luni, 24 noiembrie 2014

595. Parabola și arta scrierii la clasici (9)



       Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (9)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

Mark Twain: mi-a deschis ochii, sugerându-mi că între adevăr şi ficţiune vezi, întotdeauna prăpastia, dar niciodată puntea. Numai că, în scris, puntea se construieşte cu migală şi stăruinţe de mare vrăjitor.
   Şi asta, pentru că, spunea el: „Adevărul e mult mai ciudat decât ficţiunea” (sau) „Spune adevărul şi atunci nu va trebui să ţii minte nimic”. Numele său adevărat era Samuel Clemens iar pseudonimul care l-a făcut celebru şi unul dintre cei mai populari scriitori americani, vine de la expresia marinărească: „mark twain”, adică „markează doi stânjeni” comandă strigată de mateloţi când aruncau sonda pentru a măsura adâncimea apei. A avut o copilărie nefericită. Se spune că s-ar fi născut într-un hambar. Rămas orfan de tată, va trebui să muncească încă de la vârsta de 12 ani, din copilărie, pentru a-şi câştiga existenţa: mai întâi ca vânzător de ziare, băiat de prăvălie, tipograf şi mai târziu, pilot-marinar pe vasele cu zbaturi de pe Mississippi. A început prin a scrie schiţe umoristice şi satirice, înfierând prostia făţărnicia şi alte metehne. Rămâne cunoscut prin poveştile ficţionale împletite cu adevărurile unei societăţi în care sclavia nu era abolită, despre cei doi eroi îndrăgiţi: Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, dar şi ca autor al minunatei poveşti despre „un prinţ şi un cerşetor”.  
Prinţ şi cerşetor: o poveste construită pe o imaginaţie fabuloasă şi clădită pe adevăruri cât se poate de fireşti de pe la jumătatea veacului al XVI-lea, când, în Anglia, se nasc doi copii: un copil sărman, pe care nu-l dorea nimeni, într-o familie săracă cu numele de Canty, Tom Canty ; şi un copil englez, într-o famile bogată, familia regală, cu numele de Tudor. Pe Tudor îl dorea, de fapt, toată Anglia. Tudor era prinţul moştenitor al tronului tatălui său, însuși regele Angliei. Tom Canty era un copil îmbrăcat în zdrenţe, ce ducea o viaţă mizerabilă, alături de familia sa numeroasă. Tom locuia în apropierea Podului Londrei, într-un cartier sărac, murdar, plin de beţivi, hoţi şi cerşetori. Casa lui se afla la capătul unei mici fundături, murdare, numită Curtea Gunoaielor. O căscioară în care, claie peste grămadă, mai era locuită de tatăl său John şi de surorile sale gemene, Beth şi Nan, mama, bunica, etc. Mama sa o făcea pe cerşetoarea, alături de copiii ei, pe când tatăl şi bunicul erau doi bătăuşi şi beţivani. În acea casă mai locuia şi un preot Andrew, cu inima mare, care îl învăţa pe Tom să citească şi să scrie, îi spunea tot felul de poveşti, despre prinţi şi eroi. Astfel că Tom îşi dorea din ce în ce mai mult să devină prinţ, să vorbească frumos, cu cuvinte alese şi să scape de mizeria în care trăia. Un vis fără sorți de izbândă, dacă... nu ar interveni ficțiunea autorului. Într-o zi, Tom pleacă de acasă şi, ajunge din întâmplare la palatul regelui. Se apropie foarte mult de gardul ce înconjura palatul, îl vede pe prinţ, dorește, din curiozitate, să-l cunoască, personal, pe prinț, însă o gardă personală a prinţului îl smuceşte şi îl aruncă în mulţime. Văzând acestea, prinţul porunceşte să i se deschidă porţile, să poată intra Tom, „micul-prinţ-al-sărăciei“. Tom, băiatul sărac, şi Tudor, prinţul moştenitor, erau doi copii ce semănau izbitor. Prinţul l-a chemat pe Tom în Palat, i-a dat un prânz îmbelşugat şi au discutat despre vieţile lor. După un lung dialog, Tudor a vrut să facă schimb de haine cu Tom, să intre într-un joc al momentului, astfel încât, au făcut schimb de locuri. Tom a devenit prinţ, iar Tudor, cerşetor. Tom a rămas la curtea regală, iar Tudor a plecat într-o lume necunoscută din Curtea Gunoaielor. Astfel a început o viaţă necunoscută pentru fiecare din cei doi, o viaţă care a încântat, prin tâlcuri şi pilde, copilăria atâtor generaţii. O generație avidă de vise ca ale celor din povestea lui Mark Twain.
Aventurile lui Tom Sawyer: e povestea unei incredibile copilării despre prietenie, dragoste, aventuri cu comori, piraţi şi alte conflicte dramatice într-o lume bântuită de superstiţii şi violenţă. În centrul poveştii stau aventurile unui baiat năzdravan numit Tom Sawyer care avea un frate pe nume Sid, de-altminteri, un băiat tare liniştit. Din clipa când se ascunde într-un dulap pentru că furase din borcanele cu dulceaţă ale mătuşii, Tom Sawyer devine un copil cât se poate de real şi cunoscut cititorilor. Într-o zi mătuşa Polly îl pune pe Tom să văruiască gardul de la stradă, ceea ce nu-l încântă. Lui îi sta gândul numai la gârla la care fugea să se scalde şi la joacă. Neavând de ales el a început să văruiască gardul, rugându-l pe fratele sau Sid, să-l ajute, dar acesta îl refuză. Lui Tom nu prea îi plăcea nici şcoala. Singurul lucru ce-l atrăgea era prietenia faţă de drăgălaşa Becky la care ţinea foarte mult. Prietenul lui Tom pe nume Huckleberry Finn era un băiat ,,al strazii'' fără părinţi, cu care îşi petrecea mai tot timpul. Huck e un băiat care judecă mai matur, dar fiind un sărăntoc nu pare a fi luat în seamă. Prima năzdrăvanie pe care au facut-o împreună a fost escapada la  cimitir pe timp de noapte, alături de o pisică neagră şi moartă, adusă de Huckleberry. Cu această pisică Huck spera să scape de negi prin anumite descântece. Aici, în cimitir, au avut o surpriză  neaşteptată. Trei indivizi pe nume Joe Indianul, Dr. Robinson si Muff Potter erau singuri în tot cimitirul şi căutau un mormânt pe care să-l dezgroape. În tot acest timp Tom împreună cu Huckleberry stăteau ascunşi pentru a nu fi văzuţi, când deodată între acei indivizi s-a iscat o ceartă urmată de asasinarea doctorului Robinson. Joe Indianu îl omoară cu un cuţit pe doctor dar aruncă întreaga crimă în spinarea bătrânului Potter ameţit de băutură. Fiind îngroziţi de ceea ce au văzut, cei doi băieţi au fugit spre casă. A doua zi dimineaţa oamenii au găsit oribila crimă. Toţi din oraş îl învinuie pe Muff Potter, care va fi arestat pentru a fi judecat. Tom împreună cu Huck au jurat că nu vor spune nimănui ceea ce au văzut. Zilele au trecut iar lui Tom îi ardea de noi aventuri: printre care şi aceea de a se face piraţi pe o insulă din apropierea orăşelului. Cât timp ei au stat pe insulă, oamenii din orăşel îi căutau neîncetat. Toţi au crezut că băieţii au murit. Mătuşa Polly împreună cu doamna Harper s-au hotărât să le facă prohodul. În timp ce se oficia slujba, cei trei copii au intrat pe uşa bisericii şi toată lumea a uitat supărarea pricinuită de cei trei ştrengari şi s-au bucurat. După câteva zile a fost judecata lui Muff Poter. La judecată au venit  Joe Indianul şi Tom. Tom a fost chemat să de-a declaraţie. Lăsând frica deoparte, în final, Tom a spus tot ce a vazut, iar între timp Joe Indianul a dispărut, asta creându-i lui Tom nopţi nedormite de teama răzbunării piratului. A trecut ceva timp de când a fost judecata lui Muff Poter, iar Tom împreună cu Huck au început să caute comori. Tom credea că acestea se găsesc unde sunt copaci scorburoşi sau în casele cu stafii. Căutând comoara la o casă cu stafii, ei au auzit zgomote de s-au ascuns, repejor, în podul casei. Cei care au produs zgomotul erau Joe Indianul şi un prieten de-al său. Ei au venit în acea casă pentru a ascunde o comoară. Au văzut uneltele lăsate de Tom şi Huck şi s-au gândit să îngroape comoara în alta parte. Întâmplarea face ca Tom si Becky, pierduţi într-un labirint al unei peşteri (erau într-o excursie), să dea de Joe Indianul acolo în peşteră, unde sta ascuns. Copii au găsit ieşirea după alte câteva zile, iar tatăl lui Becky pentru a fi sigur ca nimeni nu va mai intra în peşteră s-a hotarât să închidă intrarea peşterii. Îngrozit, Tom le-a spus tuturor că acolo se află Joe Indianul. Aproape toţi oamenii au pornit spre peşteră în căutarea lui, dar când peştera a fost deschisă l-au găsit pe Joe mort la intrarea în peşteră. Tom şi Huck s-au dus în peşteră după comoara ascunsă de Joe Indianul şi au devenit cei mai bogaţi din orăşel, cât şi apreciaţi ca eroi, de toată lumea.
„Aventurile lui Huckleberry Finn”: e cartea aventurilor lui Huck (care după aventura cu Tom Sawyer este „înfiat” de văduva Douglas, ce promisese să facă din acest „paria al târguşorului” un om civilizat), şi al lui Jim, un sclav negru de pe moşia domnişoarei Watson, soră cu văduva Douglas. Setoşi de libertate cei doi se vor întâlni pe insula Jackson de pe fluviul Mississippi. Îndrăgindu-l pe negru, pentru purtările sale, Huck se jură de a-l elibera de sclavie pe negru şi mână pluta spre statul de graniţă unde sclavia era abolită. Jim mărturiseşte că odată ajuns într-un stat liber va munci, va pune bani deoparte şi va răscumpăra soţia şi cei doi copii, sclavi pe o plantaţie. În Huck se dă lupta „conştiinţei” de a-l denunţa pe Jim, deoarece conştiinţa lui e şi conştiinţa stăpânilor de sclavi, unde a crescut. În cele din urmă îl predă unor escroci care se dau drept „Ducele„ şi „Regele” care îl vând pe Jim pentru 40 de dolari. Aventurile lui Huck sunt adevărate primejdii cu viaţa şi conştiinţa şi echilibrul său sufletesc. Lumea ciudată a vrăjilor şi superstiţiilor în care crede negrul Jim este opusă lui Huck, care se dovedeşte un copil ce gândeşte ca un matur. Împresionantă e lupta lui Huck cu el însuşi când se hotărăşte să-i scrie domnişoarei Watson spunându-i unde stă ascuns negrul Jim, dar se răzgândeşte şi rupe scrisoarea. Planul de evadare propus de Tom Sawyer, cu care ia legătura Huck triumfă, în final, şi Jim este eliberat în cele din urmă. Stilul narativ, al povestirii la persoana întâi de Huck este unul apropiat lui Creangă al nostru  ori Caragiale şi ca atare încântă cititorul de pretutindeni. Contrastul dintre cei doi, Tom şi Huck au făcut înconjurul lumii şi au devenit un reper al adolescenţilor din lumea largă. Un adolescent care nu i-a citit cărţile de căpătâi ale lui Mark Twain, nici nu va face diferenţa dintre adevărul şi ficţiunea despre care tocmai vorbeam mai sus.    



luni, 17 noiembrie 2014

592. Parabola și arta scrierii la clasici (8)



       Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (8)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)
 
Mihail Alecsandrovici Şolohov (sau) năpasta de a arde pe întinderi largi (în scris), în creuzetul numit viaţă.

   Comparat cu “Iliada” lui Homer, “Donul liniştit” (scrisă între anii: -1926? -1928-1940), este o epopee a vieţii cazacilor, în al cărei creuzet autorul a ars ca nimeni altul trei aspecte pe cât de vaste, pe atât de controversate în existenţialismul lor unitar: dragostea, revoluţia şi războiul civil. O singură scriere care i-a adus în 1965 autorului, Mihail Şolohov, premiul Nobel pentru Literatură.  Au existat destule semne de întrebare cu privire la autenticitatea scrierii şi a autorului ei. Autorul ei, un tânăr cazac de numai 23 de ani, apărut cu manuscrisul primei cărţi la redacţie (cum se spunea), mă uimise din cale afară. La numai un an după aceea scrisese şi cea de a doua carte. După alţi cinci le urmase alte două părţi, iar după alți şapte ani de tăcere, ultimele două cărţi ale epopeii. Apoi, am citit că găsise manuscrisul romanului, în cufărul unui locotenent mort în timpul războiului civil, că fusese scris de o mătuşă a lui, etc. Abia când s-au găsit ciornele manuscriselor, s-a putut verifica autenticitatea scrierii lui Şolohov. Că a ars în creuzetul scrierii sale, pe lângă talentul cu care era înzestrat, tehnica scrierii gogoliene (regăsită în descrierile picturale ale stepei cazace), ori a altor mari scriitori ruşi ai vremii (Tolstoi, Gorki, Puşkin, Turgheniev Bunin şi chiar Cehov) e posibil; până şi acest lucru e vizibil în scriere. Pe de altă parte, se poate considera (ca o posibilă certitudine)  faptul că Şolohov nu e singurul autor al Donului liniştit, șă că ar fi existat și un anonim coatur. O asemenea muncă despre tehnica unui război civil ca cel dintre albi şi roşii, cu atâtea detalii tehnice, din cuprinsull romanului, din multe texte ce dă la iveală nu doar fragmente din surse istorice, ci şi elemente ale altui specific literar, ne duce cu gândul că toate acestea nu poate să aparţină unui singur autor. Critica vremii a scos la iveală coduri artistice pe care Şolohov, ca tânăr autor, nu le cunoştea. La urma urmei, creaţia e un foc în care se topesc idei, imagini, fraze, uneori opere întregi, proprii şi străine, care au ars în creuzetul scrierii sale. Și, aici, tânărul scriitor s-a dovedit a fi genial. De la Şolohov am învăţat că în scrierea unei proze, visul trebuie să curgă până la destrămare, precum cel al lui Grigorii din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Simplitatea rostirii şi alegerea cuvintelor cheie într-o descriere e cea care întreţine flacăra imaginaţiei. Alteori rămâneam, cu cartea în mâini şi cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” Ţii minte, cititorule, ce spunea Axinia în finalul romanului „Donul liniştit”?: „O să ne aflăm şi noi norocul!” ... şi... un glonte i-a curmat visul. La 14 ani, am plâns pe filele cărţii, moartea Axiniei. În aceasta (îmi spuneam), consta trăinicia unei relatări: ca să lase loc şi pentru întrebările tale. Oare, şi-a răspuns Mihail Şolohov, după ce Axinia şi-a dat sufletul în braţele lui Grigori Melehov, ce va rămâne în sufletul cititorului, după asta? „O putere necunoscută îl izbi parcă în piept, şi el se dădu îndărăt, căzu pe spate, dar sări imediat îndată în picioare speriat, şi căzu din nou...”. Noi, cititorii săi, oare de câte ori n-am căzut pe spate, cu suflete cu tot, când glonţul ucigaş i-a străpuns pieptul Axiniei, după ce am citit acele pagini? În mare (căci romanul nu poate fi povestit în câteva rânduri scrise –aici), acţiunea romanului se petrece în Vioșenskaia stanița (oraş cazac de pe malurile Donului), unde locuieşte eroul principal, Grigorii Melehov. Acţiunea are loc între anii 1912-1922, incluzând perioada Ţaristă, Primul Război Mondial  şi Războiul Civil (1918-1923), după desfăşurarea Revoluţiei  Ruse din 1917. În lupta contra inamicului ţara se împarte în două tabere, după abdicarea ultimului Ţar rus Nicolae al II-lea, venind la putere Partidul Bolşevic. De aici începe sortarea pe menşevici sau Armata Albă – cei care doreau reîntoarcerea Ţarismului (printre care se numărau şi cazacii de pe Don) şi bolşevici, sau Armata Roşie (cei ce optau pentru noul regim). Eroul principal îşi trăieşte liniştit viaţa alături de familie, în satul natal şi, o mare dramă pentru el o reprezintă dragostea pentru două femei, Axinia, soţia vecinului, prima şi cea mai puternică dragoste şi Natalia, soţia lui, pe care a acceptat-o doar după naşterea gemenilor săi. Nici pe una, nici pe cealaltă nu a fost în stare să o păstreze, Natalia murind în urma unui avort, iar Axinia, fiind împuşcată. Plecat la război, Grigorii îşi începe cariera militară de la simplu soldat, devenind ofiţer şi pe urmă general, luptând pentru Ţarism cu bolşevicii. Totuşi, el trăieşte într-o permanentă ezitare, luptând pentru Armata Albă, apoi pentru cea Roşie, pentru a realiza în cele din urmă că nu e de acord cu regimul comunist. Pe tot parcursul romanului, Melehov caută adevărul, încercând să-l găsească în ambele părţi, dar îl aşteaptă o dezamăgire totală. În final se simte ca un lup hăituit de ambele părţi, pândind, ascuns pe malurile Donului, momentul prielnic întoarcerii către casă. Dezastrele în viaţa lui vin unul după altul: moartea fratelui, ucis de cel mai bun prieten al lui din copilărie, Mihail Koşevoi; moartea tatălui, distrugerea casei, sărăcia, moartea mamei, căsătoria surorii sale cu Koşevoi; moartea fiicei sale şi veşnica frică de a nu fi prins de roşii şi executat pentru faptele lui din trecut. În cele din urmă, Grigorii se reîntoarce la casa lui, unde din familie au mai rămas în viaţă sora lui şi fiul. Romanul oferă cititorului o frescă a vieţii cazacilor de pe malurile Donului, cu tradiţiile şi obiceiurile lor, punându-se accentul pe contrastul dintre perioada ţaristă şi perioada comunistă. Când s-a pus punct lungii dispute despre paternitatea faimosului roman al lui Mihail Şolohov, “Donul liniştit”, destinul marelui roman intrase deja în conştiinţa lumii literare de pretutindeni. Destinul romanului a fost dramatic. Pentru relatările despre faptele lui Stalin în războiul civil - volumul III a fost amînat, de la publicare 2-3 ani, iar volumul IV, publicat abia în 1939. Între timp, organele de Securitate îl calificau pe scriitor drept "duşman al poporului". Supravieţuirea scriitorului - fiindcă fizic, chiar dacă a căzut în alcoolism, Şolohov a supravieţuit - s-a datorat unor motive conjuncturale şi relaţiilor sale, facilitate şi de Gorki, cu Stalin.
Cu „Povestiri de pe Don” (din culegerea de povestiri intitulată „Soarta unui om”), Șolohov mi-a lăsat impresia că, aici, continuă linia lui M. Gorki descriind viața năpăstuiților de dinaintea revoluției bolșevice, întâmplări din viața celor oropsiți de soartă. Copilul Grigori, înduioșează inimile prin maturitatea cu care gândește, fără să înțeleagă de ce bogătanii satului îl condamnă la moarte pentru niște vorbe scrise (despre reâmpărțirea pământului) pe o hîrtie și publicate în ziarul „Krasnaia Pravda”. ”Fecior de lele”, „Argații”, etc. sunt povestiri înduioșătoare, tot despre copii și lumea nouă, post revoluționară care se ivește la orizont. Feodor cu necazurile sale, din „Argații” ne amintește de lumea sadoveniană din „Mitrea Cocor”.
Pământ desțelinit” a fost scrisă la comanda partidului aflat la putere, condus de tătucul Stalin, ca pașaport pentru iertarea sa cu privire la cele scrise în „Donul liniștit”. Figura moșului Șciakar rămâne, însă, în mintea cititorului.  
  Mai târziu, autorul “gulagului sovietic”, Soljeniţân îl numea pe autorul “Donului liniştit”  ca fiind un "geniu incomparabil".

                                                  (va urma)

luni, 10 noiembrie 2014

590. Parabola și arta scrierii la clasici (7)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (7)
         (impresii dintr-un caiet licean, rătăcit...)


1. Panait Istrati m-a învăţat ca pe coala de scris să-ţi picure sufletul

  Pescuit de scriitorul francez Romain Rolland, din apele profunde ale oceanului social, după încercarea nereuşită de a-şi tăia beregata, prin acea scrisoare netrimisă autorului (dar găsită asupra lui pe patul de spital), Panait Istrati, acest vagabond de geniu, hoinarul misteriosului Orient, a creat în limba pământului strămoşesc fermecătoare „poveşti” trăite. Rolland îi scria lui Panait Istrati, spunându-i, că trebuie să scrie într-atât de mult, încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului, să treacă puţin câte puţin, în paginile pe care le-a scris, până când, cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce ai fost cândva. Rolland chiar îi spusese, uluit de talentul de povestitor înnăscut al puşlamalei care voise să-şi ia viaţa: „Scrie, scrie, şarla dracului, ai talent!”. O frază scrisă, undeva, ni-l înfăţişează în toată aura scriitoricească cu care era înzestrat. Redau: „Nu împlinisem încă şapte ani dar aveam inima călită de-o copilărie doldora de întâmplări dureroase”. Pariul pe care îl făcuse R.Rolland pe capul lui Panait Istrati, fusese asumat de însuşi Dumnezeu. Istrati s-a născut la Brăila iar venirea sa pe lume s-a întâmplat într-o zi de august 1884, sosit în această lume, dintr-un tată contrabandist grec, pe care nu l-a cunoscut şi o ţărancă româncă, o femeie minunată. Viaţa lui este şi ea o epopee. Hoinărind prin lume ca „pescuitor de bureţi” şi câte alte meserii şi îndeletniciri, are aerul unui Hamlet oriental. La 39 de ani scrie „Chira Chiralina”, ceva original pentru lumea occidentală. Tot într-o „atmosferă de basm” (desprinse ca din „O mie şi una de nopţi”) - ori lumea asta a lui să fie senzaţia unei lumi misterioase cu personaje atât de reale? - sunt scrise şi celelalte capodopere ale sale: „Codin”, „Cosma”, „Moş Anghel”, „Neranţula”, „Kir Nicola”… La maturitate se va apleca şi spre publicistică, iar scrisul său devine un strigăt de revoltă împotriva ororilor lumii. „Cine vede infernul nu ţine discursuri lustruite: strigă!” – scria el. Vorbind despre omul Panait Istrati, Romain Rolland spunea că fiecare om are enigma destinului său pe care el caută s-o pătrundă.
Chira Chiralina a mișcat toate inimile celor care au citit-o nu numai inima mea. Desprinsă dintr-o baladă veche, cu arapi buzați și feciori alunecoși ca niște șerpi (frații Kirei), nuvela lui Panait Istrati păstrează doar poemul de slăvire în proză al cântecului bătrânesc, în rest povestea e firească și tumultoasă. Transcrierea literară a firului epic al baladei se acoperă perfect cu transcriere faptelor trăite pentru a creea povestea dureroasă a unei familii ce credea în dragoste, mai presus de iubirea pământească.
Moș Anghel  a însemnat pentru mine descoperirea uluitoare a tragediei umane, a unui om simplu din popor. Scrisă magnific, povestea lui moș Anghel, nefericitul în căsnicie, e și povestea unui om pe care soarta îl duce la cel mai înspăimântător sfârșit. Nu ai cum să nu faci o legătură cu Iov din Biblia tuturor creștinilor. Deznodământul, însă, foarte tragic al eroului lui Panait Istrati îl diferențiază de eroul biblic, ceea ce ne și cutremură la lecturarea povestirii. Aceasta e povestirea care mi-a atras luarea aminte a frazei rostite cu privire la copilăria sa doldora de întâmplări dureroase. Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri, cu Destinul său.
Codin  e povestirea care m-a îngrozit când am citit acele ultime pagini în care mama e nevoită să-și omoare fiul. De pe urma acestei povestiri nu m-am ales decât cu insomnii și coșmaruri în vise, atât de realist și cu sobrietate a fost scrisă. Nu prea se găsesc pagini în literature universală care să egaleze descrierile unor atât de crunte mizerii umane.
Neranțula pare a fi scrisă de autor, dansând și cântând. M-a urmărit îndelung, în copilărie, cântecul acela tare ciudat: „Pe țărmul mării pe prundiș/Neranțula fundoti!/O fecioară își clătea fusta/Neranțula fundoti!” Acestei fermecătoare istorisiri de pe malul Dunării, i-ar urma poveștile cu fecioare țărăncuțe și haiduci legendari ori răzvrătiții hăituiți de potere din „Cosma”, un amestec de realitate și legendă. Când am citit poezia „Cosma Răcoare”, de Nicolae Labiș (care mi-a răscolit întreaga ființă, despre ceea ce credeam eu despre poezie: trecând prin folclor, cu aripi în mit și ardere de geniu, de până atunci), gândul m-a dus tot la „Cosma” lui Panait Istrati, la namila aceea de haiduc care hălăduia prin codrii cu ceata lui, dar și alături de fratele Ilie și propriul fiu (Irimia) zămislit dintr-o dragoste cu frumoasa ciobăniță Floricica. Destinul lui Cosma (asemănător cu al lui Samson în fața Dalilei), se împletește: 1. cu viața poterelor aruncate de boierii și arhonții-beizadele, mereu pe urmele lui; 2. cu ale blestemului popular aruncat în cârca vitejilor care după al treilea glonț ratat pe lună plină, în dușmani, le era sortit să moară tot de-un glonț venit de aiurea; 3. și iubirii pătimașe arătate de haiduc, ciobăncuței Floricica, un fel de Ileana Cosânzeana a codrilor. Mihail Sadoveanu considera realizarea celor două povestiri „Moș Anghel” și ”Cosma”, un miracol. Iar „Cosma” e povestirea care nu are egal în toată literature noastră. Aveau de ce să fie uimiți, de măiestria cu care Panait Istrati a scris aceste pagini, până și doi dintre cei mai mari povestitori: Gorki și Kipling. De aceea, cred (asemeni lui Dostoievski rostindu-se despre Gogol), că din pulpana mițoasă a cojocului lui Panait Istrati au ieșit prozatori ca Zaharia Stancu, Marin Preda și Fănuș Neagu. Urmăriți de cititorii de pretutindeni, toți acești scriitori descinși dintr-un pământ mioritic, ne transmit nouă acel îndemn, al țăranului de ieri, de azi și de mâine (nu numai din „Ciulinii bărăganului” lui P. Istrati):
-         Încotro, Ioane?
-         În lume, Matache, cu ciulinii după noi….  

                                 (va urma, ca postare de fiecare luni)
        



luni, 3 noiembrie 2014

589. Parabola și arta scrierii la clasici (6)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (6)
         (impresii dintr-un caiet licean, rătăcit...)

     Una din marile speranţe ale scriiturii la care visam şi eu, încă din copilărie:

   Charles Dickens mi-a arătat, încă din copilărie, calea către sufletul omenesc. Mulţi uită lecţia dickensiană care ne învăţa încă de prin „Marile speranţe”, că trebuie să ne exprimăm cu sinceritate sentimentele (atât cele de simpatie, cât şi cele de ură) faţă de cei din jur. Mesaj regăsit mai târziu la Gorki, care l-a preţuit foarte mult. Născut într-o familie de mărunţi funcţionali vamali, are o copilărie idilică, iar după întemniţarea tatălui, la vârsta de 11 ani lucrează la o fabrică de cremă de ghete, viaţa transformându-i-se într-un coşmar. Despre acea perioadă Dickens spune că a fost perioada  umilinţelor. Abia pe la vârsta de 16 ani începe să cunoască viaţa de gazetar şi să se refugieze în lumea scrisului. Scrisul său nu pare aplecat spre clocotul sufletesc al omului din romanele realiste ale vremurilor sale, mai curând va păstra un sunet propriu cu reminiscenţe romantice şi cavalereşti (amprentă lăsată de lectura poveştilor orientale din „1001 de nopţi” şi „Don Quijote”). Dar eu cred, după ce i-am citit „Aventurile lui Oliver Twist”, „David Coperfield”, „Nicholas Nickleby” ori „Marile speranţe”, că experienţa unei vieţi chinuite amplificată de o fantezie neobişnuită va pune amprenta pe scrisul său. Să fi crezut, cu adevărat, că mila şi generozitatea, credinţa în inimile bune ar fi în stare să schimbe faţa lumii? Dacă mă gândesc la „Idiotul” lui Dostoievski, această credinţă mi se pare o utopie. Vă las să ghiciţi (cum spunea Dickens), despre domnişoara Havisham din „Marile Speranţe”, cea care mai păstra câte ceva din aerul acela de mireasă înfricoşătoare”, ce o determinase, atunci, să mutileze sufletul fiicei ei adoptive, încercând să facă din ea o cochetă fără inimă. Cine era domnişoara Havisham? Citez din roman: „Tot mai avea înfăţişarea aceea de nălucă, înfăţişarea a ceva care existase odată”.  “Marile speranţe” pare să conţină numeroase accente autobiografice. Cel mai „realist” roman dickensian, Marile speranţe este, cu siguranţă, cel mai imaginativ şi fantezist roman al său, dar şi cel mai poetic, având darul de a impune personaje memorabile, precum Philip Pirrip (cunoscut ca Pip), Miss Havisham, Estella, fierarul Joe Gargery, ocnaşul Magwitch etc. „Marile speranţe” e romanul de maturitate al lui Dickens care i-au consolidat faima. Astfel încât această tipologie dickensiană a caracterelor personajelor, împreună cu întreaga atmosferă a cărţii, au putut constitui modele creatoare fertile pentru unii romancieri moderni. Intre aceştia, John Fowles, autorul Magicianului. Povestea, în sine, e simplă: Orfanul Pirrip Philip (Pip) este crescut „ca în palme” de sora lui; soţia fierarului Joe Gragery. Toate până într-o zi, când într-o zonă numită „la Baterie” din apropierea locuinţei, Pip întâlneşte, răsărind dintre mlaştini, un ocnaş care-i cere sprijin. Înspăimântat, băiatul îi făgăduieşte o pilă şi mâncare, deşi asta înseamnă că trebuie să prade cămara doamnei Joe Gragery şi să renunţe la principiile educaţionale primite de la sora lui. Întors „la Baterie”, cu „ajutoarele” cerute de puşcăriaş, Pip întâlneşte un alt evadat, despre prezenţa căruia dă de ştire primei sale cunoştinţe. După un timp, o urmărire a ocnaşilor pe care o întreprinde un grup de soldaţi îi prilejuieşte lui Pip, spectator întâmplător, revederea celor doi fugari încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, fiecare intenţionând predarea celuilalt, deşi, evident, plasa în care urmau să cadă amândoi era una singură - întoarcerea la galere. Dar, în viaţa tânărului Pip, intervine domnişoara Havisham şi Pip pare a fi uitat episodul cu ocnaşii. Excentrica domnişoară Havisham, este o fiinţă stranie. Pip descoperă, în casa domnişoarei H. că e lipsit de educaţie şi are revelaţia sărăciei şi a prostului-gust ce-i întovărăşesc purtările şi exprimarea. Retrasă, dincolo de oameni şi de timp, trăind în mijlocul unei încremeniri generale (orologiul e oprit, soarele nu pătrunde prin ferestre, etc.), bătrâna domnişoară poartă o jalnică şi bizară rochie de mireasă şi are gânduri şi dorinţe la fel de bizare şi răzbunătoare pentru soarta proprie cu destinul sărmanului Pip. De fiecare dată, Pip este şi ţinta dispreţului şi jignirilor pe care i le adresează Estella, o tânără drăguţă dar înfumurată, adoptată de domnişoara Havisham. Cele două personaje misterioase, trăind într-o casă plină de mistere ascund o taină ce lui Pip i se va dezvălui treptat. Estella fusese înfiată şi crescută de domnişoara Havisham în aşa fel încât să răzbune, prin frumuseţe şi nepăsare (ca urmare a răului ce i-l pricinuise domnul Compeyson, părăsind-o pe domnişoara Havisham în ziua nunţii). Încercând disperat să-i placă Estellei, Pip primeşte lecţiile unei ţărăncuţe cultivate (Biddy) şi încearcă să-şi lustruiască manierele. După mai multe vizite, domnişoara Havisham renunţă la serviciile băiatului şi îl plăteşte pentru că-i slujise o vreme drept obiect de distracţie. Încredinţat lui Joe, cumnatul şi prietenul lui mai mare. Pip devine ucenic şi se bucură de favorurile soţiei acestuia. Furios că nu se bucura de aceleaşi favoruri pe care reuşea să le câştige Pip din partea lui Joe, celălalt lucrător al acestuia, Orlick, îi ofensează soţia, pe doamna Joe, pentru ca mai târziu să o atace şi să o rănească grav. Rezultatul atacului e tragic şi doamna Joe nu-l mai poate indica pe autorul faptei. Ca în romanele cavalereşti, adevărul iese la iveală după un timp, când, Orlick va încerca uciderea lui Pip. Un străin misterios care-i dă, fără vreo explicaţie, două lire îl anunţă că va intra în posesia unei frumoase averi. În consecinţă, băiatul renunţă la slujba ce-l aştepta ca ucenic al lui Joe şi pleacă la Londra. Îndrăgostit de Estella, el se întâlneşte de câteva ori cu ea. Tânăra rămâne în continuare mândră şi inaccesibilă iar binefăcătorul lui Pip îşi declină în cele din urmă identitatea. Toate speranţele acestuia că averea de care se bucura îi este pusă la picioare de domnişoara Havisham şi că o posibilă căsătorie cu Estella era, în acest caz, favorizată, se spulberă. Binefăcătorul lui este ocnaşul ajutat de băiat cu ani în urmă. Condamnat în nenumărate rânduri, cel mai adesea pentru vagabondaj, Magwitch devine partenerul de afaceri al lui Compeyson, cel ce-o părăsise pe domnişoara Havisham în ziua nunţii. Cum în afacerile celor doi exista un aspect murdar, are loc un proces. Compeyson scapă, iar Magwitch, nevinovat, intră în puşcărie. Ulterior, arestat pentru o cu totul altă vină, Compeyson ajunge pe galera unde-şi ispăşeşte pedeapsa Magwitch. Înspăimântat de posibila răzbunare a acestuia, el evadează. Magwitch evadează şi el. Acesta era motivul confruntării dintre cei doi ocnaşi la care Pip asistase în copilărie. Iată de ce, deportat cu mulţi ani în urmă în colonii, unde reuşise să adune o frumoasă avere pe care i-o dăruise lui Pip ca răsplată pentru ajutorul de altădată, Magwitch nu avea voie să revină în ţară. De aceea Pip şi Herbert (un amic cunoscut în Londra) hotărăsc izolarea fostului ocnaş şi, apoi, scoaterea lui din Anglia. Încercarea nu reuşeşte. În timp ce-l transportau pe Magwitch cu barca, afară din Londra, Herbert şi Pip sunt opriţi de cei aţâţaţi de fostul tovarăş Compeyson. Are loc o luptă între foştii ocnaşi, Compeyson se îneacă, iar Magwitch e grav rănit. Arestat, el sucombă înainte de executarea sentinţei de condamnare la moarte. Multe amănunte ale poveştii lui Magwitch dăduse curs unor bănuieli lui Pip care, în urma altor mărturisiri, reconstituise momente din viaţa Estellei. Estella este fiica lui Magwitch. Destinul domnişoarei Havisham e tragic. Ea e victima unui incendiu şi, salvată de Pip, mai trăieşte foarte puţin. Incapabilă de a iubi şi de a-şi alege un soţ potrivit. Estella are o scurtă căsnicie nefericită. Cartea se încheie cu întâlnirea lui Pip cu Estella şi cu speranţa acesteia de a-şi schimba viaţa. Ideea de bază, favorită lui Dickens, că toţi oamenii au dreptul la partea lor de fericire în viaţă, face parte şi din „marile speranţe” ale fiecărui om de pe pământ.

    Cu „David Coperfield”, în mare măsură autobiografică, Dickens lansează ideea că averea exercită un rol nefast asupra structurii sufleteşti a oamenilor iar sărăcia e considerată, în lumea aceasta, un lucru vrednic de dispreţ. Orfan de tată ( înainte cu şase luni de a se naşte ) şi apoi şi de mamă, la vârsta de 10 ani, David Copperfield va cunoaşte asprimea tatălui său vitreg (mister Murdstone) şi a surorii acestuia (miss Jane Murdstone), oameni meschini şi fără inimă. În cele din urmă, David va fi îndepărtat de aceştia. Mai întâi, fu trimis ( de la Blunderstone, comitatul Suffolk, unde locuiau ) la o şcoală din apropierea Londrei, condusă de mister Creakle, iar apoi, după moartea mamei sale, fu silit să lucreze la firma tatălui său vitreg aflată pe malul Tamisei, ca spălător de sticle, cu 6 şilingi pe săptămână. Simţindu-se părăsit de toţi, ca un copil al nimănui, Davy va pleca în căutarea mătuşii lui, pe nume Betsey Trotwood, care locuia în Dover, ce se va îngriji de educaţia lui, suportând cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere. Va urma şcoala doctorului Strong, din Canterbury şi va locui în casa avocatului Wickfield. Îl vom găsi, mai târziu, într-un aşezământ judiciar cunoscut sub numele „Doctors` Commons”. După o scurtă perioadă de stagiatură ( mătuşa plătise o taxă de 1000 de lire ), un eveniment neaşteptat produce o schimbare în viaţa lui David ca urmare a faptului că mătuşa Betsey Trotwood îşi va pierde investiţiile, devenind săracă. Acest lucru nu-l va descuraja pe David, ci, dimpotrivă, îl va mobiliza în găsirea unor mijloace de existenţă. Învaţă stenografia, îl ajută pe doctorul Strong la întocmire a unui dicţionar şi începe să scrie mici nuvele. Tot în acest timp, David se îndrăgosteşte de Dora, fiica lui mister Francis Spenlow, unul dintre membri de bază de la „Doctors`Commons”. Relaţia va înceta pe moment, ca urmare a intervenţiei nefavorabile a guvernantei Jane Murdstone, aceasta nefiind alta decât sora fostului tată vitreg. Romanul lui Dickens tratează şi alte tipologii ale caracterelor personajelor: un prieten din şcoala „Salem House”, pe nume James Steerforth, un tânăr inteligent şi bogat, dar cu un comportament cam ciudat, după ce e introdus de eroul nostru în familia unor oameni de rând (e vorba de familia dădacei Peggotty) dar oneşti (pescar de meserie), se însoţeşte cu micuţa Emily (de care fusese îndrăgostit însuşi micul copil David), o fată adoptată de mister Peggotty, spre disperarea logodnicului ei, Ham Peggotty, ca apoi s-o părăsească iar în cadrul firmei avocatului Wickfield (fosta gazdă a lui Davy, din Canterbury) îşi face loc un personaj ipocrit - Uriah Heep, care reuşeşte prin mijloace necinstite să pună stăpânire pe firmă, şantajându-şi stăpânul şi urmărind mâna fiicei acestuia - frumoasa şi buna Agnes. În ultima parte a scrierii, autorul prezintă, în mare parte, destinul personajelor. David, după o scurtă, dar fericită căsătorie, o va pierde pe Dora, în urma unei boli. Părăsită, de James Steerforth, Emily va fi găsită de tatăl ei adoptiv şi va începe o viaţă nouă în depărtata Australie. Iar personajele negative îşi vor primi, la rândul lor, pedeapsa cuvenită: tânărul Steerforth va muri pe mare în timpul unei furtuni; Uriah Heep va ajunge la închisoare ca urmare a unor falsuri; Littimmer, servitorul şi omul de încredere al lui Steeerforth, va fi şi el închis pentru furt, etc. Astfel o mai veche mărturie a lui Dickens de a scrie cărţi prin care cei buni şi oropsiţi să fie răsplătiţi în viaţă iar cei răi, hrăpăreţi şi nepăsători la suferinţele altora să fie pedepsiţi, se materializa prin scrierea acestui roman devenit şi crezul copilăriei mele naive în biruinţa dreptăţii şi adevărului în lume, credinţă pusă din nou la îndoială, mai târziu, în căutarea adâncimilor sufleteşti şi descoperirea mecanismelor după care se ghidează societatea şi lumea în mersul ei, după citirea bibliei.