luni, 27 octombrie 2014

588. Parabola și arta scrierii la clasici (5)


Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (5)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

.„Istoria universală e memoria generaţiilor viitoare...”, spunea J.L. Borges. La prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund aventuri ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului (scriitorul ori poetul), acolo pe arena tărâmului imaginat în scris, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. Vorbeam de basm mai deunăzi. Că și el este o expresie a unei cerințe aristocratice și în acest fel se apropie de saga, numai că basmul se detașează de tărâmul mitic care a creat saga și legenda și, îl răspândește în popor de îndată ce existența pe diferite planuri ale societății devine o tragedie, și astfel i se dă o deschidere optimistă perspectivei imaginate de pătura de jos a societății. Așadar, prin basm, era singura modalitate a poporului „de jos” (țărani și meșteșugari nevoiași) de a mai spera și visa frumos. De aceea cred, că nașterea basmului a coincis cu apariția primelor „cântece” epice orale. De aceea spuneam, că basmul repetă scenariul de inițiere al miturilor, al sagăi, cu alte mijloace și câmpuri de imaginație, dar tot la nivelul imaginarului. Scriitorii care au reușit să decripteze această urzeală a reinventării basmului în creațiile lor proprii, au rămas prin operele lor scrise să ne încânte sufletele și în ziua de azi.
  
1. Hans CH. Andersen s-a născut la 2 aprilie în orăşelul Odense din Danemarca ca fiu al unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la Copenhaga pentru “a-şi cuceri celebritatea”, cum notează mai târziu în “Povestea vieţii mele”, o carte frumoasă care mi-a arătat mie, pe vremea când am citit-o (17 sau 18 ani?), că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta.  Am înţeles şi eu că pot deveni, în timp, un Andersen al poeziei dacă mă voi folosi de viclenia timpului trăit pentru a-i da cititorului meu scrieri gătite cu hainele cele mai bune pentru a ieşi în lume. Pe undeva, nici eu nu am sărit mai departe de stigmatul pus pe fruntea copilului cu capul în nori, sau cum zicea H.C. Andersen că i se spunea lui la şcoală: „Ăsta iar e cu gândurile aiurea!” Printre cele mai cunoscute poveşti ale sale se numără: Mica sirenă; Crăiasa zăpezilor; Hainele cele noi ale împăratului; Răţuşca cea urâtă; Amnarul; Lebedele… Însă, „Fetiţa cu chibriturile” rămâne pentru mine povestea dureroasă a unei fetiţe despre care, mai toţi care au trecut a doua zi pe sub ferestrele unde au găsit-o moartă în ger, nu aveau cum bănui ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume. Dureroasă, am zis, pentru că atunci când am citit-o prima oară o gheară nevăzută mi-a strâns inima. „Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi picioarele goale…” – aşa începe povestea. Astrele au făcut ca însuşi regele danez să manifeste un interes pentru tânărul hoinar prin Copenhaga (încercând a se angaja la vreun teatru pentru a-şi câştiga bucata de pâine) şi a plătit pentru educaţia lui. Ceva mai înainte de asta era cunoscut în Odense , pentru că memora integral piesele lui Shakespeare şi le recita folosind „teatrul” de păpuşi de acasă. În „Povestea vieţii mele” am găsit pagini fascinante cu privire la întâlnirile sale cu sculptorul Thorvaldsen, cu romancierii Balzac, Hugo Dickens şi Al. Dumas, cu autorii celebrii Fraţii Grim, muzicianul Liszt, poeţii H. Heine, Hook… S-a socotit pe drept cuvânt un copil al fericirii.            


2. Selma Lagerlöf de origine suedeză, a fost prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură (1909). În scrierile sale cultivă trecutul legendar al ţinuturilor scandinave, respirând aerul de saga şi libertate în povestiri pline de fantezie şi lirism. Se pare că darul ei de a povesti cu atâta candoare l-a moştenit de la bunica sa după tată. În copilărie datorită unei paralizii la un picior, e nevoită să stea „întemniţată” acasă, unde va începe să citească şi să scrie, având drept cărţi de căpătâi „O mie şi una de nopţi”, romanele de aventuri ale lui W. Scott şi poveştile lui H.C.Andersen. Mult mai târziu urmează şi liceul în capitala Suediei. „A fost odată un ştrengar”...., aşa începe povestea celui mai ciudat „năpârstoc” din lume, care a zburat pe spinarea gâscanului din ogradă, de-a lungul şi de-a latul Suediei. Povestea mă fermecase încă din copilărie, de pe vremea când o citisem prima oară. Ca toate zămislirile, povestea asta a rămas misterioasă în mintea copilului care eram pe atunci şi citeam cu uimire „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, a scriitoarei Selma Lagerlöf, născută la 20 Noiembrie 1858, la Morbacka, în Suedia. În viaţa copilului de atunci apăruse pentru prima oară, spiriduşul. Povestea e simplă, dar fermecătoare. Nils Holgersson, un băieţel leneş şi neastâmpărat, a fost pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic l-a transformat într-un prichindel de-o şchioapă. Nils a crezut la început că spiriduşul este un hoţ. S-a convins că spiriduşul nu este un hoţ dar l-a văzut umblând în sipetul mamei sale. Băiatul îl atrage în cursă pe spiriduş cu plasa tatălui său. Spiriduşul i-a propus să-i dea drumul în schimbul unui fluier vechi, a unei linguri de argint şi a unui ban mare de aur. Văzând că băiatul  nu vrea să-i mai dea drumul spiriduşul i-a dat o palmă lăsându-l în nesimţire pe duşumea şi la transformat într-un prichindel de mărimea unui degeţel. Agăţat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils porneşte într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâşte sălbatice. Martin, gâscanul bun şi devotat, Akka, gâsca cea înţeleaptă, Bataki, corbul cel isteţ, Gorgo, vulturul îndrăzneţ şi iubitor de libertate şi blânda şi frumoasa gâscă Dunfin îi vor fi aproape, iar Nils va învăţa alături de ei care sunt adevăratele valori ale acestei lumi. În final a fost foarte bucuros când s-a întors acasă la părinţii săi. Vă puteţi închipui, un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată pe cap, navigând în spatele gâscanului Martin, din ograda părintească, înspre Marea Baltică? Dacă nu, ori aţi uitat, pesemne, astfel de întâmplări, recitiţi cartea.  Poveşti şi iarăşi poveşti, care îmi încântaseră, cândva, copilăria. Ţinuturi necunoscute, geografii minunate ale locurilor prin care treceau eroii (gâscanul Martin, gâsca şefă, Akka şi năpârstocul de Nils), aveau să mă poarte din Dobrogea natală până în depărtata, şi doar imaginata, Suedie. Tare aş mai vrea să mă trezesc, reîntors acasă şi, să le strig (ca şi Nils Holgersson), alor mei: „Mamă şi tată, sunt mare, sunt iarăşi om!”  Privind, acum, toate astea, cred că mă mai urmăreşte, încă, un dor nespus după acele vremuri şi mai că aş vrea să fiu şi eu un Năpârstoc ca să pot călători peste mări şi ţări, împreună cu un cârd de gâşte sălbatice, ca eroul nostru din poveste.
                                                                                     
                                                                     Tudor Cicu

                                                         (va urma: ca postare de luni)

vineri, 24 octombrie 2014

587. „Absolut”... revista care îmi reține atenția



Doar impresii? „Absolut” e o revistă absolut fascinantă!

…. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă literară de la prima la ultima pagină. Declarată de la primul număr (serie nouă. Anul 1, nr. 1, octombrie 2014) ca Revistă naţională de cultură şi opinie, „ABSOLUT” a scos baioneta scriitorilor din carâmbul celor 16 pagini de ne-a aruncat dintr-o dată pe tărâmul unui picior de plai mioritic al secolului al XXI-lea. Evenimentul merită sărbătorit cu multă şampanie fiindcă, iată, a sosit vremea ca  versul „Slăvitele şampanii (ce) îmbătrâneau duhnind a oţet” – cum ar fi zis poetul Ion Gheorghe, să-şi piardă sensul gândit de poet. E un început: miroase a praf de puşcă în scrierile celor care au contribuit la apariţia revistei de cultură şi suntem siguri că ecoul ei se va face curând auzit peste tot. În acest număr poezia este la înălţime. Alexandra Mihalache scrie sonete aflate sub semnul versului dăltuit în „metafora iubirii nesfârşite” pentru „caşmirul lumii de poveşti” din poezie. Alensis de Nobilis pune dinaintea cititorului o elegie a „circului” care a fost referendumul pentru suspendarea preşedintelui: „Sunt mesele gata, la dracu’ cu Morţii,/Puternici-s vii şi slabi cei ce mor,/Chemaţi România la nunta tristeţii/Să bem pentru circ în parc la Izvor!” Ion Cepoi cu poemul „A treia cronică asupra cetăţii” ne aduce dinainte tabloul de apocalipsă a unei societăţi intrată în putrefacţia la care a fost împinsă prostimea unei cetăţi guvernate de tagma unor guvernanţi surzi şi chiori. Sanda Nicucie se prezintă cititorului cu un poem poveste-de-dragoste, un rondel şi un sonet „de toamnă”. Ion Roşioru, cum ne obişnuise, deja, prin diverse reviste, vine cu alte două poeme lirice versificând cu candoare şi ritmând când în iambi, când trohei ori dactili. Vasile Hurmuzache e poetul sonurilor lirice cântate versificând în dulcele stil clasic: „Dar am rămas sub semnul ciudatelor orgolii,/Ne-au viscolit o noapte iluzii disperate./Tu ai plecat cu zorii, eu am rămas cu norii,/Şi, între noi, tăcerea zăpezii spulberate”. Asupra poeziei lui Adrian Frăţilă ne-am oprit ceva mai mult, atenţia atrăgându-mi un întreg grupaj de poezie regală cu ceva sonuri din începuturile lui Dorin Tudoran şi Dumitru M. Ion. Din ultimul poem „Nu-s tălpile cu stele” nu ne putem abţine să nu-i murmurăm versurile: „Nu-s tălpile cu stele să le-ncalţi/De eşti nebun sau rege e totuna/Îngheaţă fruntea lumii sub cununa/Pe care spinii ard foarte înalţi”. La Florin Rădulescu, întâmpinăm un poem în stilul lui Theodor Pucă, care ne aminteşte vrând-nevrând de buzoianul Nicolae Pogonaru ca poet al cetăţii care îşi asumă şi îşi amplifică trăirile alături de semeni, nominalizând urâtul existenţial printr-un discurs parodic. Iar la Radu Ştefănescu cele două sonete „Shakespeare underground”, au picanteria versificării în limbajul puştanilor străzii, cât şi câte ceva din aroganţa adolescentină a unei tinereţi rebele. Poezie inspirată, mai publică aici, Valeriu Cercel (din Canada), Adrian Aghorghesei, şi Camelia Constantin. Poeziei îi urmează, la loc de cinste, în paginile revistei, eseul. Remarcăm eseul lui Kosta Vianu de pe pag. a II-a. Spicuim: „…acesta este un text de sertar, născut din optimismul meu, funciar, din neţărmurita mea încredere în faptul că mulţimea proştilor de pe planetă va determina un proces greu dar inevitabil… (fiindcă) …proştii preferă ca adevărul să fie absolut, transformându-l într-o extrem de periculoasă armă de luptă, împotriva oricui. Nazismul şi comunismul sunt exemplele care reflectă, cel mai fidel, nocivitatea adevărurilor absolute… În nici un caz, deştepţii acestei lumi n-ar trebui să-i dispreţuiască pe proşti, măcar pentru faptul că Dumnezeu le-a dăruit proştilor şiretenia, ca pe o compensaţie a lipsei de inteligenţă… dar deştepţii preferă să nu se amestece în mocirla politicii”. O fi având şi lucrul acesta o noimă! Tot lui Kosta Vianu îi apare, în revista despre care discutăm, articolul „Eşecul literaturii virtuale”, unde, ce constatăm? Că „pe site-urile virtuale de literatură nu există cititori. Nu citeşte nimeni cu adevărat… „operele” altcuiva. Cu foarte puţine excepţii, nu scrie nimeni comentarii cinstite despre ceea ce a citit. Se practică, e drept, un fel de „troc” al comentariilor, de genul „te comentez, dacă mă comentezi şi tu”. Cele scrise de Kosta Vianu, sunt sigur că şi pe voi vă interesează. Lui Brăduţ Florescu i se publică scrisoarea deschisă „a unui tânăr despărţit” de ţara sa (prin meritul şi grija deosebită a guvernanţilor noştri), având ca subtitlu: „Rostul”. Eseul e scris sub semnul frazării virulente, dar pune corect problema având ca suport de plecare în pamfletul său, cele trei noţiuni de bază: familia, pământul şi credinţa. În concluzie „părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri. …Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum”. Crunt adevăr. Deşi nu crede că merită să-şi piardă timpul cu politrucii din 2001 şi până azi ai R. Moldova, Traian Vasilcău scrie un articol cu un titlu mai rar întâlnit în limba noastră românească: „Politicieni plodiţi de o singură mamă”. Redăm doar câteva gânduri ale cronicarului moldovean: „Preacurvia este liantul care-i uneşte pe hoţii de la guvernare. Toţi au amante şi amanţi. … toţi ştiu despre aceste anomalii ale proeuropenilor din Guvernul Filat-LuLeancă, inclusiv ÎnaltPreaNesfinţitul Vladimir, dar tac”. Strigătul interior al cronicarului capătă valenţe pamfletare de o virulenţă menită să trezească la realitate, deşi ne îndoim: „Rana Ta, Ţară, pe ei nu-i doare nici în fundul cu care ei speră că mai şi gândesc”. De citit tot articolul! Alensis De Nobilis (şi director al publicaţiei) se face remarcat cu cele două eseuri „Oamenii - umbre” şi „Simfoniile luminii”. În primul face o radiografie a omului devenit umbră ce trăieşte într-o ţară tristă, copleşită de o tăcere apăsătoare (ori), nişte cadavre ambulante care au materialitate dar nu există fiindcă „o tristeţe sumbră şi o tăcere de convoi mortuar acoperă (această) o Românie vândută oricui a vrut să care din ea peste graniţă ce a mai fost de cărat şi furat”; în cel de al doilea eseu, aduce un imn cât un îndemn omului în stihul înălţării din care Dumnezeu i-a dat viaţă. Gheorghe Postelnicu are „un punct de vedere” interesant: „pe când un ciclu de conferinţe, pe o anumită temă (cum am participat personal în Adjud ori la Piatra-Neamţ), la Casa de Cultură şi la Bibliotecă instituţii care ar crea contextul cultural pentru cei 20-25 de scriitori buzoieni?” Însă acest îndemn, eu unul, nu mai sper să fie urmat de cineva de la Direcţia de Cultură ori conducerea Bibliotecii V. Voiculescu. Interesant şi foarte actual, precum un condiment la îngrijorările noastre şi articolul „Republica Terra” semnat de prof. univ. Ion Corbu care atrage atenţia asupra globalizării „printr-un fel de absorbţie” şi „impunerea unei noi ordini mondiale uniformizatoare şi aneantizatoare a naţiunilor”, care (citiţi-i demonstraţia textuală), va pune, realmente, planeta, în pericol. La capitolul proză, ne bucurăm de schiţa „Cocorul” de Ionuţ Manea, o proză scrisă cu mână rece, o proză de conştiinţă şi zbatere ideatică. Un autor care promite, ca şi mai tânărul elev buzoian Mihail Tănăsescu cu schiţa sa despre cugetare şi speranţă. La categoria „grea” semnalăm eseul memorialistic al lui Marin Ifrim despre poetul whitmanian, Ion Gheorghe: „La o aniversare…”. Îi urmează Ion Ifrim cu „apocaliptica” bucată în proză intitulată „Însemnările unui nebun care s-a crezut Dostoievski” – cele cinci minute din viaţa prozatorului rus F.M.Dostoievski, înainte de condamnarea la moarte prin împuşcare, pot fi „trăite”, „în direct”, cu sufletul la gură. O proză, ca aventură a scrierii, scrisă în stilul prozatorilor ruşi cu accente dramatice, creionări psihologice, realism şi imaginaţie cât cuprinde şi multă… multă  aplecare pe ceea ce critica spune că autorul știe să acorde o perspectivă largă ficțiunii concomitent cu sondarea adâncimii sufletului omenesc. Ultima pagină (a XVI-a) Tudor Cicu – pentru mine o surpriză neaşteptată – oferă cititorului o parabolă (un fel de poveste) cu tâlc despre „Poetul şi poemul său din oglindă”.
   O revistă care prin 16 pagini, „absolut” uimitoare, în conţinut, se prezintă de la primul număr pe octombrie 2014, în ţinută regală. Să amintim şi acest colectiv redacţional al revistei „ABSOLUT”, a cărei apariţie s-a petrecut în sectorul 3 Bucureşti: Corneliu Dascălu- redactor-şef; Emil Ifrim– secretar general de redacţie şi puteţi trimite materialele dumneavoastră (poezie-eseu-proză) pe adresa E-mail: revistaabsolut@yahoo.com. Cu credinţa că v-am adus curiozitatea în fiinţele voastre, căutaţi revista şi veţi da dreptate cronicarului de faţă.


                                                                      Tudor Cicu               

duminică, 19 octombrie 2014

584. Parabola și arta scrierii la clasici (4)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (4)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

   După cum bine a observat Emil Lungeanu într-un articol despre cartea mea „Liviu Ioan Stoiciu – poezia și subteranele ei”, cartea aceea a fost scrisă la marginea tărâmului (în plan literar vorbind) al basmului și reflecțiilor asupra poeziei cu incursiuni și trimiteri la saga eroică, legendele lumii și mit. Subiect imens și spinos cu care puțini sunt calificați să se măsoare după întreprinzătorul cercetător al mitologiei și istoriei religiilor, Mircea Eliade. Folcloriștii francezi considerau această abordare ca pe o teorie ritualistă, punctând doar pe faptul că poveștile lui Perrault constitue un termen comparativ pentru studiul acesta vast. Mă abțin de la comentarii și dați-mi voie să mă îndoiesc că „Motanul încălțat” al lui Perrault are marele merit de a recunoaște în construcția sa motivele rituale care mai supraviețuiesc și azi în istituțiile religioase ale popoarelor, cum s-a spus. Recunosc că scenariul de inițiere al basmelor (în general) este unul imaginar, că nu e legat de vreun context istorico-cultural, mai degrabă e o comportare atemporală și anistorică a sufletului. Întrebarea e dacă saga se înrudește cu mitul, ori basmul reia și prelungește inițierea la nivelul imaginarului, a ceva deja petrecut și împlinit, cum se petrece în saga și mit? Pe vremea când citeam așa zisele saga (a Argonauților, a lui Siegfried, a fierarului Ilmarinen din Kalevala ori sfâșierile tragice din cântecele „Oastea lui Igor” și a „Cidului”), am realizat că saga se înrudește mai îndeaproape cu miturile, că universul lor este o lume ideală situată într-o lume cu lumea zeilor. Așadar saga nu se înrudește cu basmul pentru că basmul cunoaște întotdeauna un deznodământ fericit. Lumea din epopei, a sagă-i, a miturilor... sunt guvernate de zei, forțe supranaturale și destin. În basm, ocrotitorii din natură, tovarășii întâlniți în cale sunt de ajuns pentru ca eroul central să reporteze victoria. În acest fel „Iliada” este o epopee, mai curând aproape de saga și mit, în timp ce „O mie și una de nopți” e cartea cărților ce cuprinde lumea basmelor. Când creația basmului cutare și cutare a încetat, autorul de geniu va recreea basmul în lumea realităților sale, reinventând creația. Așa s-a întâmplat cu Cervantes, Gogol, Dostoievski, Dickens, Lewis Carroll, Robert Louis Stevenson... și toți cei despre care am început a le dedica aceste note scrise la tinerețe pe un caiet de liceean, fără să ne întrebăm, încă de pe atunci (deși s-ar fi meritat) dacă basmul minunat de pe vremea lui H.C. Andersen, Perrault, Hoffmann, Frații Grimm, Frank Baum, Ispirescu, Petre Dulfu și mulți alții, nu cumva a devenit un „dublet facil” (cum spunea Mircea Eliade) al mitului și al ritului de inițiere a sagăi și, prin autorii clasicismului nu cumva au avut un rol de a reactualiza tărâmul și „probele de inițiere” la nivelul imaginarului și oniricului?!

1.      O mie și una de nopți” – istorisite de Eusebiu Camilar.  Când am intrat (cam pe la 12-13 ani) în posesia basmelor arabe istorisite de Eusebiu Camilar din „O mie și una de nopți”, ed. Tineretului, 1961, am avut revelația unui tărâm oriental populat cu basme, cucerit de Alexandru Macedon singurul care îmi făcuse până atunci apoteoza marilor împărați și șahi ai lumii, dar și a unei lumi orientale descrisă la începuturi de Pliniu cel Bătrân în „Istoria naturală”. Nu pot spune că minunatele povești ale Șeherezadei, cea care a învins moartea prin poveste, nu m-au influențat și pe mine în scrisul de mai târziu. Și n-am tresărit oare, când, citind „Cântecul lui Roland”, pe câmpul de luptă, acesta sufla dintr-un corn de fildeș, confecționat din cornul de elefant dăruit de Harun-al-Rashid lui Carol cel Mare? Mai târziu în „Robin Hood” de H. Gilbert și „Ivanhoe” de W. Scott prin acel personaj de neuitat Richard Inimă de Leu, am dat de însemnul în heraldica lor, a leului care este un animal din Orient. Nicio carte, în această lume, nu poartă un titlu mai frumos. Dacă mă gândesc bine, Byron, Cervantes, Hugo, Coleridge, Kipling, Al. Dumas... ș.a. s-au inspirat și au dat pagini memorabile cu sonuri de basm oriental transpus la realitățile altor tărâmuri și a altor regi, prinți, cavaleri, oameni de rând și asta, numai dacă ne-am gândi la istoria acestei cărți și la tălmăcirile ei. M-am întrebat, mai târziu, oare cine să o fi scris? Originea acestei cărți este obscură și poate fi opera a mii de autori învăluiți în mister cărora nu le-a trecut prin cap că scriu o carte ilustră. Carte care, după Biblie, se spune, este cea mai citită. În istoriile citite despre Alexandru cel Mare găseam note prin care la Cairo acesta întâlnise peste 50 de bătrâni care depănau asemenea povești. Titlui ei îți creează impresia unei cărți infinite; ...și una, adică cea care n-a fost scrisă, încă, dar se va găsi și autorul care s-o aștearnă în vreo carte. Și, după cum vedem, pariul a fost câștigat prin autorii care ne-au încântat adolescența și am început a scrie și noi, amintindu-le evoluția și câștigul adus literaturii. O lume a extremelor am găsit în această carte „O mie și una de nopți”. De la bogați la săraci, de la regi și prinți la oameni simpli, de la comori și bogăție la nenorociri, de la magia unei lămpi ori a unui inel  la neîmpliniri lumești și fel și fel de pilde demne de pana scriitorilor de acum și până în veacul veacurilor. Inteligența oamenilor simpli, pescari, croitori, cizmari ori cărători de marfă pe spinarea dobitoacelor, de cele mai multe ori, mi-au dat de gândit. Nu mai departe ca povestea celui care pleacă tocmai în ținutul Egiptului, la Ispahan, să caute comoara ce i se arătase în vis și află că aceasta era chiar în grădina casei pe care o părăsise, ori a pescarului acela foarte sărac și care deznădăjduit că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un țărm de mare șă-și încerce norocul și aruncă năvodul rugându-se lui Mahommed  din ceruri. Prima dată scoate un asin mort, a doua oară scoate o plasă tare grea care se dovedește a fi plină cu hoituri și pietre, stârvuri de animale și tot felul de lucruri nefolositoare. La a treia încercare (cea decisivă, nu?) scoate un urcior de aramă galbenă, pecetluit cu sigiliul lui Solomon. Destupă curios urciorul și din el se ridică la ceruri un fum gros care pe măsură ce se desfășura se transforma într-un Genniu (un duh ceva mai blând). Acesta cu glas tunător, ca din ceruri, îi mulțumește pescarului fiindcă peste 400 de ani a stat închis în urciorul acela pentru că s-a răzvrătit, cândva, împotriva lui Solomon și a fost pedepsit. Dar a jurat după prima sută de ani că celui care îl va elibera îi va da tot aurul din lume dacă îi va cere, dar nimeni n-a venit să-l elibereze. Apoi după altă sută de ani a promis eliberatorului că îl va învăța cântecul tuturor păsărilor măiastre, să înveselească lumea și să fie admirat și răsplătit cu cinste pentru asta dar tot n-a venit cineva să-l elibereze. ...Și acum, după 400 de ani a jurat că celui care îl va elibera îi va aduce moartea prin tăierea capului. Iată că a venit vremea să-și țină făgăduila. Pescarul nu s-a pierdut cu firea și i-a răspuns Duhului cel rău că el nu crede o iotă în tot ce i s-a spus, că Duhul nu este decât o părere, ceva ireal. „Păi dacă ești atât de mare, cum de ai încăput într-un urcior de aramă? Arată-mi că ești în stare de orice și intră din nou în urciorul de aramă, fă-mi dovada puterii tale nemăsurate. Vezi că nu poți? De aceea nu te cred” – a mai rostit pescarul făcându-se a trece la năvodul lui. Demonul s-a înfuriat de necredința pescarului și i-a spus pescarului că el se poate face din nou mic ca un fum și intră din nou în urcior la fel de lesne. Că el deține multe alte puteri. Și ca să-i demonstreze pescarului că toate astea nu-s doar vorbe goale, s-a vârât din nou în urciorul de aramă. Atât a așteptat pescarul nostru. Cum a văzut că tot fumul Duhului intrase în urcior a și trântit dopul la vas. Și ca și Ivan Turbincă al nostru, începe a-și negocia condițiile eliberării și-și bate joc de Duhul genniu. După cum vedem „O mie și una de nopți” e o carte vastă care continuă să crească alte încă... o mie și una, sau să recreeze altele, pentru că fantezia ei este uriașă.
                                                                                                          
2. Robert Louis Stevenson m-a urmărit încă din copilărie cu acel cântec despre niște pirați și un căpitan numit Frige-oaie. Nu pot spune că modul lui de a transforma visele (care i-au fost și argumente în scrieri) în pagini de o indiscutabilă splendoare i-au aparținut lui ori ideea i-a venit de la Coleridge și poemul liric al acestuia: Kubla Khan, scris în vis. Cântecul ce da glas răzbunării piraților din finalul cărții de căpătâi al copilăriei mele (cartea se numește „Comoara din insulă”), mă urmăreșrte și azi: „Pe un singur om l-a cruțat talazul,/Din șaptezeci și cinci plecați cu barcazul”. Nu-i acesta epitaful celor plecați în lume să cânte omenirii, dar numai unuia singur îi este hărăzită nemurirea? Dante, Shakespeare, Goethe, H. Heine, Rilke, Baudelaire, Rimbaud, Eminescu, Bacovia, Poe, Esenin, Pușkin, Petӧfi... ș.a. par a fi nominalizați de Cel-de-Sus, ca dintre cei mulți plecați la drum, să nu rătăcească calea de întoarcere, acasă. Nu mai spun că imaginea marinarului acela olog care venise la hanul „Amiral Benbow” cu un rob după el trăgând un cufăr cât toate zilele, într-o roabă, mă urmărea și-n somn. Atât m-a convins descrierea romancierului încât și eu am intrat în pielea personajului acela, iar povestirile lui chiar aveau darul să înspăimânte lumea mai mult decât orice. Și, Doamne, cum îi mai cântam cântecul: „Cinșpe inși pe lada lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului,/ Io-ho-ho!/Beți, căci căpitanu-i mort,/ Io-ho-ho!/Și vă duce dracu-n port,/ Io-ho-ho!” Silver, Billy Bones, Jim Hawkins, căpitanul Flint (un papagal vorbitor), Câine-Negru, Frige-Oaie și cerșetorul orb, Dirk, bătrânul Pew... doamne, ce personaje! De atunci, cele mai urâte visuri pe care le-am avut vreodată sunt acelea în care, când aud talazurile tunând de-a lungul unei coaste... aproape că-mi vine să sar din pat (colac peste pupăză am mai făcut armata și la marină, am dat piept cu talazul mărilor aflate în plină hulă de gradul IV). Când privesc în largul mării am senzația că îi zăresc pe eroii lui Stevenson plecând cu corabia spre insula comorii. Și uneori, mă întreb, așa deodată: Ce-or fi făcut toți cei care au plecat? S-o fi întors vreunul, ca în cântecul acela al piraților?      

                                                                                                Tudor Cicu

                                                                  (va urma: ca postare de luni)     





joi, 16 octombrie 2014

583. Scriitorii și cărțile lor. Azi: (Culiță Ioan Ușurelu)



                        Drama omului postrevoluționar din ”Jurnalul unui singuratic”

Conştient că folosindu-se de atributele narațiunii autobiografice ale unui „Jurnal” cu accente memorialistice, Culiță Ioan Ușurelu, în romanul său intitulat „Jurnalul unui singuratic” apărut în 2013, ed. „Salonul Literar”, realiza („prin sprinteala stilistică a narațiunii” –după Theodor Codreanu) cel puţin două lucruri „de mare importanţă”: 1) – să-şi ia note despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă şi 2) – să surprindă pe fila de „jurnal”, întâmplările prin care tocmai a trecut ființa sa cât și echipa cu care suntem destinați să trecem prin viață, amenințați sau neamenințați cu amânarea unor soluţii rămase a fi și „verificate” în ecuaţia viață/moarte. Încep să cred, pe măsura înaintării în lectura „jurnalului”, tot mai evident, că a avut asupra sa un efect psihologic foarte puternic şi că romanul de factură memorialistică a fost scris, ca şi cititorul să simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet de lectura lui, dintr-un fel de dorinţă de a pătrunde în budoarul misterios al personajului narator Ion Georgescu. Prin scrierea cărții, Culiță Ioan Ușurelu se situează de partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Stilul direct al narării, la persoana întâia, pune în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă și tratează sufletul unor personaje identificabile în realitate, devenite de-acum literatură. Monologul interiorizat al personajului narator, Ion Georgescu, inginer, directorul unei fabrici vrâncene, coparticipant la dramele celor din jurul său, îi salvează cu adevărat sufletul; un suflet încolțit de evenimente nedorite și pe care o anume realitate a vieţii, clamându-l încontinuu, îl aruncă în singurătate și în prag de a lua calea monahismului ori a sinuciderii. Din privelegiat al politicii locale, prin „lovituri” pe la spate și de care doar o politică murdară „ca pe vremea lui Caragiale” e capabilă, inginerul Ion Georgescu își dă demisia de la conducerea fabricii pentru că se opunea vânzării clădirilor fabricii, a mașinilor și utilajelor, și ca destinul să-i fie și mai nemilos familia (soția sa Mihaela și Nely, iubita lui fiică) îl părăsește. Mircea Onescu liderul județean al partidului nu-l mai susține în „bătălia” funcției de senator, la mijloc fiind murdăriile scrise în presa locală, iar Mihaela despre care credea că are „înțelepciunea să lupte împreună cu mine pentru adevăr, pentru doborârea ziariștilor mincinoși”, dimpotrivă, îl condamnă și îl părăsește pentru totdeauna. „Practic, căsătoria a fost un fiasco total”. Destabilizat de eșecul în carieră, în căsnicie, în politică, fiindcă n-a putut lupta de unul singur cu principiile unui capitalism „de-a dreptul sălbatec, străin educației” sale, Ion Georgescu își va redirecționa toată energia spre literatură, doar scrisese câteva cărți apreciate și era și membru al Uniunii Scriitorilor. Fraternizarea cu oamenii de jos, apropierea pasională, tandră, vibrantă, față de apariția unei noi femei în viața sa îi va garanta oare reușita în viață? Iată o primă întrebare pe care și-o va pune cititorul. Maria, îngerul care i se părea că a apărut pe lume cu scopul de a-l proteja, de a-l salva de la căderea în gol se va dovedi încă o deziluzie în viața sa. Chiar dacă autorul are o nestăvilită voluptate a povestitului (el nu are nici timp şi nici spaţiu în narațiune pentru anecdotă, morală sau poantă ori imprevizibilul care încearcă a implora paranormalul) e direct, incitându-şi personajele să-şi dea de o parte tensiunea trăirilor şi să-i dea siguranţa cititorului că se află pe un balansoar la capetele căreia se află viața reală, cu rele și bune. „Încotro se îndreaptă lumea?”, se întreabă naratorul protagonist. Calitățile în noua societate au devenit „furtul, delațiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate, dușmănia, limbajul penibil și politica fără principii”. Se derulează sub ochii cititorului, cinematografic, secvenţe scurt-simpliste ale acestui mecanism în societatea post-revoluționară, scoţând la iveală tertipurile la care recurgeau cei numiţi de partid să le pună în aplicare, ca mai apoi să aştepte binefacerile regimului. Sfâşiat de tristeţea a tot ce n-are margine în frângerea unor destine peste care alternează secvențial, o dată cu viaţa, autorul surprinde și simţăminte precum iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul (care, şi ele fac parte tot din această viaţă). Ion Georgescu se lansează și în afaceri private cu un magazin de mezeluri, care nu-i aduc prea multe satisfacții. Drama lui Ion Georgescu se epuizează în această îndârjire de a ţine în inimă, nepermis de puternică, flacăra unei iubiri cheltuită şi prin gând şi durere, într-o lume tot mai deschisă spre pierzania sufletelor slabe. Nu același lucru se petrece cu fostul inginer șef Predoiu Vasile care, după grozăviile și orgiile la care o surprinde pe soața sa Rodica, reușește să găsească un nou echilibru în viață. Când un scriitor ne poartă printr-un labirint de confesiuni, utilizând tehnica monologării continue cu sine, spunem că avem de-a face cu un roman autobiografic şi de idei. Nu cred că autorul romnului „Jurnalul unui singuratic”, Culiță Ioan Ușurelu şi-a impus să scrie un roman cu accente de „moralist”, ori să ne ofere un certificat de absolvire a şcolii vieţii. Dar, suntem de acord cu faptul că  leagă aceste introspecţii de du-te/vino, în scenele erotice ori scenele de orgolii nestinse din lumea literară, frecvent întrebuinţate în narare, ca pretexte pentru o anumită dramatizare a scrierii. În fapt, o substituire, cât o fereastră deschisă spre cititor, pentru a susţine acţiunea prin naraţiune abilă. Subtil, autorul îi lasă cititorului speranța că timpul le va rezolva pe toate. Dar timpul nu vindecă totul, nu închide toate rănile. În dragoste, Ion Georgescu se va roti în jurul focului ca un fluture în noapte. Când se refugiază în credință, ori ia calea muntelui Athos, nu găsește, nici aici, piatra cu care să-și ridice „biserica” sa, deși credința sa e curată: „Încă mai putem să ne minunăm, încă mai plângem, încă mai avem suflet. Nu-i totul pierdut”.  Nenorocirea are o parte bună: ne învaţă să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia (ne dă de înţeles autorul), se făureşte prin caracterul pe care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de nenorociri. Personajul lui Culiță Ioan Ușurelu trece dintr-un plan al subconştientului în conştient, personalizând ideile într-o confesiune încărcată de dramatism, dar este sincer cu sine. Tonul prin care ni se adresează acest personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale Destinului, pare derutant, dar stilul folosit de autor,  prin construcţie epică, susţinută retoric, are o ţintă precisă: orice societate încredinţată în mâinile unor conducători mai puţin pregătiţi (indiferent de proiecţia istorică) se va prăbuşi! Ca și omul care nu are tăria de a se desprinde la timp de mocirla în care e târât de semenii săi. Nu există altă ieşire din această Judecată a Istoriei, cum susţine şi Thomas Mann. După moartea tatălui, eroul romanului rămâne să-și răspundă și la această întrebare: „Poate fi lumea alcătuită numai din trădare, din nemernici?” Fiindcă ar fi nedrept pentru un om care luptă cu viața să primească la nesfârșit: „numai lovituri, numai înșelăciuni, numai escroci și oameni fără onoare”. Într-o societate lipsită de speranţă, orice conştiinţă este condamnată la tăcere definitivă, fie prin expulzarea din cadrul istoric, fie prin epuizare fizică ori mentală: „eu spre exemplu, nu am vreo speranță că în timpul vieții mele traiul în România se va normaliza” – conchide naratorul protagonist. Liderul pe județ, Mircea Onescu (o persoană tăcută, introvertită), e omul politic care-şi pune o mască de libertate, de aroganţă ori închipuită „dragoste” pentru oameni. Nae Lungeanu, directorul de la Cultură pe județ, e tipul pus în fruntea Direcției de Cultură să facă jocul altora şi să nu aibă nici un cuvânt de spus, fiindcă n-o cereau (nu-i aşa?) interesele celor „de sus”! femeile din viața naratorului protagonist: Sofia, gazda de pe vremea liceului, Titica, Rodica, Lena, sunt personaje creionate să-ţi stârnească ba mila ori râsul, dispreţul sau ieşirea din minţi. La duetul de excepție al criticilor la lansarea cărților lui Ion Panaitescu și Dan Petrovan cititorul este introdus cu dibăcie în atmosfera seratelor literare din provincie, unde morala e totdeauna una înaltă, superioară convenţiei sociale, iar autorul mânuieşte, subtil, vâltoarea sufletelor încondeiate, trecute prin malaxoarele caznelor, dar pe de altă parte, are şi conştiinţa că scriitorii sunt locuitorii unei lumi aparte. Comunicarea personajelor cu lumea reală şi apoi cu cititorul care-i urmăreşte „crâmpeiul de povestire” care l-a înzidit în narațiune, e izbânda  scriitoricească a unui autor cu plăcerea monologării continue, în această dureroasă competiţie dusă între om şi sufletul său.  Culiță Ioan Ușurelu, întruneşte toate calităţile unui prozator care nu-şi torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe, de a oglindi o realitate din care cititorul, cu siguranţă, îi va descifra şi „cheia” unei căi decise pentru eroul romanului, în planul ticluit numai și  numai de Cel-de-Sus.

                                                                                           Tudor Cicu        



luni, 13 octombrie 2014

581. Parabola și arta scrierii la clasici (3)


Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (3)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

   Acum, după atâția ani, răsfoind însemnările mele liceene, viețile scriitorilor și poeților care ne-au lăsat de-a lungul vieții lor capodopere, îmi pare că seamănă cu viețile sfinților. Ei n-au făcut decât să ne lase niște personaje pe care le-au vegheat în trecerea lor prin viață; uneori le-au salvat, alteori n-au putut face mai mult ca să-i împiedice să urce pe eșafod. Cioran spunea că și scriitorii ori poeții, nu-s decât creaturi ale Domnului și că rostul lor nu este altul, ci doar a-l distra pe Creator. Creația, atunci, ar însemna singurul mod de a face loc lui Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre, căci fără sufletul omenesc Dumnezeu n-ar fi decât un biet cronicar, prizonier în propria chilie lumească, iar Jurnalul său un cimitir cu suflete moarte. Dar, pe poeți și scriitori, Dumnezeu i-a ales tot dintre muritorii de rând, cu un anumit scop. Așadar, începem să desprindem sufletele acestora, care acumulează o mare parte din păcatele celorlalți, de sufletele „oamenilor simpli” și să notăm că tot ce i se întâmplă unui mare scriitor, chiar și umilințele, necazurile, nenorocirile, toate acestea i-au fost date ca material pentru ca să-l folosească în opere și viața lor să semene cu a sfinților... a martirilor.  Putem spune și așa: au pornit în lume și au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la drum în urma unor porunci divine și s-au retras din lume abia după ce au făurit o alta, un model de urmat, ori o nenorocire de care, cei ce vor veni mai pe urmă va trebui să țină seama, că și ei nu sunt decât un instrument între multe altele, atât de stranii și pe care destinul, sau dimpotrivă hazardul, ni le hărăzesc, la toți, pe pământ.

1. Nicolai V. Gogol e cel despre care, urmașii săi spuneau: „Noi toți ne tragem din mantaua lui Gogol”. S-a născut în localitatea Sorocinții Mari, gubernia Poltava, în 1809, iar una din povestirile care m-au fermecat în adolescență s-a numit chiar „Iarmarocul din Sorocinți”. În tinerețe, scriitorul de mai târziu, se întâlnește cu poetul Pușkin și vor rămâne prieteni. O prietenie de bun augur literar, ceva cunoscut nouă ca fiind legătura dintre Eminescu și Creangă. Gogol se va dovedi un maestru al rostirii cuvintelor în frază, așa cum se așează pe o pânză și culorile unui pictor de geniu. ”De ce oare, măi frate, e atâta harababură în capul tău?” – scria în „Însemnările unui nebun”. Autorul lui ”Taras Bulba” (pe care mereu l-am asemuit cu bunicul) și al „Sufletelor moarte”, avea harul povestirilor stranii, a narărilor ce aveau să însuflețească tablouri și lumi împletite între fantastic și real. Între râsul în hohote și lăcrimarea sufletului, nu-i decât un pas fiindcă tot ce izvorăște ca „din glasul poporului” nu are cum nu intra în veșnicie. Din glasul poporului său a răsărit „umorul gogolian”. Creionând sugestiv portrete, Gogol a întruchipat prin contrast, adevărate tipologii de personaje și caractere puternice. Să ne imaginăm că într-un imperiu țarist persoanele incomode luau drumul ocnelor siberiene și că alegerea sa de către Dumnezeu a fost făcută cu o misiune pentru poporul său, atunci, avem tabloul întreg al unui martir al creației.

2.  E. A. Poe e autorul „Corbului” și s-a născut tot în 1809, la Boston, din părinți actori într-o trupă a vremii. Cunoscut ca „Vagabondul din Baltimore”, E.A.Poe e mai mult un împătimit refugiat în vise, mare consumator de alcool și opiu pentru a se regăsi într-un paradis pierdut de oameni, dar care se va dovedi un infern în viața lui. Poe este un mare poet romantic, cel care ne-a dat pe lângă impresionantul poem „Corbul”, poezii care au trecut hotarele continentului spre veșnicia creațiilor nemuritoare, ca: Annabel Lee, El Dorado, Eulalie, Ulalume... În discuția despre omul poetic, Heideger spunea că poezia nu se poate confunda cu limbajul ei, dar nici că poezia nu poate trăi în afara limbajului și a unei anumite muzicalități a cuvintelor. E.A. Poe poate fi asociat, ca poet, și acelui fiu al imaginației și al misterului evident, dar, negreșit, e un martir al cuvintelor. Influența „pulsației lui interioare” de a gândi poezia în toată muzicalitatea ei, nu poate să nu fi influențat poeții de pretutindeni și poate fi numit poetul cu influența cea mai mare și mai durabilă. Ca romantic, Poe a oscilat, în poezie, între armele rațiunii de a căuta marile adevăruri ale sufletului și cu arme supranaturale, în intuiție, fantezie și imaginație. Pentru el, care spunea că poezia n-a fost decât o pasiune, mitul creației spontane, nu exista. Ca și Eminescu (asupra Luceafărului), Poe a lucrat asupra poemului „Corbul” nu mai puțin de 16 versiuni. Impresia generală e că a gândit poezia ca formă a muzicii, având ca suport: pasiunea, emoția, imaginația debordantă. În câteva din versurile Corbului: „Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează/Raza lămpii-i proiectează, umbra neagră pe covor/Și-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor/Nu se va mai sui în zbor” – regăsim din elanul imaginativ al „conturului” său autobiografic. Astfel, vorbind despre omul poetic Poe, tabloul autobiografic zugrăvit ne trimite la o ființă care se lasă gândită și se gândește ea însăși cum să facă să triumfe imaginația, ca putere a creației.
     
                                                                                            Tudor Cicu                                                                                             (va urma)  

miercuri, 8 octombrie 2014

580. O povestire cu tâlc...


De nunta lu’ alde Fotografu
                                                                      
   Luna, așa i se păru lui Stelică, ba apărea, ba dispărea după perdelele plumburii ale norilor. Casa spre care se îndrepta era pe o muchie de deal. Cam aplecată şi coşcovită de ploi arăta în zilele însorite de acolo de pe povârniş casa aceea. Dar parcă numai de ploi? Ultimele surpări din malul dealului luaseră la vale câteva case răzleţe. Răspunsul primarului sunase sec: cine i-a pus să se cocoţe acolo sus ca huhurezii? „Auzi vorbă de primar… Cică, vremuri grele au bătut la poarta fiecăruia dar, cazul Damiancăi poate fi trecut la „moravuri și neprincipialitate”. Auzi vorbă!? De parcă ai arunca, pur și simplu, vorba, ca pe o furcă cu paie în coteața porcului. Lasă că vă arată Stelică „neprincipialitate” (accentuă) – ne-prin-ci-pi-a-li-ta-te! Parcă aşa zicea și preşedintele acela borţos, şi umflat, de acolo de la masa prezidiului (prezidiu întocmit în comisia de judecată pe întreprindere). Auzi: „nu am admis şi nici n-o să admitem de-acum încolo ca cineva să ducă de râpă morala şi disciplina colectivului”. Păi, a văzut el vreo clipă, dacă fumega și hornul casei, la Damianca? Ca principiu, na! Ce prostii! Că n-ai un bărbat în ograda ta să mai dreagă, să mai facă câte ceva... ce trebuie să sară ei şi pe tine, asta n-o vezi? Haa! Da’ mi-a plăcut cum i-ai pus Damianco, cu botul pe labe: „Ce-i mă!? Ați pus cloșca în polatră la mine și-acum v-ați adus aminte să-i întoarceți ouăle?”... Deodată deveni mai atent. Din depărtare se auzea o îndrăcită sârbă la acordeon. Era doar toamnă, vremea nunţilor, de! Pesemne era o nuntă în sat. Ocoli gardul înălţat din faţa casei, gândindu-se că s-ar putea să fi fost încuiată poarta mare, aşa că intră prin spate, pe portiţa din fundul grădinii. Undeva prin apropiere trosni un vreasc putregăios. Pesemne nu era singur pe acolo. Urechile lui percepură şi un al doilea zgomot pe undeva, înfundat. Îl ţintui pe loc ceva asemănător cu o lucire neobişnuită prin întuneric, o sclipire ca de ciob de sticlă, ce ar fi făcut pe oricine să creadă că are în faţa lui o nălucă. „Cine doamne-iartă mai poate fi pe aici aproape de miezul nopţii?” Rezemă bicicleta de un tufan şi se lăsă la pământ; primul instinct al celui care nu se vrea descoperit. Îşi încordă atenţia încercând să descopere de unde venea zgomotul. Mai că şi uitase că în fiecare sâmbătă, vecinul – cum îl prevenise mai demult, concubina – ieşea cu puşca în deal la vânat. De data asta nu era vecinul. Într-un boschet de salcâmi tineri, desfrunziţi, se împleticea o capră în propria-i funie.
- Ptiu, lua-te-ar să te ia de împieliţată!
Ce-i drept, coarnele ei îi cam băgaseră fiori pe şira spinării. La ferăstruica de la odaia din dos, a ibovnicei, zări luminiţa unei lămpi pe gaz. „Iar nu e lumină! Ăștia-s în stare să-ți ia lumina și să-ți planteze capra în cale, ca dracul pe întuneric”.
Ciocăni în geamul ferăstruicii de trei ori semnalul cunoscut. Nu i se răspunse imediat. Repetă semnalul.
- Cine e? se auzi un glas de femeie.
- Eu, Stelică…
Fereastra se deschise, şi-n cadrul slab luminat se ivi bustul unei femei chiorându-se în ferăstruica întredeschisă prin ochelarii de vedere.
- Tu erai, Stelică? Ce cauţi pe aici prin spate? Doar nu era tras zăvorul la poarta mare?! se miră femeia luminându-se la chip când îşi descoperi musafirul. Hai, vino pe uşa din faţă... Mă duc să-ţi deschid.
- Măi, măi, se cruci femeia, cum dădu cu ochii de ibovnic. Şi eu care credeam că i-or fi băgat ăia, azi, în adunare lu’ Stelică al meu, minţile în cap. Proasta de mine, de unde să ştiu eu că tot la Sultănica ta o să tragi. (Aşa îi plăcea să fie mângâiată).
- Băgat ei… pe aia, înjură Stelică agăţându-şi hainele umezi în cuier.
- Aoleu?!... Şi eu stau ca proasta în târg şi mă tot minunez, mă Stelică, iar tu vei fi fiind îngheţat şi flămând. Să ştii că nu am decât slănină cu ceapă… da’ o să-ţi fac şi nişte ouă bătute cu jumări la plită. Acuş-acuş se face pentru Stelică al meu, se agita femeia pe lângă musafirul nocturn. Puse masa, una-două, și se dădu mișcată la vorbele omului care tocmai îi gusta bucatele la masă:
- Să-ți mai aduc?
- Astea sunt sănătate curată Sultănico, nu ciolanele de la mesele ălora. Auzi tu? schimbă el vorba, e vreo nuntă prin sat? Că auzii o muzică, pe undeva…
- Este! răspunse femeia punându-i dinainte, o farfurie cu alte feluri de bunătăţi. A lu’ Fănel cel din postata de după muchia de la moară. E nun mare Fotografu vostru.
- Cânta-i-ar coţofana pe casă şi lui… – se burzului Stelică auzind numele naşului. Îşi descărcă năduful izbind cu sete în ceapa pe care şi-ar fi dorit-o a fi tigva Fotografului. „Măi Stelică, îi auzea el sfătoşenia colegului de lângă strung, mă, nu vezi că eşti ca un cal înhămat la căruţă? Când nu i-o veni ei bine, te dă Damianca afară şi o să ajungi precum câinii ăia care uită de rostul lor şi umblă aiurea cu tinicheaua de coadă să mai atragă şi altora atenţia. Du-te mă, la femeia ta, la casa ta, cât te mai primeşte”... „Dacă te crezi aşa milos, ce nu te duci mă tu la ea și te dai cocoș pe basmaua soacrei?” i-a replicat el, celuilalt. Mă rog! Asta apucase să zică și asta fusese singura lui ripostă, da Fotografu, neam! Ce ţi-e în guşă şi-n căpuşă: „Nu vezi mă că orbecăi prin pustiu, fără apă, fără umbră, ca un câine vagabond alergând după gaura covrigului, ori oi fi crezând că norocul trece taman pe la poarta Damiancăi?”
- Auzi, Sultănico! Ăştia nu se gândesc decât cum să ne pună pielea pe băţ, lămuri el nedumerirea femeii.
- Lasă Stelică! N-au decât să-şi izmenească ei minţile până n-or mai putea. Tu tot Stelică să rămâi şi o să te iubesc… mai ceva ca ăia din serialul cu Tanța și Costel.
Stelică nu zicea nimic. Muşcă adânc din ceapa bulbucată, până îi dădură lacrimile. Femeia îşi dădu cu palma peste frunte:
- Aoleu?! Cum am uitat eu? Se repezi la dulap şi umflă o sticlă de gâtul ei subţire, trântind şi un pahar pe masă. Ia o ţuică şi lasă-le încolo…
Stelică bău primul pahar pe nerăsuflate, fără să-l mai clătească prin gură cum avea obiceiul, apoi îşi turnă singur pe al doilea cu care procedă întocmai ca şi cu primul. Deodată ajunse până la urechile lor vocea melodioasă, tremurată a solistei de la nuntă:

„Că bine vă potriviţi
 Ca doi porumbei iubiţi
 Ce numai pe-o rămurea
 Se iubesc toată noaptea”…

Pesemne, nuntaşii ieşiseră în bătătură şi la lumina lunii încinseseră hora. Să fi fost numai aşa o aripă de vânt care purtase melodia până hăt departe? Stelică şi Damianca se priviră întrebători, numai din ochi. Se prefăceau că nu înţeleseseră cuvintele cântecului, dar, fiecare la rândul său ştia că şi celălalt auzise destul de limpede cuvintele şi, le înţelesese. Damianca cedă în cele din urmă şi deveni drăgăstoasă. Făcu lumina lămpii mai mică şi dezbrăcându-şi capotul se aruncă în pat. Trase de plapumă, acoperindu-şi formele uşor deformate (doar era femeie la patruzeci, patruzeci şi ceva de ani) şi, de acolo, îl îmbie pe Stelică să vină lângă ea.
- Copilul doarme dincolo? întrebă Stelică, aşa într-o doară. Şi, cum femeia încuviinţă dintr-o clătinare jos-sus a capului, scoase din servieta cu care venise două chifle „fantezii” pe care le puse pe un colţ al mesei. Sunt pentru el, adăugă.
Se făcuse târziu, presupuneau, dar nici unul nici altul nu îndrăzneau să se dea jos din patul călduţ să-şi ia ceasurile agăţate în cuiul din perete să vadă cât mai arăta ora. Tăceau. Dar precis fiecare se gândea la câte ceva. Muzica de la nuntă ajungea în continuare până la ei.
- Ei drăcie! Să ştii că se aude prin microfoanele alea. S-o fi dus naşu cu plocon la ăia de la staţia electrică să le dea lumină. Că prea, prea… Damianca însă tăcea mai departe şi, doar îi trecea mâna prin păr mângâindu-l absentă.
- Ce-aş mai da mă să ştiu că Fotografu s-a dus la ăia cu ploconul, auzi tu Sultănico? Se ridică de spate şi-şi potrivi mai bine perna sub cap.
- … şi să-l mai aud eu în adunare pe Fotografu după aia: „l-am ascultat pe colegul nostru, strungarul Meremelu Stelian care arăta în cuvântul pe care l-a luat aici, domnule preşedinte Octav – către Damianca: acesta era preşedintele comisiei – aşa… cum că a fost bolnav de inimă, că avea trimitere la policlinică şi e la tratament, în stabilament, d-aia nu l-a găsit comisia acasă, de nu ştia nici soţia lui de o lună de zile de urma lui. Este? Cum faci măi Meremelu de-ţi dă doctorul aşa uşor, atâta timp, concedii medicale? Ce fel de boală e aia dacă, auziţi, soţia lui spune că n-a mai dat pe acasă de o lună de zile!”… Tăcu gânditor cu braţul  drept, ţinut sub cap.
-… ăilalţi nici măcar n-au râs la glumele tale, mă Fotografu! se stropşi Stelică la una din umbrele închipuite pe perete, de semăna get-beget cu a lu’ Fotografu.
- A ta, le-a spus şi asta, ălora din comisie? întrebă Damianca. Se vedea, pe chipul ei, că era cu gândul în altă parte.
-… şi acum umblă cu plocon pentru nunta lu’ Fănel de pe muchia de la moară, se prefăcu Stelică a nu fi auzit întrebarea femeii.
În curte se petrecea, pesemne, ceva. Damianca era atentă la acel ceva, dar se străduia să nu piardă nici vorbele bărbatului de lângă ea. Cârâia o pasăre în coteţ şi nu cârâia a bine.
- Ce pustiului să fie? se întrebă femeia. Apoi ca să alunge gândurile rele:
- Şi mutulică acela a lu’ Moise, ce tot îi striga lu’ Fotografu de-acolo de jos, de pe bancă, în plină adunare: mă Fotografu, pă Damianca întreabă mă, ea poate să ştie precis ce-i cu divorțul...”
- Mai dă-l în p… măsii şi pe acesta. Doar cu gândul să fi dezvelit o altă femeie, şi se arăta el, acolo, na, buricul pământului. De alde ăştia, Sultănico, mai pe la toate colţurile.
Afară se porni iarăşi cârâitul unei păsări, la care se asociară apoi şi altele. Cârâiau a primejdie.
- Ce dracu să fie? se întrebă iarăşi femeia. Dar se linişti; păsările încetară alarma. Auzi tu, Stelică? Eu zic să nu mai vii pe le mine o vreme, până s-o aplana. Era fericită că găsise acest cuvânt (Arăta că era şi ea isteaţă şi să îndrăznească un mucos ca „mutulică” sau altul să se pună cu ea.) …până s-o „aplaná”. Accentuă tare pe ultimul a. Poate or uita cu toţii, că eu nu vreau să ajung să mă pună ăia în discuţie. (De data asta bătea ea în retragere.)
- Vrei tu să nu mai vin? o întrebă Stelică apucând-o de bărbie. Vrei tu Sultănico?
- Apoi… n-aş prea vrea, se codi Damianca, maimuţărindu-se.
Afară, dinspre coteţ, păsările se porniră toate să cârâie a şi mai mare primejdie.
- În coteţ cred că a pătruns cineva! se alarmă Damianca ridicându-se şi ea în capul oaselor. Ascultă şi tu Stelică?!
- Aş! O fi fătat iar căţeaua peste cuibar, ce crezi? Ca acum un an. Şi atunci tot aşa făceau, că te-a prins mirarea. Ziceai: nu-i a bună, să ştii, cu găinile astea. Şi nu era. Şapte căţei fătase în cuibar căţeaua aia roşcată. Ţii minte? Cum să nu! Nu m-ai pus tu să opresc doi şi p-ăilalţi să-i arunc la gârlă?
- Eu zic că a pătruns cineva în coteţ! N-auzi buşiturile?
- Ei şi tu acum! Poate o fi vreun semn şi o veni Valică al tău cu Săndiţa... Glasul i se frânse căci acum auzea şi el destul de clar buşiturile alea venite dinspre coteţul cu păsări. 
- Măi, chiar, ce să fie? se întrebă şi el.
Stătură ce stătură, ascultând amândoi tăcuţi acele buşituri înfundate, însoţite de cârâitul păsărilor încolţite de vreun duşman răsărit tam-nisam peste ele. Nu mai era nicio îndoială; zgomotul venea dinspre coteţul cu păsări. Un fel de vitejie ivită din nu ştim ce resort ascuns îl aruncă pe Stelică din plapumă drept în picioare.
- Sultănico, repede un felinar, până nu e prea târziu.
Înşfăcă felinarul din cui şi fără să mai aştepte alt ajutor, scăpără un chibrit de aprinse fitilul cu gaz. În timp ce manevra cu o mână felinarul, îşi încheie cureaua la pantaloni cu cealaltă, apoi sări aşa desculţ în bocancii grei ţintaţi pe talpă – bocanci rezistenţi, de serviciu – şi apucă mânerul de la clanţa uşii ţâşnind ca din puşcă în afară. Damianca îi strigă în urmă:
- Stelică, mai bine lasă felinarul mă, ai grijă să nu fie careva, să mă expui…
- Fii fără grijă, dragă! Ştiu eu ce fac, bombăni Stelică tropăind bocancii pe caldarâm. Se opri după numai câţiva paşi întrucât zări nişte umbre care se mişcau dincolo de garduri şi feri lumina felinarului ascunzând obiectul în spatele său. Erau nuntaşii care se întorceau către casele lor. Recunoscu pe câţiva după timbrul glasurilor chiar aşa împleticite de băutură. Treceau la vale. „Poate că nu au văzut nimic” îşi făcu Stelică semnul crucii cu degetele de la mâna stângă.
- Ptiu drace, iartă-mă! Dreapta e ocupată, Doamne, vezi şi tu!
Aşteptă să se îndepărteze nuntaşii şi când nu mai auzi nimic se desprinse de zidul casei îndreptându-se spre coteţul păsărilor. Acesta era de fapt o magazie destul de încăpătoare, despărţită în două; de-o parte stăteau închise păsările, de alta, închise oile. Stelică găsi uşa de la intrare sprijinită într-o furcă cu colţi de fier, uşor deplasată într-o parte. „N-oi prinde acum o vulpe, să-i fac Damiancăi o scurteică? Straşnic s-ar mai potrivi”. Desprinse furca din pământ, şi cu ea în mână abia avu timp să tragă uşa când pătrunse în magazie, că o vietate necunoscută ţâşni din celălalt capăt izbindu-se de scândura tare a uşii şi ricoşă la picioarele lui. Abia de avu timp să nu scape felinarul din mână. Simţi însă cum ceva moale, catifelat, i se încolăceşte la picioare şi, în pulpa piciorului, i se înfipseră nişte dinţi mărunţi, ascuţiţi. Scoase un răcnet neaşteptat de tare, mai mult de teamă decât de durere şi lovi cu vârful bocancului hidoşenia, cum ai lovi într-o minge. Bocancul îi zbură pe deasupra capului; se feri într-o parte să nu cadă chiar asupra lui, dar şi ghemotocul acela moale zbură lateral lovit în plin, de izbi zidul şi căzu jos. Doar acum avu timp Stelică să zărească la lumina felinarului ridicat deasupra braţului acel ceva necunoscut. De jos, de la picioarele zidului lateral, îl priveau printre mustăţile zburlite, ochişorii sclipitori ai unui animal de culoare cafenie, cam cât o pisică bine hrănită. Un miros greu îl făcu pe Stelică să strâmbe din nas.
- Ptiu! scuipă. Da ştiu că ăsta pute mai ceva ca un dihor!
Animalul era încă năucit de lovitura primită. Nu reacţiona în nici un fel. Găinile alergau dintr-un colţ în altul speriate. Câteva zăceau, în mijlocul grajdului, gâtuite. „Al dracului, mă hipnotizează! Stai că-ţi arăt eu cine-i nentu’ Stelică!” Cum animalul părea să-şi revină şi, cum nu ştia de nu avea să sară şi asupră-i, Stelică împinse coarnele furcii de fier ca pe o pavăză, înspre animal.
- Stai un pic băieţaş, că vedem noi care pe care, dialogă el cu animalul de lângă perete, zburlit ca pentru un nou atac.
Îşi trecu felinarul în mâna cu care aţintea furca asupra vietăţii şi fără a o scăpa din ochi căută cu cealaltă, bocancul sărit din picior. Îl găsi repede şi, până ca animalul să facă o nouă mişcare, aruncă cu furca în direcţia lui. Animalul se zvârcoli sărind de câteva ori în sus, făcu câteva rotocoale şi ultimele tresăriri ale trupului şi le dădu în coarnele furcii pe care Stelică avu timp s-o prindă la timp de coada de lemn. Doar ce se întoarse pe călcâiul singurului bocanc din picioare, că uşa grajdului se deschise brusc, şi în ea apărură câteva capete.
- Io’-te bă! Dacă acesta nu-i Stelică, atunci io-s dracu gol, auzi Stelică prima voce.
- Ziceaţi, bă, că pune cineva focul în grajdul Damiancăi! Nu-i decât Stelică al nostr, măi! răsună a doua voce.
- Dacă nu-i stafie şi eu nu-s beat, atunci acesta-i Stelică al nostru, Stelică de la strungărie, cum vă văd și mă vedeți! Doar că ăsta a cam ocolit nunta lui Fănel! guiţa a treia voce.
- Cum mama dracului a ajuns ăsta aici? Nu-s eu papa de la Roma, da acesta e Stelică în carne şi oase măi băieţi. Aici ţi-e stabilamentul, măi Stelică? se obrăznici altă voce.
Printre ei, Stelică recunoscu (şi după floarea mare de nun) pe Fotografu, apoi pe Moise şi, alţi câţiva care în adunarea aia nu luaseră cu toții, cuvântul, iar din priviri i se păruse că nici nu-l condamnaseră. Acum, ce-i apucaseră de săreau cu gura pe el?
- V-am spus eu bă, se auzi sentinţa lu’ Fotografu. Ăstuia muierile o să-i mănânce capul.
Ce mai putea să le răspundă? Acum şi aici, el care… Şi nu schiţă decât acel gest de copil nevinovat, că nu înţelege nici el cum naiba de se află acolo, mult trecut de miezul nopţii şi le arătă furca de fier cu animalul din care se scurgea un lichid puturos.
- Era un dihor! Intrase la găini, doar nu era să-l las. Credea că în felul acesta se putea apăra.
- Săracu’ Stelică! îl compătimi cineva. S-a izmenit la minte de tot. Nu vedeţi, bă, că e tulburat?
- Damianco, Damianco! striga altul. Ieşi afară femeie, că a înnebunit Stelică. Apoi către cel de lângă ei: Bă Stelică, ţin’-te tare, vine acuşica!
Dinspre casă nimic. Niciun semn. Zarva în curte se înteţea. După o vreme se zări o fantă de lumină la uşa ce da la balconul din faţa casei. Nu se deschise, ci numai se auzi cheia în broască. Apoi nimic. Uşa fusese, pe cât pricepu Stelică, încuiată. Fanta de lumină apăru în dreptul ferestrei. O fantă de lumină, laterală, se desprinse uşor şi prin deschizătură se auzi glasul Damiancăi:
- Nu vă e ruşine? Ia căraţi-vă cu Stelică al vostru cu tot, beţivilor! Ce, la mine e comedii? Şi le trânti fereastra în nas la toţi. După care, căzu şi perdeaua la geam şi dispăru bruma de lumină. Umbrele celor veniți se agitau către ieșire.
- Sultănico! se auzi prin larma de afară şi glasul spăşit al lui Stelică, acum strecurându-se, tiptil, spre prichiciul ferestrei abia închise. Deschide Sultănico, o să-ţi explic totul. Nu-i ce crezi!
- Trombonistule! Vii cu ceata după tine și mai vrei și drumu în casă! veni răspunsul de după perdele.
Alde Fotografu, alde Moise şi ăilalţi începură să râdă.
- A dracului comedie! izbucni unul dintre ei. Hă, hă… măi, măi... ca să vezi! După care începură cu toţii să se care pe uliță, în jos.
Undeva în sat se făcu auzit primul strigăt de cocoş vestind zorile unei noi dimineţi. Stelică desprinse cu talpa piciorului dihorul din colţii furcii şi tot privindu-l, îl apucă din senin o ură năpraznică împotrivă-i:
- Tu-ţi mama şi…
Restul zbură odată cu dihorul în care izbise cu toată puterea. Asta, fiindcă se simţi dintr-odată atât de singur şi cu picături reci de sudoare pe frunte, ca după un mare cutremur de pământ.


                                                                       Tudor Cicu

luni, 6 octombrie 2014

579. Parabola și arta scrierii la clasici (2)


Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (2)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)


Un punct de atracţie pentru cititorii de azi este şi acela de a afla de la cititori, de la oameni mai în vârstă, de la scriitori ori prieteni, clasamentul operelor şi evident al autorilor care le-au marcat înţelegerea artei şi într-un fel existenţa. Eugen Simion spunea că astfel de clasamente sunt, fireşte absurde fiindcă nu putem afla ori şti vreodată dacă scriitorii care se bucură de cea mai mare reputaţie sunt, implicit, şi cei mai citiţi. Istoria universală a marilor creaţii e memoria generaţiilor ulterioare, iar după Borges, aceasta nu exclude invenţia sau eroarea. Parabola celui care alergase pe o sanie trasă de câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul da a ajunge mai repede şi a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a demonstra că şi în căutarea unui clasament, ca cel iniţializat de „La Stampa” sau „Die Zeit” ori „The Times”, cei peste zece mii de cititori se prea poate să se fi înşelat punând în fruntea unui clasament al valorilor pe cei zece magnifici: Shakespeare, Goethe, Cervantes, Dante, Kafka, Thomas Mann, Moliere, Joyce, Dickens... lipsind din acest clasament, la prima vedere, alţi magnifici ca: Homer, Tolstoi, Dostoievski, Herman Hesse, Oscar Wilde, Camus, V. Hugo, E.A. Poe, Rimbaud, Gabriel Garcia Marquez şi mulţi alţii. Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi constatând la ivirea zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie hărţile, că se afla tot mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o banchiză imensă de gheaţă, curenţii oceanului „mânase” toată noaptea, banchiza, tot mai către Sud. Aşadar, să continuăm enumerarea începută (într-o ordine cu totul întâmplătoare), cu cei care mi-au încântat tinereţile şi ne-au dat parabole pentru tot restul vieţii:
1.      Cervantes e geniul la care nici nu mai realizezi că din închisoarea în care şi-a scris cartea despre Don Quijote, autorul n-a vrut să contrapună unei lumi imaginare şi poetice, o lume reală şi prozaică. Miraculosul fiind interzis pe vremea sa, Cervantes a ales supranaturalul unor întâmplări (verosimile-neverosimile?) pentru că nu putea recurge la genul romanelor poliţiste (ale vremii) ori ale romanelor cavalereşti din trecut. Pare a fi o despărţire nostalgică (acest „Don Quijote”) de epoca romanelor cavalereşti prin care naraţiunea „spectacol în spectacol” îşi croia calea. O făcuse şi Shakespeare în „Hamlet”. Mergând pe urmele eroilor din „Ramayana” (există, în acest sens şi un poem care îi aparţine lui Valmiki), isprăvile lui Don Quijote sunt asemănătoare cu cele ale lui Rama şi războiul dus de acesta cu demonii. Îmi pare că am citit/recitit „O mie şi una de nopţi”, fiindcă lucrarea e desăvârşită, iar noi cititorii săi... nişte mărunţi cititori fictivi. Dar faptul că nu există în literatura universală o operă care să fi fost atât de răspândită ca istoria iscusitului hidalgo Don Qujote de la Mancha, iată, mă pune pe gânduri. Cervantes a dărâmat cu toată priceperea sa, acea uriaşă gândire a criticii cu privire la mulţimea cărţilor cavalereşti. Marea lecţie a lui Cervantes? Ne-a dat o frescă cu mai puţin de cca. 600 de personaje din care, niciunul nu este odios, în cele mai frumoase pagini de înţelepciune din toată literatura. Urmaşii săi, urmând a scrie şi ei opere ce aveau să devină capodopere, au avut în „Don Quijote” judecata limpede a unei scrieri veşnice şi parabola cavalerului rătăcitor printre himere.
2.      Homer e cel care prin descoperirea, în lecturile din tinereţe, a celor două epopei ale sale, mi-a dat şi răspunsul la întrebarea: de ce dormea Alexandru Macedon cu „Iliada” sub pernă? Adunarea oştenilor, a celor dintre cei mai viteji şi iscusiţi, chemaţi să analizeze, să organizeze, să chibzuiască şi să hotărască soarta unor bătălii ori a unui război, pesemne l-a impresionat şi a atras luarea aminte a celui mai viteaz tânăr şi cuceritor de imperii ca acest macedonean. Opera aceasta imensă a Iliadei şi Odiseei, nu se putea naşte fără circulaţia masivă a ciclurilor epice, după cum amintea Herodot. Contribuţia cântăreţilor anonimi (Homer însuşi îi amintea pe Femios, tracul Thamiris şi grecul Demodoc) a fost covârşitoare la scrierea acestor epopei de „aedul orb” care a trăit în sec. al IX-lea, într-un oraş de pe coasta Ioniei. Interesant la Homer e şi faptul că acesta nu povesteşte tot războiul de la cap-coadă dintre troieni şi greci, ci o parte a desfăşurării lui începând chiar cu sfada dintre viteazul Ahile - cel îmbălsămat de mama sa, zeiţa Tetis, în baia care să-l facă nemuritor (lăsându-i singurul punct vulnerabil, călcâiul acestuia, devenit deja o parabolă) - şi măritul rege Agamemnon. Amestecul zeilor în lupta oamenilor constituie acel element iraţional care îl pune pe cititor în faţa aspectului determinant al Destinului hotărât de forţele superioare ce cârmuiesc lumea. Sub aspectul dramelor petrecute pe câmpul de luptă „Iliada” are un caracter dramatic şi furtunos faţă de „Odiseea” care vădeşte mai mult un caracter narativ, care, după cum e dovedit şi la Tolstoi, e mai mult darul bătrâneţii. De la calul troian şi până la interminabila pânză ţesută de Penelopa în faţa pretendenţilor săi, lumea a fost răscolită de o mulţime de mituri şi parabole, fiecare dintre ele, menite să asigure scrierilor ce i-au urmat lui Homer, cât şi înţelepciunii, o faimă meritată.
3.      Oscar Wilde spunea că atunci „când omul îşi pierde memoria, îşi scrie Memoriile”. Acest faimos autor mai spunea că talentul şi l-a pus în opere şi geniul în viaţă. Parabola portretului care îmbătrânea pe zi ce trece, pe când chipul celui pictat rămânea veşnic tânăr, o mai întâlnim, după Wilde, la Mircea Eliade şi chiar Gogol. Dar nu prin această parabolă din „Portretul lui Dorian Gray” a rămas acest autor, cunoscut. Fapt sigur că viaţa lui prezintă un mai mare interes decât operele, sunt mărturiile unor biografi ai săi. Anecdotele clasice despre o serie de vorbe l-au făcut cunoscut pe acest autor cu unele semne de nebunie şi convingerea pentru care, toate întâmplările vieţii noastre oricât ar fi de nenorocite, sunt rodul voinţei noastre. Toată fiinţa lui era concentrată în jurul sentimentelor iar viaţa lui a fost tragică, fundamental tragică, stare pe care şi-a căutat-o voit. Unii dintre critici nu se feresc să spună că Wilde e un promotor al fantasticului real. Fantasticul real la Oscar Wilde e departe de fantasticul coşmaresc al unor autori ai genului, dar nu exclude din spaţiul său de fantastic al deducţiei: supranaturalul şi diabolicul. La Oscar Wilde fantasticul nu-i, în consecinţă, prizonierul temerilor sau al fricii, dar asta nu-l împiedică pe autor să nu dea glas temerilor lăuntrice şi de la o simplă reflecţie asupra vieţii să-şi pună eroul în situaţia de a lăsa ordine în această „lume inversată” chiar prin a recurge la gestul ultim al sinuciderii, şi astfel, la o reabilitare a lucrurilor fireşti. Asupra frazei sale „la ce slujesc clasele de jos dacă nu dau un exemplu bun celorlalte”, încă se mai stăruie şi-n ziua de azi, fără a i se găsi un răspuns elocvent şi grăitor.

                                                 Tudor Cicu                                          


                                                                (va urma: în fiecare luni)