoarea ştire de un cinism incredibil: „Există o scenă în filmul „Lonely hearts (2006), când, străbătând America în căutare de noi victime, Raymond Fernandez şi iubita lui (Martha Beck), se opresc în dreptul unui bătrân, pe care îl întreabă cât cere pe câinele său. Pentru că nu voia să vândă câinele, bătrânul cere o mie de dolari, nenegociabil. Raymond îl împuşcă pe bătrân şi ia câinele fără să mai plătească nimic”. O asemenea scenă, mă indispune. Cei de faţă, observă şi tac. Mă lasă, cum s-ar spune, în durerile mele. Circuitele memoriei fac, însă, o legătură tare ciudată între cele două ştiri. Fără să vreau, mi-au readus în memorie imaginea poetului Grigore Vieru! (Pesemne, unde tocmai îi scrisesem, pe blog, Florentinei Dalian – prozatoarea din Slobozia -, despre poet). L-am întâlnit pe Grigore Vieru, prima şi ultima oară la Mizil, pe 10 oct. 2008, la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”… Venise cu A. Păunescu şi Tatiana Stepca…, altă minune a cântecului, care a zburat la stele. (La acea dată, A. Păunescu nu plecase şi el la ceruri n.a.). Atunci la Mizil, întregul Univers s-a învârtit cu noi toţi pe osia unei uliţe a copilăriei. Ţineam ochii închişi ascultându-l cum recita poezia cu mama care-şi aştepta acasă, în prag, copilul plecat la multă carte, şi îl zăream urcat pe umerii lui Nichita aruncându-şi ochii prin fereastra casei lui A. Vlahuţă unde stătuse cândva Eminescu şi le auzeam conversaţia avută acolo în alt timp: “Ei, ce vezi dincolo, frate Grigore, de stai atât, că mă dor deja umerii? – Cred că l-am zărit frate Nichita, pe domnul nostru Mihai, cu ochii lui mari şi mirat, că cineva se interesează prin geamuri de dânsul”. Am scris, dar numai după moartea sa, ce e drept, tableta: “Vesteşte-l, mamă, pe Dumnezeu – că am murit!” Şi “pentru că a văzut, ochiul meu a murit!”, mă urmăreşte încă acest poet care s-a zidit de mult, de viu, în templul Limbii Române. Frumoase gânduri ne-a transmis poetul basarabean, acolo la Mizil. Gânduri mult prea vrednice, despre unele fapte ale ieşenilor printre care sărbătorise o manifestare, în memoria unui mare poet al neamului nostru. S-a trezit Moldova marelui Ştefan în poezie? Aş fi vrut să-i răspund, la rândul meu,  poetului. Cortina nevăzută, dintre cei aflaţi pe scena sălii de teatru, de la Mizil şi noi ceilalţi, spectatorii, mă ţinea deoparte. Reţin că, la mult timp după acel spectacol, i-am scris poetului Liviu Ioan Stoiciu (autorul versurilor despre furnicile acelea tare haioase), următoarele: „Am cunoscut şi eu, în carne şi oase un poet moldovean, deşi o graniţă din sârmă ghimpată ne-a despărţit, unii de alţii, multă vreme. Sunteţi doar născut pe acele meleaguri şi nu am cum să nu fac legătura cu misterul ce mi l-a transmis mie Mihail Sadoveanu prin scrierile sale. Eu n-am apucat a vedea umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi…”. Se nasc şi în Moldova, de după Eminescu, oameni de litere, mari. Deşi, nu te pot trece tărâmul dintre umor şi tristeţe, te pot avertiza că ai rătăcit şi tu în Valea Plângerii, tot gonind după umbra iepurelui din povestea unei copilării lipsite de griji. Şi, ce bine ne mai era pe atunci! Eii!… cum trece vremea, domnilor!



luni, 8 octombrie 2012

235. De veghe în lanul cu cărţi... (Dan Mircea Cipariu)

    
    Dan Mircea Cipariu: Scrisorile realităţii „faţă către faţă” cu oglinzile facebook-ului

   Cu noul volum de poezie „Singurătatea vine pe Facebook”, ed. Tracus Arte, 2012, Dan Mircea Cipariu, aflat în postura de poet-prizonier al lumii (în general) şi un însingurat rătăcitor în lumea Facebook-ului (în particular), aruncă o „lumină/ pentru inima mea/ şi a celor care nu sunt în ea” (Scrisoarea a XII-a), asupra creatorului din exterior, şi a ziditorului din interior, căci, dat îi e poetului, a-i examina efectele, fără a-i judeca, în totalitate, cauzele. Noua sa carte de poezie, poate fi încadrată în categoria culegere de gânduri, de aforisme şi imprimerii subiective şi virtuale a profunzimilor insondabile ale existenţei. Puţini ştiu, însă, că poetul avea în imagine şi pe bătrânul oştean pornit călare pe mârţoaga sa, încercând să-şi găsească desfătarea în acea vale a lunii „unde sălăşluieşte timpul care a fost risipit de vise” (după J.L. Borges) şi, în cele din urmă, înfrânt de realitate, se va întoarce „slăbit şi galben, întins pe o mână de fân, într-un car cu boi”, spre casă. Şi, ne gândim – odată cu poetul D.M.Cipariu – la „casa din singurătate” (unică), pe pragul căreia visase cândva „isprăvi mereu tot altele”... senor Miguel de Cervantes Saavedra. Reformulez gândul poetului: „Prin poezie, am vrut să visez şi, să cuprind omenirea de pe Facebook” (gând exprimat cu ocazia lansării de carte). Criticul va reconstrui, mereu şi mereu, acest cal troian al înţelegerii sfidate de poet. Cartea are o construcţie poematică, gândită ca pe o lucrare „faţă către faţă”, realitate-imaginar, lumea reală cuprinsă în gândurile exprimate prin cele 20 de scrisori, cu lumea imaginară, răsfrântă din „oglinzile mincinoase” ale unui vis ce prinde contur, prin cele 20 de „facebook dreams”-uri, care le urmează. Cu prima scrisoare, poetul aruncă pieptenele, oglinda şi gresia, marcând calea de urmat, în calea cititorului său: „sunt şi eu un proprietar de suflet/o măsură a lucrurilor pe care le intuiesc/pe care le iubesc” - ca, în „Scrisoarea a XIII-a” chiar să pluseze („sunt un proprietar de singurătate”). Aşadar, nu-i ucideţi visele „o măsură a lucrurilor (şi ele n.n.)”, ce vor veni cu fiecare scrisoare trimisă. O primă explicaţie, o găsim tot aici, în cuprinsul primei scrisori: „evadez din statistica suferinţelor mari/într-un regat de singurătate/unde pot visa cu ochii deschişi”.  Fantasmele visului din cartea de vise a poetului, oglinda în care te priveşti cum te pierzi în gura unei arătări uriaşe de pe lumea cealaltă - „o gaură neagră”, acolo -, e şi ceea ce spunea cândva poetul „Corbului”: „Cei ce visează ziua cunosc multe lucruri, care le scapă celor care visează noaptea” (E.A.Poe). E de la sine înţeles că poetul îşi asumă coeficientul de risc, în a nu umbla la baierele ghicitorii aruncată ca pe tarabă în piaţa oraşului şi, nici nu-şi face iluzii ca Don Quijote, care-şi lua avânt, în dezlegarea enigmelor. Dacă am avea, la tot pasul, interpreţii cei mai teribili de vise, am putea avea şi noi o percepţie a realului, ca expresie a „unei lumi magice”. Şi, am putea zări prin năclăiala beznei (sau) în nesiguranţa obscurului secol, ori, chiar să facem mai multă lumină, în păienjenişul întâmplărilor dictate de Sus. Cu această remarcă (aproape borgesiană) - „visele mele nu ştiu niciodată să zămislească mult doritul tigru” -, ne îndreptăm spre o minimă fereastră prin care vom evada, odată, cu poetul D.M.Cipariu. Despre fantasmele singurătăţii, poetul ne şi explică, mai apoi, cum se consumă – până când: „o gaură neagră/îmi strigă numele/şi adaugă în dreptul meu/<<un om eliberat>>”. Însă, explicaţia unui refugiu total, în lumea visului, ar putea veni, odată cu primul poem din ciclul „facebook dreams”, dacă l-am citi într-o cheie aparte. Să vedem: „Ultimul meu simţ e visul/cu el voi cerceta invizibilul”. Şi, afirmă, mai apoi, cu tărie: „cu puterea visului voi trece pe nevăzute/printre popoarele de insomniaci/care îşi venerează zeii şi nostalgiile cu un like”. Ieşirea din vis, nu-i decât clipa de a privi în faţă necunoscutul, în momentele fireşti ale zilei: „cu care voi trece iarăşi prin realitate ca într-un film fără final/şi fără prea multe înţelesuri”. În „Scrisoarea a II-a”, există şi o explicaţie a „timpului” perceput în momentele evadării, în vis, ca fugă de singurătatea unei biografii petrecute printre cărţile din biblioteca personală: „am intrat şi eu în pântecul unui vis de eliberare/înţelegând mai bine ca oricine că lumea obiectivă/e tot mai mult ademenire”. De fapt, cu „Scrisoarea a II-a”, poetul lansează percepţia celor două planuri ale singurătăţii: lumea reală (cea din „scrisori”) şi lumea virtuală (cea din „facebook dreams”), asupra cărora vom mai reveni. În schimbul eliberării de singurătăţile noastre zilnice, prin vis - „facebook”-ul, devine o navigare continuă prin ţinuturile unor „rânduri de disperare” ce-i oferă „numai copaci tăiaţi pentru nopţi de frig şi de spaimă”. Întrucât: „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”, spunea Cioran. Poetul, conştient de acest pericol veghează, ca, totul, să nu ia forme apocaliptice: „în noul meu creier/nimeni nu spintecă pe nimeni” (p.13). Tocmai de aceea, e încă vie imaginea unor animale fantastice, căţărate în visele noastre, cu scopul de a ne devora visele, aşa cum ne sugera J.L.Borges, despre oglinzile mincinoase. Poetul ne vorbeşte despre „o lume din oglinzi vorbitoare... gata de apărare şi atac” şi, ne asigură asupra certitudinii armelor sale: „sunt pregătit să trec întunericul cel mare”. Cu „Scrisoarea a IX-a”, poetul îşi asumă, printre elementele portretistice, pe de o parte, poezia străzii, care „aşteaptă să-i privească pe scutieri şi duhovnici/cât mai aproape de propria lor frică”; pe de altă parte, el (poetul), care se va „lupta cu morile de vânt/şi mai ales cu mine însumi/pentru un singur vers de libertate”, e optimist că va ieşi învingător. Invocaţia sa, în acest context, al sinelui cu poezia, e firească: „trăiesc până la capăt/în acest poem pe care îl intuiesc/dar pe care nu-l voi scrie niciodată”. Şi, fiindcă o spune sincer (neavând aroganţa poeţilor zgomotoşi), neapărat să-i găsim şi corespondenţa din „facebook dreams (IX)”. Iat-o: „eu nu sunt realitatea/nici oglinzile ei mincinoase”, unde, din nou, realitatea şi oglinzile ei intervin între lumea reală şi cea virtuală a unei portretistici ideatice, pentru ca disperarea sa, să nu aibă nimic din aceea a romanticilor şi, mai nimic sentimental: „nu mai vând iluzii/nu mai cumpăr indulgenţe”. Optimismul său vine de la poziţia câştigată, în disputa cu spaimele sale -„departe de năluciri şi primejdii”-, ca şi a autosugestiei benefice a puterii cuvântului, în terapeutica sufletului: „în creierul meu e un pământ sfânt/pentru scris şi vindecare”. În cel de al (XIV) „facebook dreams”, poetul revine la imaginea ochilor înţelegători ai iubitei, ca la acel tărâm al speranţei şi faima acelui uitat „El Dorado”: „nu te mai privesc de atâta vreme în ochi/îţi trimit doar mesaje de câteva ori pe zi/chiar dacă ştiu că vânezi totul de la mine”. Astfel, această gândire va dobândi consistenţa unei fiinţe vii, pe care o va urmări cu toate aspiraţiile sale, după ce singurătatea „facebook-ului” a nimicit-o complet, în aşteptarea zilei următoare. Din aceste tranşee ale „pândei şi aşteptării”, în războiul numit „singurătate”, iubita e precum soarele („aşteptarea mea de sus şi de jos”): „tu eşti o dragoste de nisip mişcător/tu eşti pisica pe care o fotografiază în secret/rabinul/patriarhul/imamul”, ca ademenire şi viaţă. Cu „Singurătatea vine pe Facebook”, poetul îl radiografiază, în principal, pe gânditorul care a înţeles să profite de tăcerile şi de solilocurile sale pe facebook, pentru a înţelege ce se petrece în jurul său în această lume vastă: „stau pe munţi şi pe ape de singurătate/<<într-o relaţie cu POEZIA>>/viitorul străluceşte ca o stea căzătoare/aşteaptă un singur/enter” (Scrisoarea a XV-a). Cititorul, aflat mereu într-o relaţie de intermezzo cu cel care gândeşte, devine „hipnotizat la cireşul alb din faţa casei”, în lumea prin care poezia „e tot mai mult adrenalină şi spaimă”. Cartea îi prilejuieşte cititorului, o serie de aforisme (ca aparţinând singuraticilor): 1) „orice suflet călcat în picioare este oglinda unei trădări” (p.21) ; 2) „fericirea e un mod de întrebuinţare” (p.24) ; 3) „singurătatea e o biserică în care Dumnezeu mai poate aduce/mântuire sau alinare” (p.41) ; 4) „să nu ne grăbim în acelaşi cont vom ajunge cu toţii” (p.68) ; 5) „singurătatea e un cântar care nu minte” (p.76), etc… Mesajul poetic al acestui volum de poezie, e de a readuce sufletului, cerul cu lumina soarelui atotputernic, ca pe o solie a gândirii care triumfă şi, intuiţia profetică, vizionară, a omului îndrăgostit de frumos „gata de o revoluţie interioară”. De aici, încolo, fiecare va trebui să lupte pentru „fericirea pe care o lăsăm să ne scape printre degete”, va trebui să lupte cu fiecare clipă a singurătăţii sale, întrucât „din amintiri şi spaime/scot la iveală/ (oameni-n.n.) gândiri devoratoare/încremenite în lavă/atinse de suflul unui asteroid/egotic” (Facebook dreams XX).