vineri, 29 iunie 2012

188. Dintre sute de catarge... (Tinereţea poeziei)




De la Mizil, Lucian Mănăilescu îmi trimite, în format electronic, revista “Fereastra”. Mă bucur să o răsfoiesc şi să dau peste poezia celor care bat la porţile cetăţii numită „Poezie”. Mă aplec cu drag asupra celor doi „poeţi ai lunii iunie”:

1.      Bianca Dan.  Deocamdată „în haine de soldat” scrie poezie într-un decor intim, în care ploaia, tăcerea, iubirea, lumina, fluturii... sunt elemente de care i se agaţă sufletul din care „ţi-am croit veşminte”... („ca să mă părţi cu tine/când ţi-e frig”)

                                       „dă-mi puţină lumină să alung fluturii
                                        pe tâmpla rece a soarelui voi juca darts
                                        e plin de flori Gepeto şi miroase a humă
                                        cobori din trupul meu ca pe o trambulina
                                        omul negru stă mereu după uşă
                                        trezeşte păpuşile, e târziu...”
                                                                              (Supraplin)
Cât despre influenţele ce se desluşesc în această poezie... cititorul va observa în unele versuri, o preocupare a tinerei poete pentru înţelegerea filosofică a timpului în care a coborât „cu plasa pentru fluturi”... „sub un cer îmbrăcat în ploaie”, în uimirea cuvintelor. Când spune ( în poemul „Pe mare”) că „ploaia îl fură pe Dumnezeu/ din visele noastre”, începem a tresări, fiindcă, de aici încolo, realitatea poeziei o va arunca înspre izvoarele acestei grădini de învăţături diverse, al cărui scop e s-o pregătească pentru ziua de mâine.

  1. Adrian Velea.  Înclină spre o discursivitate a poemului, ţinându-ne o „lecţie de economia sufletului”, pornind de la o simplă „fereastră uitată deschisă”. Acest odios destin, al unui poet închis în „ultima cameră de hotel din Atlantida” ar trebui să ne facă şi pe noi mai atenţi la toate cele ce i se va întâmpla poetului. Dar lui nu-i pasă: „poemele astea sunt scrise în ultima cameră”.... „mai strâmtă decât lumea” şi unde se petrec, şi lucruri ne-pământeşti (ca în orice poezie suprarealistă). Cităm: „un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei”. Ce explicaţie să preferăm? Cei ce resping din prima clipă supranaturalul, vor socoti că totul este o coincidenţă, asemeni figurilor născocite de norii în mişcare, asupra cărora „funcţionează gravitaţia”. O coincidenţă, un joc suprarealist? Să vedem:
                                          „un vierme cu frac şi papion de-ar încânta
                                           cu valsuri din chopin
                                           cât despre lună, propun s-o uităm!,
                                           au scris prea mult romanticii despre ea;
                                           acum doar poetesa sapho, goală,
                                           ar lua-o drept minge de handbal”
                                                                    (O cină romantrică, puţin suprarealistă)
Cine ar putea face, stârnindu-l pe tânărul poet, să refacă zidirea acestui poem din cuvinte mai durabile decât  gresia şi metalul? În timp, poate îşi va răspunde de nu va fi ajuns cumva, la capăt. Sperăm că nu! Pentru că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici „ziua în care poezia nu a salvat lumea”, după propria-i mărturisire.     

joi, 28 iunie 2012

187. Un poem pentru dumneavoastră (Epistolă...)




Epistolă celui nenumit


Cînd atingi această carte, atingi viaţa unui om -
Nu te-mpăuna cu gîndul c-ai sădit cîndva un pom;
Cînd păşeşti aceste trepte, rugămintea să ţi-o faci
Pitulat în aste rînduri ştiu ce simţi şi-atunci cînd taci
Şi umblînd pe-aceste ţărmuri, prinos inimii să dai
Ca atunci cînd baţi cu teamă chiar la porţile de rai.
Poeziei, ţărm de vrajă am visat să-i pun în rond
Ca la apele morgane, vara, hăt la orizont!
Am cîntat caişii, merii, prunii, floarea de gutui
Dar ca valul spart de coastă pier în dragostea dintîi
Şi culcat cu-n braţ sub capu-mi, ochii ţintă către bolţi
Am sculptat cu gîndu-aiurea  ne’mplinirile din sorţi
Părăsind aceste rînduri să nu uiţi măcar în parte
Că atingi şi viaţa mea, cînd atingi această carte.

(Din vol. „Cu marea în suflet”, 2005)

miercuri, 27 iunie 2012

186. Cronica acestui anotimp... (Noi mizăm pe împreună)

Noi mizăm pe împreună  (pamflet)

  1. Odată cu arestarea lui Adrian Năstase, părea că  a căzut Sistemul Democratic al Aroganţei şi Sfidării instaurate de democraţia originală de după revoluţie şi impuse poporului român. Ar fi fost un început la care toate forţele politice ar fi urmărit să nu ne abatem de la această nouă direcţie la care să fi convenit cu toţii. N-a fost să fie aşa. Destinul nostru pare a fi altul. Stafia împuşcatului are alte planuri cu noi. Omul care s-a aruncat în calea glonţului plecat aşa ca din întâmplare prin biblioteca lui Adrian Năstase, a ajuns o ştire în batjocura şi cinismul comentatorilor de televiziune. Televiziuni care împing această întâmplare până la exasperarea urechilor noastre. Cel mai negru în cerul gurii, burul de la servicii secrete, Robert Turcescu, încă mai scoate pupeze şi coţofene din şăpcălia sa de colonel „câştigata” peste noapte, şi asistăm după o săptămână de la evenimente, la tocat în continuare nutreţ la o masă în doi. Murătura care are acru şi în galoşii de coafeză a Justiţiei (faceţi-ne hatârul de a nu-i mai pronunţa numele), ne-a demonstrat încă odată, că dacă Patapievici i-ar da pe mână o mitralieră (cum sugera într-un articol despre români), asta n-ar ierta pe nimeni. Scuipăm în sân, ca la vederea filmului cu Drakula făcând sex în cavou.
  2. O imensă tristeţe pentru această ţară, tot ce se întâmplă cu neamul acesta, impus să asiste la telenovele după telenovele, după ceea ce s-a întâmplat cu nelămurita tentativă de suicid a lui A.N. Suntem în planuri paralele şi diferite de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în casa Năstase. Mulţi îşi dau (vrei-nu vrei) cu părerea, că aşa dă bine la români. Suntem un popor asmuţit împotriva propriilor semeni. Ciorile lui Hitchock bezmetice, asmuţite asupra unor ciori bacoviene de pe craca cimitirului, lipsesc deocamdată din acest decor sinistru. Presimt că pentru tot ce ni se întâmplă nouă românilor, stafia împuşcatului va turna în continuare filmul acesta, până când „cineva” – persoană importantă, de! - va plăti ca un torţionar de rând.
  3. Aţi urmărit vreodată o cârtiţă argintie de deşert, vânând noaptea termite, furnici şi alte gângănii nocturne? Intraţi pe OTV şi veţi vedea, mai totdeauna, două astfel de cârtiţe, dialogând tet-a-tet, cu toate simţurile pregătite, în căutarea prăzii. Aşa ceva nu se poate rata. E un spectacol pe care n-aveţi voie să-l rataţi pentru că în curând li se vor stinge lumina ce li s-a dat ca pomană, săracilor.
  4. Dezvăluiri la nivel de ghicitoare „moştenitoare” ale celebrei mama Omida, vin pe tunelul de scurs informaţii între şeful de la DNA şi reprezentanta justiţiară a PDL la Parlamentul European. Multă vreme ne-am întrebat cine este cucuveaua de pe ţigla Cotrocenilor şi n-am putut da un răspuns. Răspunsul l-am găsit vizionând „Naţional geographic”, unde am văzut cu ochii mei, cameleonul ieşit dimineaţa la soare pentru a-şi încărca bateriile în vederea atacului de peste zi. Cât de curând va face un pas greşit şi-i vom auzi ţipătul final. Aşteptăm până îi va creşte bretonul cucuvelei, ca rămasă fără vedere, să facă şi acel pas aşteptat de cei de jos, muritorii de rând.
  5. Haiducul vorbitor de la OTV, are în minte ecuaţia palpabilă a tot ceea ce se petrece la toate televiziunile: Elodia este scenarista care a pus la cale „ca pentru români”, povestea tentativei de sinucidere a fostului prim ministru. Ai dreptate măi Barbule (pe care, unul dintre cei aflaţi în direct cu intervievatorul ot(ră)v-ist, i se pişa fix, pe freză); uită-te în ochii noştri şi promite-ne că o vei aduce şi pe Elodia în direct, să mărturisească odată cuvintele tale magice „aşa e!”
  6. Ştiaţi? Eba se mărită la toamnă. E clar! Se vor umple atunci, televizoarele noastre de sida. Marinarul suprem îşi spune rugăciunea, seara, împreună cu mama cenuşăresei. Ea a moştenit credinţa (avută şi de Dostoievski, în „Idiotul”) că-l va salva pe „motănel” al ei de la apropiata suspendare şi vor tăia împreună tortul miresei. Cu sau fără lăutari, vom fi şi noi martorii evenimentelor (sper să mai apucăm, dacă nu ni se mai înscenează câte ceva).
  7. Dar a venit şi ziua de marţi (ziua în care legase Păcală vaca, de copacul promisiunilor), când după un ocol prin spitale şi televiziuni telenovela noastră a luat sfârşit. Adrian Năstase merge, în sfârşit, la puşcărie. România poate să meargă mai departe. Încotro? Noi mizăm pe împreună. Dar, atenţie! Procesul acela absurd gândit de Kafka într-un roman celebru, va continua pe pielea a milioane de români, supravegheaţi de sâsâitul şarpelui… „Dotoore!”. În difuzoare veţi auzi însă, un hămăit, hăhăit… care sună ca dracu!         

marți, 26 iunie 2012

185. Din caierul vremii... (Când abia desluşeam lumea)


Când abia desluşeam lumea

 Un copil care s-a născut la sat nu are cum să nu se regăsească în cele scrise de Marin Sorescu prin volumele lui despre „La lilieci”. Spun asta pentru că şi eu sunt născut la ţară şi nu pot simţi altfel. Şi, tocmai de aceea, şi eu am trăit aievea cele spuse de autorul cărţilor de poezie “La lilieci”. Îmi amintesc şi vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Mi-aduc aminte, că odată, bunica m-a luat cu ea la cimitir, să tămâieze crucile. Dinaintea unei cruci de lemn (abia se mai zăreau câte ceva din cele înscrise cîndva pe cruce) m-a pus bunica în genunchi să mă rog pentru cel mort, dar şi pentru mine. “Aici a fost îngropat fratele tău Tudor. Primul copil al lui taică-tău... Mai târziu te-ai născut tu. A ţinut să porţi acelaşi nume”. Am fost mirat să aflu că purtam acelaşi nume cu al celui îngropat sub crucea aceea, dar de teamă sau alt instinct, nu am pus întrebări. Am închis ochii (plângeam cu adevărat, nu ştiu!), dar ca să vadă bunica şi să creadă că eram sincer. Şi ciudat: pâcla întunericului de pe ochii mei s-a risipit şi l-am văzut pe fratele meu Tudor, aşa cum mi-l descria bunica: într-o cămăşuţă nouă cu buline roşii, care-i venea până la genunchi. Cineva îmi sufla în ureche: “Ăsta-i fratele tău, Tudor, cum te cheamă şi pe tine”. Iar eu mă uitam la el cu uimire. Când mai purtase el o cămăşuţă curată? Că eu nu ţineam minte! Bunica mi-a mai arătat o cruce , de-acum aproape ştearsă. „Iar aici, se află un alt frate de-al tău, Constandin. Şi el, mort demult. Chiar mult mai înainte. Era primul copil al Ioanei, mama ta. O boală grea l-a răpus pe la doi anişori. Să fi avut ceva mai mult, nu mai ştiu”. Dinspre capela cimitirului venea un zumzet ca o vibraţie de clopot: „În noaptea când a murit el, te-ai născut tu, să ţii minte asta!”. „Care noapte?” am întrebat. Bunica a crezut că am scâncit ceva, şi a simţit să mă liniştească, trecându-mi mâna pe după cap. Am mai fost şi singur, după aceea la cimitir, să mă încredinţez şi să pot realiza că era vorba despre fraţii mei,  unul mort după naştere la câteva luni, celălalt, după câţiva anişori acolo. Şi că nu era vorba despre altcineva. Şi, să mă rog pentru liniştea lor printre îngeri. Uneori, reveneam acasă plângând  pentru soarta celor doi. “De ce plângi?”, m-a întrebat tata mult mai târziu, când eram cu el, la morminte. “Nu, nu plâng, sunt doar năzăririle mele!”. „Ai grijă, a spus tata, să nu rămâi cu năzăririle astea toată viaţa”. Prin 2007, după moartea lui Victor Frunză, am fost la Rm-Sărat pentru a participa la îngroparea urnei cu cenuşa rămăşiţelor sale (aduse din Danemarca de fiul acestuia), în albia râului din apropierea locurilor, în care s-a născut dizidentul Frunză. Am participat la ceremonial, dar în biserică, la slujbă, am simţit că un piston invizibil din podeaua bisericii, mă ridica în sus oricât vroiam eu a mă împotrivi. Am crezut că e doar o iluzie, dar la un moment dat (oricât m-am opus), “cineva” mi-a împins în sus piciorul stâng de era cât pe aici să cad grămadă. Pe aproape se afla scriitorul D. I. Dincă încercând să mă sprijine şi, neînţelegând ce mi se întâmplă m-a privit cu luare aminte. Şi, vă spun sincer – NU ERAM ameţit. Atunci, ce? Să fi fost o altă năzărire de-a mea? Nu vreau să-mi explic ceva anume, pentru că am intra în domeniul enigmelor despre care poetul de la Sărăţeanca, Ion Gheorghe, spune: „Dar cercetaţi cartea/ înţelepciunii, ciclurile migraţiei la cicoare!/ Veţi înţelege cum au mers/ neamurile mele/ din loc în loc ducându-şi locul/ de-acasă-/ Acelaşi sacru spaţiu înfiorat de talăngile turmelor./ Dar Vremea tuturor e maica mea,/ cu ochi de cicoare, albaştri ca ai Herei din Troia.”…Şi asta, pentru ca viaţa şi omul să triumfe şi să ne uimească! De, poetul „liliecilor”, stârnise pesemne, multe furtuni în gândurile mele…


luni, 25 iunie 2012

184. De veghe în lanul cu cărţi... (Lidia Irina Maria Bighei)



Lidia Irina Maria Bighei: Umbre şi întrebări care duc încotro, fiecare

Cartea ce mi-a fost dăruită, pentru a lectura „câte ceva” (spunea cel ce mi-a înmânat-o), continuă proza şi lirismul, pe linia autorilor care scriu, fie pentru un Jurnal intim, fie ca observaţiile unui simplu cetăţean al lumii să ajungă la cititorul de pretutindeni. Lidia Irina Maria Bighei (învăţătoare pensionară de prin părţile Cislăului de Buzău) nu este o visătoare – chiar dacă scrie proză şi poezie cu gândul la vremuri apuse -  dar, nici prozatoarea ce ar putea meşteri povestirea cu resurse, pentru a fi cel puţin interesantă, ca orizont stilistic şi tematic. Se dovedeşte a fi doar un bun cunoscător (narând fluent) al omului şi un iubitor al lui. Cartea „Înşiră-te mărgărite!... (proză şi versuri), a apărut la Ed. AncaPrint, 2012. Ni se mărturiseşte (prin glasul autoarei), a fi cam a şaptea carte, în ordine cronologică. Nu am luat cunoştinţă de celelalte. Aceasta, cuprinde un număr de 16 povestiri cu tematici diverse, grupate pe capitole: 1) „Povestiri cu caracter ştiinţific” (din care „Povestea maramei de borangic” îţi răsare dintre celelalte proze, ca o frunză haihue ce-ţi întoarce în timp, amintiri care au lăsat amprente la acele vremuri când se petreceau toate acestea. 2) „Descrieri” – ce pornesc pe urmele descrierilor făcute de Calistrat Hogaş, prin munţii noştri. 3) „Chipuri dragi” – cu o tulburătoare amintire despre „Fata neichii”-, o bătrână cunoscută pe vremea când autoarea se afla în gazdă, în acei câţiva ani de început de învăţământ la o şcoală de la ţară...  4) „Întâmplări, amintiri...” povestind (celor care n-au apucat acele vremuri, în „Amintiri din anii colectivizării”) episoade dintr-o sbuciumată epocă a trăirilor în satul românesc de prin anii 1960-1962... şi 5) Despre „Premoniţii”. „Înşiră-te, mărgărite!...” este o carte simplist de scrisă, în care autoarea a aşternut rânduri cu prea multă sensibilitate, şi (spune editorul) „de fapt strigătul Liei nu este altceva decât dorinţa după o lume perfectă”. Autoarea, se adresează îndeosebi, elevilor din învăţământul primar şi celor câţiva interesaţi, din învăţământul gimnazial (mai cu seamă, am zice noi, celor dragi şi apropiaţi dintre prieteni), pentru a le oferi câteva informaţii despre producerea mătăsii, albinărit, geneza peşterilor, lumea satului, (apusă odată cu colectivizarea), dar mai cu seamă despre oameni, iubirea de semeni şi fiinţe necuvântătoare, şi neţărmurita măreţie a unor vremuri ce a prins omul între două anotimpuri în descompunere. Dar, din toate aceste bijuterii intime, ca un fir roşu, te încearcă un gând: cât timp e viaţă, e şi speranţă!    

joi, 21 iunie 2012

183. Un poem pentru dumneavoastră (Iar...)




Iar  …

Iar ne dă roată la horn cucuveaua
Iar or  să crape icrele-n peşti
Inchide uşa şi trage perdeaua
Gaura cheii să-ţi ceruieşti.


Trece pe străzi vânzătorul de vorbe
Ciuma atâtor fărădelegi…
Noi, ne-aruncăm leuşteanul în ciorbe
Visând la prânzul, mai marilor regi.

(Din vol. "Cu marea în suflet", 2005)

miercuri, 20 iunie 2012

182. Cronica acestui anotimp... (VI)



Vorbe... şi proverbe (pamflet)

  1. PDL fierbe în sucul propriu. Am ajuns din nou la spusele lui Ilici cel nemuritor, cum scriam mai deunăzi. Şi, acum (după scandalul din PDL) unii reprezentanţi din sânul partidului, vin la TV şi spun: „dacă se va demonstra că aşa s-a petrecut”... ca şi cum ar veni de pe Marte. Ei sunt străini de tot ce s-a întâmplat! Eu cred că vin din grote şi-n grote trebuie să se întoarcă. Nu la discotecă, nu la numărat bile în parlament, nu la tras cu dinţii de scaune, cum se tot vorbeşte. Vorba ceea: sub piatra cea mai frumoasă, scorpia ascunsă era! Nu-i aşa? Mare e Dumnezeu, dar meşter e şi dracul care s-a strecurat printre ei.
  2. Tocurile, genţile şi decolteurile cât mai afişate a fost modul prin care puterea a ţinut piept crizei. Se poate spune şi aşa, nu? (Din punct de vedere al puterii tocmai prăbuşite). E adevărat că Baconski e un brand. Dar şi „pinalti” e un brand. Depinde din ce punct de vedere pui problema! Disputa dintre Baconski şi Gheorghe Ştefan (zis pinalti), e una proverbială. Ia te uită cum a pus orbul să descâlcească ghemul!
  3. „Ştiţi cu toţii unde s-au dus banii...”, le riposta Elena Udrea, colegilor de partid care au început să-şi mai ridice ciocul. Şi ăia de ce tac? Vorba lui neica Stavrache din schiţa lui Caragiale „În vreme de război”: „- Lasă covrigul jos, hoaţo!... De mici vă-nvăţaţi la furat, firea-ţi ai dracului!”. Şi, uite aşa, vorba proverbului, se va alege udrea-urda din zăr! A naibii dilemă. Na, de prinde chelul şi i-ai părul!
  4. Se protestează împotriva cui nu vrei şi pentru cine nu vrei, în ţara asta! Dacă Patapievici e cerut de manifestanţi să rămână la conducerea ICR, eu nu mă raliez de partea unor artişti români care cer azil imaginar în Canada, în scopul aceste cauze, ci voi cere Parlamentului ţării, nici mai mult nici mai puţin, un azil real pe faţa nevăzută a Lunii, de-acolo de unde n-aş mai vedea cu ochii Pământul în ochi pentru caricatura pornografică făcută de acesta lui Iisus. Asta, ca cine-o scuipa după mine în sus, să-i cadă scuipatul în obraz. Dar, spuneţi şi domniile voastre: să-mi ard eu căciula pentru un chitic? Zău aşa! Nu se merită.
  5. „Chiar dacă nu mai am guvernul meu”... spune Traian Băsescu, atrăgând atenţia celor care credeau că România are un guvern. Q.E.D. Eu unul, înţeleg că România nu a avut guvern, dar, mă miră că, şi acum, unii susţin că nu T. Băsescu a confiscat un guvern al României în scopuri personale şi trec cu uşurinţă peste... „necesarele” adjustări în viaţa populaţiei Românie, sărăcind populaţia până la exasperare. Şi, vom vedea că, deşi, nu e trecut pe lista oficială de la C.E., îl vom afla printre primii ce se vor îngrămădi la intrare. Pesemne, prin luarea mea de poziţie, unii vor spune că am uitat de zicala: „Nu zădărî câinele care nu-ţi face nimic”. Probabil că eu nu am văzut nimic, dar, să-i sară iapa cui a văzut ochii!
  6.   După hăhăiala cu „dóttore” aş vrea să ştiu, când va plăti „autorul” principal al PLAGIATULUI unei preşedenţii de tip machiavelic, copiată ad-literam. Ca să vezi!  Fie şi cu un singur ochi la vedere, plagiatul dintr-o limbă pe care tu o hăhăieşti şi o behăi ca un batal tătăresc, mi se pare un drum lung ca de la Pământ la Lună. Războiul dintre palate, poate dura ceva mai mult decât cel de 100 de ani. Ca să ne lămurim: eu cred că Băsescu s-a pus ca găina în mijlocul grămezii, trimisă acolo şi de autorul imaginii pixelate, cu „laba” preşedintelui surpins de camere, tocmai plesnind în figură un copil. Cert e, că Băsescu are în traistă un os de ros pentru acoliţii care-l susţin, dar, e un os gol pe care nici câinii nu-l mai vor. Ia, ia şi de la Băsescu!...
  7. Cel care a inventat imaginea omului politic cu „broasca din gât” a cam avut dreptate, în sensul că cine urlă şi muge mai tare, fie la TV ori mas media, nu mai spun, în Parlament, are asigurat din partea publicului, votul şi adeziunea. Chiar atât de naiv să fie cetăţeanul nostru de data asta, neturmentat? De aceea nu stăm noi „nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici altminteri”... şi pentru asta, să ne ierţi domnule Caragiale! Şi azi, parcă ne-ai citi pe slove!  

marți, 19 iunie 2012

181. Din caierul vremii... (Prins între lumi paralele)




      Prins între lumi paralele
„...de fiecare dată (spune Liviu Ioan Stoiciu), păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflată mereu „pe prag” şi „între”, fragmentară, care te trece pragul înainte şi înapoi...”. Mă aplec asupra unui poem, în care poetul scria: „viclenia timpului: un zmeu (faţă palidă), care sare de pe/ un cal de bronz jos, după ce ies înainte/ şi zice să-mi distragă atenţia: «se dau cartele numai/ ceferiştilor din mediul rural care/ nu posedă pământ», şi continuă imediat: cum vrei să ne batem,/ în luptă dreaptă sau.../ bă te şterg de pe faţa pământului...” (La ferăstruică). Desprinzându-mi ochii de pe carte, pe mine, gândul mă duce la imaginea copilului ce stă la fereastră (şi el, cu gândurile lui) – o lume acolo înăuntru, o lume acolo afară – deoarece, privind pe fereastră, zările văzute hăt departe pot fi atrase de câmpurile magnetice ale creierului şi, aduse în odăiţă, chiar îngrămădite ca întâmplări şi închipuiri ce vor deveni ecou în cele ce va începe să-şi imagineze. Şi, ca mai ieri, prin fereastra casei de la ţară, la care mă postam uneori privind în afară, parcă o văd pe Lina (vecina noastră de pe vremea copilăriei): tuna şi fulgera pe afară, ploaia începuse năprasnic, amestecată cu pietre de gheaţă. Lina, în cizmele mari, neverosimil de mari, ale moşului ei de 80 de ani, orbecăia prin curte – parcă făcea chirpici cu cizmele alea – şi striga ca nebuna: „pui-pui...pui pui pui, pui-pui!”. Mi-a atras apoi atenţia, glasul hodorogit de atâta tutun al moşului Lixandru, socrul ei: „fa zărghito, lasă dracului puii ăia şi intră-n casă odată. Nu vezi ce se prăvale din cer?”. Lina bodogănea ce mai bodogănea, afurisindu-l pe moş, că aşa cum îşi trăsese cu o mână izmenele pe unde fusese pe afară, putea şi uşa aia s-o tragă după el, să nu lase puii să iasă din tinda casei. De dinapoia ferestrei, copilul ascultă toate astea, până nu se mai auzi nimic dinspre gardul vecinei. Deşi se uita prin acea fereastră, în continuare, o altă imagine i se perinda pe dinaintea ochilor. Era imaginea gândului. Se vedea pe el însuşi, elev preşcolar, tocmai intrând pe uşa din dos, de la polatră, în locuinţa închisă prin faţă de părinţii care plecaseră de câteva zile, la moară la Inghezu de Cobadin, să macine grâul. Trecând prin dreptul coşului de nuiele, aflat sub talpa unor rafturi de lemn, unde maică-sa pusese pe ouă cloşca, i se păru că un cap de pisică se iţea de sub cloşca pusă la clocit. Se întoarse din drum, curios, pentru a se convinge că ceea ce zărise nu fusese o vedenie de copil. Şi, într-adevăr, de sub cloşcă se iţea capul pisicii pe care o dăduse dispărută din casă, în ultimele zile. Nu-şi mai amintea de unde năvălise furia aceea împotriva pisicii, despre care crezuse, instantaneu, că se vârâse acolo în coş, pentru a mânca ouăle de la cloşcă. Tot ce reţinea, era groaza cu care apucase pisica de urechi, o trăsese de sub cuib şi fugise afară trântind pisica de pământ, de câteva ori. Apoi, cum o azvârlise pe maidan şi alergase la cloşcă, de o dăduse la o parte pentru a se convinge de ouăle mâncate. Nu mică i-a fost mirarea să descopere, în coş, toate ouăle, intacte, şi într-un colţ al coşului, abia mişcând, fără să le fi dat ochii încă, vre-o patru pui de pisică, abia născuţi. Încremenise. Luat de val, tocmai făcuse o crimă. Alergase înapoi, pe maidanul casei, unde azvârlise pisica, dar aceasta nu mai mişca. Îi dăduseră lacrimile de ciudă. Reţinuse doar, cum luase pisica, o învelise într-o flanelă de lână şi o pusese în spatele sobei de copt pâinea, undeva la soare, cum alergase înapoi la micii pisoi, de-i cără şi-i băgă sub flanela de lână, lângă pisica maltratată. Nu-i rămânea decât să se roage la Dumnezeu, pentru iertarea faptei sale necugetate. Şi, Dumnezeu i-a ascultat ruga. Spre seară, a zărit pisica, clătinându-se pe picioarele de dinapoi, dar, cum îşi căra puii înapoi în coş. Deşi ar fi vrut să se dezlipească de fereastră, pentru a şterge din memorie acea imagine dureroasă, copilul a rămas la fereastră, mai aşteaptă să o audă pe Lina strigându-şi puii, pe zmeul care sare de pe calul său de bronz cerând o luptă dreaptă autorului, pe ceferişti sărind valvârtej din gherete, să dea drumul trenului (că o dată îl sperie pe copil, sirena locomotivei)… „şi înţelegi: era cât pe ce să-i/ calce trenul oile...” – oi ce uitaseră şi ele să mai pască pe coala pe care citea copilul – ...„şi mama trenului şi bariera tot deschisă a rămas”. „- Ce s-o fi întâmplat, mai apoi, cu pisica aceea?”- dar oricât, întrebarea alerga prin labirintul memoriei, în căutarea unui răspuns, mai multe, copilul nu putu afla. Doamne, cum se mai încurcau drumurile, gândurile, trenurile şi toate celelalte, în mintea copilului de atunci! Pentru ca, astăzi, un alt copil şi un alt autor să-şi întindă din nou mâna şi să plece aşa dintr-odată, în lumea asta largă, visând, ca mai sus, în cele două lumi paralele.  

luni, 18 iunie 2012

180. De veghe în lanul cu cărţi... (Lucille Ioná)



Lucia Ioniţă: Dialogul slujnitorului lui Dumnezeu cu lumea


  Aceste „note fulgurante... gânduri-note-idei” (cum le numeşte autoarea Lucille Ioná – Lucia Ioniţă, în realitate -), în cartea sa „Adieri de briză”, 2012  - cu titlu metaforic -  se combină în filosofia proprie (de concepţie a cărţii), sub forma unor noi dialoguri imaginare, ori chiar reale, între Estera şi prietenele care i se confesează, adică, cele ce i se alătură la dialog prin întâmplările vieţii, spre „aşi căuta sufletul şi a nu-l lăsa rătăcitor în meandrele lumii”. Autoarea, demult aflată la pensie, fostă stareţă monahală, îşi continuă prin scris, dialogul avut cândva cu enoriaşele sale. Între clocotul sufletesc ce-l descrie în planul existenţei afective din aceste dialoguri de sfântă taină cu prietenele (fiinţe rătăcitoare pe pământ aflate şi ele în căutarea lui Dumnezeu) şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări despre viaţa sinelui (a celui de pretutindeni), stă rostul şi înţelegerea omului de a prelua suferinţa Mântuitorului. Atmosfera spirituală din aceste dialoguri de suflet, cu cei din Oază (un aşezământ ridicat la câmpie, ca azil pentru bătrâni) are „ceva” din culoarea straielor monahale: „culoarea pocăinţei” (cum o defineşte autoarea). Întreaga făptură a naratoarei participă la dialogul expunerii, pătrunsă parcă de necesitatea spunerii despre viaţa materială şi imaterială (suferinţă, bunătate, aşteptare, speranţă, politeţe şi impoliteţe...) iar gândul  îi este în permanenţă străjuit de învăţăturile Psalmilor şi faptele Apostolilor, spre a mări Lumina raţionamentului şi deschide sufletul spre o nouă povaţă. Lucille Ioná ne învaţă şi cum trebuie să privim credinţa. Nu-mi pot închipui o bunică vorbind filosofie cu nepoţelul ei, lângă gura sobei, aşa cum citind-o pe autoare, nu mi-o pot închipui stând la ceas de mare taină cu preietenele sale, depănând poveşti, ci (ca odinioară în chilia lui Daniel Sihastru) asistăm la acea curăţire sufletească, prin Rostire. Iar vorbele, îi vin din inimă şi ne vorbeşte nouă tuturor prin intermediul dialogurilor, despre cei din Oază, oameni receptivi sau în stare de a fi receptivi. Ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu şi despre abisurile în care cade omul care se îndepărtează de flacăra lui. În aceste dialoguri, autoarea ni se expune cu sufletul deschis, încăpător de atâta spiritualitate, ne învaţă principiile Dialecticii, ale purităţii sufleteşti şi ale Extaticei dinaintea acestei lumi create de Dumnezeu. Ne smerim în faţa acestor dialoguri de învăţătură a sufletului, pentru că înţelegem limpede la ceea ce vrea Dumnezeu de la om: autocunoaştere, desăvârşire şi spirit înalt. În povestiri simple şi accelerate de arta comunicării, prin dialog, autoarea ne vorbeşte despre copii, despre bătrânii ajunşi la neputinţă, despre animalele de pe lângă casă, având în sprijinul vorbelor de duh, un întreg arsenal de învăţăminte din părintele Galeriu, poetul german Rilke, filozoful Pascal, pildele Mântuitorului, sau sfaturile Eclesiastului, ori învăţătura celor 12 apostoli ai săi... Pe bună dreptate starea de levitaţie divină a unor gânduri încărcate de lumină şi pace din aceste dialoguri, dă motivaţie deciziei autoarei de a-şi limpezi unele trăiri şi simţăminte autentice şi prinde cititorul într-o ipostază de posibil personaj de conversaţie, al treilea, desigur. Cuvintele, ca şi faptele neplăcute lui Dumnezeu, „repercutează” ....adică, explică Estera, la nedumerirea câte unei interlocutoare ce i se confesează, se întorc împotriva celui care le proferează. Ne uimim şi spunem: câtă risipă de gând şi smerenie în faţa Omului simplu şi încredere în tăria Cuvântului simplu, care indică confesorului Calea arătată de Dumnezeu. Lucille Ioná va rămâne scriitoarea care a trecut din marea noapte a Fiinţei care se rosteşte, prin scris, în Fiinţa profeticului care a adus celor din jur arta comunicării cu fiecare carte scrisă (aceasta fiind a şaptea sau a opta). 

joi, 14 iunie 2012

178. Un poem pentru dumneavoastră (Sonata la pian)



Sonata la pian

Cunosc un ţărm de mare cu trestii lîngă ape
Unde demult, o fată  cu chip copilăros
Plecase să culeagă şi muşchi şi scoici de mare
Dar nimeni nu mai ştie, cîndva să se fi-ntors.

Vuieşte şi azi marea ca o dorinţă veche
Si luna-i plimbă voalul, naiadelor pe mal
Cînd craii lumii-n noapte ( treceau), ce mai pereche!
Alături de domniţe, la neştiutul bal.

Departe, unde cerul se unduia sub ape,
Pescari ca-ntr-o fîntînă… din vest la rasărit,
La somoni dau cu undiţi, veghind să nu le scape
Si-a nopţii, felinare, scîntei de jar, cernit.

Dar, mari talazuri muşcă din ţărmuri fără teamă…
Ca un popor de fluturi, ce-n ziduri se izbesc.
Furtuna se porneşte şi-i gata să ia vamă,
Corăbiilor – care -, prin lume rătăcesc .

O vrajă, aici, se leagă; în noapte cai de mare
Cu coamele de sare din ape se desprind
Si veacuri după veacuri, o rază călătoare,
Va mai găsi poeţii,  pe ţărmuri rătăcind.

miercuri, 13 iunie 2012

177. Cronica acestui anotimp... (V)



  Chiar dacă Grecia pierde, dragostea e prezentă. (pamflet)      

  1. A început campionatul european de fotbal. Chiar dacă Grecia pierde, dragostea e prezentă pe stadioane. Iar agitaţia din ţară a încetat, semn că votarea a trecut. Prezenţa de peste 60%, nu se datorează puşcăriaşilor, care şi ei au fost prezenţi la votare, ci cu totul altor cauze şi toate pe fondul de nemulţumire în masă. Bine că PP-DD a luat doar 10%. Credeam că avem mai mulţi „barbieni” agitaţi precum moleculele browniene, printre noi. Cel mai tare a ajuns la Deveselu. Suntem în siguranţă! Acum, după pierderea puterii, politicienii PDL ca într-o frescă de Goya, se dau pe spate şi spun: „Doamne! Ce am mai prostit poporul acesta!”. Am uitat – se vede că nu citim îndeajuns – că somnul raţiunii naşte monştri.
  2.  Ilici e nemuritor! Sugestia mi-o transmite, cine altul decât un alt brownian al televiziunii precum Robert Turcescu, care încă mai crede că va câştiga PDL. Cineva ar trebui să-i arunce în cap o găleată cu apă să se trezească. Sau mai bine, lăsaţi-l aşa! Va fi mereu prezent la rubrica „mortul zilei” a lui Radu Banciu de la ora 11 de pe B1 TV.
  3. După alegerile astea, nu se mai aude mai nimic despre Elena Udrea. Se spune că ar proba un cal alb şi că-i tare ocupată. Cineva, însă, e tare curios, dacă antrenamentul îl face pentru „înainte” sau „după”, cum ne-a demonstrat Nuţu Cămătaru cu acel cal negru ca pana corbului. Păi cum aşa: nu mai e „lumina învierii” cum plusa Roberta Anastase, ori „motorul” PDL-ului, „soarele care răsare doar la Bucureşti”, „ora exactă”, „blonda de la Golden Blitz, că „nici mama când trăia” (după unii) nu merita atâtea epitete… ptiu, ptiu, ptiu, dar astfel de „urdori” ale unei societăţi lovite de dambla, doar pe vremea Elenei Ceauşescu se întâmpla. Cât p-aici să schimbăm imnul adormirii şi să băgăm oda proslăvirii.
  4. Partidul (e vorba aici de PDL) a salvat ţara şi a plătit azi la urne – spune „plici de aici” adică, cel care i-a luat pe bucureşteni drept nişte muşte bune de plesnit. Aşa o fi, că 16% , rezultatul său în alegeri, e un semnal de alarmă, nu? Nu sunt de partea celor care critică tot, de la stânga la dreapta. Din contră, vin şi vă zic vouă: lăudaţi-i pe oamenii politici, vă vor aduce beneficii. Prestaţia lor pe ecranele televizoarelor noastre, ţine de hainele cele noi ale împăratului din povestea la care ei (politicienii) nu au fost prezenţi.
  5. Se repetă istoria alegerilor. Boc s-a culcat pe locul 2 şi s-a trezit pe locul 1. Acesta a dormit cu sticla de Red Bull la cap. Ferească Dumnezeu de mai rău! Simte oare preşedintele că bufniţa de pe acoperişul Cotrocenilor va lăsa curând cuibul gol şi ouăle clocite? Sau e doar ecoul apropiatei debarcări?
  6. Pacienţi îngroziţi iau cu asalt spitalele. Se aude că agitaţia se datorează ţânţarilor care atacă România. Presimţim că în curând va intra în funcţiune scutul de la Deveselu. Alerta e maximă. Dar, cum să te protejezi de ţânţarii cât un bou de mare, care ne desfigurează copiii? Propun copiilor noştri, datul de-a „uţa-uţa”, când tu când eu… între Ponta şi Băsescu, până vor cădea bolovanii… prima fiind Elena Udrea care şi-a dat demisia de la şefia PDL a capitalei. Acum e ca Platini după ce a pierdut Mondialul din ’86.
  7. Toate se amestecă în aceste zile. Vorba păcătosului adevăr grăieşte! Cel din Piatra-Neamţ, tocmai scoase pe gură nişte vorbe: „Nemernicii ăştia de la putere…” Şi era vorba de ai lui. Avem treabă, n-avem treabă, ce ne pasă? Toţi întreabă şi avem de lucru, nu? D-na Ţurcan spune : „Colegii de la PDL…” de parcă ar aduce pe ordinea de zi problema gândacului dăunător de colorado, care strică acum şi atmosfera de la TVR. Mulţi însă insistă pe contribuţia populaţiei căreia i s-a impus taxa radio-tv. cei de la Electrica, care încasează aceste taxe în numele TVR, ştiu că doar 30-40% din populaţia plătitoare de facturi de energie, plătesc aceste taxe, iar din agenţii economici, nici 10% nu sunt plătitori. Şi nimic nu-i deranjează că din total factură, doar energia îi interesează. Asta ca să facem lumină deplină în problema respectivă. Şi o ultimă ştire: opt elevi au ratat examenele la BAC întrucât au încercat să copieze la proba orală, deşi proba orală era facultativă! Chestiunea, chiar e bizară! Dar ei, au fost totuşi prinşi copiind. Doamne, ce au mai prostit poporul acesta!    

marți, 12 iunie 2012

176. Din caierul vremii... (Dincolo, se afla marea)



Dincolo, se afla marea.
De câte ori privesc marea, îmi vin în minte cele scrise cândva de Zaharia Stancu: „Privii marea. Marea în care înotasem cu Uruma...”. Aminteam, cândva (într-o altă istorisire), de Ulrica lui Borges, cea care-i îngâna la ureche lui Javier Otalora: „Ascultă bine. În curând va cânta o pasăre”. Dar Uruma era altceva; o şi văd, cu ochii ei mari, uşor încrucişaţi (mi-e lesne să-mi închipui, eu care am trăit într-un sat cu tătari şi fete tătăroaice); aşadar, Uruma cea cu ochii trişti şi verzi ca iarba sălbatecă a Dobrogei. Mulţi îmi spun că şi eu am ochii precum ai fetei despre care a scris Zaharia Stancu. La ce bun! Iar pădurea nebună, ca cea de la Topala, de care aminteşte autorul, mie îmi evocă amintiri derulate cinematografic în pădurea Comorova, undeva pe aproape de mare (staţiunea Olimp de azi din Mangalia), şi unde am rătăcit prin mlaştini şi vrejuri de mure, fără să ajung, şi eu şi vărul meu, până la ţărmul mării. Aveam pe atunci, puţin peste 9 ani împliniţi. Tot ce-mi amintesc acum, pentru a reface imaginea completă a unei aşa întâmplări, e alcătuit pe scheletul unor „adunături de amintiri”, de tip freudian. Zaharia Stancu spunea că zilele o dată trecute, nu se mai întorc. Mult mai aproape de adevăr este că şi el se înşela. Scriitorii – mulţi o pot confirma – din asta se hrănesc. Scrisul lor nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcaşul memoriei, o răsfrângere ca în oglinzile borgesiene prin imensitatea spaţiilor din univers. Orbul Homer, o spunea cu ochii minţii: „Dar când vine noaptea/ Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi/ Şi tânguioasă inima se bate/ Sub ascuţite griji nenumărate”. (Odiseea, C.19, v. 675-678). Şi trebuie să-l credem. Cineva îmi spunea, că făcând astfel literatură, scriitorii nu construiesc nimic nou. Că doar rememorează şi refac, din frânturi trăite, momente consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările, care iniţial fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale noastre şi ni le însuşim. Trăim noi prin ele, sau trăiesc ele prin noi? Pentru a ne lămuri e nevoie de un personaj excentric precum cel al Şeherezadei, de cineva care să povestească neîntrerupt zile întregi. Să ne dea iluzia, cum fac şi poeţii, că zburăm. Şi chiar zburăm (sufleteşte) o dată cu autorul. Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparaţii, spunea cineva (?). Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii care scapă de sub condeiul naratorului, pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci? Poate doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. Vărul meu trecuse într-o după amiază, să-mi propună ca în seara aceea nu cumva să adorm prea devreme, pentru că în jurul miezului de noapte camionul CAP-ului urma să încarce stupii din prisaca pe care o îngrijea unchiul Nicolae, tatăl său adică, şi împreună cu noi doi urma să plece spre pădurea Comorova. Pădurea (astăzi dispărută prin tăiere) era situată undeva în apropiere de litoralul Mării-Negre, cam pe unde se află astăzi staţiunea Olimp. Aici urma debarcarea stupilor pentru culesul de primăvară, iar cineva trebuia să rămână de pază şi acolo până la sosirea celui din urmă transport. După plecarea camionului, am scrutat cu lanternele, adâncimile pădurii tăcute. Când şi când, auzeam câte un fâlfâit de pasăre de noapte cu un ţipăt straniu care ne da fiori. Am aflat mai târziu că erau fazanii aduşi să populeze pădurea. De sus de pe acoperişul barăcii, am stat cu inima cât un purice până la ivirea zorilor, când camionul a sosit cu penultimul transport. După plecarea lui, ne-am deplasat prin pădure, să-i cercetăm împrejurimile. Ne-am orientat, ca direcţie, către partea de unde veneau primele raze ale unui răsărit de soare, întrezărit de acolo de sus de pe acoperişul cabanei. Neapărat, ne spuneam, într-acolo trebuia să fie marea. Ni se spusese câte ceva, la plecarea camionului, de şoferul acestuia, cum că la o lăţime de cca. 50 m se termina liziera pădurii şi cam de acolo începeau şi ţinuturile vaste ale mării. Nu văzusem marea până atunci. Tare am fi vrut să ne vârâm degetele în apa mării şi să le ducem la gură, pentru a-i simţi gustul sărat, cum ni se spusese că ar fi apa mării. Dar, întinderea aceea ni s-a părut nesfârşită; sălbatică şi plină de gropi umplute cu apă, un adevărat ţinut al malştinilor învăluite de ceţuri pierdute printre copaci. Auzeam un freamăt, ca un vuiet în depărtare şi într-acolo credeam noi că începe Marea. Înaintam greu. Bocancii din picioare ni se umpluseră cu mâl şi apă, dar înduram totul din dorinţa de a ieşi dincolo de liziera pădurii şi a striga în libertate, din toţi plămânii noştri: „Ura! Iată marea, marea, marea...”. Dar, după un timp oarecare, ce ni s-a părut cât o zi plină de chinuri, a început să ne fie frică. Mi-aduc aminte, că din senin am început, primul, eu să scâncesc şi să dau mereu înapoi, înfricoşat de tot ceea ce mi se părea că va ţâşni după fiecare ridicătură de pământ, ori din fiecare smârc al mlaştinii care ni se părea că gemea sinistru, ca orice dihanie plăsmuită de basme. La un moment dat, chiar mi s-a părut că aud o voce, venită de undeva din spatele nostru: „Ha, ha, ha! V-am prins diavolilor! Ai mei sunteţi, până când o să vă frâng gâtul şi o să vă smulg inimile!” I-am spus, toate presupunerile mele, vărului meu, aflat doar cu un an mai mare, care m-a asigurat: „Prostii! Ţipă fazanii şi şuieră vântul!” Văzându-mă tot mai mult rămas în urmă, a  dat şi el înapoi şi, după o vreme am decis să ne întoarcem la cabană. Dacă ne rătăceam şi nu ne mai găsea nimeni, vreodată? Ar fi plâns mamele noastre? Ar fi plâns – ne ziceam în gând. Şi, apoi, o teamă nelămurită pusese stăpânire pe sufletele noastre. Şi, nu mi se părea, cred, numai mie. Priveam peste umăr înspre vărul meu, dar el începuse să fluiere nepăsător. Când am ajuns la cabană, ne-am scos bocancii şi ne-am pus şosetele la uscat. În jur, ceaţa acelei dimineţi se dăduse complet la o parte ca şi cum ar fi vrut să-mi dezvăluie, dintrodată, lumea înconjurătoare. Din senin a început o ploaie binefăcătoare ce mi-a şters de pe obraz cele câteva lacrimi de ţânc neputincios, pe care, tot le asundeam de privirile vărului meu. Şi, m-am simţit bine. De la acea ploaie îmi veni speranţa că nu era prea departe ziua când taina acelei zile avea să-mi aducă în suflet, ceva mult mai puternic decât înţelesesem până atunci; cum că în ceruri şi pe pământ sunt semne mult mai vii şi pe înţeles pentru cei care cred cu tărie în ceva.       

luni, 11 iunie 2012

175. De veghe în lanul cu cărţi... (Milea Preda)


Milea Preda: Fântâna din oglindă

Împlinise doar 55 de ani (era începutul anului 2006) când trenul, în gara Buzăului, i-a spulberat Destinul (odată cu viaţa), destin pe care mulţi buzoieni, il prevăzuseră împlinind-se prin poezie. Mă întreb: cum a putut să-ncapă: „Munţi de durere şi de-nţelepciune,/Întreg pământul şi întreaga apă/În harul lui deschis către minune?” (erau versuri scrise de Milea Preda şi adresate marelui Tolstoi, de parcă şi le adresa sieşi). Poezia sa era simplă (aproape populară, ca în doinele şi cântecele lui Alecsandri), şi sentimentală până la lacrimi. Cunoştea în amănunte viaţa poeţilor pe care-i citise şi-i venera: Rimbaud, Esenin, Verlaine, Poe, Byron, Evtuşenko, Sandburg, Apollinaire, etc. În satul Zoiţa (azi Lanuri), com. Ziduri, tatăl său se mândrea cu fiul său, cel care îi citise pe mai toţi marii poeţi ai lumii: „Măi, nea... cutare, striga tatăl, peste poartă vecinului care tocmai trecea, ştii mata cine a fost Maiakovski (ăla dădea din umeri, adică neam!). Dar Esenin? Plusa tatăl! Ăla tot nu auzise, pe acolo la plug, cine fusese cutare sau cutare... „Hai încoace! Ia o ţuică, şi să-ţi spun cum fiul meu i-a cunoscut pe fiecare în parte”. Vă daţi seama, ce istorie literară ca de la ţară, urma! I-am citit prima şi ultima carte de versuri (Fântâna din oglindă, 2004), şi am fost surprins de acurateţea versificării. Părea a traduce direct din serghei Esenin. Un ţăran, poet al câmpiei (aşa mi se spusese) scrisese cea mai frumoasă carte de poezie despre însufleţirea vieţii de pe Câmpia Română. Am stat deoparte, n-am scris un rând, sperând că la următoarea carte de poezie voi aşterne câteva rânduri. Trenul morţii (precum tramvaiul, în cazul lui Nicolae Labiş) l-a luat dintre noi. Cartea sa, furişată printre cărţile din bibliotecă, îmi făcea semn, că i-a venit rândul. Iată mai jos, câteva din poeziile sale:

Rondel

Crâşmare, mai adă-ne vin!
Tot vinul ţi-l bem astă seară
Hai, cântă-ne, soro vioară,
Şi-alungă-ne veşnicul spleen!

Paharul ni-i frate de-i plin,
Iar viaţa prin crâşme-i uşoară
Crâşmare, mai adă-ne vin!
Tot vinul ţi-l bem astă seară!

Ce-nseamnă virtute, destin,
Când omu-i născut să trăiască?
Când crâşmaru-i fiinţă zeească
Iar crâşma-i zeescul cămin?

Crâşmare, mai adă-ne vin!


Vânător

Nu pot uita o scenă-n care
Răvnind un cerb pentru trofeu
Încrâncenarea arzătoare
Troznea ca focu-n pieptul meu!

De-odată dintr-un pâlc de pini
Ţâşni imaginea nebună
Un cerb superb cu ochi senini,
Sculptaţi parcă-n argint de lună!

La ochi pun iute carabina
Însă de-odată mă opresc
Şi nu-nţeleg care-i pricina
De nu-mi mai vine să ochesc?!


Cina

Boii iau în coarne înserarea
Rumegând amurgul jucăuş
Mai măsoară înc-o dată zarea
Ca pe ţărmul mării un pescăruş.

Aţipesc, întoarse de pe plaiuri
Vrăbiile-n şură una după alta
Un concert de harfe şi de naiuri
Seară după seară cântă balta.

Mama, în bucătăria scundă
Face ţărăneasca mămăligă
Pune-n ea iubirea ei profundă
Şi la masă pe copii îi strigă.

Eu consum iubirea ei de mamă
Şi-i simt gustul pînă în adânc.
Tot aud la masă cum ne cheamă
Şi candoarea ei o mai mănânc.


Moartea lui Lev Tolstoi

Mă întreb: cum a putut să-ncapă
Munţi de durere şi de-nţelepciune,
Întreg pământul şi întreaga apă
În harul lui deschis către minune?

Un biet brazilian trudind la plug
A plâns îndurerat de trista veste
Şi nu credea că marele Demiurg
Ce-a scris „Război şi pace” nu mai este!


joi, 7 iunie 2012

174. Un poem pentru dumneavoastră... (Doamnă trec şi eu...)



Doamnă trec şi eu…


Strig prin trup, tu stii bătrîne surd şi mut cu tîmple spîne
Cum ecoul, fără milă îmi întoarce şoimii-n zbor?
Doamnă, prin elicea morii, trec, dar nu şi cel din urmă
Peste care ghimpi de ghiaţă vor sufla ucigător.

Doamnă, trec şi eu pe ape, gol, cu tălpile crăpate
Cu icoana poeziei ferită de  fum de seu
Iată, păsările negre, vin cu aripe de ceaţă
Picurînd pe cumpeni grele, sîngele lui Dumnezeu.

Şi-mi spun grav: - Tu ochi de vidră, leagă-ţi rana din clepsidră
Timpul îşi retrage colţii încercaţi de mult nisip
Cine rostul întrebării va ciopli ca-n piramidă
Să dezvăluie pe cruce, adevărului un chip ?

                     (Din vol. „Cu marea în suflet”, 2005)

miercuri, 6 iunie 2012

173. Cronica acestui anotimp... (IV)

România la răscruce? (pamflet)


  1. De parcă nu era de ajuns, că la noi şcolile sunt adevărate jungle (numai în ultimele trei luni au fost înregistrate cca. 4000 de situaţii ce numai jungla le poate găzdui), colac peste pupăză, înregistrăm un dezastru la bacul olimpicilor. Ce-i drept, olimpicii apăruseră ca ciupercile după ploaie, că tot plouă de o lună încoace. Iar vremea, boceşte dezastrul mioritic al unui popor întreg. Urmaşii elevilor lui Marius Chicoş Rostogan, cred că tematica a fost foarte grea. Nu era mai uşor să fi procedat ca în vestita schiţă caragelianaă, domnule Ministru al Educaţiei? Nu te mai contesta nimeni. Şi, la o adică, de ce n-au fost lăsaţi bieţii olimpici, cu fiţuici, mobile şi fără camere? Că doar prin plagiat (copiat la bună vedere) unii şi-au luat licenţe şi cât p-aci să ajungă ditamai  miniştri! E drept că 900 de olimpici ar fi umplut ţara de medalii, hai 100 de olimpici cum zicea un purtător de cuvânt al breslei, dar ce mai contează la o ţară la care Ceauşescu ne învăţa cum făta o scroafă câte 12-14 purcei în loc de unul, cum dădea hectarul 6-12 mii de kg. grâu la ha., fiindcă se descoperise în România nu numai firul de grâu purtător de 12-14 spice pe tulpină, dar şi tupeu cât şoriciul scroafei care tocmai fătase un avorton.
  2.   O fiică de ministru (fata lui Dijmărescu) a fost răpusă de prea multă muncă pe undeva prin Japonia. Sincere regrete pentru necazul familiei. Cum n-o fi înţeles Traian Băsescu, că putea rezolva cerea FMI prin muncă? Poate că, astfel, acum eram un popor de cca. 12 mil. în loc de 18,5 şi ne era, şi nouă, mai bine! I se îndeplinea astfel şi dezideratul cu care pornise val vârtej spre Cotroceni: Să trăiţi bine! În traducere liberă: Să tropăiţi în urma mea bine! Lăsând gluma la o parte, vă îndemn să aveţi grijă de voi dragilor, fiindcă pe nimeni altcineva nu-i interesează şi ce se întâmplă cu soarta voastră după atâta muncă. Şi, au mai fost cazuri de decese, având la origine această epuizare prin muncă prelungită la extreme.
  3. Deşi e criză în Europa, premierul Ponta a găsit soluţii în Romănia. Asta da premieră! Ori ni se pregăteşte ceva a la Hitchcok? La vremuri noi, regizori noi. Utilizarea fondurilor restructurale şi de coeziune, au scos multe ţări din pacostea asta de criză de au cunoscut şi creşteri economice. Noi, fiind pe ultimul loc la această absorbţie şi atragere a fondurilor, nu putem vorbi, încă, despre o astfel de cauză nobilă. La acest capitol suntem de acord cu verdictul pus: în Romănia, Lenea e cucoană mare.
  4. Despăduririle şi înflorirea transporturilor cu mijloace auto, democraţia prost înţeleasă în ţara noastră este factorul care a generat excesivitatea ploilor şi au condus la inundaţii tot mai pustiitoare. De fapt, inundaţiile reprezintă nota de plată a unor astfel de exagerări a populaţiei lăsată într-o democraţie de cumetrie. Şi, se mai spune, că la nunta vreunei mirese, dacă plouă, e pentru că mireasa a mâncat din oală, direct cu polonicul. Păi la cât s-a furat şi mâncat din resursele ţării (şi, nu numai cu polonicul ci direct din cazanul şi visteria ţării) nu-i de mirare că ni se întâmplă, ce ni se întâmplă.
  5. Să luăm aminte şi la protestul copiilor de 1 iunie. „Lăsaţi copiii să vină la mine”- a zis Iisus. Să fi devenit noua societate postrevoluţionară, făţarnică de-a dreptul, de nu-şi mai ascultă din când în când copiii? Că, de bătrâni, am scăpat uşor tăindu-le pensiile, luându-le medicamentele, închizându-le spitalele, opărindu-i la cozile interminabile chiar şi atunci când vor să-şi plătească impozitele către stat. Şi, au înţeles şi ei, că şi de vor protesta în continuare, cum au mai făcut-o, tot nu-i mai ascultă cineva. La asta a contribuit şi magul poeziei ce tocmai i s-a ridicat un bust în grădina Icoanei, punându-le pecetea de povară grea. Ca să vezi, ce s-a vrut şi ce a ieşit!
  6. În Romănia „Falca” subţire cu lux se ţine. Unii dintre cititori, ar crede că vom scrie ceva în sens S.F. Pesemne aşa şi-a dorit „Familia Falcă”, crezând că acest popor este prost din naştere. La asta (fie vorba între noi), intervine şi unii reprezentanţi ai PDL. Doar cioara, are puii cei mai frumoşi, după cum se ştie! Numai că... familiile acelea cu mulţi copii, arătaţi şi la TV, trăind într-o sărăcie lucie (unii dintre ei nu ştiu nici ce-i aceea o portocală, încă n-au auzit de ea), îi vor urmări prin îngerii lor, inclusiv dacă la o căutare justiţiară, se vor ascunde şi în gaură de şarpe.
  7. România e la răscruce: între raiul mioritic dumnezeesc şi iadul mocirlos al dezmăţului satanic. Citim de 5 euro pe an şi un sfert din populaţia României nu a mers vreodată la bibliotecă. Suntem pe ultimul loc şi la capitolul: cartea. Nu era de ajuns că în spitalele din România se aranjează afaceri necurate! Toţi vedem cum România sub Traian Băsescu, a luat-o razna de tot. Păcat că acest popor n-a crezut-o nici în 89, nici în 2007, pe piţigăiata casandră numită Doina Cornea, care profeţea (mai ales în 2007) ce rău ne va fi sub acest preşedinte însemnat ca spânul ăla din Harap-Alb. Am devenit ţara maneliştilor care aruncă cu banii, în ritmul anunţurilor făcute pe la cursele rodeo, râzându-le în faţă eminenţilor care şi-au „pierdut” vremea prin Facultăţi cu renume. Cultura a murit, trăiască maneaua?! Păi, iată domnilor olimpici, că se poate şi fără BAC, la ce vă mai văitaţi atâta. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.     


marți, 5 iunie 2012

172. Din caierul vremii... (Cum am îndrăgit albinele...)



 (Visul avut din copilărie, cu albinele)

Povestea despre dragostea mea faţă de albine, poate începe şi aşa: Odată, ţarul Rusiei făcuse o vizită în regatul britanic şi primise în dar o cutiuţă în care se afla un purice de oţel. Învârteai cheiţa cutiei şi puricele sărea din podea în capacul cutiei, şi tot aşa, transmiţând urechilor o îngerească şi reconfortantă melodie. Tare mult i-a plăcut ţarului. Ajuns acasă, şi-a chemat sfetnicii şi le-a poruncit să-i lucreze o minune la fel de mare, ce nu trebuia a se situa mai prejos ca năzdrăvenia englezilor. Au luat sfetnicii cutiuţa şi au chemat mai marii meşteri şi capelmaiştri ai imperiului, poruncindu-le să îndeplinească dorinţa ţarului. După o lună de încercări, iată, a venit ziua cea mare şi s-au prezentat cu toţii dinaintea ţarului cu cutiuţa magică. A învârtit ţarul cheiţa şi... nimic! Puricele nu mai sărea, melodia nu se mai făcea auzită. „Ce-i asta? a tunat ţarul. Unde e minunea voastră? De ce nu mai sare puricele?” „Păi asta-i minunea înfăptuită! Puricele nu mai sare pentru că l-am potcovit, măria ta. Un purice potcovit, numai meşterii noştri au putut gândi şi executa o aşa grea lucrare. Până la noi, n-a mai existat pe pământ aşa ceva!” Vedeţi? – le-am zis celor nedumeriţi – poate reuşim (puţini câţi îndrăznesc deocamdată) să potcovim „pe măria sa, Puricele” din fruntea Culturii şi să nu ne mai toarne în urechi melodia care ne otrăveşte, după cum vedem, sufletele. E, dacă vreţi, isteţimea lui Ulise, de a-şi apăra însoţitorii de glasul sirenelor care ne toarnă cucută otrăvită în urechi şi care vor a ne transforma în nişte biete legume. Să fi crezut, pe vremea copilăriei, în povestea miracolului ce i s-a făcut puricelui? Cert e, că împreună cu un vecin, prieten în copilărit, (ca să vedeţi până unde ne-a dus mintea), am scobit în malul de pământ nişte căsuţe, unde am vârât cu de-a sila, toate albinele pe care le prindeam într-o cutie cu chibrituri, ademenindu-le de pe florile unde bâzâiau în căutare de nectar. Şi, le închideam în cripta de pământ, sperând să ne dea peste alte câteva zile, mierea mult îndrăgită. Numai că, atunci când deschideam cripta de pământ, albinele erau moarte şi nicăieri nu ne lăsase vreo picătură de miere. Mă credeam, pe atunci, mult prea isteţ, celor care potcoviseră puricele. Eu chiar credeam că am potcovit albinele să ne dea mierea mult dorită. Mult mai târziu, tocmai în ziua nunţii mele (la casa părintească din Dobrogea), am prins un roi (ştiam de acum, ce trebuie să faci, ca un roi zburător să se aşeze într-un copac, în preajma ta),  şi pe care unchiul, mesean la masă, a promis că-l va introduce într-o cutie, ca dar de nuntă. Acestuia, i-a urmat peste mulţi ani, aici în Buzău, roiul prins la fabrica unde lucram, strâns tocmai în cupa unei Wolle trase pe dreapta. Apoi, au urmat alţi stupi, până la mica mea prisacă (20 de stupi multietajaţi) de la Negoşina, casa socrilor mei, de unde se zăreşte vârful muntelui Penteleu. Mi se împlinise visul din copilărie. 

PS În fotografie captarele încă nu erau puse, întrucât acum era începutul primăverii şi făceam verificarea  stupilor, după iernatul albinelor.


vineri, 1 iunie 2012

171. Dintre sute de catarge... (Sorin Şaguna)



                                  „O nouă generaţie de fapte

Cu „Dumnezeu pentru o clipă” 190 pag., apărută în 2008, buzoianul Sorin Şaguna, adolescentul de 20 de ani, ne încânta cu o nouă carte de poezie (a treia), iar strigătul sau nu ţinea de vârsta la care tentaţia declaraţiilor ar părea uşor declamatoare: „grăbiţi-vă/versurile mele nu mai au loc în foaie!”. E mai curând glasul ce răsbate dintr-o vârstă francă, impetuoasă, declarativă, a unei noi generaţii de fapte, prin care poetul adolescent Sorin Şaguna „pictează versuri”. Sorin Şaguna se află cu siguranţă în „dulcele pierdut” al poeziei, iar strigătul său e al unui poet format. Îşi simte vocaţia poetică precum odinioară exuberantul poet Nicolae Labiş, atunci când se bate cu armele cuvintelor să-şi croiască un drum propriu în poezie: „am aripi de zeu în trupul uman de visare” şi „nu sunt ce nu se ştie...sunt o nebunie...nu sunt ce sunt, sunt ce nu ştiu nici eu”; poate de aceea nu îi este frică, îşi învinge incertitudinea şi o spune răspicat „ştiu cine sunt...şi ce nisip am în clepsidră”. Când spune: „versurile mele au fost păcălite de amintiri amoroase” e zgomotos!. Doar n-ar trâmbiţa tot timpul „cuvinte răspândite peste tot cât vezi cu ochii/de la un cer la altul...definindu-mi zborul” pentru că voi n-aţi mai vedea, cum el, poetul, trece prin cer, acolo unde „trupul meu lipit de cer...plânge uşor, aproape stins”. Există profunzime în gândurile risipite prin poemele lui Sorin Şaguna: „timpul nu trece...noi trecem!/în eternitate paşii se vor regăsi”. Iniţial (în „Apus de infinit”-2006) poetul venise cu un „morman monstruos de vise” din „pustiul de suflet” al adolescentului gata pus pe harţă cu toată lumea. Ca mai târziu (la numai un an - 2007) să ne dea a doua carte de poezie „Pur tu...”, unde tematica textelor este specifică vârstei sale poetice: dragoste, analiză interioară, cosmogonie poetică, iubirea de Dumnezeu , de Iisus şi Sfânta Fecioară şi cam atât. Cităm: „am devenit praf pe acele/momente ce acum par cărţi”- cum se spovedea în poemul „uitat”. De astă dată (cu „Dumnezeu pentru o clipă”) e mai precaut, pentru că „lumea se uită, nu înţelege, se miră”. Acum, are „plăcerea zborului spre zarea de uimire”. Acesta e poetul Sorin Şaguna; ţine să atragă atenţia cu tot dinadinsul, pentru că el trăieşte pe alte coordonate ale simţirii: „alung spaima, ucid firescul, cultiv nebunia...”. Se visa un nou Hamlet al scenei de mâine! Şi – spre exemplificare - chiar există o premoniţie rimbaldiană la Sorin Şaguna, în Poem fără nume): „merg singur pe malul altei vieţi/plimbându-mi înaripatele versuri/Suntem o familie fericită” sau „vând lacrimi negustorilor/pe nimic...” iar „cerul coboară spre nebunia mea drumuri”. În raniţa de soldat a poemelor lui Sorin Şaguna (poetului cu fitilul gata aprins la un întreg arsenal de idei), cititorul va găsi multă muniţie din „dulcele pierdut” al poeziei. Sorin Şaguna e încă tânăr. Un tânăr poet, despre care Marin Ifrim spunea, că „avem de-a face cu un poet de cursă lungă”. Eu cred că plusa o carte prea mare. Fiindcă studenţia, actoria (mai ales scena), îl va alunga dinaintea foii de scris, pentru o altă scenă a vieţii. Şi, încă mai sper să mă fi îndoit când spuneam toate acestea.