luni, 30 septembrie 2013

417. "Himera cu sfeşnic aprins" . de Doina Popa (cronică la carte)


Tentaţia amânării la prozatoarea Doina Popa
                            Motto:
                                „Fiecare îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul”.
                                                                                                (Hermann Hesse)
   Cu volumul de povestiri „Himera cu sfeşnic aprins” de Doina Popa, apărut la ed. Rafet, 2013 – volum premiat la Festivalul „Titel Constantinescu” cu premiul „Dumitru Pricop”, autoarea se situează de partea scriitorilor ce au dovedit în cărţile lor, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Cu anumite excepţii nesemnificative, în ansamblul acestui volum, ce însumează un număr de 13 povestiri, Doina Popa e interesată, deopotrivă, de procedeele povestirii psihanalitice şi caracterul personajelor, deşi, pare să-şi concentreze proza scurtă în termeni uimitor de nesofisticaţi, asupra personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie. Cititorii vor avea prilejul să constate ei înşişi prin aceste povestiri de faţă, că atmosfera, sensibilitatea, uneori şi temele, o apropie pe Doina Popa de universul prozei sud americane, că se vor simţi foarte familiari cu specificitatea „în doi” a prozelor scurte ale autoarei şi le vor atribui un elan moral după amânarea sentinţei finale din aceste povestiri.  În povestirea „Himera cu sfeşnic aprins” (cea care deschide volumul), un Eu, personaj „meticulos şi consecvent” cu sinele său şi care îşi construise până la întâlnirea cu o Ea „cu migală bruma de siguranţă”, fiind absolut sigur „că nu avea cum să intervină vreo fisură în eşafodajul blindat pe care şi-l crease”, termină prin a constata că totul nu fusese decât o himeră.  Ceea ce la început i se păruse  „o abatere de la regulă”, sfârşeşte doar cu amânarea unei decepţii preconizate în ochii „îngerului păzitor” aşa cum fusese încadrat în icoana construită de Ea. În ansamblul rostuirilor psihanalitice, ca într-un eşafodaj al construcţiei stilistice mânuite cu migală de către prozatoare, surprindem speranţa unui subconştient ce îşi „aprindea lumânarea în sfeşnic şi El adormea obosit şi fericit la culme”. Cu povestirea „Un dram de noroc”, suferinţa mocnită din ochii şi de pe chipul personajului feminin, avea să detoneze, nu în urma trecerii anilor petrecuţi tot într-o goană nebună după „realizări” materiale alături de soţul ei (când şi norocul pare a le fi un zeu ocrotitor), ci, ca urmare a unei teribile constatări aflate la capătul drumului, tocmai de la acela care le furniza idei geniale de propăşire şi bunăstare. Astfel de abordări ale prozei, o întâlnim la prozatorii analitici, dar, autoarea se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate aproape, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor şi a se pierde în teorii. Atenţia autoarei este  îndreptată asupra argumentului estetic din rândurile scrise, literar vorbind, este pecetluită de o eleganţă acaparantă. „Voalul miresei” nu-i decât relatarea unei nunţi de la ţară, făcute în grabă şi cu toate detaliile ei, aceasta nu poate trece neobservată datorită unor ghinioane petrecute acolo şi, evenimentul ca atare, în loc să aducă liniştea în casa proaspeţilor căsătoriţi o umbră de incertitudine, cât o scânteie la început, va spori încordarea, şi ca un vierme, în timp, le va decima la toţi, sufletele. Morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale şi autoarea mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor, dar pe de altă parte, are şi conştiinţa că suntem locuitorii unei lumi riguroase, că există ordine, şi prozele nu dă soluţii ci numai deducţii, după citirea acestora. Şi, putem aminti, în acest sens, povestirile „Mânuitorul de umbre”; „În afara vârtejului”; „Negru de fum”, etc... Aşa cum subscrie şi Emil Lungeanu, în prezentarea făcută succint pe coperta a IV-a a cărţii, poveştile în doi ale autoarei rămân în continuare „analizabile în termenii unor ecuaţii fără soluţie”, dar, privind în ansamblu şi celelalte povestiri scrise în registru mult mai dinamic (şi aş aminti aici: „Ploi torenţiale” şi „Rondul de flori”), mă opresc la două trăsături vrednice de laudă. Una constă în faptul că stadiul caracterelor omeneşti pe care ni-l propune autoarea, au o anumită aplecare spre zona de mister şi anamneză a prozatorilor sud-americani, proză întreţesută cu un soi de amânare a rezoluţiei, tehnică folosită în proza de psihanaliză. Cealaltă: Doina Popa, un bun psiholog al construcţiei prozei (gen Hermann Hesse ori Thomas Mann), nu alunecă în detalii nesemnificative de psihanaliză. Volumul oferă cititorului şi alt gen de povestire, cu teme ce structurează cu totul altceva. O astfel de povestire este „Vară pribeagă”, scrisă sub forma unui spectacol în cheie parodică cu multă încărcătură socială. Povestea tinerei Silvia, ajunsă în capitală, bazându-se doar pe nurii, farmecele ochilor şi frumuseţea corpului, nu-i decât o tristă constatare a cititorului, că lumea îşi are doar legile ei implacabile, că „victoriile” ori „farmecele” trupului, sunt efemere dacă nu-s şi corect drămuite, iar iubirea imposibilă dintre un bărbat în vârstă şi o fetişcană zvăpăiată a călcâielor aprinse după oricine, nu poate avea decât consecinţe extreme, sfârşind în ironie. Astfel de proze (ca „Vară pribeagă” şi „Compotul de vişine”), pendulează între sentimentul ridicolului şi nevoia acută de a ironiza astfel de situaţii Autoarea, atentă la detalii şi nuanţe, introspectează mereu stările afective extreme ale personajelor sale. Nucleul povestirilor se constituie din monologul (auto)analitic al protagoniştilor. Elementul neaşteptat în proza Doinei Popa nu vine nicidecum din scenariul întâmplărilor narate, ci din această tentaţie a amânării unui eventual, posibil scenariu, când conflictul dintre cele două personaje se stinge, binenţeles, de la sine. Stilul direct al narării, pune în continuă priză cititorul (a se vedea „Ploi torenţiale”). Monologul interiorizat al autoarei coparticipantă la dramele eroilor săi, salvează cu adevărat sufletul pe care o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl uită de fapt. Inerţi cum sunt (o parte dintre ei - jumătatea părţii -), eroii prozatoarei Doina Popa, nu-s în fond rău intenţionaţi, ci numai ameninţaţi cu amânarea unor soluţii rămase neverificate în ecuaţie.    

                                                                                                              Tudor Cicu



vineri, 27 septembrie 2013

416. O noutate în literatură... "Niciodată parodii..." A 12 -a mea carte.


Notă: N-am apelat la nimeni, altcineva (critic sau necritic),  pentru prefaţarea cărţii mele. Am considerat că scriu o carte, doar pentru ai mei de casă, de lângă casă şi cei câţiva prieteni. S-ar putea ca istoria, care se va scrie (şi ea, odată), să-mi infirme scepticismul celor afirmate, acum. Poate, măcar, a avut curajul să-i înfrunte pe zeii de dinaintea sa, va spune ISTORIA. (Dacă va spune!)

                                           Ce este parodia şi cum o privim
                                                    (Cuvânt înainte)
  
   Se spune, adesea, că parodia este gen facil, de neluat în seamă de către cititorul adevărat de poezie. Hm! E de discutat. Totuşi, să nu uităm că Marin Sorescu a debutat cu un volum de parodii de care nu s-a dezis niciodată. Mai mult: când s-a putut vorbi despre celebritatea sa, era mereu amintit acel volum de debut „Singur printre poeţi” – volumul de parodii. Poeţii care n-au fost în atenţia lui Marin Sorescu (contemporanii) s-au simţit frustraţi, marginalizaţi ca valori şi repere. Parodia, deşi la origine semnifica un cântec distorsionat&contrafăcut, este o creaţie artistică. Fiind o imitaţie satirică a unei opere serioase (cunoscută publicului: opera ori autorul), ea echivalează cu un act critic. Cu efecte comice sau scrisă în note triste, parodia atrage atenţia punând pe soclul cuvenit autorul, şi pansează sufleteşte o rană deschisă, neştiută în cititor. Poetic spus, parodia e candela cu care îşi luminează camera, autorul ei, sperând să veşnicească alături de poeţii adevăraţi. Se poate spune şi aşa: că parodia mi s-a arătat într-o bună zi la masa de lucru, cum lui Lungu (al lui Sorescu, din „Minunea”) „i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte” şi ai lui, din Bulzeşti, îl puneau de fiecare dată, „să povestească de la început, cum a devenit/Minunea,/Să priceapă tâlcul”. Şi, tot umblând eu pe internet, ici şi colo, am dat de o poezie a lui Emil Brumaru, remarcată pe un anumit blog, cu menţiunea: „Emil Brumaru e dat în aia a mă’si!” Am luat stiloul şi am alunecat de-a lungul colii de scris, astfel:

Rostogolindu-mă în văile mătăsii...
Am dat de Brumaru, poet dat în aia a mă’si.
Tocmai când îmi ridicam şura şi casa,
Mi se înfăţişă Moartea cu coasa.
- Lasă-mă, doamnă, n-ai auzit de Brumaru?
Acum îl strig de-ţi arde una-n cap cu paru’!”
Şi, Moartea, cum auzi de poet,
Îmi spuse: „-Am auzit, dar, te rog! Uşurel...
Că m-aud dracii mei şi-mi cer versuri din el”.

Altcineva se lăuda cu ciorba de miel, pe care şi-o prepara după reţete numai de dumnealui ştiute, dar pe care şi-o dregea cu „niţică” palincă. Se pare că am ripostat cu nişte versuri, ad-hoc, însăilate: „Domnule, eu făceam ciorba de miel,/Bând din ceaşca de ţuică - la fel./Până sărea soacră-mea: „-Muică!!!/Iar se bălăbăne ăsta, l-a furat băutura./Parc-ar fi dovleacul lu’ moşu Stan,/Ce-l da din vârful muchii, până-n şopron tot de-a dura”:/ Şi punea, de-ale ei, în cazan./Eu şi socru-meu, cu polonicu-o fentam,/Ne umpleam farfuria, până ce-n sticlă – nici neam”. Şi, dintr-odată, mi-am amintit de Măria Bălii, care-i strecura sub picioare, lui Lungu, un scăunel: „Na, suie-te aici, să te vadă tot satul şi predică! Spune-le/Hoţilor ăstora să se lase de rele...”. Aşa am ajuns şi eu, înotând în pustiul unor teritorii ale poeţilor, şi certând, şi povăţuind omenirea... în parodii.
 
                                                                                               Tudor Cicu

   

miercuri, 25 septembrie 2013

415. Plajele însorite din Halkidiki... (9 şi final)

 1. Altă imagine de la Orange beatch
 2. Tot Orange beatch
 3. Fiul meu, în Marea Egee, încercând apa cu piciorul.
4. Apus de soare pe Marea Egee, ca un apus al povestirilor din Halkidiki.


9.  Cu Nikiti, încheiem şi sejurul nostru prin Halkidiki   
                                    Motto:
                                                „Fii mei şi-ai nimănuia
                                                ascultaţi la taica
                                                lui Gruia,
                                                „afară a-nflorit orzoaica
                                                şi-a fătat iepuroaica
                                                trei viţei şi-un ou –
                                                că mâine se deschide Drăgaica
                                                în târgul Buzău”
                                                             (Ion Gheorghe)

   Păi, cam aşa e după ce soarele te bate în cap: începi să aiurezi „a fătat iepuroaica/trei viţei şi-un ou” – mai bou, cine nu crede de mă-ntărâtă din nou. Să-mi fi dat mie soarele dogoritor sau vântul sărat al apelor din larg (uneori încărcat cu un miros de scoici putrede, amestecat cu alge intrate în putrefacţie) ori, întregul climat de acolo de pe plajele ce tocmai le părăsisem, o anumită stare de nervozitate, dezechilibru mental, nu ştiu! Cert e, că tocmai părăsisem o plajă de vis (orange-beatch) şi am plecat spre Vourvourou şi, de acolo, ştiam, şi-mi doream să plec cât mai repede spre casă. Îmi ajungea mentalul hrănit până aici, numai cu impresii solare. Voiam altundeva, cât mai departe de locurile care-mi oferise destule surprize. La Vourvourou am ajuns cam la o jumătate de oră de mers pe nişte şosele perfecte, care tot coborau şi iar coborau. Am tras maşina chiar lângă nişte ambarcaţiuni: iole, iahturi, bărci pescăreşti, un ţărm care numai a plajă nu semăna. Vorvourou este situat lângă o lagună puţin adâncă, aproape înconjurată de pământ fertil cu vedere spre un golf aproape strangulat. Ici, colo, nişte insuliţe risipite. Există şi plaje de nisip de o parte şi alta a ambelor părţi a golfului, numai că, de!, am strâmbat din nas şi, fiindcă nu ne-a plăcut, cam la toţi, am plecat mai departe. Aşa am nimerit la Nikiti (un orăşel, situat tot la mare). Dacă nu mă înşel, e pe braţul Kasandra, imediat la intrare pe partea estică a braţului. Marea era atât de calmă şi liniştită, că dacă băgai piciorul în apă, făceai în jur, unde-unde! Nu prea am fost încântaţi că plecasem de la Orange beatch, dar, hai s-o lăsăm moartă, i-am zis fiului meu, şi să acceptăm ce ni se oferă şi ni s-a dat. N-avea sens să intru în discuţie cu ai mei, că, am şi zis la un moment dat: „Ce s-o mai lălăim şi să stăm acum la palavre, c-o fi albă, c-o fi neagră? Oprim aici,, staţionăm câteva ore şi, apoi, din nou la drum!”. Frate, chestia asta cu palavrele, pe o vreme aşa caniculară, chiar nu dădea bine la stomac. Plaja de la Nikiti este împărţită în mici parcele de plajă, prin înguste ziduri de piatră împlântate în mare (2-3 m), procedeu repetat de-a lungul întregului ţărm. Astfel, valurile, (şi nici măcar vântul) nu putea urni pânza apei. De aceea, pe fundul apei, tot cam la 2-3 m de ţărm, plante marine, unele chiar cu frunzele late, ca brusturii de pe la noi,  se instalaseră prin rădăcini bine înfipte pe fundul apei, fără a fi deranjate de la locul lor. Dincolo de aria acestor plante, urma fâşia de mare cu nisip pe fund, apoi marea, limpede, în care meseriaş înotător, să tot fii! Nu ne-am simţit plictisiţi, ne-ar bate Dumnezeu, dar pun pariu că ai mei nu au fost tare încântaţi. Pe plajă era o viermuială continuă. Unii veneau, alţii plecau... tot o forfotă sub canicula zilei. Masa de prânz am luat-o pe o terasă din imediata apropiere, aflată chiar pe plajă, sub nişte duzi care ne ofereau cu bunăvoinţă umbra lor. Am comandat trei porţii de souvlaki (frigărui de pui) şi bere. Toate la un preţ convenabil: 28 euro, cu totul. Apoi, din nou, ne-am instalat pe plajă. Când soarele era taman trei suliţi (măsurate din centrul boltei înstelate, către asfinţit), am strâns lucrurile şi cu un gest făcut din degetele strânse în dreptul buzelor, ne-am luat adio de la tot ceea ce a însemnat: Halkidiki. Pe drumul spre casă, mă gândeam cum voi spune eu povestea aceasta atâtor oameni. Cam tot ce ştiu, acum când închei aceste rânduri, e că mi-e dor de tot ceea ce a fost. Cum însă, redai câte ceva, din tot ceea ce ţi s-a întâmplat, asta nu pare, ci, e ca şi cum pierzi ceva drag, numai al tău. De aceea, şi voi, dacă o faceţi cumva, cândva, aduceţi-vă aminte că începe să vă fie şi vouă dor de toate câte aţi amintit şi povestit, şi aţi lăsat în urmă.


                                                               (sfârşit)           

vineri, 20 septembrie 2013

411. Din cronica vremii... Festivalul de la Adjud (3)

 1. Momentul rostirii  spiciului, despre "Substanţe interzise"
 2. Vasile Anghelache, pictorul lăsând, în pictură, ca lucrările să vorbească singure.
3. De la stânga la dreapta: Valeria Manta Tăicuţu şi N. Tăicuţu, LIS, Paul Spirescu - meditând la poezia zilei.


Festivalul Naţional de Poezie “Emil Botta”
      (ed. II-a. Adjud. 14-15 septembrie, 2013)

3. A doua zi (15 sept. 2013) – partea a doua (ultima)
                                 Motto:
                                       “…de ce zici că furăm, tată? Furăm ce-a fost al
                                         nostru – să am, fă, cu ce să-ţi fac o
                                         ladă: să ai şi tu
                                         o ladă cu maimuţe… Nu mai e casa noastră? N-am plătit
                                         la stat? Ziua în amiaza mare, în plin centrul
                                         Adjudului – e o captură din spaţiu ”
                                                 (Liviu Ioan Stoiciu)


   Suntem în cea de a doua zi (ziua de 15 sept., când s-a născut poetul Emil Botta) într-un spaţiu moldav, la întretăierea drumurilor unor poeţi veniţi din n direcţii la întâlnirea cu poeţii Adjudului, cu ţara, cu veşnicia… Şi prezentarea de carte la „Festivalul Naţional de Poezie – Emil Botta” continuă cu „Scriitori vrânceni în interviuri” de Culiţă Ioan Uşurelu. Această carte e prezentată de poetul Virgil Panait (cel despre care Marin Ifrim spune că a discutat la masa festivă, împreună, cât n-au discutat în 20 de ani de când s-au cunoscut). Virgil Panait crede că o analiză pertinentă a acestui dicţionar a fost făcută de Constantin Coroiu, în prefaţă. Consideră, totuşi, că autorul a dat „o miniistorie a culturii vrâncene, o carte bine primită de critici” şi îl felicită pe autor, pentru că numai aşa sunt făcuţi cunoscuţi scriitorii vrânceni, în capitală şi întreaga Românie. Florentin Popescu e de acord cu cele afirmate, doar că, această carte „aduce o noutate faţă de dicţionarele clasice, şi anume: tumultul vieţii interioare, a efortului creator cât şi al zbuciumului scriitorilor din Vrancea”. Marin Moscu crede şi el, că autorul este „un bun avocat al cuvântului” şi că are ştirea de ultimă oră: cartea se află în biblioteca din Adjud şi se citeşte cu succes. Bibliotecara Tatiana Valea, aflată de faţă, afirmă cu glas tare, că „aşa e”. Un moment delicat, este şi cel al înmânării premiilor de excelenţă (prin simple diplome, pur şi simplu) din partea Ligii Scriitorilor din Vrancea, celor două distinse doamne, în ordinea: Constanţa Cornilă; scriitoarea Doina Popa (autoarea romanului „Porumbei sălbatici”) şi, în fine unui domn (a cărui voce ni l-a reamintit pe Gil Dobrică), e vorba de poetul Apostu Vultureanu.  Se continuă prezentarea de carte: acum la rând vin poeţii: Apostu Vultureanu şi Marin Moscu. Vorbind despre cartea de poeme a lui Apostu Vultureanu „Ecoul geamătului”, Culiţă Ioan Uşurelu ne sugerează tuturor, ideea, că poetul „construieşte prin versuri – în dulcele stil clasic cât şi modern – un poem închinat Omului” şi ne citeşte un poem ce ne aminteşte de jocul barbian din „Domnişoara Hus”. Stan Brebenel exprimă câteva idei: despre debutul poetului Vultureanu, premiile primite de acesta şi apariţia întârziată a primei sale cărţi. Cronicarul crede că poezia lui A. Vultureanu îţi dă impresia  că acesta se află la geamul unui tren în mişcare, iar prin imaginile violente şi tablourile redate, ţâşnind din versuri, ne aminteşte de pictorii renumiţi ai vremii” – poetul Vultureanu pendulând între mai multe sentimente (!) şi ca să le afle, cititorul va trebui să pună mâna pe această carte.  Rămasă la final, cartea de poezie a lui Marin Moscu „Pete de lumină pe fereastra vieţii” e prezentată de Corneliu Antoniu. Ca un voievod coborât din fresca de pe pereţii Casei de Cultură „Tudor Vornicu”, acesta ne vorbeşte despre „efortul lingvistic şi imagistic (deşi nu-i unul neobişnuit)  ce surprinde un tablou poetic plăcut şi simplu” – în sensul că-i uşor de perceput şi citit. Ne citeşte din carte poezia „de suflet, ca o rugăciune ce poate fi învăţată şi recitată de copii”: ……. În concluzie: „el scrie exact aşa cum simte şi comunică simplu”. Marin Ifrim face o afirmaţie care stârneşte un freamăt nefiresc la o parte a sălii cufundată în amorţeală. El spune despre Marin Moscu, că „e un poet aparte în instrucţia acestui profesor de matematică venit în poezie „să mute virgula dintre cifre”, iar Culiţă Ioan Uşurelu se simte dator să pună lucrurile în ordinea lor, punctând asupra „a trei piloni centrali”, pe care e construită poezia lui M. Moscu: iubirea, natura şi patria. Şi aminteşte un lucru f. important, care nu poate trece neobservat: „poezia lui Marin Moscu, iată, descoperă satul şi ţăranul” – ce părea uitat în ultima vreme de poeţi. În încheiere, este prezentată „Antologia de poezie” (prima antologie scoasă în Adjud) intitulată: „Punctul de întâlnire – Adjud. 580”, cu o prefaţă scrisă de regretatul critic vrâncean, Mircea Dinutz. Directorul casei de cultură Ion Catană, care anunţă apariţia antologiei (scoasă cu mari eforturi financiare), spune că antologia s-a bucurat în prefaţă de o ultimă rostire a lui Mircea Dinutz „probabil ultima lui aplecare asupra cărţilor, înainte de trecerea sa în nefiinţă”. Cităm din Mircea Dinutz: „În condiţiile în care cei trei poeţi ai Adjudului (Liviu Ioan Stoiciu, Paul Spirescu şi Adrian Botez – n.n) discutaţi succint mai sus (în prefaţa la antologie – n.n), au o operă în continuă desfăşurare, îndrăznesc a spune… (că sunt, deja) …instalaţi confortabil în istoriile şi în dicţionarele literare, asumându-mi toate riscurile pentru această judecată de valoare”. Poetul Liviu Ioan Stoiciu îl prezintă şi pe cel de al patrulea „autor-personaj” din carte: pictorul Vasile Anghelache. Domeniul acestuia, fiind unul aparte de poezia zilei, Vasile Anghelache e invitat să se adreseze sălii. Toţi cei prezenţi în sală, chiar sunt mişcaţi de vorbele pictorului şi curioşi să vadă cu ochii lor un expozeu cu desenele şi picturile acestui interesant om al momentului adjudean. Iau cuvântul (conform programei) a celor înscrişi să vorbească despre antologie, despre cei trei poeţi cuprinşi în ea, despre Festival. Unii vorbesc despre antologie şi poeţi, alţii vorbesc pe lângă, unii anecdotic şi chiar în serios despre antologia respectivă. La final se adresează celor prezenţi, în mod special primarului Adjudului, ing. Armencea Constantin, cei trei poeţi, autori de antologie: Adrian Botez, Paul Spirescu şi Liviu Ioan Stoiciu. Că, toate cele spuse acolo, de către participanţi, de autorii antologaţi, de către organizatorii festivalului, a fost reţinut de domnul primar, vom trăi şi vom vedea, la toamna viitoare, când, înainte de deschiderea festivalului, scriitorii şi îndrăgostiţii de literatură ai Adjudului se vor înfăţişa dinaintea statuii poetului Emil Botta (promisă de d-l primar) şi vor depune recunoştinţa lor: poezie şi flori! Multă poezie şi multe, tot mai multe flori. Noi, în speranţa că v-am făcut părtaşi la suferinţele scriitorilor prezenţi la "Festivalul... " în cauză, am încălecat pe-o şa şi s-o ţineţi tot aşa! Cu gurile căscate... la ale mele, prea puţine şi sărace vorbe, din păcate!     

joi, 19 septembrie 2013

410. Din cronica vremii... festivalul de la Adjud (2)

 1. Poeţii: Nicolae Pogonaru, Valentin Talpalaru şi Marin Ifrim
 2. A sosit domnul primar ing Armencea C-tin, în momentul înmânării diplomelor de excelenţă.
3. Eu - furat de nişte notiţe buclucaşe... De-ale cronicarului acestei pagini cu bla-bla-bla... şi nu prea.

Festivalul Naţional de Poezie “Emil Botta”
      (ed. II-a. Adjud. 14-15 septembrie, 2013)

2. Prima zi (14 sept. 2013) – a doua parte. A doua zi (15 sept. 2013) – prima parte.
                                 Motto:
                                       “Haideţi deci domnilor să nu ne prefacem
                                         că ne iubim
                                         uite că deja oglinda a-nceput să ne refuze chipurile
                                         …………………………….. 
                                         huoo, încep dintr-odată să urlu la voi
                                         cât mă ţine făptura
                                         şi vă rog în genunchi să-mi răspundeţi
                                         la fel!”
                                                 (Paul Spirescu)

   Un festival de poezie are câteva note caracteristice, care individualizează profund acest gen de manifestări, dar, una de evidenţiat aici, e şi pauza de cafea unde încep să se formeze grupuleţe în jurul unei mese, iar scriitorii între ei uşor-uşor încep să-şi dea drumul la gură spre a depăna propriile  amintiri, ori să culeagă noutăţile cărate de ceilalţi de prin cătunele lor. Despre asta, e, însă, mult de vorbit. Cititorul obişnuit cu clişeele narative ale scriitorului său preferat ar dori, însă, să afle cum a decurs, mai departe, Festivalul de Poezie Emil Botta, să audă ce a mai spus, cutare ori cutărică, aşa că, vom asculta de rugămintea cititorului nostru şi trece, din nou, la îndeletnicirea noastră cronicărească. În partea a doua a festivalului de poezie, toţi cei prezenţi în sală au putut fi delectaţi cu poezia unei distinse doamne, de fel, din Adjud. Apoi, scriitorul focşănean Petre Abeaboeru (deşi nu l-am văzut înscris pe lista de invitaţi) ne vorbeşte, scurt, despre un dicţionar al scriitorilor vrânceni. Domnul profesor univ. Gheorghe Mustaţă (prezentat de LIS cu o întrebare firească: „Dacă a pornit în lucrarea sa de la pictorul Doru Maximovici?”), precizează că ceea ce va prezenta „e o abordare eseistică a mărului şi păcatului universal” că, ideea e „pe mimetism şi alte multe idei suprarevoluţioniste”. Ne citeşte direct de pe un ecran proiectat pe un perete (un cuvânt înainte?) din cartea sa „Mărul între realitate şi simbol”. Identificăm, odată cu distinsul profesor, nu mai puţin de 6-7 aspecte ori ipostaze ale mărului: ca arbore al vieţii, în literatura de specialitate, în mitul ebraic şi cel creştin, în tematica unor pictori importanţi ai vremii, în poezie, în colinde... etc. Cu un recital al poeţilor participanţi la „Festivalul de Poezie...”, din lirica proprie, se încheie şi prima zi a festivalului la care, aşteptat, primarul Adjudului, ing. Armencea Constantin, nu s-a mai ivit. Cei aprox. 22-23 de poeţi, prezenţi în sală, au trecut rând pe rând prin faţa microfonului, citind câte două poeme reprezentative din cărţile scoase ori viitoare. Ascultându-i, ca şi cei prezenţi la Festival, am avut impresia că lumile fiecărui poet se construiesc atent şi coerent chiar acolo de faţă, că elementele dicţiei şi gesticulaţiei fiecăruia, erau alese cu grijă meticuloasă. Printre trăsăturile definitorii ale primei zile a festivalului s-a numărat şi această originală prezentare poetică, unde oralitatea densă (uneori prea densă) şi convingătoare a poeţilor a reprezentat oglinda veridică a unei atmosfere culturale destinse şi de larg interes pentru cei prezenţi.  Cea de a doua zi a început după orele 1030 cu prezentări de carte. Gheaţa a sfost spartă de poetul Valentin Talpalaru şi cartea sa „Cu amurgul în lesă”. Prezentat, succint, de Paul Spirescu, aflăm că e vorba despre o carte care-şi trage sevele din universul poetic al poeţilor mari şi ne exemplifică citind poezia: „Sigur”. Liviu Ioan Stoiciu îl prezintă ca pe un colaborator al radioului din Iaşi, spunând că are în mâini „un volum de versuri absolut superb” şi ne citeşte din carte, poemul „Rodion ştie să meargă pe ape”. Corneliu Antoniu este şi mai tranşant: despre poet relatează un eveniment la care a participat şi el. E vorba despre o călătorie în Deltă, unde poetul a şi scris o carte la îndemnul său. Conchide: „V. Talpalaru e un poet care ştie să descopere lumea, pe care mulţi dintre noi n-o vedem” (?!) Poetul, în persoană, ia cuvântul amintind unele momente din timpul scrierii ultimelor sale cărţi. Ne citeşte (spre disperarea unora din sală) stufosul poem „Despărţirile lui Rodion”. Nu reţin decât faptul că Rodion acesta a avut multe despărţiri (!) şi ultimele versuri: „şerpii cuvintelor au făcut drum în calea lui...” (ori) „pune-mi în palme un strop din cântecul ăsta...”. Să fi fost vorba şi de câţiva stropi, nu ne-am fi supărat, mai treacă-meargă, dar eu vedeam cum curge un fluviu al disperării pe feţele unora din sală. În sfârşit, soseşte la Festival, distinsul primar al oraşului, tocmai în momentul (inspirat!) al înmânării diplomelor de excelenţă. Dumnealui ia cuvântul şi promite tuturor, că nu va opri aici ediţiile acestui „Festival de Poezie Emil Botta...”, că va fi aproape de oamenii de cultură ai oraşului, chestii care se spun de obicei pentru ca cineva să-şi scuze, într-un fel, lipsa fizică, ori ignoranţa momentului ca atare. Şi le urează succese celor care l-au organizat, şi celor care au participat. Se atribuie, în prezenţa domnului primar: premiul de excelenţă, poetului Liviu Ioan Stoiciu, pentru „Substanţe interzise” – cartea anului 2012; premiul de excelenţă pentru cartea „Scriitori vrânceni în interviuri”, lui Culiţă Ioan Uşurelu şi al treilea premiu de excelenţă, poetului Paul Spirescu. Se trece la cea de a doua prezentare de carte (prinsă în programă): „Substanţe interzise”. O prezintă Tudor Cicu (cum scrie în programă) - adică eu, şi fac o paralelă a evoluţiei poetului, de la volumul de debut „La Fanion”, trecând prin puntea care le uneşte „craterul platon”, ajungând la „Substanţe interzise”, cartea unor evocări apocaliptice, cu spaimele şi prorocirile avute de poet la anii maturităţii şi a unor bătălii stupide cu realitatea. Marin Ifrim, vorbind despre poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, enumeră o listă a poeţilor preferaţi: Ovidiu Genaru, Petre Stoica, Cezar Ivănescu, Şerban Foarţă... şi LIS – numindu-l pe acesta din urmă, „un maratonist înăscut al poeziei ca făcând parte din primii zece poeţi ai Poeziei actuale”. Luând cuvântul, poetul Liviu Ioan Stoiciu crede că nu mai are rost să scrie şi cea de a cincisprezecea carte de poezie pentru că nu mai avem cititori. „La noi s-a intrat într-o profundă criză cu cititorii”. Şi, că - „deşi se scrie poezie de bună calitate în limba română, din păcate nu este tradusă în alte limbi de mare circulaţie şi avem pretenţia de a fi recunoscuţi”. E trist (încheie poetul) că în Vrancea nu se mai întâmplă nici o manifestare literară, ci numai la Adjud. Cei din sală aud (ca într-o apocalipsă reală) cum cad de pe postamentul de ieri al manifestărilor culturale, oraşe precum: Focşani, Mărăşeşti, Odobeşti...

Notă: Am omis să vă spun (în prima parte a cronicii) că, noi trei, grupul de la Buzău (Marin Ifrim , Nicolae Pogonaru şi subsemnatul), datoriă unei ploi care ne-a prins pe drum, am întârziat la prima oră după deschiderea Festivalului şi n-am prins (deci, nici relatat) deschiderea Festivalului: în care, poetul Liviu Ioan Stoiciu, poetul Paul Spirescu ş.a. au prezentat materiale cu viaţa şi opera poetului Emil Botta. Şi, am mai făcut o omisiune (pentru care îmi cer scuze): din juriul enunţat al concursului de poezie, al tinerilor elevi de liceu, la Festival, a mai făcut parte şi domnul profesor, poetul şi scriitorul Adrian Botez.  

                                                  (va urma)    

miercuri, 18 septembrie 2013

409. Din cronica vremii... (Festivalul Emil Botta de la Adjud)

 1. La masa prezidiului: LIS, Paul Spirescu, Corneliu Antoniu. Poetul Rodian Drăgoi citeşte din poezia sa.
 2. Participanţi: flancul din stânga al sălii.
3. Marin Ifrim (gânditor, retras într-un colţ, meditează la ordinea zilei)
4. Lângă poetul Apostu Vultureanu (confundat cu Gil Dobrică!?) - sunt eu, iată, atent şi cu un surâs abia afişat la una dintre atâtea... nesfârşite intervenţii la microfon.

Festivalul Naţional de Poezie “Emil Botta”
      (ed. II-a. Adjud. 14-15 septembrie, 2013)

1. Prima zi (14 sept. 2013) – prima parte
                                 Motto:
                                       “nu cavaleri m-au ciopârţit – ci
                                         pietroaiele de râu – cuvintele
                                         …………………………….. 
                                         ce-ai să striveşti – Doamne – dacă voi
                                         luneca dintre solzi – şi duh mă voi face?”
                                                 (Adrian Botez)

   Adjudul străvechi pământ românesc, are o istorie care merită să o cunoşti, dragă cititorule, pentru a înţelege că oamenii de pe aceste meleaguri prin munca lor au asigurat vieţii continuitate şi cetăţii un renume prin Emil Botta, Dan Botta sau Ion Laurian Postolache şi Tudor Vornicu (în trecut), cât şi reputaţia (în prezent) că edilii săi susţin actul de cultură, în limitele de austeritate impuse de criza vremurilor pe care le trăim şi, în aceeaşi măsură, îşi cinstesc cum se cuvine, valorile actuale (amintim câteva: poeţii Ioan Liviu Stoiciu, Adrian Botez, Paul Spirescu; pictorul Vasile Anghelache; traducătorul şi eseistul Constantin Frosin; actorul Ion Dichiseanu; sopranele Nelly Miricioiu şi Angela Gheorghiu, etc.). În sala Casei de Cultură “Tudor Vornicu” au fost prezenţi: Liviu Ioan Stoiciu şi Doina Popa – Bucuresti, Vasile Anghelache, Valentin Talpalaru – Iaşi, Florentin Popescu –Bucuresti, Rodian Drăgoi – Bucuresti, Corneliu Antoniu –Galati, Valeria Manta Tăicuţu şi Nicolai Tăicuţu – Râmnicu Sărat, Marin Ifrim – Stan Brebenel - Nicolae Pogonaru – Tudor Cicu (toţi din Buzău), Ion Roşioru - Constanţa,Marin Moscu, Virgil Panait din Focsani, Apostu Vultureanu, Culita Usurelu, Gheorghe Mustaţă - Iaşi, Valentin Dogaru - Adjud, Ion Croitoru  - Adjud, Virgil Răileanu  - Mărăşeşti, Marin Ionel, bibliotecari, elevi de liceu ş.a. Ediţia a II-a a „Festivalului Naţional de Poezie – Emil Botta”, a fost deschisă prin prezentarea de către profesorul şi poetul Adrian Botez, a unui eseu atotcuprinzător despre actorul şi poetul Emil Botta (n. 15 sept. 1911, Adjud), numind-ul „vocea lirică unică” – un poet al măştilor morţii în diferite ipostaze ale poeziei, o voce trâmbiţând lumii poziţia omului cosmic pe pământ. După ce face o introspecţie spectrală în poezia lui Emil Botta, ca făcând parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi” (din care au făcut parte şi Emil Cioran şi Eugen Ionesco), încheie numind-ul „nestinsul, neatârnatul, poetul de astăzi”. Imediat au loc şi recitări din poezia lui Emil Botta de către o tânără liceană destul de emoţionată. Valeria Manta Tăicuţu prezintă un material despre poet, căutând să-l surprindă şi „să-l găsească pe sub măşti şi scene teatrale”, în gesticulaţia teatrală a actorului inspirat după modelul anglosaxonilor şi pieselor shakespeariene. În perioada stalinismului, poezia lui Emil Botta a dispărut din conştiinţa cititorilor, întrucât regimul comunist nu are nevoie de poezia sa. Însuşi G.Călinescu îl exclusese din Parnas (la ordinul regimului), dar poezia sa rezistă timpului, indiferent de părerea criticilor. „Stăruitor în nocturn” (spune V.M.T), poetul Emil Botta rămâne un poet aflat în câmpul poetic al morţii şi al misterului. Urmează, iarăşi, un recital de poezie din lirica poetului E. Botta, susţinut de altă liceană. D-l Răileanu ne citeşte un poem de E.Botta, punctând prezenţa pădurii, a codrului şi a păsărilor, în poezia lui Botta, şi arată celor prezenţi cum l-a cunoscut ca actor pe Emil Botta, evocând un moment din viaţa acestuia, punctând pe momentul când a readus în scenă poezia. Îl descoperise în ultima parte a studenţiei sale şi fusese atras de „timbrul aparte, unic, al vocii” cât şi de modernitatea poeziei sale. În continuare se recită de o altă elevă, din poezia de dragoste a lui E.Botta. Urmează etapa decernării premiilor concurenţilor (elevi de liceu şi studenţi) care au trimis poezii pentru concurs, la Festivalul Emil Botta. Poetul Liviu Ioan Stoiciu (preşedintele juriului din care mai fac parte: Corneliu Antoniu şi Paul Spirescu) anunţă că din cei 53 de creatori, 11 sunt din Suceava, 5 din Bucureşti iar ceilalţi din oraşele: Vaslui, Bistriţa, Bârlad, Iaşi, Târgu Jiu, Rm-Vâlcea, şi chiar din Republica Moldova. „La Suceava, însă, sunt cei mai interesanţi şi buni poeţi din ultima vreme” – precizează LIS. Toţi elevii premiaţi sunt din liceu, doar unul este student. LIS vorbeşte celor prezenţi la Festivalul E. Botta, despre „poezia intuitivă” la români, unde baza este poezia suprarealistă şi că, aceşti copii vor da o lecţie poeziei române cât şi literaturii române, cândva. „Prin cei trei tineri premiaţi, anunţăm că Suceava a ridicat standardul maxim al notelor primite şi că e la putere acolo o nouă sensibilitate, o poezie autentică. Este o poezie profesionistă scrisă de copii. Există şi aşa ceva”- conchide LIS. Premiul I: Anastasia Gavrilovici (cls. XII, la colegiul „Petru Rareş” din Suceava). Premiul II: Daniela Bejinariu (cls. XI-a, acelaşi colegiu). Premiul III: Sibechi Vlad, student la litere (Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava). Premiile sunt în Lei Ron. Partea I a zilei e încheiată de Florentin Popescu, care dă o diplomă de onoare din partea revistei „Bucureştiul literar şi artistic”, însoţită de cărţi şi reviste, celor premiaţi.   

                                                      (va urma)



luni, 16 septembrie 2013

408. Plajele însorite din Halkidiki (8)

 1. Soţia Cornelia aventurându-se spre stâncile nordice ale plajei.
2. Fiul Ady, coborând o pantă stâncoasă spre plajă.
 3. În spate se zăreşte micuţa plajă de la "orange beatch".
 4. Cobor spre partea sudică a plajei.
 5. Sirenele sculptate direct în stâncă.
6. Fiul meu lângă o sirenă arzoasă rău. Discul soarelui e la picioarele soţiei.

Notă: Nici nu ar mai fi de scris, altceva, imaginile spun totul.


8. Orange beatch    
                                  Motto:
                                                „Din discul auriu exală
                                                Şi orice strop se scurge, mut
                                                Pe vârful muntelui tăcut,
                                                Vărsând tăcerea muzicală
                                                Pe-această vale-universală”
                                                             (E.A.Poe)                                                   

   Nimeni nu se desparte de locurile ce i-au prilejuit astfel de întâmplări de neuitat, fără să-i rămână în suflet durerea că le-a părăsit, poate, pentru totdeauna, fiindcă acele locuri unde i s-au petrecut, toate, au un farmec neşters. Încerc să mă desprind sufleteşte de acele locuri de la Kriaritsi şi Sartri, cu credinţa pe care Kafka o punea în gura Olgăi, atunci când i se adresa lui K. Citez: „Nu, K., nicidecum... Nu sunt glume, sunt grijile care mă muncesc mai tare. Totuşi nu ţi-le povestesc ca să-mi uşurez sufletul şi să ţi-l încarc pe al tău...”. Probabil, să ne uşurăm sufletele, am ales ca în drumul dela Sartri spre Vourvourou, să cotim, direct din şosea, la dreapta, pe un drum de ţară nemarcat (la întoarcere aveam să vedem o plancardă din tablă cu inscripţia – mâzgălită cu un spray din cel utilizat de tineri pe tot felul de ziduri – pe care se zărea un scris aproape citibil: "orange beatch"); aşadar, am rulat maşina 100-200 m pe un drum prăfuit printr-o pădure de pini, până am dat de o plajă căreia nu i se face deloc reclamă, dar, care nu-i mai puţin impresionantă ca suratele ei de pe braţul Sithonia. Am parcat maşina sub umbra unor pini falnici, într-o poiană unde se aflau parcate mai multe automobile şi am coborât printre mărăcinişuri, şi tufe sălbatice, pe cărări înguste, spre plajă. Portocalia beatch (sau orange beatch) – cum i se mai spune – este o plajă îngustă, cu puţin nisip, într-o deschizătură a unor stânci roase şi zdrenţuite de valurile mării. Când am ajuns noi (în august) marea era liniştită şi plaja încărcată cu turişti. La prima vedere este vorba, aici, de o plajă cu totul insolită. Stâncile abrupte ce o străjuiesc, te fac să dai înapoi de la impulsul iniţial, de a le escalada. Coasta plină de mărăcinişuri dintre platoul stâncilor de deasupra plajei şi pădurea de pini ce urmează, îţi opresc, şi ele, din elanul tău de a înainta dintr-o parte, în cealaltă a plajei de forma unei potcoave gâtuite. Am observat câteva hamace agăţate de crengile pinilor, în imediata apropiere a pădurii, în care se odihneau turişti ce petrecuseră, pesemne, o noapte-două, aici. Orange beatch nu mi-a făcut impresia unor locuri dezagreabile. Ba din contră. Statuile sculptate direct în stânca de munte, ale unor sirene cu coada în mare şi trupurile la vedere, ne-au stârnit curiozitatea. Ne-am aventurat până la ele şi am făcut câteva poze. Dincolo de platoul stâncos, ce le adăposteau pe sirene, am avut imaginea unui munte cu stânci colţuroase, coborând brusc în mare, a unui perete stâncos, asaltat cu tărie de furia valurilor venite dinspre largul Mării Egee. Era înfiorător să priveşti în jos, acolo, la baza stâncilor, unde marea era tot o spumă. Existenţa mea acolo sus, privind în jos marea, era, precum (o aveam în închipuire) a lui Don Quijote călare pe Rosinanta lui, încordând braţul schilav să proptească suliţa în gâtul balaurului. Aristotel, povesteşte că, întrebat de ce anume Existenţa ar fi pentru el TOTUL, ar fi răspuns: „Pentru a contempla Cerul şi întreaga ordine a Cosmosului”. E ca şi cum, aş sta eu dinaintea unui templu antic şi mi-aş exprima întreaga evlavie lăuntrică. Fiul meu n-a rezistat ispitei şi a intrat să facă o baie în mare, în apa limpede, cristalină, strălucind cu oglinzile ei în care se reflectau razele unui soare ridicat de două suliţe, pe cer. Deşi, fiul meu a insistat să rămânem aici, spre dezamăgirea lui, am hotărât să nu rămânem, ci să ne continuăm drumul, mai departe, spre Vourvourou.


                                               (episodul 9: vineri)           

vineri, 13 septembrie 2013

407. Plajele însorite din Halkidiki (7)

1. Atenţie, vine valul!
 2. Răsărit de soare peste muntele Athos, văzut de la Sartri
3. Plaja la Sartri, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui.Mai sunt şi romantici pe plajă.

7. Sartri
                 Motto:
                        „vin vremuri
                          când singurul lucru pe care îl poţi face
                          este să nu speri”
                                   (Dino Siotis

   Nu ştiu de ce Emil Cioran credea că, dacă „esenţele” pe care oamenii le stimează atât de mult, n-au putut salva mai nimic „atunci nu ne rămâne decât curajul amăgirilor”. Nu mă pot împăca, nicidecum, cu acest gând, cum nu mă pot împăca, nici cu aceste profetice gânduri pentru greci, ale poetului Dino Siotis. Neatenţia, plictiseala, blazarea micşorează, anulează, distrug… orice esenţe, spunea Florin Mugur. La Sartri, unde am ajuns după alte două zile de la sosirea noastră, aici, dar petrecute pe la Kriaritsi -, la Sartri, spuneam, nu poţi accepta să fii nefericit. Valurile, de-a lungul ţărmului de întindere apreciabilă, ori pe porţiunea de mare de mică adâncime (cca 80 cm până la 30 m spre larg), te fac să uiţi că există pe lume şi amăgiri, şi tristeţe. Bucuria celor care dau piept cu valurile este imensă. Ne-am hârjonit o întreagă zi (cât am avut bucuria să rămânem în Sartri) cu valurile. Unde priveai, marea era o întreagă explozie de glasuri, trimiţând în eter, surpriza clipei de a da piept cu valurile neastâmpărate, iar pe chipurile tuturor se citea acea „odă a bucuriei” amestecată cu plăcerea ce ţi-o dă senzaţia trecerii valului peste tine. Îmi atrăsese atenţia, joaca a doi puşti nemţi, aflaţi alăturat de cearceaful nostru. Cel mare (să tot fi avut cam cinci anişori), îl antrena la jocul său pe frăţiorul mai mic (la vreo 2-3 anişori) să se repeadă împreună asupra valului ce căuta să înghită ţărmul, iar în clipa când acesta se izbea de ţărm, se întorceau brusc pe călcâie şi o lua la trap, înapoi, în chiote de bucurie, spre părinţii lor care se amuzau şi ei, ca şi noi ceilalţi care priveam la această hârjoană cu valurile. La un moment dat, dinaintea unui val, cel mic s-a întors, brusc, să fugă, dar s-a împiedicat de picioarele frăţiorului mai mare, şi a căzut. Astfel, valul care l-a prins încercând să se ridice, l-a trântit înapoi, amestecându-l cu nisipul răscolit de ape. Părea o coajă de nucă care se învârte bezmetică sub vârtejul apei. Ochii vigilenţi ai mamei, aflată pe fază, l-au scos de acolo, ridicându-l pe braţe, în sus. Puştiul nu păţise nimic. Doar a dat ochii peste cap şi după ce şi-a revenit, a scos un chiot de bucurie şi, era chiar fericit de ce i se întâmplase, de era tot o zbenguială pe el, în mâinile mamei. Sartri este o mică staţiune, în special preferată de locuitorii greci ai Salonicului. Aici – am putut vedea -, spre deosebire de alte staţiuni, alături de sârbi, muntenegreni şi mulţi turişti unguri. Sartri se află lângă o plajă de nisip la gura unei văi plină de verdeaţă. Multe taverne şi baruri de noapte (seara am văzut şi discoteci animate de tineri) indică o viaţă de noapte activă în timpul sezonului. Patronii de la hotelul Astares ne-au primit zâmbitori. Pe biroul de la recepţie am zărit cartea mea „Balaurul mărilor”. Fusese pusă la vedere pentru eventualii turişti români, ori spre a le aminti că nu le dădusem un autograf pe carte. Oricum, acum când tocmai am terminat de povestit despre chestia care ni s-a întâmplat aici, dacă m-aţi întreba, ce părere mi-au făcut grecii, sincer, n-aş şti să vă răspund. N-am ştiut ce naiba să le răspund prietenilor mei, mult după cele întâmplate. Spunea eroul lui J.D.Salinger din „De veghe în lanul de secară”, că, dacă cineva, totuşi, o va face vreodată, o să înceapă a-i fi dor de toate şi de toţi cei cuprinşi în acele întâmplări. Păi, eu nici n-o pot uita pe doamna Stela, care s-a arătat atât de binevoitoare faţă de noi, în cea de a doua noapte, când ne-a tratat cu o mâncare de paste (un fel de tuburi de spaghete, tăiate cam la un cm, fierte) cu mici bucăţi de crenvurşti, măsline şi felii de roşie pe marginea farfuriei. La noi acasă nu pregăteam aşa ceva, însă, felul acesta de mâncare, chiar a fost gustos. Am făcut cinste (de data asta, eu) cu un pahar de coniac metaxa şi, într-o „limbă comună” româno-greacă-engleză, ne-am distrat copios în ultima seară petreută la Kriaritsi. Ni s-a oferit la hotelul Astares o cameră de boieri adevăraţi. Baie cu duş, bucătărie separată cu toate cele necesare, televizor, frigider, aer condiţionat şi o terasă pe balcon cu vedere la mare. Fiul meu era încântat că avea acces rapid la internet la emisiunea lui Radu Banciu (preferatul lui) etc… Seara ne-am plimbat pe străzile oraşului, printre buticuri şi magazine cu tot felul de suvenire şi minunăţii, care mai de care, că putem spune, deschis, plimbarea prin Sartri, noaptea, este una regală. După ce am plecat, a început să-mi pară rău că Sartri, ne oferise doar o singură noapte. La recepţie se afla doar patroana, care şi-a cerut scuze de tot ceea ce ni se întâmplase, dar (spunea în greacă) „vina era numai a recepţionerei Riţa”. „Cum Riţa?!” - am realizat eu, abia după ce am plecat de acolo-, chiar aşa o chema pe grecoaica cu ochi ciudaţi? Ale naibii încurcături (îmi spuneam) întotdeauna ajung să te întoarcă pe dos. Una peste alta, puteţi ghici şi voi, din cele ce scriu, aici, dacă sosirea noastră prin părţile alea, ne-a făcut mai puţină plăcere ca-n alte locuri, cu certitudine, întâmplările trăite au făcut tot farmecul celor relatate. Aşa că am plătit cei 70 de euro, seara noastră la hotel, şi ne-am luat la revedere de la Sartri. Manevrând volanul maşinii, pe străduţa de lângă hotel i-am putut zări pe patroni, aflaţi amândoi pe terasa de la etajul unu cu recepţia, că ne făceau cu mâna. Sunt gesturi şi chestii pe care n-ai cum să nu ţi le întipăreşti în memorie. În fine, cu astfel de amintiri am plecat din nou la drum.


                                                                (episodul 8: marţea viitoare)     

marți, 10 septembrie 2013

406. Plajele însorite din Halkidiki (6.2)

 1. Crucea de pe stânca dinspre partea de nord a plajei de la Kriaritsi
2. Ne răcorim cu o bere la taverna din Kriaritsi
 3. Drumul de la vilă spre plajă (în stânga reteaua cu trei fire de 20 kV, în dreapta reteaua de iluminat 220V)
4. Contorul vilei, cel cu pricina, în dreapta, la stradă.
             
Kriaritsi

6.2
   În timp ce ne îndreptam pe drumul acela de ţară, de la vila unde fuseserăm cazaţi, spre plaja Kriaritsi, mă gândeam la tot ceea ce ni se întâmplase în cursul acelei zile, Nu de alta, dar, prea fuseserăm exilaţi ca Maria Magdalena, în pustiu. Ne aşteptasem la nişte locuri sălbatice, dar, am dat peste un camping destul de populat şi un şir de rulote impresionante, ca mărime şi arhitectură, aşezate una lângă alta pe ţărmul deschis, într-un golf străjuit de-o parte şi cealaltă de stânci abrupte. Nisipul de pe plajă, l-am apreciat a fi tot aşa de fin ca cel de la Sikias, cu o intrare în mare, ceva mai abruptă, în sensul că intrai în mare 2-3 m şi, nu mai dădeai cu picioarele de fundul apei. Valurile, dinspre larg, băteau cu spume, ţărmul, lăsând în urma lor o dâră umedă, care se retrăgea uşor, aerisind nisipul şi dispărând repede, nu ca pe la noi la Marea Neagră, unde dâra umedă a valului rămâne imprimată multă vreme pe nisip. Partea dinspre sud a plajei, era străjuită de stânci abrupte şi greu de trecut spre acele mici oaze de plajă ce găzduia (după cum mi-a fost dat să constat, în cea de a doua zi, când m-am şi încumetat într-acolo) mici deschideri de plajă, în scobitura stâncilor, unde îşi aveau corturile, nudiştii. În partea nordică, deasupra stâncilor, se află ridicată ca pe Caraiman o cruce impunătoare şi, la cca 20-30 m de capătul ţărmului stâncos, unit cu marea, se află o insulă (cam 10 m lăţime), în plină mare. Pe plaja de la Kriaritsi mi-am amintit de versurile poetului buzoian Ion Stanciu: „El umblă pe o stradă lăturalnică, departe de cartierele luxoase;/este plin de mărăcini pe dinafară şi dinlăuntru... Şi totuşi el ne explică mereu că mâna nu/e doar o mână, decât întâmplător, atunci când o priveşti” (Poetul şi poezia). Astfel de peisaj (uitat de Dumnezeu, ca pe aici) dar, cercetat şi căutat de oameni, am găsit noi la Kriaritsi. Cam asta simţisem (în drum de la vilă, spre plajă) şi, în acelaşi timp, gândeam, privind în urmă, acolo, pe plaja de la Kriaritsi. Am făcut o baie pe cinste, după care ne-am strâns lucrurile şi am intrat în micul supermarket din camping, unde am cumpărat câte ceva (n-a lipsit berea la cutie, să fie clar) şi ne-am întors la vilă. Tocmai serveam masa, compusă din tocăniţa în sos tomat, compusă din cele două conserve de peşte aduse de acasă, când, lumina dată de singurul bec cu vapori de mercur, de sub copertina de afară, s-a micşorat brusc, într-atât, încât să pară că poate fi luat drept o lumânare. Era, cred, trecut de zece seara. Să fi fost un bec incandescent, lumina aceea ar fi fost roşie, aşa cum se întâmplă în toate reţelele de joasă tensiune când se iveşte câte o problemă tehnică. La lumina aceea „romantică”, am deschis 1-2 cutii de bere, admirând, cu ai mei de faţă, priveliştea din jur. Nu a trecut prea mult timp, că ne-am trezit cu doamna Stela urmată de soţul ei şi încă doi tineri cam de vârsta fiului meu (pesemne, copii dânsei), încercând să afle (mai mult prin semne) dacă am făcut ceva, de am provocat căderea aceea de tensiune. Le-am explicat (prin fiul meu: cât ştia şi el, greaca), că, prin nici un receptor, introdus în priză, cum insinuau, sau alte evenimente, noi, nu suntem cu nimic vinovaţi de această scădere a tensiunii, materializată şi în corpurile de iluminat. Nu-i convinsesem, aşa că au început să caute, prin camerele noastre, doar-doar vor afla cauza iluminatului ajuns în avarie. Le-am explicat (cum am crezut, vai, că voi fi şi înţeles), ridicând trei degete de la o mână (simbolizând reţeaua stradală de medie tensiune, 20 kV); iar printr-un deget căzut în jos, că, una dintre faze se află, undeva, la oarecare distanţă de transformatorul care îi alimentează cu energie, în avarie. Adică, e în scurtcircuit monofazic, sau bifazic, cu pământul. Chestie pur tehnică. Cred că n-au înţeles nimic, deşi mă străduisem „fază: one, fază two – ok!, fază three, buf! (asta a noastră!), la pământ”. Cred că le păream ridicol, aşa că m-am retras la măsuţa unde mă aştepta o altă cutie de bere. Aşa că, au recurs la a aduce din campingul Paradisos, un cunoscător al limbii engleze. Auziseră şi ei că fiul meu le vorbea în engleză încercând să le explice ceea ce le transmiteam eu. Translatorul acela, a asistat la cele ce-i spuneam (prin fiul meu) cu privire la problemele tehnice ce puteau crea fenomenul de „lumină roşie” (slabă) la locuinţa lor. Nici argumentul (rostit de fiul meu) că „tata e inginer energetic, e în domeniu şi e sigur de ceea ce afirmă”, nu i-a convins. Căutau cu disperare, ba prin tablourile camerelor, ba la firida stradală unde se afla contorul, să afle cauza iluminatului redus. Mă minunam, la rându-mi, cum pipăiau şi trăgeau de fiecare conductor ce intra şi ieşea de sub capacul contorului, fără să creadă cele ce le spuneam: „Lumina roşie nu e efectul contactului slab. Nu aici, ci mult mai departe, pe reţeaua de medie tensiune, se află problema!”. Îmi arătau reţeaua de joasă, iluminatul stradal, unde ardeau, într-o veselie, becurile. Am ridicat din nou cele trei degete (era singurul mod de a-m explica şi făcută înţeleasă, teoria), unul căzut în jos (deci în scurtcircuit cu pământul), pe care, din nefericire se afla şi locuinţa lor, legată prin acel circuit scos din transformatorul de alimentare, iar celelalte erau ok, adică, în bună stare de funcţionare. De unde să înţeleagă ei, că aşa se manifestă toate reţelele de medie tensiune cu neutrul tratat prin rezistenţă ori bobină de stingere! Că pe una dintre fazele sănătoase era şi iluminatul care nu intrase, aşadar, în avarie! Au chemat, prin mobil, patronul, tocmai de la Sartri, de la hotelul Asteras, că, adică, uite pe cine au adus, aici, să le mai facă şi necazuri. Acesta, mai calm, a luat legătura (cum îi sugerasem) cu centrul lor de deranjamente electrice şi a aflat că o echipă de electricieni tocmai se afla la 2-3 km de Kriaritsi, unde un conductor de medie tensiune 20 kV, din reţea, prin spargerea accidentală a unui izolator, produsese un arc electric, ce întreţinea când şi când un foc deschis pe consola stâlpului de lemn. Între timp m-am apropiat de firida unde se afla contorul, unde vecinul din căsuţa de alături, încă nu se da bătut, tot insista asupra conductoarelor ce ieşea de sub capacul contorului. Mirosea a „parfum-cu-damf” de capră, de la o poştă. Astfel mi-am dat seama, că era una şi aceeaşi persoană cu stăpânul căsuţei învecinate, ciobanul care păstorea prin împrejurimi, caprele. Tot impulsiona cu degetul arătător, „năsturaşul” colorat în roşu al sigiliului de la capacul de borne al contorului. L-am întrebat, aşa, într-o doară: „Ce-i aia?” Dracu ştie ce o fi înţeles? Spunea, doar: „Afalansa! ... Afalansa!...”, pe limba lui. Nu a mai durat mult şi tensiunea a fost refăcută, iar vila a fost scoasă din beznă şi adusă din nou la lumină. Între timp, consumasem, în linişte (mă retrăsesem, fiindcă tot nu înţelegeau ce le spuneam), la măsuţa de afară, vreo 4 cutii cu bere, când, doamna Stela a apărut cu o sticlă de „tsipouro” (o băutură tradiţională de-a lor), a făcut cinste şi mi-a strâns mâna, recunoscând că „am avut dreptate”. I-am spus, după ce le-am gustat băutura, că, pe la noi doar palinca aduce cu acest „tsipouro” al lor. Am auzit-o (întorcându-se spre soţ) cum repeta încântată: „palinca... palinca!...”. Îi plăcea, pesemne, cuvântul. I-am dăruit cel de-al doilea exemplar din cartea mea „Balaurul mărilor”, cu autograf. A ţinut să scriu pe prima pagină a cărţii, câte ceva şi, am comentat, cum am putut, de una, de alta... Stâlcindu-ne numele: mie îmi spunea Teodoros, iar fiului meu, Andrian, am conversat, mai prin semne, mai cu ceva „greacă”, până târziu. Era impresionată că îi înşiram poeţii şi scriitorii greci contemporani, cunoscuţi şi de ea: Nikos Kazantzakis (prieten, am specificat, cu al nostru Panait Istrati), apoi: Nanos Valaoritis, Ghiorgos Seferis, Titos Patrikias, Odyisseas Elytis, Yiannis Ritsos, Constantinos Kavafis, Dino Siotis... etc. Am făcut din mâini ca „Zorba grecul” (ca să-i arăt că văzusem filmul), cel întruchipat de actorul american Anthoni Quinn, după care ne-am dus, fiecare, în camerele noastre, la culcare. Începea, păi nu, o nouă zi, în Kriaritsi de Grecia!

                                   (urmarea episodului 7: vineri)        

joi, 5 septembrie 2013

405. Plajele însorite din Halkidiki (6.1)

 1. Plaja de la Kriaritsi - partea sudică
 2. Partea nordică a plajei
 3. Fiul meu se pregăteşte de o baie în mare, la Kriaritsi
 4. Taverna de la Kriaritsi.
5. Vila patronului, unde ne-am cazat (fără alte comentarii, decât cele scrise)


6. Kriaritsi
                     Motto:
                          „Poeţii locuiesc în afara fricii
                           Şi, precum Soarele luminează direct, ei vorbesc
                           fără ocolişuri. Nici o palmă nu poate să
                           le închidă gura”
                                   (Nikiforos Vrettakos)
1.
   Aşteptând, resemnat, lângă maşina parcată pe o străduţă, lângă hotelul „Asteras”, mă gândeam la nefericitul K. (personajul din „Castelul” lui Kafka): Doamne, cum mai credea K., aflat în faţa Friedei, când îi spunea că, venerabilul domn Klamm, trebuie să-l asculte. „Asta-i imposibil (zise Frieda) Ce idee!” Adică –ştia dinainte–, Klamm n-o să stea de vorbă cu K., niciodată. Chiar îi precizase: „- Cum poţi să-ţi închipui că o să stea Klamm de vorbă cu tine?” Ei, bine aşa! Nu-mi închipuisem că patronii greci de la Astares, vor sta de vorbă cu nişte români, pe care, în altă parte a Greciei, un oarecare pescar, numai auzind că sunt din România, îi apelase cu „gypsi”! Tot drumul de la Sartri spre Kriaritsi (cca 9 km) mi-am tot făcut şi desfăcut, astfel de idei. Imediat, după primul pod pe sub care am trecut, am cotit imediat la stânga (pentru cei care se deplasează de la Sikias spre Sartri, drumul spre Kriaritsi e primul drum aflat în dreapta, înainte de a trece pe sub singurul pod ce traversează şoseaua). Drumul spre Kriaritsi, drum asfaltat, trece mai întâi pe deasupra altor două poduri, apoi urmează o coborâre printre dealuri cu mărăcinişuri şi tufe roase de capre, se trece prin dreapta unei stâne (o rulotă de dimensiuni mijlocii îţi atrage atenţia: pesemne, un fel de casa ciobanului), apoi, pe un drum de ţară, neasfaltat, am ajuns la „Paradisos”, plaja şi campingul de la Kriaritsi. Aici, dubiţa a oprit şi patronul (ajutat de traducerea recepţionerei) ne-a spus că avem plaja, în faţă, un camping cu un mic „supermarket” şi o tavernă în apropierea campingului unde putem servi masa. Am aruncat şi noi, priviri fugare, ce-i drept, la peisajul din jur, un platou cu mărăcinişuri şi arbuşti pitici, tufe roase de capre, la şirul de rulote impresionante (ce ascundea privirilor noastre, plaja şi marea), la oaza de verdeaţă şi arbori falnici spre care ni se indicase renumita tavernă, după care, am urcat în maşini şi ne-am îndreptat pe un drum de ţară (cca 200 m) până la vila sa de la Kriaritsi. Aceasta, o casă cu etaj, aflată la 60-70 m de a doua casă aflată în zonă şi la 100-150 m de cea de-a treia… Mai multe, nu ştiu să fi zărit, oricât mi-am aruncat ochii jur împrejur. Între cer şi pământ nu se afla decât un drum, două-trei case şi mila lui Dumnezeu. Dar, vorba lui Arghezi: „solemnitatea e totuşi solemnitate”. Am avut, aici, o intrare, de film. După ce-am parcat maşina în curtea vilei, pe un gazon superb, sub un pin uriaş, l-am auzit pe patron, strigându-şi sora:
- Stela?!... Stela!...
Bruneta grecoaică, recepţionera de la hotel, ne-a făcut semn s-o urmăm, iar ea ducea în braţe, lenjeria. Garsoniera în care aveam să ne petrecem următoarele două nopţi, avea un dormitor cu trei paturi, o bucătărie separată, cu frigider şi un aragaz cu butelie şi alăturat, o baie cu duş şi WC. În exterior, afară, sub o copertină (2 x 3 m), o măsuţă şi cât cuprindea privirilor noastre, o grădină aflată în spatele vilei, iar la stânga, dincolo de gardul din plasă, o altă căsuţă, ceva mai modestă (casa ciobanului, cum aveam să aflăm mai târziu). De acolo, pe o portiţă, am văzut, venind spre noi, o mămică tinerică, având un copil la 2-3 anişori în braţe, urmată de un al doilea copil la 5-6 anişori, doar cu o sandală într-un picior, celălalt fiind desculţ, care ne-a întâmpinat imediat ce am sosit. Nu era Stela. Aveam să ne convingem, de asta, mai târziu. Vrând să le fiu cât mai prietenos, vizitatorilor din căsuţa alăturată, m-am adresat puştiului:
- Unde ţi-e sandala, puştiule? Hei?!... Nu-ţi pasă că ţi-ai pierdut sandala?
Acesta mă privea, ca un mic ştrengar aflat la vârsta lui, justificat să aibă îndoieli cu privire la cel care îi vorbea într-o păsărească tare încâlcită şi nepotrivită locului. fac pariu că mă considera un idiot care nu ştia să vorbească coerent în limba lui şi că tare îşi dorea să mă car naibii de acolo, cât mai repede. Ori, zâmbetul meu îi stârnise interesul, că, mă privea cu degetul dus la gură, ca pe-un extraterestru picat de pe Marte. Sigur că nimeni (dintre cei localnici) nu înţelegea ce spuneam eu. Dar, parcă mai conta? Pur şi simplu, îşi imaginau un tip dus cu pluta, ori un fel de tataie înnebunit după copii, ca mai toţi babalâcii. Sau poate, într-un fel, era chiar amuzant să mă adresez unui copil, fără ca acesta să înţeleagă o iotă! Mi-am adus aminte de scena de la Sartri (din recepţia hotelului) şi am luat din maşină cartea mea recent apărută „Balaurul mărilor” (luasem la mine, în Grecia, două exemplare) şi i-am dăruit-o recepţionerei. Aceasta a întors-o pe toate părţile, fiind interesată de numărul volumelor apărute sub semnătura mea (erau enumerate pe coperta IV-a), apoi a silabisit titlul: Ba-la-u-rul…, întrebându-l pe fiul meu Ady:
- Ce înseamnă „balaurul”?
Nu ştiu cât de lămurită a fost, reţin doar, că era încântată de cartea primită. De! Doar un scriitor în carne şi oase i-o dăruise. După plecarea lor, am mai stat la taclale, o vreme. Între timp venise şi doamna Stela, stăpâna locurilor, dar ne-am dezumflat repede, că nu ştia o boabă limba noastră, nici engleza, ci ciripea doar în greacă. Fiul meu mai rupea câte ceva, aşa că i-am lăsat să se înţeleagă printre frânturi de cuvinte şi alte semne. Trecuse de ora cinci după amiază, aşa că am hotărât rapid, să vedem plaja de la Kriaritsi, aflată la cca 200 m de noi.

                                                 (continuare 6.2: marţea viitoare)