luni, 31 martie 2014

508. Cuvinte pentru Nichita


Cad iernile peste tine, Nichita!
       (ar fi avut, acum, 81 de ani)

   Când Labiş trecea prin poezie – cu al său „Cozma Răcoare” răstignit la şa – „într-un ameţitor, sonor balans” al cântecelor grele, în locul lui a apărut, de la Ploieşti (născut la 31 martie), blondul Nichita, el însuşi voievod al poeziei: „ni se face toamnă/ bătând înspre iarnă”, gata să ne ordone simplu şi concret: „Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet” – pentru că el ştia, mai dinainte, că „poetul e ca şi soldatul/ nu are viaţă personală”. Cum niciodată lacrima lui n-a fost a lui, „el a şters lucrurile de lacrimi” şi poezia de cuvintele ei, dar aveam să aflăm asta abia după dispariţia poetului (13 februarie 1983). SE SPUNE CĂ O GHICITOARE I-AR FI SPUS: moartea îți va fi după o zi mare ca o naștere pe invers. 31 Martie – 13 februarie. De apăsarea acestui gând – „cu mult mai mare” – Fănuş Neagu fusese călit, în puşcăria literei, să-i facă faţă poetului, dinaintea stelei care-i ceruse pe amândoi. Fănuş înţelesese că astrele sunt geloase pe aura poetului, nu şi-l mai doreau să umble liber prin lume, printre atâţia plopi singuratici şi fără de soţ, încercând să ni-l descrie la flacăra feştilelor aprinse în nopţile de iarnă: „deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri/ se înnorează cu păsări”...şi „o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă”. Atât a mai apucat să rostească dragul meu Nichita. La masa de scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. El ne şi atrăgea atenţia tuturor, că „visele nu pot fi interzise”. Apoi, de la Nichita, am învăţat că limbajul poemului este de fapt o privire atât de simplă asupra lumii; că totul devine, prin rostire, şi neînţeles dar şi văzut: ca ceva care „se trage–napoia ochilor/ şi nu se mai vede”. (A unsprezecea elegie). Chiar mi se pare o fericită potrivire, între cuvântul rostit şi pulsaţia interioară a gândului nerostit, pe care numai suprarealismul a ştiut să-l exploateze. Intuiţia sa poetică – în acest caz – poate fi o artă, un joc, o ştiinţă, o determinare logică? Iată un pol atât de îndepărtat, de ceea ce înseamnă, cu adevărat, poezia. Aventura cunoaşterii şi inspiraţia limbajului – care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în imagine – pare a fi (după Bernard Noël) determinant în filozofia scrierii şi înţelegerii ecuaţiei poetice. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor poetului, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită. Că doar, el ştia bine, ce-i vitejia şi înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie! Cu siguranţă, propriile lui vise, înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă şi exersate în faţa paginii albe a hârtiei ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Aşadar: „dacă te trezeşti,/ iată până unde se poate ajunge:/ Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru/ ca un tunel, privirea,/se face una cu tine./ Iată până unde se poate ajunge/ privirea, dacă se trezeşte”. (A treia elegie). Mă opresc aici, fiindcă „şuieră o qvadrigă pe câmpia/ secundelor mele” ...şi „unul e cu ochii în frunze, altul/ cu ochii în lacrămi... unul strânge frâiele cu mâna dreaptă,/ altul tristeţea în braţe”, iar din toate astea mă şi opreşte albastrul de Voroneţ din privirea sa: „fără mine nu se poate, dovadă că sunt”. Nichita a venit după Labiş, într-un moment când totul părea a fi spus în poezie, dar, a lăsat admiraţiei loc, după acel „Eşti atât de frumoasă, iarna!”. Fiindcă iarna a venit şi după Coşbuc, şi după Macedonski, Eminescu, Labiş şi Nichita... doar să ne înveţe sensul şi limbajul iubirii.

                                        Din: Liviu Ioan Stoiciu – poezia și subteranele ei (dialog 82)



vineri, 28 martie 2014

507. Din cărțile mele preferate. AZI: Un veac de singurătate - de Gabriel Garcia Marquez


Un veac de singurătate: Gabriel Garcia Marquez
                      Motto:
                „Nu ești din nici un loc atâta vreme cât nu ai nici un mort îngropat în pământ”
                                              (Gabriel Garcia Marquez)

Gabriel Garcia Marquez s-a născut la 6 martie 1927, în Aracataca un sătuc situat în munții Columbiei. La vremea apariției s-a spus că „Un veac de singurătate este prima operă literară, de la Cartea Facerii încoace, care ar trebui citită de întreaga omenire”. Un realism magic de la început până la sfârșit e acest roman total al literaturii latino-americane. Este o carte admirabilă pe care de fiecare dată o vei citi cu o plăcere și uimire că a putut încăpea în ea atâtea istorii, profeții și viață, şi vei găsi noi şi noi răspunsuri la multe ecuații puse de atâtea minți universale de-a lungul unor vieți. Este și un roman al magiei unor trăiri, de la nașterea omului și până la moartea sa, al fascinației vieții cum este lumea de astăzi. Romanul este o alegorie a omenirii care nu îşi poate depăşi condiția de a ieși din tărâmul binelui și răului. Evenimentele ce i se vor derula cititorului sub ochi, prezintă viața lui Josѐ Arcadio Buendia, acțiunile sale îndrăznețe, temperate de prudența soției (Ursula), viața fiilor, nepoților şi a atâtor strănepoți, într-o aglomerare a detaliilor şi a patimilor: iubire, ură, violență, delir, sete de cunoaştere. Planul profund al semnificațiilor ne duce cu gândul la un univers închis, care se autodistruge, prin izolare, prin neputința depăşirii unor crize şi a unor mentalități, ca o profeție a acestui genial autor despre Lumea de azi. Chiar numele familiei este o metaforă: ,,buenos’’şi ,,dia’’ însemnând ,,zi bună’’, ceea ce nu corespunde și destinului la toate aceste personaje. Ca o trăsătură generală: este și un roman istoric ce împleteşte realul cu magicul, un roman universal, psihologic, sociologic, filosofic, etc... Autorul a reuşit în roman să cuprindă toate aspectele complexe ale istoriei unui sat (numit Macondo – de ,,o rezonanță supranaturală’’, pentru că îi apare în vis lui Buendia, ca un oraş din oglinzi), dar poate fi și geneza unei ţări, ale unui continent chiar şi a lumii. Singurătatea, e trăsătura care îmbină toate aspectele vieții descrise în familia lui Josѐ Arcadio Buendia căsătorit cu Ursula. Domină această lume descrisă ca într-o frescă a lumii: speranţa care nu mai există, paradisul oamenilor, apocalipsa calamităților naturale și a războaielor, moartea, în cel mai fericit caz, sau iadul, profeția omului, etc... Profeţia lui García Márquez este profeţia unei viitoare lumi conduse de tehnologie, care și sfârșește prin invențiile care le aduce aceasta. Firul epic (deși romanul nu se axează pe nararea unor acțiuni principale) este descrierea istoriei familiei Buendía, familia care a și fondat satul Macondo. De-a lungul ei, istoria acestei familii se împleteşte cu evoluţia satului, familia suferind calamităţi suportate de toți: secetă, ploaie, insomnie, invazii de fluturi, furtuni de praf, războaie, etc. Puterea de imaginație cu care autorul a creat fresca unei lumi de la începuturile ei și până la pieirea acesteia, au făcut ca Un veac de singuratate să devină una dintre capodoperele mondiale ale genului epic. Este uimitoare lumea imaginară creată de Gabiel Garcia Marquez. Acțiunea, derulată pe o perioadă de peste o sută de ani se petrece, în întregime, într-o așezare numită Macondo. La începutul romanului Macondo era alcătuit doar din câteva case pentru ca în decursul anului să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinței familiei Buendia. Membrii ei sunt primii locatari și întemeietori ai acestui orășel care se prefigurează. Axul în jurul căruia se rotesc personajele este Ursula, mama care conduce gospodaria. Este personajul prin ochii căruia vedem felul în care se transformă soțul, copii, nepoții și strănepoții după ce trec prin nenumărate întâmplari. Are darul profeției, așa cum fiul ei Aureliano o avea pe cel al prevederii lucrurilor ce se și vor întâmpla în clipa premergătoare viziunii sale. „Adevărul este, suspină ea, că lumea se sfârșește încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată”. Ursula se ghidează în viață după vorbele bătranilor, folosește leacurile transmise de aceștia, leacuri ce o ajută să supraviețuiască peste o sută de ani. Tot ea este cea care va veghea asupra conduitei fetelor din familie, ea le va învăța cum să întrețină gospodaria și le va dezvalui fetelor, secrete ale leacurilor din străbuni care ar putea să vindece și cele mai cumplite boli. Celelalte personaje feminine, Pilar Ternera-ghicitoarea, Rebeca - mâncătoarea de pământ, Remedios, Amaranta, se lasă stăpanite de simțuri, sunt pasionate fie în iubire, fie în ura lor. Poate numai Fernanda reușește să păstreze într-un fel tradițiile în casa copleșită de apocalipsa ce planează asupra membrilor familiei și prietenilor care pleacă și se întorc, mereu mai mulți și tulburatori. Trecerea periodică a unor țigani conduși de Melchiade aduce noutățile din lume: o bară magnetică, o lupă, o oglindă, proteza dentară, un covor zburător, un alambic pentru a face aur, sau hărți. Melchiade se întoarce din lumea morţilor deoarece era apăsat de singurătate, atât de mult este marcat sufletul de singurătate. Aduce multe pergamente de cercetat pentru generațiile care vin sub acoperișul casei Buendia. Doar lui Aureliano, unul dintre strănepoți, încep „să i se dezvăluie dezlegările definitive ale enigmelor lui Melchiade și văzu epigraful de pe pergamentul perfect rânduit în timpul și în spațiul oamenilor: Primul din spiță este legat de un copac și furnicile încep să se înfrupte din ultimul”. De fiecare data Josѐ Arcadio Buendia (primul din spiță, tatăl) e cuprins de febra noului, are planuri și se închide în camera lui, lucrând cu tenacitate si meticulozitate până reușește să realizeze ceea ce își pune în gand. Din puternicul Josѐ Arcadio Buendia se transformă într-un om în pragul nebuniei, menținut legat cu funii de un copac, afară, sub un cort. Dintre bărbații familiei al doilea Aureliano are o traiectorie fantastică, devine un luptator curajos și apreciat, va fi desemnat erou national, e aclamat și urmat pretuntindeni. După moartea sa, în casa Buendia nu mai era loc pentru petreceri. „Se vorbea în șoaptă, se mânca în tăcere, se spunea rugăciuni de trei ori pe zi”. Viața satului se schimbă în urma evenimentelor majore, se introduce calea ferată... prefigurând destinul unei viitoare lumi conduse de tehnologie. Personajele masculine sunt caracterizate de o rutină obsesivă. Sunt plini de energie și inteligență, ce le generează sete pentru proiecte ambițioase sau sexualitate pasională. Viețile lor sunt dominate de o violență irațională. Personajele feminine sunt ancorate în realitatea de zi cu zi, sunt la fel de obsesive ca și bărbații. Doar Amaranta Ursula, persista în credința „că va putea salva acest sat marcat de nenorocire”. Povestea satului Macondo si a familiei Buendía constituie o saga și o alegorie socială și politică, o alegorie a condiției umane, a istoriei omenirii. O asemănăm cu Cartea Facerii fiindcă atmosfera anilor de după întemeierea localității evocă paradisul pământesc al primilor oameni. Autorul crede că o nouă viață pe Pământ, după distrugerea ce va urma, va fi pe „vecie de nerepetat, căci semințiilor osăndite la un veac de singurătate” nu le este dată o a doua șansă ăe pământ. Iar atunci cînd prezicerea că din relaţiile incestuoase se vor naşte copii cu coadă se împlineşte, în finalul romanului, atunci se încheie şi povestea familiei Buendia, fiindcă neamurilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu li se mai dă o a doua şansă pe pămînt. Autorul e magicianul care știe să facă realitatea și fantasticul să fuzioneze. Dar despre acest genial  columbian nu poţi fi niciodată sigur dacă ceea ce îşi aminteşte în toată această saga a unui sat și a unei familii s-a întîmplat cu adevărat sau nu e decît ceea ce s-ar fi putut întîmpla, dar nu s-a petrecut decît la el în cap. Ce poveste fără egal! Merită efortul de a o procura din librării și a o citi. V-o spun cu mâna pe inimă.



                                                                              Tudor Cicu

duminică, 23 martie 2014

503. Lansare de carte la Onești: 22 Martie 2014.

 1. Antologia "11 poeți x 11 poeme", a poeților buzoieni este prezentată și publicului de la Onești
 2. Abia sosisem și la albia Trotușului, sub umbra unui arbore, facem o poză de grup.
 3. Mariana Cabel, Laura Cozma o înconjoară cu prietenie pe Ana Maria Gîbu.
 4. Vorbind publicului despre poezia Anei Maria Gîbu.
5. Vedere din sală, înainte de manifestare. Fiecare cu preocupările sale. Așeptând marele Festin literar să înceapă.


                         Lansare de carte la Onești
                                   Motto:
                               Cum adormi-n păreri de noapte
                                       Ea, preafrumoasa-n vis îi glăsui
                                     “Voinicule, dorinţa mi-ai uitat-o,
                                       Iar drumul înapoi nu vei găsi…“
                               (Din: Dorințade Tudor Cicu. Citită la Onești)

   Tocmai am sosit din Onești. Manifestarea culturală "De Ziua Internațională a Poeziei', a avut în prim plan, lansarea de carte: Ana Maria Gîbu cu "Dintr-un vis în altul", reprezentând cea de a șaptea carte a micuței autoare. Festinul literar s-a ținut în sala Muzeului de Istorie din Onești, o sală tapetată cu tablouri și gravuri. Buzoienii, prin Tudor Cicu, M.M.Macovei și doi membri ai cenaclului ANTE PORTAS, au fost invitați pe facebook de micuța autoare de numai 16 ani, Ana Maria Gîbu, speranța din Dorohoi. Ana Maria Gîbu a fost deosebită. La cei 16 ani, ne-a arătat celor de față că nu există bariere între generații. Când poeţii îşi deschid inimile prin poezia lor într-o manifestare ca aceasta, rolul moderatorului este să capteze prezența cu sufletul pe care și-l pune în palme iar ascultătorului trebuie să i se inducă sentimentul că se află dinaintea unui festin literar, ca cel de la o gală a Poeziei Române. Rolul acesta l-a avut acolo, doamna Mariana Bendou care ne-a vorbit despre atmosfera incendiară a unei asemenea manifestări care la începuturile ei, prin 2011, a avut revelația constituirii asociației: Clubul „Expresia Ideii“, început ca pe o provocare către cititorii urbei, cu lansări de carte și treptat-treptat Clubul s-a dezvoltat și a devenit o mișcare culturală ce a dat până în prezent cinci Antologii literare, a adus oameni din generații diferite, debutanți, etc. Sunt prezentați oaspeții acestei zile: Vera Crăciun, poetă venită din Galați; Mihaela Aionesei, poeta din Târgu Secuiesc; Ioan Vasiliu, directorul muzeului de Istorie din Onești; Gheorghe Bogza, scriitor și istoric; Parascan Gheorghe, artist plastic de la Bacău; Petre Scutelnicu, scriitor de la Bacău; Ana Maria Gîbu, poeta din Dorohoi (sărbătorita zilei); Mădălina Stan, tânăra poetă din Comănești (membră a cenaclului Expresia Ideii); Tudor Cicu, scriitor și critic literar din Buzău, sosit la Onești cu poetul Mihai M. Macovei și doi membri ai cenaclului Ante Portas: Mariana Cabel și Laura Cozma. În sală, printre oamenii iubitori de poezie, de toate vârstele, sunt și copii, și elevi care și-au deschis copilăria printre cărți. Poeta Vera Crăciun aduce un filmuleț cu prezentarea unei Antologii a poeților din Onești, prezentat chiar în Parlamentul României. Vine cu mesajul adresat tinerilor de a avea curajul să scrie, de a picta, a face muzică, pentru că la vârsta noastră (face referire la generația anilor ‘50 -’60), nimeni nu ne-a încurajat. Aflăm că dumneaei a lansat cărți și la Chișinău. Ne citește din poezia dânsei, o poezie scrisă de Ziua Internațională a Poeziei: „Eterna poezie“ – cu un mesaj limpede, despre cum să speri că florile de tei și poezia lor îți schimbă chipu-n feerie, să speri că în clipele de tristețe, un vers poate alunga singurătatea și vindeca un suflet. Citește cu emoție în glas, poemul dedicat mamei care a plecat la ceruri, intitulat “Aproape de cer“. Mădălina Stan, tânăra din Comănești este invitată să ne citească din creația sa. Poemul “Dacă mai sunt“, are mult lirism în versuri și coabitează între trăirile prezente și un erotism adolescentin. Cei mai tineri membri ai Clubului Expresia Ideii (6 copii, vlăstare fragede și emotive foarte), încântă sala cu un colaj poetic, îmbinat din poezia proprie și recitări din poeți clasici. Mariana Bendou, îl scuză pe Gheorghe Stroia care din motive de sănătate nu este prezent și trebuia să vorbească despre poezia Anei Maria Gîbu. După ce îi face o schiță a scrierilor și tipăriturilor sale, poeta din Dorohoi e rugată să se prezinte singură. “Cuibărită într-un vis/cochetează cu luna/până recompune/drumul spre casă“- sunt impresiile mele după ce am ascultat-o adresându-se sălii (după niște versuri de-ale ei, din volumul: Nu mai este un joc). Aflăm că activează deja la două Ascociații culturale, că în timpul liber scrie proză și poezie (are deja 7 cărți), dar nu uită să fie și adolescenta ce mută tăcerile rănite/de ger/într/o poezie„ își face leagăn din ramuri de mâțișori și culcă în el iubirea. Povestește cum a fost, cu dragoste, îmbrățișată de publicul și prietenii de la Buzău, prin 2011, când a lansat aici: Regala”. Invitați să ia loc la prezidiu, oaspeții din Buzău devin – de-acum –  ținta (ochi și urechi) a celor din sală, urmând să răstoarne umbra incertitudinilor, a întrebărilor ce încă nu au fost puse, în vreme ce disputa pe tărâm literar devine un „șoim” în mâna subsemnatului. Sunt rugat de doamna Mariana Bendou să prezint publicului Antologia de autor 11 poeți x 11 poeme”, pe care am donat-o Clubului Expresia Ideii. Amintind, în treacăt de cei doar 11 poeți (toți membri USR) din urbea buzoienă, atrag atenția asupra a doi poeți din antologie, decedați între timp: Ion Stanciu care la debutul cu prima carte, în adolescență, primise Premiul USR, apoi de Gheorghe Ene, cel care a adus textualismul în poezie, alături de Ghe. Iova și Ghe. Crăciun. Fiindcă publicul prezent la manifestare e curios să afle câte ceva despre cenaclul, deja cunoscut aici, Ante Portas, le întregesc atmosfera celor știute, spunând că el funcționează de peste 6 luni, că are pe puțin 20 de membri, toți tineri și se ține de două ori pe lună. Câțiva membrii au deja 1-2 cărți tipărite, urmează prin grija coordonatorului ei, poetul Teo Cabel o antologie de cenaclu și multe alte surprize. Pesemne oamenii vor răsăritul și apusul” (adică, totul) despre Ante Portas, așa că le propun ca pe o ipoteză ce se va învârti în jurul ideii de cenaclu, să citească rând pe rând cei trei aflați la dreapta mea câte un poem de-al Anei Maria Gîbu, din Almanahul Renașterea Buzoiană (apărut și anul acesta cu efortul personal al poetului Marin Ifrim) și câte un poem de-al lor personal. Mihai M. Macovei citește două poeme din Almanah, Mariana Cabel un poem din Almanah al poetei din Dorohoi, iar Laura Cozma, cu multă emoție, un poem propriu. Sala apreciază gestul și le mulțumește cu aplauze sincere. Moderatorul manifestării, scriitoarea Mariana Bendou știe că am câte ceva să spun despre micuța autoare din Dorohoi. Cred că sub pașii care urcă necontenit în poezie, pentru Ana Maria Gîbu treptele se vor înmulți la nesfîrșit, că așa cum trestia strivită nu se va frânge și nici feștila fumegândă nu se va stinge, glasul poetic al speranței din Dorohoi va cunoaște într-o bună zi izbânda. Că, în poezie, Ana Maria Gîbu e vocea unei trăitoare a cotidianului, fascinată ori respinsă de efervescența cetății, deocamdată, oscilând între irizări lirice și jocul poetic, treptat-treptat, această voce va deveni singulară și va răzbi lacătele cetății numită: Poezia. Transmit și un mesaj copiilor din sală: să țină permanent la ei un bloc/notes și un pix. Să scrie tot ce simt, aud și văd, gânduri peste gânduri, fiindcă într-o bună zi, acest pix îi va face scriitori, așa cum un baston din ranița caporalului Napoleon, l-a făcut mareșal. Mariana Bendou mulțumește micuței autoare pentru toate cărțile donate de ea Clubului Expresia Ideii și citește un prozo-poem din cartea lansată azi: „De ce plâng norii”, în care, poeta rupe metafore pentru a-și căua drumul spre inima cititorului. Și, fiindcă nu numai talent în scris are această Ana Maria, mentorul festinului zilei, o roagă să ne încânte cu glasul, și să ne interpretezee o piesă. Au urmat aplauze pe drept cuvânt meritate. Directorul Ioan Vasiliu le mulțumește tuturor, de prezență și, că au ales Muzeul de Istorie drept lăcaș al culturii. Scriitorul Petre Scutelnicu, remarcă într-o carte scrisă împreună de Ana Maria și George Filip din Canada, o poezie a autoarei și o felicită pentru darul de a versifica și scrie într-o limbă curată și pe înțelesul cititorului. Festinul literar de la Onești este încheiat de artistul plastic Parascan Gheorghe, care ne introduce în lumea magiei picturii pe sticlă și amintirile sale prin America, unde a fost cu tablourile sale, în diverse vernisaje. Păi, nu-i așa?, avea dreptate M. Eliade și F.M. Dostoievski să spună că poezia și frumusețea ei va salva lumea! Căci “Toți visăm… Așa începe. Ca într-un vis“.

                                                                     Tudor Cicu         




vineri, 21 martie 2014

502 Cărțile preferate: AZI - De veghe în lanul de secară: de JD Salinger


                           De veghe în lanul de secară - de J.D. Salinger
     Motto:
      „Se întâmplă cumva să ştiţi unde se duc raţele când îngheaţă tot lacul la suprafaţă?”
                                                       JD Salinger

  Uneori ni se face dor de cărţile care ne-au marcat existenţa şi revenim la ele. Bucuria regăsirii lor, a eroilor îndrăgiţi trebuie împărtăşită şi celorlalţi. Am fost martor la atâtea discuţii prin care, câte unul dintre noi, ridica pe deasupra celorlalţi o întrebare ce se lăsa iniţial fără replică: Aţi citit cutare carte?! Şi după ce, tot el se mira de unul singur, îl auzeai: „Pfuu, nici nu ştiţi ce aţi ratat!”. După ce am recitit „De veghe în lanul de secară” a lui JD Selinger, m-am întrebat: oare cu ce mă atrăsese cartea asta? Să fie aceasta, doar prin umorul ei şi stilul ironic al scrierii, ori pentru că transmitea generaţiei din care făcusem şi eu parte cândva (adolescenţilor aflaţi în căutarea unei personalităţi proprii), unele învăţăminte de care acel cineva, la vârsta respectivă, ar fi trebuit să ţină seama şi să nu cadă în repetatele capcane ale eroului nostru? Iată de ce simţim, uneori, nevoia să transmitem răspunsul lectorului şi cititorului nostru.  Fiindcă, odată ştim cu certitudine că umorul este o armă puternică, dar riscantă şi se spune despre autorul neîndemânatic, că se poate răni singur. Parafrazându-l pe Nietzsche, am putea spune că cea mai bună armă împotriva unui autor cu umor franc, este tot un autor cu umor. Cum nu avem de unde lua acest autor pe post de lector, credem că atunci când un scriitor ne poartă printr-un labirint de confesiuni, cu zâmbetul şi ironia drept armă la toate relele din lume ce i se pot întâmpla, utilizând tehnica monologării continue cu sine, spunem că avem de-a face cu un roman autobiografic plin de învăţăminte şi de idei. Şi, a doua oară, fiindcă nu e la îndemâna oricui să ne ofere „un certificat de absolvire a şcolii vieţii”, dar suntem de acord cu faptul că „o întreagă reţea de conducte (ca nişte circuite ale creierului) leagă aceste introspecţii de du-te/vino, frecvent întrebuinţate în narare, ca pretexte pentru o anumită dramatizare a unei scrieri cu amprentă ironică. În fapt, o substituire, cât o fereastră deschisă spre cititor, pentru a susţine acţiunea, prin naraţiune abilă. Autorul se situează de partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. În fond, acţiunea romanului în cauză e simplă: personajul principal este adolescentul de 17 ani, pe nume Holden Caulfield ce provine dintr-o familie înstărită, cu doi fraţi şi o soră: unul mai mare D.B., scriitor la Hollywood, unul mai mic, Allie, care a murit de leucemie şi Phoebe cea mică din clasa IV-a. Cu patru zile înainte de a fi exmatriculat din şcoala Pencey, deoarece era corigent la patru materii din cinci, face o vizită de adio profesorului Spencer, de istorie, iar după o discuţie moralizatoare, îşi face bagajul, nu înainte de a avea două altercaţii cu cei doi colegi de cămin (Ackley şi Stradlater – în faţa primului se dă mare, de la cel de-al doilea o încasează zdravăn), pleacă la New York, dar nu trage acasă, ci la un hotel. Urmează câteva întâmplări teribiliste, cu trei „piţipoance urâte” la un bar, încercând să se dea june grande, apoi colac peste pupăză, un aranjament cu o prostituată din care iese şi bătut, şi fără bani. Până şi întâlnirea cu o veche prietenă, Sally, se termină cu o ceartă. Nimic nu pare a-i merge bine adolescentului nostru. Trage el învăţămintele necesare din toate aceste pătărănii? După tot ce i se întâmplă, am fi tentaţi să spunem că nu, dar după umorul şi ironia cu care îşi narează întâmplările şi ne-o împărtăşeşte franc, credem că şi-a atins scopul şi mesajul său a fost receptat de o generaţie ca a lui. Tot hoinărind încolo şi încoace fără a se menaja, îi intră în cap că e bolnav grav, că simptomele sunt cele ale unui cancer şi că va muri. Riscă o „furişare” în locuinţa părinţilor (ce nu aflase încă, pocinogul fiului lor), spre a se întâlni cu sora lui Phoebe. Îi mărturiseşte gândul său nebunesc, de a părăsi oraşul şi a se instala la marginea unei păduri, să-şi facă o cabană micuţă unde să-şi aştepte sfârşitul, dar renunţă când sora lui îşi face bagajul decisă să-l urmeze, fie şi până la capătul lumii. În cele din urmă, familia se reuneşte în ajunul Crăciunului, mai ales că şi D.B soseşte cu logodnica lui, tocmai de la Holywood. Puteţi spune: ei bine şi ce-i cu asta? Pentru numai atât o carte să mă dea pe spate? Hei, abia acum urmează să argumentăm şi de ce, musai trebuie să citiţi romanul lui JD Selinger. Chiar de la primele fraze, romanul mi-a atras atenţia, prin stilul direct, firesc, plin de francheţe, când H. Caulfield ne vorbeşte despre părinţi: „Cumsecade cât cuprinde şi alea-alea, nu zic nu, dar şi sensibiloşi ca naiba. În plus, n-o să mă apuc acum să vă povestesc toată autobiografia mea de două parale”. Şi, cum să nu-l îndrăgeşti pe acest puşti de o sinceritate ce dă şi pe margini, şi cu un vocabular specific tinerilor ceva mai răsăriţi, un fel de lideri prin „găştile” lor? Redăm câteva: „Acum stă bine cu mălaiul. Înainte, mai salcâm”… „Mi-a plăcut de-am murit”… „Şi nici n-am cunoscut acolo pe cineva împlinit, cu judecată limpede şi chestii-trestii”… „Frate, da’ ce-mi mai mergea meliţa!”… ”Frate, banii vorbesc pe bune – fără glumă”…. „Mi-a plăcut de-am dat în benga”… „Frate, asta mă dă pe spate”… „Frate, ce mă distra!”… „Şi n-aş putea spune că ringul ducea lipsă de pămpălăi”.. etc. Iată cum ni-i prezintă pe cei cu care intră în contact: „Mi-a plăcut de ea. Avea nasul mare şi unghiile roase până la sânge şi purta o panaramă de sutien cu bureţi care se iţeau pe te miri unde, de-ţi venea să-i plângi de milă. Dar ce mi-a plăcut e că te scutea de rahaturi cum că ce tare e ta-su” (despre Selma Thurmer – fata directorului). Despre profesorul de istorie Spencer: „Şi, dacă te gândeai un pic prea mult, ajungeai să te întrebi pentru ce pana mea mai trăieşte”… „E haios. Nu-i nevoie să-ţi oboseşti mintea prea tare când vorbeşti cu un prof. Dar el, ca din senin, m-a întrerupt din bla-bla”. Despre colegul Ackley: „Era un tip foarte, foarte înalt şi cocoşat – avea cam un metru nouăzeci şi trei – şi cu dinţi împuţiţi”…. „Başca avea o groază de coşuri”… „Frate, nu pot să-l sufăr pe nemernicul ăsta. Chiar nu pot să-l înghit”. Despre celălalt coleg de cameră, Stradlater: „Stradlater era un îngălat mai greu de dibuit”… „Era îndrăgostit până peste urechi de propria persoană. Se credea cel mai arătos tip din emisfera vestică”… „V-am zis deja ce nesimţit de obsedat sexual era Stradlater”… „Ce tehnică avea tipu’! Ce credeţi c-a făcut? A luat-o prin învăluire, vorbindu-i şoptit, cu o voce plină de sinceritate, ca şi cum n-ar fi fost doar un tip foarte arătos, dar, pe deasupra, sincer şi drăguţ. Îmi venea să vărs ascultându-l”. Despre el, vizavi de surioara Phoebe şi fraţii săi: „Ar trebui s-o cunoaşteţi. N-aţi văzut în viaţa voastră un copil aşa de drăguţ şi de deştept… Dacă mă gândesc mai bine, eu sunt singurul tâmpit din familie. Fratele meu D.B. e scriitor şi fratele meu Allie, cel care a murit, de care v-am povestit, era un adevărat magician. Eu, tâmpitul casei”… „Când am fost gata de plecare (de la şcoala Pencey –n.n)… îmi venea să plâng. De ce, nu ştiu. Mi-am pus şapca roşie pe cap, i-am întors cozorocul la spate, cum îmi plăcea mie, şi apoi am urlat cât m-a ţinut gura: Să dormiţi mult şi bine, tâmpiţilor! Fac pariu că i-am trezit pe toţi ticăloşii de pe etaj. Şi m-am cărat naibii de acolo”… „Nu prea mă omoram să vorbesc la telefon cu madam Hayes. I-a zis o dată lui Sally că sunt sălbatic. A zis că sunt sălbatic şi n-am nici o direcţie în viaţă”… etc.
   Acum, mă puteţi întreba. Ei, bine, şi de ce trebuie să-l citim în continuare? Păi, iată de ce! 1.) Ni se spune că viaţa chiar e un joc pe care trebuie să îl jucăm conform regulilor. Întrebat de profesorul Spencer: „Nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?” H. Caulfield răspunde: „Dar nu prea mult, aş zice. Nu prea mult”. Replica lui Spencer e nimicitoare: „O să te preocupe, mi-a zis bătrânu. O să te preocupe, băiete. Când o să fie prea târziu”. 2.) Îndemnul de a citi cărţi. În fiecare descoperi o altă lume decât a ta. Mărturiseşte Holden: „Citesc şi o groază de cărţi… dar nu mă dau chiar pe spate. Ce mă dă pe spate e o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul să-ţi fie prieten la cataramă şi să-l suni ori de câte ori ai chef să stai de vorbă cu el”. 3.) Nu tot ce se întâmplă în hotelurile de lux ori baruri e şi ok! Prin barul Wicker al hotelului Seton din New York se perindă şi o lume nocivă pentru un tânăr ca H. Caulfield: „Dacă stăteai acolo suficient de mult şi îi auzeai pe toţi închipuiţii aplaudând, ajungeai să urăşti toţi oamenii de pe lume, jur. Şi barmanul era un păduche. Snob cât cuprinde”. 4.) Trage un semnal de alarmă cu privire la instituţia numită şcoală. Nu toate şcolile din lumea asta îţi formează personalitatea. Despre Pencey: „A fost una dintre cele mai rele şcoli prin care am trecut. Plină de închipuiţi. Şi de oameni răi. N-ai văzut atâtea răutăţi la un loc în viaţa ta”. 5.) Pentru maturizarea ta, trebuie să mergi înainte, mereu înainte. Nici o clipă nu trebuie pierdută. Profesorul Antolini, la care apelează pentru o noapte de găzduire îi dă un sfat, general valabil pretutindeni: „Cred că zilele astea o să trebuiască să afli în ce direcţie vrei să mergi. Şi apoi e musai să-ţi urmezi drumul. Dar fără întârziere. Nu-ţi poţi permite să pierzi nici un minut”.6.) Cum să-ţi descoperi măsura minţii, a judecării tuturor lucrurilor din jurul tău… etc.
    Cititorul se poate întreba firesc: toate astea n-au nimic cu titlul romanului. Şi totuşi! Înainte de întâlnirea cu Sally i se întâmplă să audă, cântecul unui puşti de şase ani: „Dacă cineva prinde pe cineva venind prin secară”… versuri care-l urmăresc până în noaptea când se furişează în locuinţa din New York şi are o discuţie cu surioara Phoebe cărei îi mărturiseşte acest gând. Faptul că Phoebe, copila din clasa IV-a îl corectează pe loc: „E < Dacă cineva se întâlneşte cu cineva venind prin secară>! mi-a spus Phoebe. E o poezie. De Robert Burns, să ştii” – îl pune în gardă cu privire la tot ceea ce credea, până atunci despre el, în comparaţie cu cei din jur. De aceea concluzionează: „Aş sta de veghe în lanul de secară şi-atât. Ştiu că-i o nebunie, dar e singurul lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac”. De aici încolo, înţelegem că viaţa, principiile, credinţa lui Holden Caulfield va trece pe o altă orbită. Merită să citiţi şi să recitiţi cartea lui JD Selinger.

                                                                                 Tudor Cicu   




marți, 18 martie 2014

500. Fiul risipitor (poem dedicație)



Fiul risipitor
                   Florentinei Loredana Dalian


Sunt, mamă, fiu risipitor
A venit, nu-i așa, ceasul...
Gâtul meu subțire e sub tăișul securii.
Văd: ultima căruță cu fân,
E gata să plece fără mine, oriunde.
Așa e, mamă! M-am hrănit doar cu vise
Dacă m-aș fi luptat ca un bărbat
Nu m-ar spânzura ei ca pe-un câine.

O să mai stăm noi de vorbă altădată?...
Nu tăia încă vițelul cel gras.
Simt că a venit ceasul, după cum spui
Rănile vechi sunt ca niște vorbe ajunse din urmă.
Și tot n-o să mă creadă străinii pe mine
Dar, mă muncește un cuget
Amarnic mă scurmă:
“Tată, tu ești în mine, și nu voi bea paharul…
De ce, atunci, m-ai îndepărtat de la tine?

Ascult;
Porunca aceasta așteaptă în ropotul ploii:
Un ceas n-ai fost în stare să veghezi...”
- Sunt, mamă, fiul risipitor!
Viața m-a învins și n-am simțit nimic
Îmi ridic (spui tu), glasul.
Un urlet slab, dureros și stins în noapte,
Ca al lupului de stepă.

Lumina roșie a lunii, iată, se frânge
Treptat-treptat, mamă

În ochii tăi stinși.

vineri, 14 martie 2014

498. Cărțile preferate. AZI: Lupul de stepă - de Hermann Hesse


Hermann Hesse: Lupul de stepă
                                 Motto:
                                        „Îndată ce te-ai născut, eşti vinovat”
                                                       (Hermann Hesse)

   Hermann Hesse s-a născut la Calw, în Württeemburg, la 2 iulie 1877. După tată, familia sa are origini baltice. La 50 de ani scrie „Lupul de stepă”, un roman psihologic cu o puternică amprentă autobiografică, în care H. Hesse gândeşte lumea în termeni conflictuali. O altă proză de-a sa, de dimensiuni mici, intitulată „Lupul” (scrisă la 26 de ani) îmi atrăsese atenţia prin fineţea cu care pleda în favoarea fiarei în raportul epicului constituit pe antagonia om-animal. Mă impresionase imaginea ţăranilor cu paltoane groase, vânători şi calfe, năpustindu-se asupra lupului aflat pe moarte, cu bâte şi ciomege. Iar el (lupul-n.n) „n-a mai simţit nimic”, scrie autorul. Prin ochii stinşi ai lupului ucis, mult mai târziu, autorul reia tema hăituirii fiarei, inversând rolurile, încercând să se răzbune în romanul său într-o halucinantă scenă a dresării lupului de stepă, de către o societate aflată pe prag de nebunie, având în vedere opţiunea războiului iminent. Dar ce poate fi mai jalnic, decât transformarea omului într-o fiară? „Şi iată că acum comanda lupul, şi omul trebuia să-i dea ascultare”(p.196). Romanul poate fi privit şi din perspectiva unui tablou amplu, liric, cu viziuni apocaliptice (putem pune pe seama aceasta însuşi nevroza autorului, care în acea perioadă trecea realmente printr-o situaţie stresantă), scris fluent şi îmbinând realul şi fantasticul, foarte convingător. Că mă întreb, oare cum l-ar fi privit JL Borges? L-ar fi privit ca pe un vrăjitor fericit care a renunţat la îndeletnicirea de magician din prozele sale scurte, ori ca pe o cauză materială pentru enormele edificii dialectice ale romanului modern? Să fi recurs la măreţia prozei sale scurte şi nu la acest proiect grandios al senzaţionalului care-l va face faimos, mi-ar fi părut o greşeală de neiertat pentru cel ce avea să spună: „După câte ştiu, nu există nici un motiv pentru care universul ar putea să fie lesne de înţeles”. Iadul personal al eroului lui H. Hesse, un anume Harry Haller (în care îl recunoaştem pe autor), i se poate atribui şi filozofului Nietzsche, nevoit să suporte mizeria unei societăţi, ca unul dintre acei oameni al căror destin îi condamnă să-şi trăiască viaţa sub forma unui chin continuu. Se simte Harry Haller în pielea lupului de stepă, în mijlocul acestei lumi, când dintre toate ţelurile ei, nu împărtăşeşte nici unul? Dacă îmbrăţişăm teoria reîncarnării, putem enunţa că filozofia acestei cărţi se bazează pe faptul că în oameni sălăşluiesc laolaltă, „într-o îmbinare şi întrepătrundere duşmănoasă şi haotică, asemănătoare cu aceea a lupului şi a omului Harry, câte două suflete” (n.a. din prologul de deschidere) – deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol. Ca act ciclic, prin sufletele reîntoarse pe pământ, ei (oamenii) sunt gata să se sacrifice din nou, să dispară şi să se întoarcă la „începutul începuturilor”. La acest zigzag, sălbatic şi nehotărât al traiectoriei eroului, va asista şi cititorul, încercând să înţeleagă de unde a pornit însingurarea lui Harry Haller, cel peste care viaţa s-a năruit peste noapte, iar dragostea şi încrederea i s-au transformat în ură şi într-o luptă pe viaţă şi moarte cu ororile războiului trecut şi ale celui care bate la uşă, cu putreziciunea burgheză, cu promiscuitatea în care se zbat oamenii simpli, cu el însuşi. O primă lectură ar scoate în evidenţă arta scrierii unui dialog interior inepuizant, aşa zisul monolog de anlaiză al romanului psihologic de factură postmodernistă dar şi curgerea romanţios-tenebroasă a recviemului mozartian, în care tablourile ideatice pot semăna cu fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche. În afara unei perioade de insomnie şi de o supărătoare durere de stomac, eroul lui H. Hesse pare cuprins la începuturi (după acel eşec din viaţă, amintit) de otrava unui gând iminent al sinuciderii: „Simţeam că mă pândeşte ceva, că pericolul se furişa pe la spatele meu”(p.81). La restaurantul „Vulturul negru”, singura fiinţă amabilă (o domnişoară, Hermina), îi ghiceşte gândurile şi după câteva dialoguri, tânăra îi dezvăluie temerile şi-l cucereşte prin descoperirea făcută: „Am înţeles foarte bine povestea ta, Harry! E o poveste cam caraghioasă”(p.92). Pe parcurs ce înaintăm în mrejele romanului ne vom lămuri că Hermina nu-i decât oglinda lui psihologică, karma lui ancestrală. Prin ea, moartea eroului nostru nu va mai fi decât un joc magic, pe care cititorul îl va trăi intens la finalul cărţii, în moartea prin moarte. Şi, iată cum, odată cu apariţia fetei se ivise „dintr-odată o uşă deschisă prin care viaţa năvălea în mine”(p.102). Să fi însemnat această domnişoară, o ferăstruică… „o fantă infimă de lumină în iadul întunecat al spaimei?” Şi, vedem că da! Din momentul în care aceasta i se dezvăluie „că eu sunt pentru tine un fel de oglindă, că în interiorul meu există ceva anume, care îţi răspunde şi te înţelege…” – realizăm că ne aflăm pe un tărâm al jocului magic, ca în cel al oglinzilor borgesiene, în care autorul include cerul, infernul, lumea şi haosul în acest odios destin al firii omului dezlănţuit de propriul chip în multe alte felurite şi mai vechi chipuri de dinaintea reîncarnării. „Tu ai nevoie de mine, în momentul de faţă, pentru că eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să te împingă în apă şi să te învioreze astfel din nou” (spunea ea)… „Eu însă am nevoie de tine nu acum, ci mai târziu…”(p.110). De aici, poate că începe şi enigma cărţii. Se va înfăptui (şi cum?) „ultima poruncă”: „ai să mă omori”. Jocul dragostei, avute cu Maria pe care tot domnişoara Hermina i-o introduce în aşternuturi, e doar „esenţialul” poveştii de dragoste ce avea să urmeze, fiindcă „în eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă”(p.153). Cândva, eroul nostru, îşi va aminti că „gândurile ei erau oglinda propriilor mele gânduri”. Incapabil să trăiască intens bucuriile mărunte ale vieţii (doar e un produs schizofrenic al unei societăţi şi mai bolnave), Harry Haller e găsit vinovat şi acuzat, de cei care alcătuiesc „putreziciunea burgheză”, că ar fi abuzat în mod necugetat de acel teatru magic „în care nu există realitate, ci doar imagini”. În cele din urmă, în locul iubirii unei iluzorii domnişoare Hermina, care se joacă de-a oglinzile-gânduri cu această oroare a unei duplicităţi sau chiar multiplicări spectrale a realităţii, cititorul va afla şi deznodământul destinului unui „lup de stepă”, în care, „dorinţe, visuri şi posibilităţi, care odinioară nu existaseră decât în fantezia (sa)…„deveniseră acum realitate”.(p.202). Cât despre „infernul dinlăuntrul” eroului, toate acestea nu-i vor sta la dispoziţia cititorului, decât citind cartea.


                                                        Tudor Cicu            

joi, 13 martie 2014

497. O antologie cu 12 poeți: (Călătorie în regatul cuvintelor)


O călătorie în regatul cuvintelor
                      Motto:
                  „Şi tot de lumea asta, ţi-am rostuit cuvinte
                    Nu îndoieli, iluzii, copile, ţi-am turnat!
                    Ca să exişti, în toate, ţi-am rânduit veşminte
                    La balul Poeziei, să intri împăcat”
          (Tudor Cicu: Ca să exişti – din Antologia Călătorie în regatul cuvintelor)

   Când poeţii îşi deschid inimile prin poezia lor într-o Antologie cum este şi „Călătorie în regatul cuvintelor” apărută la Ed. Dandes Press, 2014, cititorului trebuie să i se inducă sentimentul că se află dinaintea unui festin literar, ca cel de la „Marea Gală a Poeziei Române”, cum a numit-o Nicolae Manolescu pe cea ţinută la Teatrul Odeon, în 2013 şi televizată la TVR Cultural.  Lecturând această Antologie de poezie, am impresia (după o sugestie venită de la o frază a lui Florin Mugur) că cineva le trece pe dinainte o oglindă mare, spre a le verifica dacă respiraţia şi cuvintele lor au aburi. Grupajul celor 10 poeme, al celor 12 poeţi cuprinşi în această Antologie, dau expresia de dans al tuturor sentimentelor, încercând să ne scoată din lumea sentimentelor exterioare. Vă invit să faceţi alături de mine, o călătorie prin universul fiecăruia:
1.   Alina Arbajter, Nürnberg, Germania: ne învârte în dansul unui „zbor frânt”cu un ciclu de poeme „deschizând noi orizonturi iubirii/între două anotimpuri”. Poeta trăieşte la graniţa dintre incertitudini, întrebări şi nostalgii ale tinereţii despre ceea ce reprezintă Fiinţa în Univers, şi pentru care visele se strâng nelămurite în cufărul ei cu amintiri.
2.  Maria Ciobotaru, Braşov: Autoare de poezie senină cu versuri ce curg firesc ca de sub mâinile celei aflate dinaintea unui război ţărănesc ce ţese o pânză cu motive populare. Astfel, iarna are „zăpezi albastre” şi, în aer pluteşte „povestea primei ninsori”. Alergând „prin roua de cuvinte”, cred că, deocamdată, nu se găsesc prea multe răspunsuri. Dar, noi ştim că poezia e şi ea o cale spre Adevărul interogat de poet, dacă nu singura (cum spunea şi Petofi) şi pe care o poţi folosi într-o situaţie fără ieşire.
3. Nina Vizireanu, Constanţa: numele poetei îmi aduce aminte de cartea în care Şeherezada îşi învingea moartea. Născută într-o toamnă blândă/cu miros de gutui”, această autoare de la malul mării, se agaţă de primăvara şi toamna sentimentelor ca într-un tablou şi crede că îşi simte „sufletul” – ca o mare agitată – şi asta îi dă speranţa că „în clepsidra vieţii” poate aşeza pe o „paletă de culori”: pescăruşii, păsările, fluturii, valul mării, soarele… în versuri calde. După lectura poemelor sincere, cum să nu, ai în minte pânza lui Tonitza, cu mama spălând rufe în albie... etc.
4. Eugen Dulbaba, Drobeta Turnu-Severin: Poetul scrie cu gândul că Lumea nu trebuie să piardă „o poveste adevărată” convins că „nu vrem ca-n urmă să lăsăm doar fum”. Parcă am fi în avion deasupra norilor şi cineva ne ordonă: gata, săriţi! Poetul e şi trist dar şi atins de trădările unui joc „inutil” al vieţii. Optimismul îi încarcă bateriile abia când descoperă că doar „căutarea e sensul” său. 
5. Silvia Gurău, Bucureşti: Elegantă şi manierată în a versifica, pe Silvia Gurău o descoperi stihuind „pentru speranţa zilei ce-o să vină” fiindcă doar „iubind, lumea-ai mai frumoasă”. Cum e sufletul „peste pustiul lăsat după noi?” Ori, lumea asta privită printre cuvinte? Ehei, e tare grea! Poemul nu e o emoţie scrisă ci una stenografiată de puţinii senzori care i-au mai rămas. Dar versificaţia ei curată îi este „furată” din reminiscenţe ale unor autori clasici.
6. Tudor Cicu, Buzău: prin motto-ul folosit, vă invită la balul Poeziei. Întrebat de un amic dacă mi-a plăcut Antologia în care sunt şi eu cuprins, i-am replicat cu ceea ce spunea Cehov, cândva. Ne reamintim cam ce-i spunea Cehov unei admiratoare care-l întrebase: cum sunt poeţii? Auzise şi ea că Cehov e poet şi era tare curioasă să ştie cum sunt poeţii ăştia. Iar Cehov, s-a bâlbâit un pic, surprins de ideea cum că ar fi poet şi nu ştie, şi i-a răspuns cam aşa: „dragă cucoană, toţi poeţii pe care am avut onoarea să-i cunosc, sunt nişte inşi cam zgârciţi”.
 7. Mihaela Talpău, Bucureşti: Vrea să vină vara pentru a-i străluci în soare sufletul ei de cristal. Un poet poate atrage atenţia cititorului şi cu un cântec de disperare. Poeta, care crede că poezia e „aripa care-ţi poate atinge genele”, se departajează de plutonul celor care alcătuiesc Antologia de faţă, căci se desprinde printr-o versificaţie curată, un ritm curgător şi ne dă o frescă poetică mai diversificată. Redăm o strofă din „Vreau să vină vara”: Şi toate sunt în mine, dospite şi eterne/Nu se ascund în geruri scrâşnite şi cam terne/Iar marea îmi şopteşte atâta mângâiere/Că vara mă îmbracă în lungile-i mistere”. Pentru Mihaela Talpău, poezia devine „o partitură-ntreagă de lumi ce le visez”. Nu-i lipseşte, aşadar, exerciţiul versificării.
8. Evelina Metz, Timişoara: E una dintre poetele din Antologie asupra căreia cititorul va zăbovi mai aparte pentru că se vrea „cioplitor în suflete” şi ar vrea să evadeze din clepsidra timpului ce „ţine închise visele mele în ţara nisipurilor”. Într-un poem numit „Târzie noiembrie”, tonul este elegiac, epicul tabloului zugrăvit ne duce cu gândul la cântecele ce răsunau, cândva, sub balconul îndrăgostiţilor, ca serenade acompaniate de glasul chitarelor „pentru a (ne) deschide sufletul” cuiva. Cităm: „Şi picuri cu-mprumutu-mi ofereai/din taina magică a zării./Cuvinte ne-nţelese, de-nţeles/crezând că te cunosc atât de bine/mă îmbătai cu tonuri şi cu-n vers/din cântece ştiute doar de tine”.
9. Leonid Iacob, Bacău: Versifică popular chiar atunci când închină o odă lui Eminescu, voievodul poeziei. Are şi ironia parodiştilor: „Şi te văd, doamnă distinsă/Că eşti în… sprâncean-atinsă”. Totuşi, recunoaştem, în chiar această universalitate, cu reflexul tipic adolescentin de abordare a întregii lumi, ca şi cum, mâine-poimâine, poetul ar pleca în spaţii galactice, luând şi pământul cu el, vedem cum „prin ramurile mele/şi ale tale/se zbenguie păsările iubirii”. Un versificator nostim.
10. Mariana Ciurezu, Piteşti: E o nostalgică a toamnei din poezie. Pentru Mariana Ciurezu „s-a stins povestea de iubire”, dar „liniştea parcă poartă printre umbre/şoaptele toamnei ascunse de timp” Pe ici şi acolo, câteva „stele rătăcite pe cer/îmbracă iar zarea-n mister…” Stelele sunt ca nişte luminiţe ale unor chibrituri care atâta poate să lumineze „în liniştea nopţii adormite”. Aţi văzut, ale lui Andersen, din „fetiţa cu chibrituri”, luminau până şi gâşte fripte... 
11. George Pena, Drăgăneşti-Vlaşca: Caută inimile semenilor noştri printr-un poem vizionar. Autor profund, vede cum „de la un timp/poezia moare/mai repede ca niciodată”. Într-un poem numit „Şaradă”, ca orice teleormănean, aleargă pe urmele lui Zaharia Stancu: „A trebuit soarele să răsară,/de multe ori a trebuit să apună;/să fie înecate nopţile/de neguri şi de lună”. Alteori, ca în poemul „Dor cufundat”, merge pe urmele eminescului din „fiind băiat păduri cutreieram” cu nostalgii din „ce te legeni”, dar nu găseşte decât „castanii de sub cer”.
12. Maria Oprea, Piatra Neamţ: Autoarea unor crochiuri fragmentate crede că „în anotimpul meu/nu există iarnă/ci dorul cocorilor plecaţi de prea multă toamnă”. Alteori „iarba tace/în clipa morţii mele”. Dar, moartea asta, chiar dacă nechează (vorba poetului Robert Şerban), nu e cal şi gata!
    Multe vise în galeria poeţilor noştri! Prizonieri ai cuvântului "rostit" în scris, fiecare a intrat în Cetatea Cuvintelor în felul său. Poate mâine, jumătate pe sub vis, jumătate pe deasupra, cu sacii doldora de noi poeme, cu toții, CRED, își vor găsi un ELDORADO al lor. Iar dacă v-a plăcut călătoria, mai poftiţi şi data viitoare.

                                                            Tudor Cicu




miercuri, 12 martie 2014

496. Un mic poem, pentru Robert.



Tu, să nu te miri
          (nepotului Robert de ziua lui)

Să nu te miri că-n iarna asta
Cocorii trec pe cer cuminţi;
Că-n ceruri nu-i iarnă şi basta!...
Cum tot băsneau ai tăi părinţi.

Să nu te miri că prin ninsoare
Trec renii ca la polul nord,
Cum trec corăbii lungi pe mare
Să acosteze-ntr-un fiord.

Să nu te miri c-ai fost, copile
Printre păpuşi cu ochi de jad,
Ce zac acum în pod, umile
În timp ce-afară fulgii cad.

Să nu te miri, poveşti, c-aceste
Şi tu vei spune la copii
Vrăjiţi vor alerga-n ferestre…
Şi flori de gheaţă vor ciopli.

Nimic să nu te mire-n lume!
Dar ţine minte, nu din cer
Noi aşteptăm câte-o minune,
Ca pe-un colind cu lerui-ler.

                                             Tudor Cicu



marți, 11 martie 2014

495. O cronică la a 11- a mea carte: "BALAURUL MĂRILOR" - scrisă de Ion Roșioru


                                  Sub un fascinant pavilion postmodernist

       Abordându-l pe Tudor Cicu în oricare dintre manifestările sale literare ce converg spre ipostaza de scriitor total, domnia sa fiind deopotrivă, după cum se ştie, poet, prozator, eseist şi critic literar, nu poţi să nu parafrazezi cunoscuta zicală generată de legenda lăcomiei Regelui Midas şi anume: „Pe ce pun mâna, se face aur” şi să nu concluzi că orice gând al cunoscutului literat dobrogeano-buzoian se transformă în literatură de îndată ce i-a trecut prin cap. Această impresie e întărită şi de savurarea volumului său compozit, cel de al 11-lea dintre cele ce-i poartă semnătura, Balaurul mărilor (sau) povestiri de acasă (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2013, 176 de pagini).
        Tudor Cicu, prezenţă hiperactivă la întrunirile de profil, trăieşte, cu o rară intensitate şi cu o voluptate pe măsură, tot ceea ce ţine de lumea mirifică a cărţilor. Ascultându-l şi mai ales parcurgându-i cu încântare paginile spumoase ca şampania de bună calitate, te convingi că pentru febrilizatul lor autor frontierele dintre realitatea cotidiană şi imensul text al lumii s-au şters definitiv, în cazul în care au existat vreodată. Mai mult decât elocventă în acest sens e povestirea titulară în care naratorul, copil pe atunci, şi bunicul său sunt contemporani cu personaje literare celebre din romanul Moby Dick al lui H. Melville, ca şi din alte poveşti marinăreşti fascinante la vremea copilăriei, precum căpitanul Barbă Roşie, secundul Starbuck, căpitanul Ahab şi multe altele. Revărsarea donquijotescă a fascinantei lumi a cărţilor de aventuri peste realitatea altminteri derizorie constituie toată sarea şi tot piperul seducătoarei naraţiuni serializate în mai multe capitole. La fel de liber şi de dezinvolt, precum realul cu livrescul, comunică trecutul cu prezentul său autobiografic. Povestirile, schiţele, notele de călătorie, pamfletele, însemnările diaristice, parodiile, confesiunile, reportajele, scrisorile, tabletele, anecdotele sevoase şi nostime, cronicile literare şi celelalte specii abordative ce se hibridează şi se potenţează reciproc constituie un fermecător şi alert spectacol intertextual de zile mari. Literatura, cu preponderenţă cea rusească, e mereu raportată la întâmplările reale pe care le relatează naratorul, fie ca punct de plecare, fie ca punct de sosire, fie tangenţial în timpul depănării firului narativ. Astfel, figura unui camarad de armată, Filat lipoveanul  din povestirea omonimă, e asociat cu Paşka din schiţa Fugarul de Cehov. Amintirile, deloc puţine, ale autorului, sunt declanşate şi potenţate de operele literare citite şi în care el se regăseşte precum în poemele din La lilieci ale lui Marin Sorescu.
         Scriitorul e conştient de menirea sa şi exercită această artă ca pe un obstacol în calea uitării. Încă de copil a devenit conştient că politicienii şi miniştrii sunt înghiţiţi de valurile vremurilor, ca şi cum n-ar fi existat niciodată: „După ce a trecut ziua aceea, tot mai puţin  s-a auzit, apoi, de Petru Groza. Aşa va fi şi cu limbricii neamului acesta. Vom uita că au existat. De aceea, timpul, cât îl mai avem, ne dă ghes să scriem. Măcar cât un micuţ, acolo, Shakespeare român, ca semn că şi nebunii noştri sunt „geniali” când sunt storşi şi transformaţi în literatură” (Când abia desluşeam lumea). Plăcuta povară a scrisului e percepută ca o datorie ancestrală şi e mândru că destinul l-a ales de a duce mai departe harul de povestitor al bunicului, unul dintre cele mai îndrăgite şi mai emblematice personaje nu doar ale cărţii de faţă ci şi ale altora scrise anterior. De altfel, povestirea cu care a debutat în revista „Tomis” a fost una despre acest inepuizabil tâlcuitor care i-a fermecat copilăria cu relatările sale mereu revăzute şi adăugite:   „...eu eram, acum, cel numit de ursitoare să ducă traista cu basme a bunicului prin lume!” (Când am fugit de-acasă).
         Pamfletele sale vizează lumea politică actuală cu toate năravurile şi excesele ei. Nu se dau nume reale, ci se inventează altele, dar sonorităţile onomastice sunt destul de străvezii (Pontilici, Basareus, blonda de la palat, ţapul chior etc.), ca şi referirile la trăsăturile fizice şi morale ale personajelor raportate preponderent parodic la un fond arhicunoscut din şi în mentalul colectiv. În schiţa onirică Basmul aşa începe şi tot aşa se sfârşeşte, un scriitoraş scrie sau vrea să scrie o carte Suspendatul şi e în căutarea unui sponsor. Tot de la cărţi şi legende se pleacă spre a face loc realităţii în Visul avut în copilărie cu albinele. În Duba, duba!, de pildă, e amintit spectrul comunismului ce bântuie încă spiritul nostalgizant al românilor spre a-i putea stăpâni şi manipula mai uşor. Ideea ordonatoare a pamfletului e că frica îi prosteşte pe indivizi, le paralizează voinţa şi obişnuinţa de a gândi raţional şi de a discerne cu luciditate adevărul de minciuna care a devenit, atât înainte cât şi după aşa-zisa Revoluţie, politică de stat. Fantoma împuşcatului de la Târgovişte e încă prezentă în închipuirea mulţimilor dezorientate care-l evocă şi-l regretă la tot pasul. Prozatorul nu e un polemist, cel puţin nu în sensul practicat la noi, aşa cum o şi afirmă, de altfel, în Bre-ban am fost, bre-ban sunt încă, pamflet civilitar în care se ridică şi se dezbate problema scriitorilor cu dosare la CNSAS. Revelaţiile nefaste despre autori care au colaborat cu fosta Securitate şi au făcut poliţie politică pot duce, în optica lectorilor care i-au venerat cândva, la adevărate, dramatice şi ireparabile prăbuşiri de mituri. În Zăporul de la curte este ilustrată credinţa populară cu rol catarctic justiţiar că praful se alege din tot ceea ce a fost obţinut prin furt sau prin haram. Mânia divină şterge aici de pe faţa pământului curţile boierilor hrăpăreţi precum pe cea a lui Costea Chiorul, un bulgar ajuns în Dobrogea să se procopsească prin jecmănirea nemiloasă a bieţilor opincari ce trudeau pe moşia lui căreia nici stăpânul nu-i mai cunoştea marginile. Despre şmecheria românului care şi-a pierdut orice frică de Dumnezeu se vorbeşte în basmele parodice precum Palatul; în Capra, lupul şi cei trei iezi cucuieţi sunt luate în tărbacă satirico-umoristică beizadelele actualilor politicieni şi vipuri miliardare care se consideră mai presus de orice lege. Iezii, care se pricep la intrigi ingenioase, au replici şi gesturi de fii de  neonomenclaturişti inşi de baroni mafioţi, iar capra îl ameninţă pe lup cu expulzarea de pe domeniul vieţuitoarelor domestice. Lupul e un naiv şi un păgubos cultivator de pepeni şi tot timpul e sabotat de odraslele irezistibilei văduve caprine.  Povestirile avându-i ca protagonişti au savoarea şi inventivitatea din romanul neterminat al lui George Topârceanu, Minunile Sfântului Sisoe. Nu lipsesc nici ingredientele cu substrat deocheat-insinuant precum în povestirile lui Ion Creangă. Radiografia social-politică a tranziţiei e făcută fără menajamente şi ipocrizii. Un personaj din Diavolii pe Pământ se întreabă: „Ce sperăm de la 2013? (...). Să se facă dreptate poporului şi să se înceapă cu Iliescu, că de-acolo a început tot răul. Ăla e marele vinovat de ce ni se întâmplă acum” (p.160). Cei care s-au revoltat în iarna lui 1989 au fost înşelaţi în aşteptările lor, iar dacă s-a schimbat ceva a fost tot mai spre rău şi mai spre absurd. Acelaşi personaj, întrupând opinia publică, perorează: „Nu vezi, naşule, că tot cine fură azi o găină face puşcărie, iar cine fură o uzină, e băgat în guvern să ne conducă?... (idem). În Se înserează cu gânduri-păsări (poveste de război) se face o strigătoare paralelă între pensia mizerabilă a unui veteran de pe frontul de est şi indemnizaţiile nesimţite şi pe viaţă ale „revoluţionarilor” din inutilul dacă nu chiar blestematul decembrie ’89. Ca să sublinieze această frapantă nedreptate socială, prozatorul, meşter neîntrecut în a înrăma povestiri în povestiri, relatează un episod din mascarada la care a fost martor în timpul evenimentelor din iarna în care s-au schimbat între ele eşaloanele I şi II ale partidului unic de guvernământ. Lucrătorii fabricii în care lucra naratorul trag rafale de foc şi iau cu asalt crângul din vecinătate unde se postaseră, chipurile, teroriştii. A doua zi, precum în trilogia Tartarin al lui A.Daudet, se constată că bravii reprezentanţi ai clasei muncitoare se luptaseră cu un măgar rătăcit şi încurcat în nişte liane. Mulţi asemenea ipochimeni au fost ridicaţi, la apelul de seară, la rang de generali, fără să fi tras măcar o dată în viaţa lor cu vreo armă.
          Numeroase sunt în acest volum şi secvenţele bildungsromaneşti. Pe lângă poveştile şi pildele bunicului un rol covârşitor l-au jucat în devenirea scriitorului cărţile. Micul şcolar care a venit pe lume în cătunul dobrogean Tătaru a devorat literalmente cele 200-300 de cărţi ale bibliotecii publice din localitatea româno-tătărească. Neostoita sete de lectură l-a purtat, apoi, spre biblioteca din comuna Comana unde ajunge, preţ de şase kilometri, călare pe un măgar. Cele două cărţi împrumutate, deşi el solicitase şapte, sunt citite pe drum, în şanţul în care-şi slobozise asinul la păscut, aşa că face calea întoarsă, se lasă interogat de domnişoara cerberiţă asupra conţinutului cărţilor şi care-i împrumută, comiţând o abatere de la regulamentul de ordine interioară, restul de cinci cărţi (Povestea unui copil îndrăgostit de lumea cărţilor). De-a dreptul picarescă e relatarea plecării elevului, după absolvirea claselor gimnaziale din satul natal, la studii liceale, cu profil energetic, în oraşul Constanţa. Plecarea s-a făcut fără voinţa părinţilor care n-aveau bani să-l întreţină. Tatăl nu s-a bucurat în niciun fel de reuşita fiului, de acum bursier, iar acesta face penitenţă stând căţărat două zile şi două nopţi în nucul unui vecin.  Nici faptul că viitorul inginer scria poezii pe sub bancă în ora de matematică n-a fost un prilej de bucurie pentru dascălii săi, ceea ce nu-l descurajează ci, dimpotrivă, îl ambiţionează să persevereze şi debutul literar, în prestigioasa revistă „Tomis” se va produce sub pseudonim.
          Emoţionantă e revenirea, după 30 de ani, a scriitorului în satul natal. Fiul risipitor donează şcolii la ziua căreia a fost invitat, pe 5 aprilie 2013, mai multe exemplare din cele zece cărţi pe care le-a editat în intervalul în care s-a stabilit pe meleaguri buzoiene. E primit cu fast şi bucurie, dar scriitorului îi e greu să-şi recunoască şi să-şi revadă casa pe care ai săi o vânduseră prin 1985 şi se mutaseră la Mereni şi de acolo, mai departe şi definitiv, sub colţul ierbii aspre a stepei dobrogene, cartea de faţă cuprinzând, astfel, mişcătoare pagini şi profunde secvenţe de recviem şi de meditaţie pe tema lui ubi sunt sau fugit irreparabile tempus. (Acesta e satul meu? Dar ce-aţi făcut cu satul copilăriei?, Trecură ani, ca nouri lungi..., Cântecul de demult). De menţionat, şi Tudor Cicu o face cu pioşenie, că în satul Tătaru s-a născut şi poetul tătar Negip Hagi Fazâl (1906-1948), ucis de Securitate şi care îşi doarme somnul de veci în cimitirul turcesc de la marginea localităţii..
           Tudor Cicu s-a cantonat într-o perpetuă uimire, pricinuită încă din fragedă copilărie, de fenomenul literaturii şi nu se concepe în afara ei. El simte mereu nevoia să împărtăşească şi altora această bucurie sărbătorească. Aşa se întâmplă şi în ograda casei pe care socrii i-au lăsat-o moştenire în satul Negoşina, de la poalele Penteleului, nu departe de locul de origine al poetului Florentin Popescu. Aici, în timp ce întinde un gard de plasă de sârmă zincată le ţine celor ce-l ajută, un frate şi un fin, o adevărată lecţie de iniţiere în poezia locului (spiritus loci) şi îşi sprijină ori îşi consolidează afirmaţiile pe poeme din Obsesia păsărilor în care se regăseşte ca într-o oglindă; „Toată poezia lui Florentin Popescu, de care le vorbesc şi celor doi tovarăşi de muncă, se simte în fiecare colţişor de aici” (p.167).
           E imperios necesar să menţionăm în finalul acestor impresii de lectură şi cele şase Scrisori din străinătate, scrisori în care relatează experienţa turistică şi culturală ocazionată de prima sa ieşire din ţară, cu sejururile de rigoare în Budapesta şi Viena. Excursionistul se opreşte, printre alte obiective culturale de mare impact istoric, cu tot nesaţiul său comparatist, asupra marilor poeţi maghiari şi austrieci ale căror urme memoriale le întâlneşte de-a lungul itinerariului său: Ady Endre, Sandor Petöfi, Rainer Maria Rilke ş.a.
           Balaurul mărilor este un exemplu de navigare literară sub un fascinant pavilion postmodernist. Tudor Cicu face, şi prin această apariţie editorială, dovada unui entuziast şi contaminant spirit constructivist şi altruist, ceea ce, într-un timp şi într-un mediu în care toată lumea înjură pe toată lumea, nu-i deloc puţin lucru.
                                                                                                           
                                                
               Ion Roşioru                                                                                                                                   

             

vineri, 7 martie 2014

493. Cărțile preferate: AZI (Deșertul tătarilor)



Deşertul tătarilor – de Dino Buzzati

   Dino Buzzati s-a născut la 16 oct. 1906, la Bellona şi cunoaştem ca dată a morţii: 28 ian., 1972, la Milano. Jurnalist, scriitor, pictor… a scris şi acest roman pe care îl recomand cititorului interesat să citească povestea tânărului locotenent Giovani Drogo, personaj care are frenezia interioară a lui Don Quijote a lui Cervantes şi aura inexorabilă a rătăcitului personaj K. a lui Kafka. Romanul, pe cât a fost întors pe toate părţile, se pare că ar fi urmarea unor amintiri care l-a marcat pe autor în copilăria trăită printre munţii sălbatici ce înconjurau Dalomiţii din apropierea locurilor natale. Citind cartea, stăm să ne întrebăm dacă Destinul, nu-i decât o farsă îngrozitoare pe care ţi-o joacă Viaţa, până când Moartea nu va surveni şi, ca atare, nu avem pentru ce da înapoi, şi mergem înainte. Că doar în basmele noastre populare, finalurile sunt şi fericite. Realitatea? – , e alta. Dacă nu am crede că, în viaţa noastră, (odată şi odată) anumite lucruri măreţe vor şi avea loc, la ce bun am mai da brânci celor potrivnice? Personajul lui Dino Buzzati, un tânăr locotenent proaspăt ieşit din Academia militară, pe numele său Giovani Droga, porneşte încrezător spre fortăreaţa Bastiani (situată în creierul munţilor prăpăstioşi, dincolo de care se întinde marele deşert al tătarilor), pornit în aventura vieţii sale, dorindu-şi o viaţă eroică. Abia ajuns în fortăreaţa izolată de lume, nu-şi doreşte decât să plece cât mai curând din pustietatea ce-l apasă. Cititorul încearcă să desluşească, mai apoi, mecanismul care îl ţine legat de fortăreaţă vreo 30 de ani pe incurabilul cutezător. Plasat în lumea ficţiunii unei armate care se pregăteşte minuţios pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei posibile zile de glorie, când trâmbiţa de pe cel mai înalt crenel al fortăreţei va suna atacul tătarilor veniţi din deşertul milenar şi enigmatic. Alături şi de celelalte personaje cititorul va fi „însufleţit” cu speranţa că astfel de fapte măreţe se şi vor înfăptui. Vom aluneca, încet-încet, în mirajul povestirii, unde doar năluca duşmanului (încă nevăzut) le mai hrăneşte speranţele soldaţilor din enigmaticul fort. Ce-i întreţine pe toţi în această speranţă, e doar visul: „… i se părea că pe undeva trebuia să existe nişte legături obscure între vis şi întâmplările viitoare” (p.79). pentru că, spune autorul, „în vis, lucrurile nu sunt niciodată atât de limpezi şi de concrete, de reale, ca pe întinderea acelui pustiu dezolant pe care înaintau cete de oameni necunoscuţi” (p.101). Dar, atât de intens trăiesc personajele lui D. Buzzati în acest miraj, că se lipsesc de cele „bucurii lumeşti” pentru a întâmpina necunoscutul, cu mare fală (vezi scena morţii locotenentului Angustina pe care căpitanul Monti nu-l poate întoarce din calea Destinului). Legenda e arma cu care autorul îşi impresionează şi uimeşte cititorul: „Vremea  tătarilor apusese demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Şi cine altcineva ar putea avea vreun interes să viziteze graniţa? Este în toată povestea asta ceva care nu stă în picioare” (p.106). Şi, vor trece ani fără să se şi întâmple ceea ce aştepta şi cititorul, ca deznodământ. Dar, tocmai asta îi şi dă romanului mantaua de basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în visul emirului lui Macedonski, nebun după glorie şi, în fapt, aleargă pe tărâmul văii plângeri, uitând că în urma sa o altfel de lume n-o să-l înţeleagă vreodată. Pe scurt, acţiunea se poate enunţa astfel: Tânărul locotenent Giovani Drogo pleacă încărcat de speranţe spre Fortăreaţa militară Bastiani, unde îşi ceruse repartiţia, convins că viaţa îi poate da multe şanse de împlinire. E încă, jertfa lui supremă. Muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât mort, în cazul altora), nu-i dă şi eroului nostru şansa de a şi câştiga marea bătălie cu viaţa pentru că, năluca duşmanului încă nevăzut, îi tot hrăneşte speranţele. Nu lipsesc din romanul lui Buzzati, scenele cu care cititorul era obişnuit de prin romanele cavalereşti. Să conteze onoarea în viaţa eroului lui Buzzati? Să conteze bătrâneţea, pragul la care se ajunge fără a ne realiza visele? „Cine ştie, murmură (eroul nostru – n.n), poate într-un război aş fi putut să fiu bun la ceva. S-ar fi putut întâmpla să izbutesc să mă fac util. Într-un război; căci în rest, zero, aşa cum s-a văzut!” (p.195). Bătălia eroică, în cazul eroului lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunţase la tot ce fusese mai bun în viaţă în aşteptarea acestei înfruntări cu duşmanul, care de mai mult de 30 de ani se hrănise cu acea credinţă unică, era alungat tocmai acum, când în sfârşit începuse războiul?”(p.206). Totul avea să se petreacă (conchide autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de întoarcerea către casă a bravului Don Quijote pe un braţ de paie, într-un car tras de boi. Şi „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!” Nu aceasta este şi soarta faimosului Don Quijote, îndrăzneţul cavaler romantic de la Mancha? Identică cu a eroului nostru, pe care doar năluca zărilor aducătoare de glorii postume îi hrăneşte speranţele? Citiţi cartea şi veţi auzi şi voi trâmbiţa care poate a şi vestit o nouă direcţie a romanului contemporan.

                                                                      Tudor Cicu