miercuri, 29 februarie 2012

99. Frumoasa adormită (poem de 1 Martie)

Aceste vremuri mă-ncântă
Păsările şi cerul lor liber. Totul în jur.
Trăim şi simţim cam tot
ce ne-a aşternut ursitoarele încă din leagăn
Şi ce ar mai pluti în aer
sau împrejur.
Straniu lucru, să nu te întreb:
Oare , nu am şi eu dreptul la fericire?
Că înfloreşte macul pe câmp
Şi aşa privelişte mai rar.
Mai rar o aşa împlinire!

Altfel, tu ciocârlie a cerului,
la ce-mi cânţi tu mie spaţiile largi şi vaste
ca un spiriduş speriat de tunetul zilei
abia începute?
Parcă pluteai în aerul meu,
în platoşa de aur a copilăriei. Printre contraste.
Mult tăcute îmi par acum
păpuşile croite din strujeni,
soldaţii din plută.
Uitaţi, nicidecum.

Prietene, ţi-aş cânta pretutindeni în locul
măiestrei păsări. Din toată inima.
Dar alta-i povestea. Niciodată,
n-ai  cum trăi toate astea până la capăt.
Ştiu, îţi ghicesc gândurile.
Venite din toate zările
cu nemiluita. Pe inima mea tot mai grea:
pentru că în cetatea mult ferecată,
s-au ars fusurile din toată împărăţia aceea
să nu se împlinească ursita.

Fără îndoială
 toate astea sunt şi în imaginaţia mea.
Degeaba arunc gresia, pieptenele
şi tot ce mai am
Calul meu nu se teme de copaci şi aleargă.
Potcoavele scot fum sub gresia muntelui
Ca un amnar.
Ca vântul , ca gândul m-am rugat
 toată noaptea
de mi-a fost sufletul atât de amar.
Şi am a vă mărturisi,
să nu se înţepe frumoasa la deget cu fusul
şi pentru că-i fusese ursit, a muri.
 
Tot ce contează cu adevărat, la final
e că ai iubit şi ai fost o poveste.
Altfel  viaţa poate a trecut ca un ropot de ploaie;
Că până şi pe tine  calule, nu te mai ajută norocul.
Nici jăratecul nu te mai ajută, nici focul;
Pe luncă nu se mai înalţă acum ciocârlia;
Nici mlaştina asta nu poate fi iată, trecută
Şi urmează câmpia!
Auzi? Cineva cântă pe malul celălalt. A ispită.
Să fii tu aceea?
Să fii tu, de dincolo, frumoasa-adormită?

Stau fermecat în faţa ta. Peste fire.
Ca şi cum aş da bună seara unei prinţese.
Alta-i povestea, spun şi buzele tale, acum
Alta-i povestea acum, spun ochii tăi:
„Să nu fii trist. Frica trebuie suprimată oricum,
Altfel vei îmbătrâni şi tu şi calul.
Şi cetatea spre care mergi fără-ncetare
mai îndepărtată va fi,
din veac în veac
şi câţi încă
s-or mai pierde oare pe drum!”

De aceea tot spun: aceste vremuri mă-ncântă
Păsările şi cerul lor liber. Totul în jur.
Gresia şi pieptenele aruncat în urmă-i poveste
de-acum.
Ajuns la capăt vă voi mărturisi toate acestea:
mlaştina care putea fi trecută mai rar;
pădurea deasupra căreia se ridica
în zbor pasărea;
Şi cât mi-a fost sufletul, mie, amar.
Dar despre frumoasa-adormită
Şi nu spusa ursitoarelor. Şi nu oricum.
Ne vom aminti cândva de toate acestea
când şi tu, furişat pe urmele mele
ca un spiriduş speriat de tunetul zilei
te vei afla dincolo de acel munte
şi acea pădure, la drum.

marți, 28 februarie 2012

98. Petrică a lu Muta.

Când am sosit, după aproape treizeci de ani, în satul în care m-am născut, am tras maşina la margine de sat, pe un izlaz, aproape de cimitir. La ieşirea din sat, se întinde în depărtări câmpurile fără margine. Un fuior de fum albăstrui, se târa spre cer, dintr-o margine de drum. Nişte gospodari, pesemne, puseseră foc la grămezile cu buruieni strânse de prin grădini. Mirosul acela de fum îmi stârni amintiri triste. În sufletul meu. Gândul mă ducea peste ani şi ani în urmă. Ce ani! Ehei… Am privit în sus, grăbit să-mi trag gulerul la geacă, în sus, în timp ce un ciocârlan, cu moţul ridicat în vârful capului, tocmai îşi lua grăbit zborul dintr-un arbust pitic, aflat într-un gard alăturat. Ce legătură aveau toate astea cu amintirile mele? Şi, mi-am adus aminte. Era într-o iarnă şi tocmai părăsisem cimitirul unde aprinsesem o lumânare la mormântul bunicului, când, o măzăriche rece a început să bată darabana pe tabla capelei de la intrare. Lângă o cruce de lemn, o persoană gârbovită, aprindea câteva lumânări. Mi-am făcut curaj şi am intrat în vorbă:
- Spune-mi mamaie, a cui e crucea cu îngerul ce poartă o vioară, de acolo din colţ?
După ce a mai moşmondit câte ceva (poate îngropând la baza crucii un muc de lumânare aprinsă), umbra aceea s-a îndreptat spre mine, privindu-mă cu interes.
- Da al cui eşti maică? Eşti de pe-aici?
- Am fost cândva, de pe-aici din sat. Viaţa m-a dus însă, departe de locurile astea. Uite! – am arătat, făcând un semn cu mâna. Undeva pe acolo, locuia bunicul Stoenciu Gheorghe, dacă-l ştii, şi ceva mai încolo, se văd încă pe uliţă, acei salcâmi de la poarta unde era cândva, casa noastră…
Şi-a făcut streaşină, palma, deasupra ochilor, şi a privit într-acolo unde arătam. N-o ajutau pesemne ochii, ori nu era de prin părţile astea ale satului,şi nici numele bunicului, cred, nu-i spunea mai nimic. S-a aplecat şi a mai înfipt câteva cioturi de lumânări la baza crucii. Am privit-o cu interes. Credeam că m-a înţeles şi că nu mai avea nevoie şi de alte explicaţii. Şi deodată şi-a adus aminte:
- Crucea de acolo, zici? E a lu’ unu, Floricel, maică! Petrică a lu’ Muta, se spune că ar fi ridicat-o.
- Şi, dacă aş vrea să stau de vorbă cu el, unde îl găsesc, mamaie? am întrebat.
- Nu cred că poţi sta de vorbă cu el. Se zice că, acum, e în America…
- E vorba de Muta de lângă grădiniţa veche, mamaie? Muta, care era soră vitregă cu ţaţa Nastea a lui Colev?
- Atunci, eşti de pe-aici, mi-a răspuns bătrâna. Dacă ştii toate astea, ce mai întrebi?
Văzând pe faţa mea, nedumerirea şi mirarea, celui care oricum n-are cum să priceapă o taină aşa mare, a dat din cap a lehamite şi şi-a văzut de treburile ei. Ştiam cam pe unde locuia ţaţa Nastea, aşa că, am întors maşina, şi i-am căutat casa, nerăbdător să aflu povestea acestui Petrică, ridicătorul de cruci atât de ciudate pe aici. Păscusem împreună cu tata, oile, prin părţile acelea. Erau, dincolo de acele căsuţe, unde locuia şi ţaţa Nastea, nişte gropi şi râpe, iar prin desişul nepătruns al mărăcinilor, îmi împiedicam măgăreaţa şi mă lăsam în voia viselor, la umbra câte unui arbust sălbatic. Diavoliţa de măgăreaţă, făcea ce făcea şi scăpa de laţul cu care-i împiedicasem picioarele, şi trecea în lanul de sparcetă de peste drum, trăgând după ea şi oile care se grămădeau buluc. Numai ce-l auzeam pe tata: „Oile mă! Ia măgăreaţa aia din lan”. Îmi era atât de ciudă, încât, tot amarul mi-l vărsam pe spinarea măgăreţei, îndesându-i ciomag după ciomag pe spinare. Da, multe neplăceri, multă supărare, îmi pricinuise pe vremuri, unele amintiri de prin acele părţi ale satului. Acum, capătul acela de sat, era cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte...
- Cum te cheamă nene? întrebă omul din faţa căruia tocmai oprisem maşina, făcându-i semn cu mâna să se apropie. Trăgea de lanţul dat după coarne, un bou, tot îndemnându-l să intre pe o portiţă. Părea vesel în felul lui.
- Aici a stat cândva ţaţa Nastea, am spus eu, ocolind întrebarea.
- A stat… Toată veselia lui pieri îndată de pe chip. Cu o mişcare aspră, atinse crupa din spate a boului, lăsându-i să înţeleagă, că poate să dispară undeva în curte şi, se încruntă şi roşi atât de tare, încât, îi apărură pe frunte, câţiva negi negri. Spuse, aproape înecându-se: Ai venit pentru casă? Să ştii dumneata, că am plătit ceva din bani, cu chitanţă…
- Stai liniştit bre! am replicat. Stai, nu te supăra! N-am nimic de-a face cu toate astea. Doar atât vreau să te întreb: mata ştii ceva de „Muta”, sora Nastiei?
S-a mai luminat la faţă:
- Nu eşti de pe-acilea! Şi fiindcă am încuviinţat din cap, a continuat: Înţeleg! Apoi să ştii dumneata, că, pe Muta am găsit-o moartă în casa ei. Uite! – îmi arătă cu mâna – vezi acolo în dreapta? N-a mai rămas decât un perete şi plita de la bucătărie . A murit de moarte bună, sărmana. N-a avut pe nimeni s-o îngroape. Nastea vânduse casa şi plecase de aici. Am pus mână de la mână, de am îngropat-o creştineşte. Locul acela e al nimănui. E pustiu, după cum vezi. Cine să-l revendice?
- Poate fiul ei, Petrică! am zis, aşa într-o doară.
- Ha! Ce spui mata… Bună glumă! Păi, cică acesta e acum prin America, ce să mai caute unul ca el pe la noi?
- Dar crucea? Crucea din cimitir, de pe mormântul lui Floricel? Floricel acesta, cânta la vioară, parcă… la horele din sat. Se spunea despre o legătură a lui cu Muta. Poate Petrică ăsta, era copilul lor… Chiar nu ştii nimic?
M-a privit la început, cu neîncredere. Sta pe marginea şanţului, gata să ridice un picior şi să o ia din loc, să mă lase baltă în mijlocul drumului.
- Uite, ce e unchiule… M-am apropiat, aşezându-mă cu fundul pe un dâmb de iarbă. Nu sunt procuror şi nici nu mă interesează cazul. Am trăit, însă, prin locurile astea, cândva. Acum, văd, e totul schimbat. Şi locurile, şi oamenii. S-au schimbat multe. Eram doar curios. I-am văzut crucea în cimitir. O bătrână mi-a zis câte ceva. Nici ea nu ştia mai multe, l-am liniştit în câteva vorbe. Mi-a cerut o ţigară şi după ce şi-a aprins-o, s-a aşezat turceşte, cu picioarele sub el, alături, pe dâmbul de iarbă. Am înţeles, că, avea să-mi spună câte ceva, atâta timp, cât se va consuma ţigara. Am înţeles că nici el nu ştia prea multe. Că le înflorea şi „chisnovea” (cum zic bătrânii) după capul lui. Că, odată, acum câţiva ani, când trăia „Muta”, a venit unul îmbrăcat „americăneşte” şi i-a dat bani mulţi Mutei, să-i spună, dacă unul Petrică, cam de seama sa, fusese copilul conceput cu Floricel. Muta s-a speriat, văzând banii ăia mulţi, dar şi ochii scrutători ai tânărului, care, parcă îi trecea prin faţa ochilor unele imagini cunoscute. N-a vrut să spună nimic. A strâns banii într-o basma, apoi l-a împuns cu degetul în piept: „Tu… tu… ăăă… nu… P… Pe… ică!” şi s-a retras câţiva paşi dinaintea străinului, apoi a luat-o la vale spre sat. Străinul acela a dormit o noapte pe plita aia dărâmată, zic oamenii din sat, dar, cine ştie cât e adevărat din toate astea. Cert e, că a doua zi, nimeni nu l-a mai aflat pe aici. Dar, nu peste multă vreme, o maşină papuc, a oprit în dreptul cimitirului şi lumea din sat s-a trezit cu acea cruce ciudat ornamentată, având pe frontispiciu, imaginea unui înger cântând la vioară. Iar, mai jos, la baza crucii, acel epitaf care nu lămurea pe nimeni: „Celui plecat să-i cânte acum şi lui Dumnezeu”. Cine dăduse banii, cine plătise muncitorii ăia, asta chiar nu se cunoaşte. S-a stins ţigara, omul s-a ridicat de jos, mi-a întins mâna şi a dispărut după portiţă, în căutarea boului său lăsat slobod. Tot drumul spre casă, mă măcina o singură întrebare: „De ce priveşti înapoi şi nu înainte? Priveşte mai bine în tine însuţi. Pentru că, nimeni nu va coborî, pe drumul pe care tocmai l-ai parcurs”. Mi-aş fi dorit o rugăciune, dar, cei pentru care aveam a mă ruga, îşi trăiseră viaţa, pesemne, înainte de a mă naşte. Şi, atunci, nu-mi rămăsese mie, decât să încerc, aşa cum credeam eu, să le rescriu, din puţina lor viaţă, câte ceva.    

sâmbătă, 25 februarie 2012

97. Se repetă viaţa?

 Până să cad în acea boală din copilărie şi, să mi se schimbe viaţa în ceea ce priveşte credinţa mea în Dumnezeu, a trebuit să o tot ţin într-o prefăcătorie pe lângă mama. Dacă ar fi ştiut ea, că nu credeam o iotă în rugăciunile cu care mă „pedepsea” înainte de culcare, cred acuma, că, biata mamă, ar fi ajuns la disperare. Îi dădeam de înţeles, că sunt pe calea cea bună, dar, la biserică, mă ţineam cu alţi copii de şotii. Ba ne făceam (ca din întâmplare) că ne apuca tusea, când vreo bătrânică îşi aprindea lumânarea, şi nu ne opream din „tusea căzută ca din cer”, până nu i-o stingeam, ori, pişcam fetele, când tocmai ascultau cu smerenie liturghia, sau le suflam, pe la spate, şi lor, lumânările. Priveam frescele sfinţilor de pe pereţii bisericii şi îmi puneam veşnica întrebare: „Ce soartă ai ursit Doamne, omului, de-l chinui de-a lungul vieţii să-şi poarte povara în spate, fără a-i veni în ajutor?” Sfinţii nu mişcau şi nici nu dădeau semn că aveau să-mi răspundă. Nici nu se încruntau când stingeam lumânările fetelor şi le ciupeam discret, pufnind în râs în plină biserică. Dar, pot oare, nişte zugrăveli acolo, făcute cu pensula pe pereţi, să prindă viaţă, să ne ia de gulere şi să ne dea afară din lăcaşul Domnului? Singurul care mă putea lămuri era bunicul „Gheorghe Golan”, cum i se zicea în sat.
- „Bunicule, îl întrebam, ţi s-a întâmplat vreodată (să zicem, că ai fi făcut şi dumneata rău), să ai teamă că s-ar putea întâmpla şi ceva rău? Chiar se mai poate întâmpla şi altceva?”
 - „Viaţa e ca o lumânare care dă lumină. Cât timp arde, înseamnă că ai de trăit, s-a stins fitilul, s-a stins şi omul. Îl ştii pe Mitică a lu Ciobanu? Văzând că încuvinţez din cap, a continuat: Ei bine! Într-o noapte venind cam mahmur acasă, i s-a părut lui, că cineva străin, umbla pe afară. S-a ridicat pe marginea patului de şi-a tras înapoi încălţămintea în picioare. Şi i-a zis nevestei: „Stăncuto, ia de aprinde felinarul ăla din bucătărie şi adu-mi-l de grabă. O fi cineva pe afară.... Mă duc să văz”. Şi, pentru că nevastă-sa l-a ocărât cât la ocărât, în cele din urmă, să-i facă pe plac, a venit de la bucătărie cu o lumânare aprinsă spunând că atâta a găsit. Mitică ăsta, s-a repezit, i-a smuls lumânarea din mâini, de a azvârlit-o cât colo. „Nu eşti în stare de nimic, scorpie ce eşti! Eu îi spun de felinar, ea îmi vine cu lumânarea. Cu lumânarea să vii când o-i muri Stăncuţo!” Ei bine! A bâjbâit ceva vreme prin bucătărie de şi-a aprins felinarul ce-i trebuia, după care Stăncuţa l-a auzit trântind uşa pe dinafară. Şi, după asta s-a culcat. Şi, asta a fost tot. L-au găsit spre ziuă, dinaintea grajdului cu vite, mort, dar cu felinarul aprins şi agăţat într-un cui din peretele grajdului. Se spune, că ar fi vrut să tragă de sub streaşină coada lungă a unui topor, pitită acolo, dar, o ţiglă desprinsă de pe acoperiş i-a căzut drept în ţeastă, de i-a spintecat capul. L-o fi mâniat pe Dumnezeu cu ceva, au zis oamenii...”
- „Bunicule, spune-mi drept, tu crezi în Dumnezeu? În biserica Lui, vreau să zic”
Bunicul a uşuit un pui, care tocmai se urcase pe masa de sub dudul de afară, şi a strigat la bunica: „Veto, ia vezi fă, ce tot coctcodăceşte găina aia?” Şi-a îndesat, mai apoi, destul de tacticos, tutunul dintr-o pungă în lulea, şi după o vreme m-a privit în ochi:
-„Mă nepoate, ia spune-mi drept, tu ai o credinţă? O credinţă... care să fie numai a ta?”
M-am gândit bine şi am zis:
- „Da  bunicule, cred că da”
- „Ei bine, atunci... a zis bunicul. Cine e sigur că are în el o credinţă, eu cred că acela va fi nemuritor.
- „Ca Dumnezeu, bunicule?”
- „Ei, ca Dumnezeu!... Poate, ca Mitică Ciobanul de care-ţi spusei”.
- „Păi, n-a murit? N-ai spus tu, că i-a căzut o ţiglă-n cap, dinaintea grajdului?”
- „Am spus! Da, mort, l-ai văzut tu?”
- „Păi, ce e drept, nu l-am văzut...”
- „Păi vezi! Acum el trăieşte în amintirea ta, ca cel care, neputându-se înţelege cu scorpia de nevastă-sa a aruncat lumânarea şi a luat felinarul din cui. Ea îi adusese lumânarea ca la morţi dar el n-a acceptat. Deci, nu e mort... Pesemne nu-i venise vremea. Ce ştiu eu?!”
Am plecat de la bunicul, cu gând să-mi lămuresc în singurătate, nedumerirea ce mi-o provocase. Care va să zică, numai atunci când pui în balanţă moartea şi viaţa, fără să ştii ce atârnă mai greu, începi să ştii ce e viaţa şi să înţelegi  lucruri inaccesibile despre moarte, să dispreţuieşti tot ce aparţine de legile naturii şi să fii şi tu un fel de filosof. Pentru că, de pe acest drum făcut de noi prin întuneric, s-ar putea să ni se arate nouă vreo lumină ori vreun cod secret, înainte de a ne sosi şi nouă vremea despre care vorbea bunicul. M-am tot frământat pe lângă tata şi mama, să aflu ce fel de viaţă a avut bietul Mitică Ciobanu lângă scorpia de nevastă-sa. De fiecare dată, însă, mi-au spus, că nu mă priveşte pe mine asta, mai bine să-mi văd de cărţile mele. Şi, ele, lecturile din cărţi au venit. Cehov, de pildă, spune într-o schiţă intitulată „Dureri neştiute”, că un oarecare Dvoetociev, s-a întors într-o noapte târziu de la o petrecere (cu bucluc), avută loc pe undeva la familia Rebrotiosov, şi că nevastă-sa, cum îl auzi intrând în casă, îl şi luă în primire: „Nu tropăi aşa cu ciubotele, nesimţitule. Te îmbeţi la club şi după aceea mai faci şi tărăboi, pocitanie!” „Nu ştii decât să ocorăşti, oftă inspectorul. Să fi văzut cum trăiesc Rebrotiosovii! Doamne, ce bine se înţeleg! Când îi vezi, îţi vine să plângi de înduioşare. Numai eu am avut ghinionul să iau o scorpie”: Ei, da! Lui Dvoetociev, scorpia lui, nu-i dăduse lumânarea, ca să se descalţe pe întuneric, că, poate cine ştie ce soartă i-ar fi dat Dumnezeu şi lui? Se repetă viaţa?... La moartea bunicului, cineva a dat să aprindă în  noaptea de priveghi, sfeşnicul din casă. De trei ori a încercat să-l aprindă. De tot atâtea ori s-a stins. Am observat şi am tăcut. Puţine lucruri mai ştim noi pe lumea asta!       

sâmbătă, 18 februarie 2012

95. Voi ocroti cetatea aceasta", a zis Domnul.


„Iată voi trimite nenorociri, asupra locului acesta şi asupra locuitorilor lui”, sta înscris în „Împăraţi, cap. 22. v. 16), judecată, cu care nu mă puteam împăca nicicum. Îmi rămăsese întipărit în minte scena pe care Lev Tolstoi o redă, din sânul familiei Rostov, cu privire la scrisoarea primită de la Nicolai Rostov, proaspăt ofiţer şi rănit în lupta de a Schöngraben (vezi: vol. I, partea a IV-a, cap. VI). Nataşa, fire sensibilă, consideră această ştire, ca pe una solemnă şi plină de bucurie. Abia când văzu impresia produsă asupra Soniei, simţi Nataşa, toată partea tristă a acestei veşti. Ca atare, se aruncă în braţele Soniei şi începu să plângă. Astfel de scene, nu-l putea mişca însă, pe Petea (fratele mai mic a lui Nicolai), şi care, ca orice copil „ care se simte prea devreme bărbat”, exclamase: „Sunteţi nişte sclifosite şi nu înţelegeţi nimic”. Acţiunea se mută (inteligent condusă de Tolstoi) în tabăra eroilor. Nicolai Rostov, în prezenţa lui Boris şi a lui Berg, le povesti acestora, fapta sa de la Schöngraben, exact aşa cum povestea de obicei despre lupte, cei care au avut parte de ele. Dar, totul, trebuia să sune cam cum ar fi trebuit să fie, în nici un caz aşa cum s-au întâmplat în realitate evenimentele, întrucât, chiar că n-ar mai fi avut vreun haz toate astea. Nu putea Rostov să le spună celor de faţă, că, de la un trap, el căzuse de pe cal şi-şi scrântise mâna. „A povesti adevărul e foarte greu...” – conchide Lev Tolstoi, în cap. VII, adică, imediat următorul, la cel amintit mai sus. Ei bine! – îmi veţi spune. La ce ne foloseşte nouă acuma, această relatare? Vom trage câteva concluzii, după ce vom termina şi cele ce urmează. Care va să zică, prima mea tentativă de a lua în piept nămeţii de la Căneşti spre Negoşina, în încercarea mea de a răzbi până la casa bătrânescă, unde îmi ştiam stupii sub nămeţii de 3-4 m, eşuase. La câteva seri, de la această încercare, am visat că venise primăvara. Venise de-a adevăratelea. Salcâmii nici nu dăduseră a înfrunzi, când, m-am pomenit cu ei înfloriţi pe uliţa pe care tocmai o străbăteam, întruna din plimbările mele prin oraş. Dar, nu vă mint, înflorise dintrodată, de sus şi până jos, iar florile lor albe erau o splendoare. M-am mirat doar când am remarcat, că, nici un fel de gâze nu dădeau roată florilor. M-aş fi aşteptat ca albinele mele să însufleţească decorul printr-un vuiet asemănător cu al vuvuzelelor de la campionatul mondial de fotbal, ce tocmai avusese loc pe continentul sud-african. Nimic din toate astea. A doua zi, am povestit visul soţiei, mărturisindu-i, că, fie ce-o fi, o să fac şi ce-a de a doua încercare. Cum veştile dinspre acel sat de munte, nu erau tocmai bune, soţia părea a împărtăşi sumbrele gânduri întipărite în mintea Soniei din „Război şi pace” a lui Tolstoi - (scenă tocmai comentată). „Am trăit, până m-am măritat cu tine, în acele locuri, şi ştiu ce pericole şi nenorociri poate să aducă o iarnă ca aceasta prin acele ţinuturi” – mi-a zis soţia, cu gândul să-mi iau adio de la o nouă tentativă. Am încercat să mai ameliorez, cumva, pornirea net împotrivă a soţiei, de a face o altă încercare. La urma urmelor, erau în pericol stupii mei de la ţară, nu puteam sta cu braţele încrucişate, spunând ca un om deja resemnat: „Ce să-i faci? Aşa a vrut Dumnezeu!” Înarmat cu lopeţi la noi (îl aveam acum şi pe fratele meu alături), am riscat din nou. Astăzi, 18 februarie, 2012, la cca. două săptămâni de la mânia cerească, căzută prin nămeţii cât casa, peste biata noastră ţară, am reuşit să învingem zăpada, drumurile blocate, şi să-mi eliberez stupii de sub mormanul de zăpadă viscolit spre pereţii casei de la ţară, acolo unde îmi adăpostisem cutiile cu albine. A fost o încleştare cu stihia naturii, care a durat nu mai puţin de opt ore de muncă îndârjită. Când am pus urechea la urdiniş şi am auzit bâzâitul albinelor în stup, m-am simţit în al noulea cer. Am aruncat căciula din cap şi am mulţumit lui Dumnezeu, că, nu se găsesc, iată, pe lumea asta, oprelişti şi cazne ori altă putere care să-i înfrângă Omului, puterea. Nu mai mă întreb, ce ar fi spus Petea Rostov, despre o nouă eşuare. „Prost e cine plânge pentru toate nimicurile”, îi reproşa soră-si, Nataşa. Bănuiam că sufletul şi voinţa omenească, nu e înconjurată de ziduri de netrecut, că, oricât de grea e calea spre Fericire şi Împăcare sufletească, în cele din urmă, omul tot goneşte şi alungă toate incertitudinile, şi redevine stăpân peste toate.      

luni, 13 februarie 2012

94. România-i toată un prăpăd...

                                 
   Pornisem înarmat cu o lopată, pe singurul drum desfundat de zăpezi, spre casa bătrânească a socrilor (decedaţi de câţiva ani), cu gândul să-mi eliberez stupii de sub nămeţi. Ajuns la capătul drumului, am parcat maşina la şosea şi am privit în jur. O pustietate albă, de jur împrejur se înfăţişa ochilor mei. Nu se zărea nici ţipenie de om. Am coborât poteca spre vale, de unde ştiam că voi găsi drumeagul printre dealuri, singurul drum, care mă va duce spre Negoşina. Ajuns în vale, am dat de singurul om în tot acest peisaj.
- Bună ziua tataie - am zis. Pe drumul acela, spre Negoşina, se poate urca?
- N-am auzit pe nimeni. Dar, nu te sfătuiesc a încerca.
- Şi totuşi…
 Când „inima urmează s-atârne ca un lacăt/cu cheile pierdute” (din câteva versuri argheziene), înseamnă că ceva s-a surpat tare în sufletul celui care ţi se confesează astfel, de ridică din umeri a neputinţă, şi arată cu degetul către cer. Care va sa zică, suntem la mâna Celui-de-Sus.
- Cum o vrea Dumnezeu! – îi auzii ultimele cuvinte.
  Stăteam cu lopata în mâini, cuprins de deznădejdea celui care ştie din start că, n-are cum a se lupta cu nămeţii acestor coclauri sălbatice, în plină iarnă. Moşul din faţa mea, singura fiinţă întâlnită pe această cărăruie a satului, m-a privit ca pe „pazarghidionul” lui Nicolae Filimon, despuiat dintr-o dată de ceaşiri şi işlic de frumoasa grecoaică Duduca.
- Cu o singură lopată (mi-a explicat el), n-ai cum să răzbaţi mata nici până dincolo de deal, dar mi-te, până în satul de care spui că ai vrea să ajungi”. Privi cerul cu aerul unui cunoscător în ale vremii, şi-mi arătă ceva într-acolo, de parcă mi l-ar fi arătat pe însuşi Dumnezeu.
- După cum vezi, curând o să înceapă din nou. Nu ştiu dacă va fi ca cealaltă, turbată şi nemiloasă, dar cu siguranţă, din nou nu va ierta pe nimeni. Dumneata însă, faci după cum crezi”.    
A dat apoi din mâini, a orice, şi i-am ascultat o vreme, şoşonii din picioare, hârşâind zăpada în sus, pe cărare. Aş fi vrut să-i arăt moşului că se înşela, aşa că am făcut câţiva paşi prin troianul de zăpadă, ajutându-mă şi de lopata cu care mă înarmasem la acest drum. După câţiva paşi, pe care i-am făcut pe acea pantă abruptă a dealului, am renunţat. „O să se simtă jignit moşul, mi-am zis, dacă voi mai încerca să înaintez. Nu, mai bine, mă întorc. Voi încerca altădată. Poate se va face ceva, până la urmă de către localnici. De ce nu? Poate că, primarul, va pune în zilele următoare, un comando de tineri, să desfunde drumul…”. Avea dreptate bătrânul. Ce puteam face eu, de unul singur, cu o simplă lopată? Ce, eram eu, Pipăruş-Petru din povestea auzită da la mama, în copilărie? Acela luase ditamai stejarul, pe care-l smulsese din pământ ca pe-un morcov, de-l pusese pe umeri şi haide cu el, acasă, la mumă-sa, că, poate n-o fi avut nici lemne de foc. Aş fi luat şi eu troianul în lopată, şi hăt cu el, l-aş fi aruncat până în spatele dealului, dar, de, povestea-i poveste şi rostul zilei ăsteia, nu stă în puterea poveştilor. „Mai întâi, nea Tudore, să mai trăieşti câţiva anişori, prin coclaurile astea şi abia după aceea să-i judeci pe bătrâni”, îmi sufla ceva necunoscut la ureche. Numai de nu m-aş; întâlni pe cărare cu moşul acela - gândeam eu, urcând cu lopata, dealul, înapoi. „Dar când e să ai ghinion, până şi atunci, trebuie să-ţi spui „Doamne-ajută”, aşa e creştineşte şi bine. La urma urmelor, voi scăpa poate, ca acel Şciupkin al lui Cehov. Nu, nu e bine! Profesorul de caligrafie Şciupkin, trebuia prins cu însurătoarea în camera Peplov-ilor, şi pus să jure pe icoană. Noroc, că, din grabă, doamna Petrovna, luase portretul scriitorului Lajecinikov în locul icoanei. Doamne, ce gânduri aiurite… na!” Plecasem cu o lopată, până la casa bătrânească de la munte, să-mi scot stupii din nămeţi, nicidecum, n-am plecat la însurătoare pe o aşa vreme ca profesorul acela. Asta cu însurătoarea, de, a fost cândva, pe vremea când eram mai tinerel şi am descins împreună cu prietena mea la casa părinţilor ei din satul acesta de munte. Câţi ani au trecut? Au trecut ceva, dar iarnă ca asta, n-am mai pomenit. Auzi mata cititorule? Nămeţi cât casa, vitele blocate în grajduri, câinii lătrând pe coamele caselor, n-am mai pomenit. Să nu-mi spui că se mai întâmplă de-astea, că nu te cred. Când te gândeşti, că, ici-acolo câte-un bătrân, zace şi acum sub mormanele de nămeţi, prin satele astea îmbătrânite de pe la noi. Cui îi mai pasă acum de bătrânii satelor noastre?  Dar şi acestea, nişte suflete şi ele, nu? „De ce nu pot să ştiu, de ce nu pot s-aud/În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?”, spunea Arghezi. Începe din nou să ningă. Rar, câte un fulg, părând a nu prevesti nimic rău. Cum suna un vers al lui Dorin Tudoran, despre ninsoarea ce cădea pe biata ţară? Parcă ceva în genul acesta: „Şi fiecare fulg ce se prăbuşeşte arde ca o icoană atinsă de mâini nevăzute dar ucigaşe”, Ajuns în capătul potecii, care dădea la şosea, am făcut ochii roată în jur. Moşul meu, tocmai părăsea magazinul din comună, cu o plasă cu pâine, într-o mână. De cum m-a zărit, dând roată maşinii lăsată la şosea, moşul a făcut un semn, ce mi s-a părut a fi al unui vultur, aţintind cu ochii ceva neînsemnat şi mărunt deasupra câmpului pustiu. Şi, poate, o fi zis ceva, dar, n-aş putea să-ţi răspund cititorule ce anume o fi îngânat el acolo; mai bine ca poetul, cu care începusem a-ţi nara o întâmplare a zilei, din acest februarie al anului 2012, când, pentru prima oară, recunosc, inima mea atârna în piept ca un lacăt cu cheile pierdute, nu ştiu a a-ţi spune .      

sâmbătă, 11 februarie 2012

93. În Pavilionul cel Vechi

 „Mi se pare că nu-i nimeni” (gândea Pavel Ivanâci Vihodţev) – din schiţa lui Cehov -, dar când păşi în pavilion „zări o siluetă”… Acum de! Domniile voastre, tare ar dori să afle, sărind una-două, cu gura pe mine, să vă spun a cui o fi fost silueta? Până una-alta, să revenim la „Ciocoii vechi şi noi” a lui Nicolae Filimon, cum spuneam, că „doar natura a pus amorul în inima fiecăruia”. Ca să vezi, la ce gânduri mă trimite acum, cele două înghiţituri din halba de bere, de la masa la care încerc să-i  scriu câteva rânduri într-un SMS, prietenului meu constănţean, care mă tot acuza la scara trenului, că, decât să bat câmpii fără folos, scriind despre discuţia avută cu el, mai bine mă ia la întoarcere cu el în Piaţa Universităţii „in live”. Nuştiu de ce reţin în imagine, cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică, cu privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. De fapt, mă gândeam (ce-i drept m-a lăsat „no coment”) la despărţirea preşedintelui meu (şi aici mă gândesc la treburile ţărişoarei mele România) de frumoasa Elena de Bucureşti, lăsată acasă fără minister, în timp ce dumnealui, după ce a făcut 1800 românilor, a plecat să se distreze la Predeal. „Raiul ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei”, spunea N. Filimon. Încerc să-mi pun ordine în idei. Bunăoară, abia ieşit pe uşa unei biserici, de la noi din oraş, în care tocmai m-am rugat pentru neamul acesta, mi-am zis: „Dacă şi acolo, unde credeam că voi găsi toiagul şi traista pribeagului ori pe a înţeleptului Oedip „sacru simbol al umilinţei şi pietăţii creştine”, eu am găsit ignoranţa întronată şi invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate mortale, atunci la ce mi-a folosit acest refugiu, Doamne, pentru a nu mă regăsi în casa Ta în „ceva” anume? L-am sunat apoi pe prietenul meu constănţean (întrucât nu-mi răspunsese la SMS), întrebându-l îngrijorat, dacă a mai salvat câte ceva, din focul mistuitor de la casa sa de la ţară.
- „Încă nu ştiu mai nimic, nea Tudore! Sunt tot în trenul cu care am plecat ieri după amiază, din Buzău. Nu mai înaintăm de loc. Nu ţi-am răspuns la SMS, că sunt pe afară, şi îngheţaţi bocnă ne tot fâţâim încolo şi încoace pe lângă terasamentul căii ferate, doar-doar om afla câte ceva. Nimeni nu ne spune mai nimic. Parcă ne-am fi rătăcit pe undeva, ori trenul acesta e cel care nu trebuie să mai ajungă vreodată la destinaţie. Sunt ca personajul acela din Kafka, de care, tot făceai matale mare tapet în cartea lui Stoiciu. Stai liniştit, te mai sun eu”.  Seara, am visat din nou, că mă întâlneam cu prietenul meu, în Pavilionul cel vechi de la noi de aici din Crângul buzoian. Nu ştiu de ce lui Pavel Ivanâci, soarta nu-i arătase o inimă plină de recunoştinţă, după cum i se prefigurase în scrisoarea anonimă, cert e, că, mie unuia, baierele cerului s-au deschis, de am putut fi martorul următorului dialog imaginar avut cu amicul meu:
- „Bucură-te, taică, şi iarăşi bucură-te, i-am spus. Nu-i aşa, că, acel personaj K. avea tot dreptul să se întrebe, în ce cătun rătăcise el oare, la prima descindere la castel? În scrisoarea sa, până şi Dinu Păturică îl liniştea pe tatăl său, Ghinea Păturică cu astfel de vorbe mieroase. De când te afli în trenul acesta, s-au întâmplat multe prin ţara asta. Mai nou, ştiai că avem un nou guvern? După hăhăiala care a urmat învestirii, nu prea ar fi semne de liniştire sufletească…
- „Am auzit şi noi aici în plin câmp. Viforniţa asta, şi care ni se tot opune înaintării pe două şine, a dus hăhăiala din palatul Cotroceni, până departe… Nimic nu este mai periculos pentru un stat, ce crede el a se reorganiza din temelii, pe noi principii, decât a „împrumuta”, fie şi vremelnic, hăţurile guvernului în mâinile unor parveniţi din pepiniera în care au răsărit aceste odrasle”.
- „Dă-le măcar o minimă şansă” - am încercat ai sugera.
- „Oare fii boierilor pământului s-au stins cu totul din ţară?, m-a întrebat. Şi fiindcă am dat din umeri şi nu i-am răspuns, a continuat tot el:
- „Ai văzut, cum cei din tabăra lor, dar şi cei din tabăra adversă şi-au început meseria de lingători de covoare de salon şi, mergând din mârşăvie în mârşăvie, ajung a prosti şi plesni feţele oamenilor cinstiţi, dar, şi pe al ţărei întregi?” N-am mai zis nimic. Mă gândeam: „Să-l lăsăm pe Dinu Păturică, visând lungit pe patul protectorului său Andronache Tuzluc, la „exploatarea minei sale”, dragă cititorule, şi să luăm aminte, că, ajunşi la capătul conversaţiei imaginare, cu amicul meu, ţiuitul care-mi stăruise în urechi în Pavilionul cel vechi, se oprise brusc. Stam rezemat într-un cot, pe patul meu, lungit ca şi celălalt, şi mă tot întrebam: „Oare s-o fi întâlnit până la urmă, Pavel Ivanâci (din schiţa cehoviană), cu vreo blondă tinerică, într-o rochie portocalie şi cu un năsuc cârn, după cum ne sugera autorul? Nu ne rămâne decât o singură şi tristă constatare, gândindu-ne la cele două planuri descrise mai sus: „Duşmanul viclean al Omului e tare!”
Instinctiv, am întins mâna după celular. Avusesem un apel nepreluat. Astfel se explica ţiuitul acela, care încetase brusc. Fusese amicul meu.
- Alo?...
- Alo, am auzit vocea de departe. Tot eu sunt. Nu-i nimic grav aici. Deşi casa veche, cea bătrânească şi a vecinilor s-a aprins de la un horn înfundat, acum, toţi se află la mine, în aripa nouă, unde focul nu s-a extins şi slavă Celui-de-Sus, ne ţine acum sub acoperişul ei, pe toţi. Vin pomâine, cu trenul. Ne întâlnim în gară. Te sun eu…”.
    „Slavă Celui-de-Sus”, spusese amicul meu, regăsindu-se cu ai săi sub acoperişul Său. Şi, mă întorc în gând, din nou, la acel refugiu, Doamne, pentru a mă regăsi şi eu în casa Ta, în „ceva”, anume gândit doar pentru mine, în a învinge şi acest duşman viclean, al nostru.
      

vineri, 10 februarie 2012

92. Credeai c-am murit neică? (pamflet)

Când iarna aşterne peste ţară nămeţi cât casa şi, când care încotro am vrea s-o apucăm, nu avem cum, din cauza drumurilor blocate, mai bine zis, înfundate, din cauza nămeţilor care au ajuns şi la patru-cinci metri înălţime, îţi spui fără voie, că, omul e la mâna lui Dumnezeu. Şi, pentru a ieşi din acest necaz, va trebui, Omule, să te rogi! Pentru aşa ceva, am intrat în prima biserică din oraşul meu, pentru a mă ruga, aşa cum mă învăţase mama, în primul rând, pentru toţi ceilalţi şi, mai la urmă, şi pentru mine. Îmi ştiam stupii mei, la casa de la munte a socrilor decedaţi, de la ţară, abandonaţi în singurătatea şi pustietatea unui sat uitat poate de Dumnezeu, dar, cu siguranţă , acoperit de zăpadă. „Domnu’ Tudor, pe aici , zăpada-i până pe deasupra gardurilor. Unele case, sunt acoperite cu totul. Nu mai ştim unii de alţii. Cei bătrâni nu mai au putere să mai facă pârtii şi cărări pe uliţe ca altădată. Ce-i tineri, plecaţi pe la oraş, n-au cum să ne ajute din cauza drumurilor blocate în tot judeţul” – veneau veştile de la cei la care mai sunam din când în când. Câte ceva, în vorbele lor, despre casa socrilor mei, nici vorbă. Cine să mai ajungă prin toţi nămeţii, până acolo? Am ascultat cu luare aminte, cele cuvântate de bătrânul preot, slujitor al bisericii Domnului: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea casei tale şi liniştea sufletească te face fericit. Să ne rugăm pentru toate astea…”. Un gând, însă, nu-mi dădea pace, chiar după plecarea din casa Domnului. Cuvintele astea le mai auzisem undeva, cândva. Nu cumva, le citisem undeva? Am răscolit câteva cărţi prin biblioteca mea de acasă, şi abia după câteva zile m-am luminat. Aşa îşi începea Slavici nuvela sa „Moara cu noroc”. Ca să vezi, mi-am zis: în toate timpurile, soarta omului atârnă de tot felul de întâmplări şi gânduri venite din toate părţile, a căror tainică legătură, omul cu mintea lui mărginită, nu poate să o „cuprinză”, după cum ne sugera autorul nuvelei. Trebuie să fie în toate o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, mi-am spus, altfel, cele întâmplate mai apoi, de unde să-mi înfăţişeze dinaintea ochilor, cele ce am a vă povesti aici? Nu-l mai văzusem de vreo douăzeci de ani pe prietenul meu Solomon, inginerul automatist cu care lucrasem la staţia de înaltă tensiune de 400 KV, de la Cernavodă, prin 1991. Mai întâi a sunat telefonul, iar la capătul firului, vocea lui alarmată îmi cerea ajutorul. Înţelesesem câte ceva (deşi vorbea precipitat), cum că în tren îi dispăruse pur şi simplu, de sub ochii lui, bagajul. Venea dinspre Bucureşti şi se îndrepta spre Constanţa. Acum, însă, se afla în gara din Buzău şi mă aştepta pe peron. Avea nevoie de bani ca să-şi continue drumul. Riscase călătoria spre casă, cu toate înzăpezirile preconizate asupra trenurilor care circulau prin sud-estul ţării. Şi, asta, numai pentru că cineva, îl anunţase, că, la el la ţară, casa îi luase foc în plină iarnă. Şi, nici nu avusese vreo ştire de la ai săi. Din lipsă de semnal. Parcă-l văd, tremurând pe peronul gării, neras, cu un palton şi un fular, fără căciulă pe cap. L-am tras în primul bufet al gării, spunându-i, că nu–i în toate minţile. Păi, aşa se pleacă la drum lung şi pe aşa vreme câinoasă?
- „Nea Tudore, mi-a zis, nu-i timp să-mi faci şi mata morală! Îţi cunosc ideile platoniene, doar îmi spuneai: „pentru a fi cetăţean onest al cetăţii, trebuie să fii născut cu conştiinţa supremă a dreptăţii, să fii crescut cu frica lui Dumnezeu şi întotdeauna înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi. Ei, uite! N-am respectat cel de al treilea principiu. Dă-mi nişte bani, că fără ei n-am să ajung nici până dincolo de peron”.
  Vedeţi bine! Cum nu eram nici Platon, acel descoperitor al unor principii care să-i regleze omului de rând, judecata valorii, nici acel Platon care în tinereţe asistase la tulburările politice provocate de regimul oligarhic al Celor 30 de tirani, dar, avusese unele năzuinţe politice, însă, sfătuit de Socrate, renunţase la cariera politică spre care era îndreptat, i-am dat prietenului meu banii ceruţi. Pe scara trenului, abia sosit în gară, l-am întrebat, ce mai era prin Bucureşti, şi dacă a fost prin piaţa Universităţii.
- „Nea Tudore, mi-a mărturisit!  În piaţă, te simţi ca într-un guvern. Numai că, acolo, noi îl avem, sau simţim că-l avem cu noi, pe moş Ion Roată, ceea ce n-au ei. Păcat de ţara asta care a crescut la sân atâtea vipere. Nu-i vezi? Ăştia ştiu cum se fură cloşca de pe ouă fără să cârâie. Ei au tot furat şi noi n-am simţit nimic. Dar, gata! Ne-am dumirit cu toţii. Cei din stradă au început să miroasă vulpile astea cu două picioare, care întrec în ipocrizie, aroganţă şi vicleşug, până şi pe cele cu patru picioare din fabulele lui La Fontaine şi Esop din care ne recitai cândva.
- „Bine, bine – am ripostat – dar, pentru asta s-a inventat libertatea presei! Pentru ce, trebuie să-i ţineţi şi voi isonul?”
- „Uite cum stă treaba: Libertatea presei, e adevărat, îi supără, căci descoperă inechităţile vieţii lor şi nu-i lasă să despoaie de averi pe stat, pe particulari şi chiar pe omul de rând. De aceea, o parte a presei e cumpărată, în alta şi-au infiltrat spionii care te trimit la dracu-n prazul verde de nu mai înţelegi nimic, iar cu alta, bla-bla-bla… prostesc poporul. Pe noi, cei din piaţă, îngeri ai frigului din fiecare casă, cum ne numiţi voi, trebuie să ne asculte toţi, că-l avem printre noi pe moş Ion Roată, cum îţi spuneam. Andronache Tuzluc al nostru, vânzătorul acesta de ţară, nu mai poate ascunde multă vreme, ocaua cu care trebuie să împartă dreptatea…”
   Poate mai avea multe să-mi spună, dar trenul se pusese în mişcare. Seara, am visat, că, prietenul meu se bătea de unul singur cu flăcările în casa de la ţară, mai ceva ca în finalul nuvelei „Moara cu noroc” a lui Slavici. M-am zbătut mult prin aşternuturi, să pot să-i întind o mână de ajutor.. Dar, când parcă era Ghiţă, care-mi striga: „Cine poate să scape de soarta care-i este scrisă?”, când, Lică Sămădăul, fugărit pe cal de Pintea, când (nici nu ştiu de unde până unde), Dinu Păturică, a lui Nicolae Filimon, care-mi rânjea, precum un personaj caragialesc: „Credeai c-am murit, neică?” Şi, i-am citit gândurile: „…Am pus mâna pe pâine şi pe cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi inşchiuzarlâc şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestor fanarioţi”. Brrr! Ce vis!? M-am trezit, tocmai, când preşedintele ţării mele, la televizor, investea la palatul Cotroceni, guvernul lupilor tineri.                     

miercuri, 8 februarie 2012

91.Mânzul (ultima parte).


4.
Nu mi-aş fi adus aminte de cele întâmplate tatei, cândva, dacă pe vremea când zăceam bolnav, copil la vreo nouă-zece ani, nu aş fi reţinut că mă trezeam uneori din halucinaţiile de atunci şi văzând că lângă mine nu se află căluţul micuţ şi roşcat cu care pesemne mă jucasem puţin mai înainte, mă plângeam mamei:
- Vreau căluţul meu micuţ, să mi se dea căluţul roşcat cu care m-am jucat până acum…
Nici rugăminţele mamei, nici braţele ei cu care mă ţinea la piept, apoi mâna cu care mă mângâia pe creştet, nu reuşea să mă liniştească.
- Poate că nu există căluţul ăsta, dragă copile, căuta să mă liniştească mama. Poate că nici n-a existat vreodată… hai linişteşte-te acuma, n-o supăra pe mama.
- Cum să nu existe? întrebam. Dar, dacă cineva l-a ascuns, dacă a vrut careva să mi-l fure?
Nu şi nu! O ţineam întruna pe a mea.Căluţul meu exista. Eram sigur, aşa cum şi oile tatei fuseseră acolo ascunse în lăstăriş la marginea păduricei. Poate că-l avea cineva şi pe el în grijă pe undeva. Dar unde? Unde? Băteam din picioare şi ceream printre lacrimi să mi se spună şi să mi se dea căluţul înapoi. Sărmana mea mamă cât a putut să îndure din pricina acelui căluţ. Există oare pe lumea asta, durere mai mare şi povară mai grea pentru o mamă, să nu-i poată aduce de nicăieri copilului jucăria mult visată? Cine n-a avut o astfel de mamă nici nu bănuieşte cât sunt ele de minunate şi câte mări, şi câte ţări nu le cunosc paşii pârjolind totul pentru împlinirea unei dorinţe de copil. Şi, când spun asta, mă gândesc acum, că pe vremea aceea, de sub năframa întunecată, aruncată în grabă peste cap – zbuciumul copilului nu-i dădeau timp de prea multă dichiseală în faţa oglinzii -, îi ieşeau smocuri de păr negru ca tăciunele, amestecat cu cel alb încărunţit de grijile casei şi nevoile zilei, iar chipul ei supt de boală, ascundeau doi ochi înguşti, din care lumina începuse, deja de pe atunci, să se stingă treptat-treptat ca o lumânare, la care a ars tot fitilul şi acum doar caută să se întreţină, şi să nu se stingă dintr-o dată.  


5.
Dar oricât ai ţine noaptea cea de beznă legată de copac, ca voinicul din poveste, zorii tot au să vină să-i roadă frânghia şi s-o alunge. Astfel şi eu, am simţit într-o bună zi, o „perie” călduţă şi umedă care îmi trecea peste mâini şi peste faţă. Am deschis ochii limpeziţi şi vii, cred pentru prima dată de la căderea mea la pat în acea „boală afurisită”, cum îi zicea mama, şi am zărit la căpătâiul meu mânzul pe care îl cărasem din câmp în spinare, şi care pesemne găsise uşile deschise, ori le deschisese cu botul lui micuţ, şi intrase până la mine în odaie.
- Lasă-l şi tu Ioană… a strigat tata, mamei, care se şi năpustise cu coada de mătură să-l izgonească de la căpătâiul meu.
- Lasă-l… nu vezi că băiatul a deschis ochii, surâde şi dă să întindă mîinile? E ca o minune, i-a mai zis tata, mamei, luând-o în braţe cu mâna, după cap. Iar mama a înţeles, a îngenunchiat dinaintea minunii rugându-se din suflet pentru viaţa care începuse să pâlpâie în ochii acum înlăcrimaţi ai copilului ce eram. Şi sufletul mamei începuse să lumineze dintr-o dată, ca o flacără aprinsă de cineva, într-un sfeşnic de aur.

                                                                                (sfirsit)

luni, 6 februarie 2012

90. Mânzul (partea III-a).


                                                                 3.
Tata, povestea el (când ne strângea pe toţi în jurul lui), că, toamna târziu, după ce da prima fulguială de zăpadă, se „spărgea” stâna satului şi moşu-său aducea oile acasă, ca fiecare gospodar din sat, care, la începutul primăverii le dădea în grija ciobanului şi la sfârşitul toamnei încheia, cinstit, toate socotelile cu acesta. Apoi, cădea în grija celor mici de acasă să aibă grijă de ele, iar când era vremea destul de bună, unul dintre aceştia musai să plece spre pădure unde mai era destulă frunză căzută şi lăstăriş încă verde ca să le pască. Într-o după amiază – povestea tata – fusese rândul lui să se afle cu oile la bălţi, lângă pădure. Avea doi câini cu el, pe Frunza şi pe Negru, şi măgăruşul Roman de tovarăş. Trântit pe pufoaica mai veche a lui moşu-său, privea cerul plumbuit, cu norii care întruchipau fiecare câte o poveste. Alături, oile păşteau liniştite la frunziş căzut pe jos şi lăstăriş încă fraged. Furat de gânduri, aţipise. Când s-a trezit, soarele scăpătase demult, iar acum de pe bolta cerului îi făceau cu ochiul stelele pitice. O stea mai mare şi mai luminoasă, pâlpâia ca un sfeşnic în noapte, tocmai deasupra sa. „M-am ridicat din frunzarul ridicat cu mâna mea, îngheţat de spaimă – povestea el – şi am simţit ceva rece cum mi se urcase în sus pe şira spinării. Am smuls pufoaica lui taica-moşu de pe jos, şi mi-am tras-o grăbit pe mine, acoperindu-mi spatele îngheţat. Frunza şi Negru, dormitau în preajma lui Roman, care lăsat pe burtă lângă un lăstăriş, plesnea cu coada stufoasă când într-o parte, când în alta, alungând nişte musculiţe bezmetice. Oile însă, nicăieri. Am crezut că înebunesc. Mi-era necaz şi ciudă că adormisem şi pierdusem oile. M-am repezit la măgăruş de l-am ridicat în picioare. Am început să strig:
- „Hai Roman, hai mă Roman! Îndemnam măgăruşul, iar el parcă asta şi aştepta, că porni îndată la drum, urmat de cei doi câini, care se îndesau pe urmele lui, printre picioare. Ne apropiam de pădurice, drumul spre sat ducea pe acolo, mai întărea tata, istorisirea, iar Roman, simţind ceva înaintea lui, începu a ciuli urechile lungi, când pe una când pe cealaltă, ca şi cum ar fi simţit primejdie de lup prin apropiere. „Când vorbeşti de lup să fii cu bâta în mână”- mi se pare că sună un proverb. Noi, copiii, care îl ascultam pe tata povestind păţania lui, eram cât se poate de atenţi. Apoi, ştia pesemne tata, că pe copilul ce îl păleşte frica în moalele capului, şi în suflet i se cuibăreşte teama, ca un clopot de aramă coclită: n-ai decât să-l porţi pe unde vrei şi nu vrei, numai baliverne de i-ai spune, tot rămâne cu gura căscată, şi-l supui, şi-l îndoi ca pe o nuia, cum îţi place. Eram vrăjiţi de figuraţia tatei. Şi tata, când povestea el ceva fioros, trăia totul, credeţi-mă!
- „… Negru şi Frunza păşeau în urma noastră liniştiţi. Că era noapte sau că era zi, le era pesemne totuna. Cu ei alături, ştiam că nu trebuie să-mi fie frică de ceva anume, dar făceam ce făceam şi tot la lupi mă gândeam. Dacă îmi mâncaseră lupii oile, şi acum căscau plictisiţi trecându-şi limbile peste boturi, acolo la marginea păduricei? Pe mine nu m-or fi mâncat ei, că or fi fost cred sătui de oile mele, dar pe unde scoteam eu cămaşa, acasă, în faţa lui taica-moşu? Când m-am mai apropiat de marginea pădurii, mi s-a părut mie că zăresc oile cele albe, amestecate prin lăstăriş, dar dacă, doar mi se năzărea? M-am săltat pe samarul lui Roman, doar-doar oi vedea mai bine câte ceva. Câinii, începuseră să se agite şi ei. Simţiseră ceva în apropiere. Mârâiau ca atunci când instinctul lor, le spunea că ceva rău o să se întâmple în curând…
Nouă, piticilor aflaţi în jurul tatei, ni se făcuse inimile cât un purice. Şi ticăia-ticăia, ca la iepurele prins în laţ. Ne simţeam trupurile închise - fără scăpare deci - într-o temniţă goală. Şi, gândiţi-vă şi dumneavoastră, credeţi că îi e dragă cuiva temniţa? Ne rugăm cu toţii să fie bine: ai grijă Doamne, că toţi suntem ai tăi!
- …priveam în sus – se prefăcea tata, că nu observa neliniştea noastră – încercam să număr câte stele se aflau îngrămădite în cutare loc, sau în cutare umbră. Mai alungam şi eu, de, gândurile negre. Era, ca şi cum aş fi astupat luna cu degetul, să nu se vadă. Deodată, o umbră se ridică de la marginea lăstărişului şi am tras de hăţurile lui Roman, încercând să fac cale întoarsă. Dar, o voce răguşită, ca un clopot dogit m-a oprit în loc: „Stai… mă, ăla, ia fă-te încoace măi!” Îngheţasem de spaimă. Era un glas de bărbat. Îmi era necunoscută vocea aceea. „Un tâlhar!” mi-am zis. Câinii începuseră să latre amândoi deodată, încât mai prinsei oleacă de curaj. „Şo pă el Negrule, şo pă el Frunza… Asmuţeam câinii: Nu-l lăsaţi, pă el măi!” Câinii săriră amândoi, iar luna se ivi întratât, cât îmi fu de ajuns să-l zăresc la faţă. Era o huidumă de om, cu o bâtă mare în mâini, şi care sta pironit ca un trunchi retezat, în mijlocul drumului. Omul încercă să se apere, agitând bâta de-o parte şi de cealaltă. Negru şi Frunza se dovediră înţelepţi prin a-l ataca pe străin din ambele părţi, încolţindu-l. Îl auzii strigând: „Opreşte bre câinii! Nu-s decât un biet rătăcit prin părţile astea, om bun.” Glasul nu-i mai era duşmănos. Am chemat câinii şi omul acela s-a putut apropia la oarecare distanţă. Negru şi Frunza, la picioarele mele, încă îşi mai arătau colţii, gata să sară. Când dădu cu ochii de micuţa mea făptură, îmbrăcată în cojoacă, astfel, cred că îi părusem ceva mai răsărit, huiduma parcă se scutură de praf: „He, hee! Sara bună bre. Ia te uită? Şoarecele a mâncat anafură şi s-a făcut liliac. Păi, bine bre ciobănel viteaz, nu ţi-e frică noaptea?” „Nu mi-e frică, l-am înfruntat eu, ca pe unul de seama mea. Mai bine ascunde bâta aia, că nu mai răspund de câini, dacă au să sară din nou”. Şi, nici nu mai ştiu, dacă eram eu. Nu-mi mai recunoşteam nici vocea, dar ea răsunase liniştită şi clară, că mă miram şi eu…
- … după ce-şi ascunse bâta la spate şi mai liniştii câinii - reluase tata istorisirea, şi făcuse o pauză pentru a ne urmări reacţiile -, omul cela îmi spuse că venise cu trenul până la gara apropiată, n-avusese altă legătură, dar îşi făcuse socoteala că până în zori, oricum, luând-o pe jos de-a dreptul peste câmpuri, tot avea să ajungă acasă la ai lui. Mi-a mai zis că fusese închis trei ani, pentru ce, nu-mi spusese, oricum, ce mai conta în clipa aceea?… dar că rătăcise pesemne, drumul. Mergea spre Piatra. Spunea că a întâlnit la marginea păduricei oile astea pierdute şi a bănuit că cineva tot o să vină după ele, şi atunci are să-l întrebe, încotro îi era drumul pe care îl rătăcise, şi acum în noapte nu-l mai nimerea. Avusese grijă de oiţe, nu lăsase una să se piardă de cârd…
Ţigara tatei ardea luminiţe-luminiţe, iar noi ne străduiam să vedem prin vălătucii fumului, cele două mogâldeţe care stăteau de vorbă undeva pe lângă nişte bălţi, în apropiere de o pădurice şi ceva lăstăriş. Dacă ne-am fi îndreptat ochii spre ferăstruica din odăiţa în care ne aflam atunci, când tata istorisea toate acestea, am fi fost uimiţi poate, ningea pe afară, iar noi simţeam cu toţii, că până şi în acea încăpere mai că ar fi nins, dacă nu cu fulgi de nea, măcar cu umbra unor fulgi din neliniştea şi uimirea care se prinsese ca varul de pe pereţi, pe chipurile noastre.     
- … i-am arătat pe unde s-o ia şi omul a dat din nou sara bună, şi s-a dus. L-am urmărit până ce nu se mai desluşi în noapte şi zgomotul paşilor fură acoperiţi de freamătul iscat de vânt în pădurice. Aş minţi – recunoştea tata – dacă aş spune că nu mi-am scuipat în sân, să-mi treacă de sperietură, aşa cum ne învăţa biata mama când eram la rândul nostru micuţi. Aş minţi iarăşi, dacă v-aş ascunde faptul, că pâna  acasă, tot drumul am tăcut mormânt şi n-am vorbit tot timpul cu măgăruşul Roman, şi câinii, cum ai vorbi cu un om mare. Asta, ca să uit de huiduma care se rătăcise şi mă aşteptase lângă oile mele la marginea păduricei, dar şi de temerile dintâi, ale lupilor, ce credeam că-mi mâncaseră oile… heei, măi copii! – ne trezi tata, frecându-ne cu palma, moţurile ridicate în creştetul capului – … pe prispa casei noastre, taica-moşu sta cu picioarele răşchirate, printre care arunca scrumul din ţigara ce îi ardea singură între degete, iar în picioare era bunica, ce ţinea în căuşul palmelor o lumânare aprinsă, tot cicălindu-l pe moş la cap şi se ruga de el să plece în căutarea mea. Taica-moşu, ca s-o liniştească pe bunica, o repezea cu blândeţe: „Da mai taci măi femeie şi tu! Opreşte-te odată. O să mă duc, ho, o să mă duc…”. Alături de ei, mama se făcea şi ea fărâme: „Aoleu taică… dacă era Ion al meu acasă… se ducea el taică, nu ne rugam de mata”. Iar lui taica-moşu îi căşunase şi pe copila lui: „Tot eu îs vinovat că l-ai făcut aşa mototol?” Când au auzit, mai întâi câinii, şi cunoscându-mă după glas, mama îl lăsă pe taica-moşu în plata lui şi alergă să-mi deschidă poarta. Discuţia cu bătrânul a decurs apoi cam aşa:
- „Ce-i mă? a întrebat taica-moşu, golindu-şi plămânii de fumul ţigării.
- „Am venit taică…
- „De ce mă?
- „Am auzit lupii lângă bălţi… şi…
- „Fugi mă, te-ai speriat tu aşa! Hai, lasă şi du-te la culcare.
- „Mă duc taică…  

sâmbătă, 4 februarie 2012

89. Mânzul (partea II).


                                                                         2.
Sunt clipe când omul, chiar strivit de roata cu zbaturi a vieţii, uită într-o bună zi de povara hărăzită de soartă şi, tocmai când nu te aştepţi se înalţă de la pământ şi are revelaţia vieţii în toată splendoarea ei. Am zăcut atunci la pat, bolnav, câteva săptămâni. Se părea că nimic nu-mi mai putea fi de folos pentru însănătoşirea mea, oricât se străduiau ai mei, şi se frământau cu folos la căpătâiul meu. Disperarea pătrunsese victorioasă în casa noastră, nu-i era de ajuns că pândise toată suflarea curţii, cocoţată ca o bufniţă sus pe olana casei, după moartea primilor doi copii ai mamei, şi apoi a bunelului (aşa îi ziceam eu, bunicului). Şi, în toată această vreme, cât am stat ţintuit la pat, m-am trezit lucid numai de câteva ori – spunea mama mai târziu – dar şi atunci, pentru a povesti celor din preajmă, tatei şi mamei, fraţilor şi surorilor, numai vise care de care mai aiurite şi halucinante. Eram pentru ei, copilul rătăcit, întors numai pentru câteva clipe, dintr-o boală ciudată, povestindu-le întâmplări care nu aveau de-a face cu lumea reală, deşi, eu susţineam contrariul şi le păream destul de sincer atunci când priveam cu ochi mari şi uimiţi la feţele lor neîncrezătoare; şi-i căinam în gând ca pe nişte bieţi neştiutori ai unei vieţi pe care eu o trăiam aievea, dar ei n-o observaseră, ori se făceau că n-o observă, şi se ţinuseră în tot acest timp cât mai departe de acest miracol. Le spuneam:
- Aseară, Mânza noastră a adus pe lume un pui micuţ, un căluţ roşcat…
- Care mânză? mă întrerupeau ceilalţi fraţi, strânşi roată în jurul patului pe care zăceam.
- Lăsaţi-l, nu-l mai întrerupeţi, îi certa abia şoptit, cu palma adusă la gură, mama.
- …ţin minte tot. Şi, văd acum, totul, atât de limpede – continuam fără să mă sinchisesc de neîncrederea fraţilor mei. Dormeam cu bunelul sub copacul din grădină, învelit numai c-o ţoală şi, deodată, la lumina stelelor, bunelul şi-a îndreptat spinarea, a scăpărat chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: Ce faci bunelule, nici tu nu ai somn?”…
- Dar bunelul e mort demult, mamă, ce tot spune el? Nu vezi că iar aiurează? zgâlţâia soră-mea pe mama, căzută în extaz asemeni Maicii Domnului, cu pruncul la sân.
- Taci tu copilă… o oprea mama la timp. Şi îi punea repede degetele la gură.
- … „Hei nepoate, scoală şi tu. A venit timpul, să vezi ce n-ai văzut.” a zis atunci bunelul, continuam eu mustrând-o cu privirea pe soră-mea, pentru necredinţa ei. …intram la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle, abia născut, se afla căluţul ei micuţ cu părul roşcat. Ştii, mamă... era ca frunzele mărului ăla uscat din grădină, era atât de micuţ, că-l puteam ţine în amândouă palmele întinse. Era o minune de căluţ. Nu cred să mai fi văzut cineva un aşa căluţ vreodată. La început m-am speriat, zău mamă, de nemişcarea lui, dar am simţit palma grea a bunelului lăsată pe umăr, încurajându-mă: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor…” Atunci, i-am cerut bunelului să mi-l lase mie, că vreau să-l dăruiesc lu’ frate-meu Constandin, care se rugase cândva de mine şi de bunelul, să-i dăm şi lui o jucărie cu care să se joace…
- Dar şi Constandin a murit demult, măi mamă, a murit de mic, n-are de unde să-l ştie el. Doar tu ştii mai bine măi mamă! se arăta îngrijorată soară-mea cea mare.
- Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu visează acum.        
Nu-i băgam în seamă pe cei din jur. „La urma urmelor, gândeam, ce mă priveşte pe mine nedumerirea lor?”. Mie mi se întâmplaseră toate acestea atât de firesc, de unde să ştie ei, fraţii mei, pe unde am umblat eu în lipsa lor? Nu puteau înţelege, n-aveau decât! Aşa uimiţi cum mă priveau, păreau nişte prichindei dintr-o poveste de demult, dar camera micuţă, pereţii daţi cu var şi soba ghemuită într-un colţ, pitică şi afumată de funingine, n-avea nimic din atmosfera unui basm. Dacă voiau basme, atunci n-aveau decât să le caute în altă parte, eu văzusem tot ceea ce spuneam, şi mama mă asculta fericită. Ea credea.
- ..Aşa că, l-am pus între cele două geamuri din lucarnă. Când o ieşi soarele, o să-i usuce părul roşcat şi o să i-l facă mătăsos, ca al Mânzei. O să vedeţi!
Negreşit, într-o bună zi, aveam să mă sui în pod, asta, când aveam să mă fac mai bine – am chibzuit – şi o să le arăt tuturor, ţinut între palme, minunea aceea de căluţ roşcat. „Negreşit”- îmi spuneam, întrucât în clipele acelea nu mă simţeam destul de întremat să mă ridic şi să le demonstrez fraţilor mei, că, numai eu aveam dreptate în clipa aceea.
„O să vedeţi voi, ehei, o să vedeţi voi atunci!”...
În rest – povestea mai târziu mama – aiuram, aiuram, aiuram… Cu mare febră, şi fără nici o speranţă de însănătoşire. Mă aflam la hotarul unde nălucile întunericului, mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi, cunoscute. 

vineri, 3 februarie 2012

88. Mânzul (partea I-a).

   Motto: „Mulţi îmi spun, că, de aici încolo, trebuie să las povestirea şi să încep a-mi  scrie romanul... Postând povestirea din tinereţe, va trebui să mă gândesc tot mai mult la ceea ce îmi spun alţii”                                                                      


1.
Câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năpraznică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, m-am aflat odată cu tata în câmp, la mare depărtare de sat. Eram un copil şters şi plăpând şi ca să-mi zbicească vântul câmpiei gălbejeala din obraji, tata mă lua cu el să păzim oile pe mirişte. S-a întâmplat într-o bună zi că măgăreaţa noastră de acasă ce însoţea turma de oi, acolo în plin câmp, a adus pe lume un mânz de toată frumuseţea. Tata îşi pusese mâinile în cap, pentru că, mânzul care nu se putea ridica pe picioare, nu avea putere nicidecum să însoţească turma. Să-l lase în câmp nu era chip, fiindcă nu s-ar fi mişcat măgăreaţa din acel loc. Ori turma învăţată să meargă în urma măgarului nu s-ar fi deplasat din acel loc nici urnită cu boii. Dacă nici cu boii nu s-ar fi urnit din câmp oile noastre, atunci ce minuni ar fi putut face nişte biete bâte la o turmă aşa de proastă? Umbra tatei, care îi da târcoale mânzului prăbuşit pe mirişte, ochii lui, scăpărau. „Cine ştie ce se petrece acum în inima lui?” îmi ziceam eu agitându-mă fără folos prin preajmă. Măgăreaţa bătrână avea ochii apoşi, parcă de lacrimi de bucurie şi nu prididea să-şi spele cu limba, mânzul firav, şi să-l împingă cu botul, îndemnându-l să se ridice în picioare. Tata îşi aprinsese o ţigare şi arunca fumul cu obidă înspre pământ. Îl auzeam:
- Greu taică, tare greu!…
Înţelegeam şi eu că era grea situaţia pentru tata, care trebuia să mâne turma mereu înspre vale, spre stână, nu înspre sat.
- Măi să fie… l-am auzit după ce-şi strivi mucul de ţigară sub talpa opincii. Îşi scosese şi pălăria şi-şi făcea acum vânt cu ea, asemenea mucalitului care deschide gura după ce a înglodat trăsura în mijlocul noroiului de pe drum. În plin câmp nu se putea rămâne fără apă, fără stână, şi strunga unde trebuiau mulse oile. Şi atunci tata a spus ceva, ce-mi păru a nu fi auzit bine, dar care mă sperie de-a binelea. Luase hotărârea să taie mânzul, să-l îngroape acolo în câmp, că, zicea el, rămasă fără puiul ei, măgăreaţa trebuia să se urnească din acel loc şi să tragă astfel turma după ea. Am început să plâng pe lângă tata. Cum să taie mânzul? Domnul la care i se închina seara, putea privi de-acolo din icoana în care fusese zugrăvit, cu ochi nepăsători, la ceea ce îşi pusese el de gând să facă; văzuse pesemne multe pe lumea asta, dar el, el cum putea privi atât de rece în ochii umezi şi calzi ai mânzului abia venit pe lume?
- Nu tată, am ţipat, să nu faci asta!…
- Dar cum trebuie făcut? m-a săgetat el, ca un fulger căzut din seninul cerului.
Copilul ce eram, mic şi plăpând, deşi mă frământam în jurul mânzului, nu găsea, vai doamne, nici o soluţie. Să fi suit mânzul pe samarul măgarului, şi apoi să-l mâni cu băţul către sat, nu se putea. Animalul s-ar fi rotit la nesfârşit în jurul cozii, încercând să-şi umezească cu botul progenitura. Ce-mi mai rămânea? Să iau mânzul în spinare eu, şi cu propriile forţe să străbat cei peste şase-şapte kilometri până către casă. Furnica, nu cedează în faţa grăuntelui, fie şi de zeci de ori mai mare în volum decât ea,  poate, chiar cântărind nu ştiu de câte ori greutatea ei. Dar, se poate compara un copil cu o furnică? Tata nu putea lăsa turma de oi pe seama mea pentru a salva mânzul. Eram prea mic, pentru o turmă de oi aşa de mare.
- Ehei… oftă tata într-un târziu, emiţându-l pe „ehei” concomitent cu înălţarea unei sprâncene şi cu o greutate în glas, de parcă ar fi renunţat la piatra de moară cu care se luptase ceva mai înainte: Se vede că aşa i-a fost sortit, măi copile!
- Ce tot vorbeşti? am sărit eu aprins, mai ceva ca magazia cu lemne. Şi pielea de pe pomeţii obrajilor gălbejiţi s-a întins şi încordat. Ce tot vorbeşti?
- Păi … ziceam şi eu aşa. Vântura în mână briceagul, neştiind însă de unde să înceapă.
Şi, atunci, m-am hotărât eu. Viaţa mânzului deja se identificase cu viaţa mea. Tata îmi urcase mânzul în spinare, în timp ce mânzul nu mai contenea cu zvâcnitul din picioare, iar eu cu dojana:
- Stai mă, prostule… stai mă, afurisitule, că nu te taie nimeni mă! Începusem cu paşi rari, dar siguri, să mă îndrept spre sat. Nu ştiu dacă tata chiar avusese de gând să piardă puiul de mânz, ori spusese aşa, într-o doară vorbele acelea, ori numai pentru a-mi încerca tăria, cert e, că, şi într-un caz şi altul, ceva trebuia urnit în povestea din câmp, iar bolovanul din vârful dealului odată mişcat din loc, o luase deja la vale şi, numai tăria lui îl mai putea ţine întreg în uriaşa lui rostogolire. Doar cerul încremenit de deasupra câmpiei şi păsările care tăiau aparent liniştea văzduhului, aveau să fie singurii spectatori ai acestui dialog de uimiri ce stătuse la pândă între tată şi fiu. Aş fi putut spune mai târziu, că în clipele acelea mă îmbărbăta gândul la munca istovitoare a legendarului Sisif urcând muntele, cu bolovanul ancestral şi, înarmat cu această răbdare micşoram şi eu pas cu pas distanţa faşă de sat. Aş fi putut spune asta, ca şi cum voi, aţi fi văzut de-o parte şi alta a drumului pe care am trecut eu atunci, porumbul îndoindu-se până la pământ a uimire şi suliţele soarelui pâlpâind speriate. Dar, pe vremea aceea încă nu auzisem de isprava acelui Sisif. Măgăreaţa, însă, mă urma în spate, aşa cum gândise tata, şi din când în când împingea cu botul în pântecul mânzului dezechilibrându-mă. Greutatea mânzului din spinare începuse de la o vreme să mă cocoşeze înspre pământ, picioarele mi se împleticeau, împunsăturile şi zvâcnirile mânzului tindeau să mă arunce cu faţa, în ţărâna drumului.
- Stai mă, prostule… stai mă, afurisitule, că nu te mai taie nimeni, mă! Încercam să liniştesc mânzul cu vorba bună. Cuvintele, deveneau apoi veritabile înjurături la adresa măgăreţei, care la rându-i, nu-şi slăbea odrasla, împungându-l din când în când cu botul, pentru a-l simţi că e viu şi nu se află în pericol.
Drumul către casă trecea printre lanurile de porumb, iar foşnetul pe care îl făcea vântul printre frunze îmi dădeau fiori. Era însă toamnă în câmpia română, şi, această poezie a toamnei îmi da speranţe. Am căzut prima oară la pământ aflat cu mânzul în spinare, încă de la pornire, dar am reuşit să mă ridic cu ajutorul tatei. Văzându-l, înălţând din sprâncene, l-am liniştit repede:
- Nu-i nimic… mă descurc, mă descurc. Apoi, am căzut de mai multe ori, pe firul drumului, dar tata era de-acum departe şi nu mă mai putea întoarce din drum. Plângeam, mestecând ţărâna printre dinţi, şi imploram măgăreaţa să-mi dea pace, fiindcă tot ce făceam era numai şi numai pentru a-i salva puiul. Puterile însă mă părăseau încetul cu încetul şi, într-un timp nu mai plângeam de durere, cât de ciudă. „Ce naiba o fi fost în capul tău măi băiete? Credeai că ai să pleci cu găleata doar până colo la fântână?”- mă mustram singur, dar tot atât de repede mă şi împăciuiam. Sufletul meu, atârna acum de o forţă nevăzută şi era gata-gata de cea din urmă căinţă. Seara târziu – mi-au zis ai mei, la mult timp după această întâmplare – ajunsesem şi eu cu mânzul acasă, târându-mă, ca furnica îndărătnică, cu povara în spinare. Desigur, puţine sunt lucrurile din viaţa noastră ce nu pot fi aflate, dar, ai cărui ochi îmi puteau oare descifra de pe chip, ce gândea copilul care eram, în clipele de atunci? Poate, doar să-şi închipuie, da… dar să şi simtă, asta nu!     

                                                                                                                          (va urma)

miercuri, 1 februarie 2012

87. Poveste de dragoste (poem).


Iţi spun: - Vreau să fiu vîntul ce-ţi fură
Sărutul de pe buzele mici .
Tu-mi duci însă palma la gură
Şi ochii iţi ard ca un bici .

Îţi spun: - Vreau să fiu vinul ce scrie
În noi o poveste de-un zlot .
Ce mult te asemăn cu luna !
Şi luna-i un pepene copt .

Dar rîzi. - Nici măcar nu sunt focul
Ce-ţi şerpuie umbre pe trup .
Oriunde la fel este jocul ;
Primejdii, ca ochii de lup.

Se clatină pădurea de frunze
În care noi singuri ne ştim.
Cu-atît mai frumos va fi basmul
Cu cît mai adînc rătăcim .