luni, 15 decembrie 2014

601. Parabola și arta scrierii la clasici (11)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (11)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

Herman Melville: De la el am înţeles că un scriitor care nu-ţi inspiră, măcar o pagină din tot ce ai scris, nu poate avea măreţia unui scriitor universal.  Imaginaţia sa fabuloasă, echilibrul, în scris, între real şi fantastic, mai ales pentru cei care au visat de o viaţă marea, nu se poate să nu le dea de gândit (mai ales celor care i-au citit romanul „Moby Dick”), atunci când aflaţi pe ţărmurile ei, îi scrutează întinderile nemărginite în căutarea poveştilor cu oameni aflaţi într-o încleştare pe viaţă şi moarte cu stihiile mării. Nu se poate să  nu-ţi atragă atenţia fraza de la începutul romanului: „Uitaţi-vă la mulţimea de gură-cască ce se zgâiesc la mare”.
  
Herman Melville s-a născut pe 1 august 1819 la New York. Tatăl lui era scoțian și mama sa era olandeză, ambii cu origini aristocratice. Falimentul tatălui îl silește să întrerupă studiile școlare la vârsta de 15 ani. După moartea tatălui în 1832, familia se mută la Lansingburg pe fluviul Hudson, unde tânărul Herman studiază la Albany Classical School. Lui Melville îi place însă să călătorească și în anul 1835 se îmbarcă pe un vas ancorat în portul orașului New York, traversează oceanul ca elev matelot până la Liverpool. Câțiva ani își asigură existența dând lecții particulare ca meditator. În 1840, Melville se îmbarcă din nou ca marinar și, pe 1 ianuarie 1841, părăsește portul New Bedford/Massachusettes pe bordul balenierei Acushnet în direcția Oceanului Pacific. Ajuns la Insulele Marchize, părăsește nava. Impresiile din călătoria efectuată constituie tema povestirilor Taipi (1846) și Omoo (1847). În amintirile sale afirma că gustul pentru aventuri l-a dobândit ascultând povestirile tatălui său Allan despre valuri marine monstruoase, înalte cât un munte, despre catarguri de corăbii care se rupeau ca surcelele în bătaia furtunilor, despre peripețiile unei călătorii pe mare. În 1851 scrie epopeea intitulată „Moby Dick”, romanul care i-a adus gloria. Putem afirma, fără să greșim, că este o carte tulburătoare prin poezia și tragismul ei, în care documentarul călătoriilor pe mare se împletește cu epopeea eroilor populari aflați în încercarea cu viața. Abia la câțiva ani după moartea lui Melville, romanul Moby Dick este redescoperit de public, recunoscându-i-se calitățile literare care i-au asigurat o popularitate crescândă ca una din creațiile cele mai importante ale literaturii universale. Romanul istorisește aventurile căpitanului Ahab al navei Pequod, obsedat de dorința de a ucide legendara balenă albă, Moby Dick, care îi cauzase pierderea unei gambe. Povestitor este un membru al echipajului, Ismael. Căpitanul Ahab pornește cu baleniera „Pequod” din Nantucket spre Pacific, pentru a vâna un cașalot de o inimaginabilă perfidie (fabuloasa balenă albă) care, în urmă cu câțiva ani, era cât pe-aci să-l omoare, dar scăpase mutilat sufletește de un picior, reconstruit acum, dintr-un os de cașalot. După numeroase peripeții, Ahab ajunge în fața monstrului pe care a jurat să se răzbune: „Ți-e dat să pieri fără mine? …Mă bat cu tine până la ultima suflare! Din inima iadului te lovesc”. Ce avea să urmeze, bătălia cu balena albă, e iadul însuși. Și asta, fiindcă bătrânul Ahab e legat cu inima, cu sufletul și cu trupul, cu toată viața lui de această ultimă bătălie cu monstrul mărilor (a se vedea cap. 134).  Nu se poate uita de către cititor, nici urletul neomenesc făcut de Ahab când balena înnebunită de harpoanele care îi sfârtecau trupul face manevre neașteptate, sfărămând din ambarcațiunile care o urmăreau și trimițând în fundul mării cadavrele marinarilor prinși pe picior greșit: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” În cele din urmă, căpitanul Ahab e răpus de balena monstru și corabia Pequod distrusă, iar echipajul, de asemenea, nimicit. Un singur matelot, Ismael, martorul îngrozit al teribilei lupte și naratorul acestor întâmplări, rămâne în viață, grație sicriului lui Queequeg, canibalul cu care s-a legat frate de cruce și care, în ciuda păgânismului cu care a fost hrănit, se dovedește mai uman și mai generos decât toți ceilalți. Sunt unele asemănări cu mitul biblic al regelui iudeu Ahab (Biblia: Cartea întâia a Regilor), ori povestea lui Iona. Ca și în povestirea lui Hemingway „Bătrânul și marea”, omul iese învins din această imposibilă luptă cu Natura, fiindcă Natura, în starea ei materială, primitivă, nu poate fi biruită de către om. Ca și înfruntarea dintre zei și oameni. Proza lui Melville este complexă și de o imaginație bogată, ceea ce a făcut din el unul din cei mai fini stiliști ai limbajului din literatura americană, alături de William Faulkner ş.a.  Ignorat în propria sa patrie, multă vreme, H.Melville s-a impus peste ocean ca unul dintre titanii literaturii universale. 
Această parabolă a urmăririi nesfârșite (pe o mare, de asemeni, nesfârșită) îl va urmări și pe Kafka în „Castelul” ori „Procesul”. „Moby Dick” e o carte symbol despre lupta dintre Bine și Rău, despre ticăloșia unor oameni în lupta împotriva Răului, prelungită nepermis până la convingeri, ale unora care se cred DREPȚI, dar se dovedesc a fi eronate, iar posesorii lor niște manechine ce vor sfârși la groapa de gunoi.

                                                                                                   Tudor Cicu  

                                         (va urma) 



luni, 8 decembrie 2014

599. Parabola și arta scrierii la clasici (10)


John Steinbeck: De la el am învățat că brutalitatea poate fi și ea o virtute literară. Dar brutalitatea e și o modalitate a patetismului. Toate cărţile lui Steinbeck sunt brutale și emiționante; sunt adevărate parabole despre creaţie şi sacrificiu. "Dacă această poveste este o parabolă, atunci poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă."  - spunea autorul John Steinbeck, despre scrierea, în general, a cărţilor sale. De luat aminte! Autorul (n. 27 februarie 1902, Salinas, California – d. 20 decembrie 1968 New York) - scriitor american - este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962 “pentru scrierile sale realiste şi imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observaţie socială ascuţită”. Realismul care caracterizează operele sale a fost una dintre trăsăturile distinctive, esenţiale care i-au asigurat recunoaşterea şi prestigiul. Voci critice îi imputau lui J.E.Steinbeck caracterul prea teluric al personajelor sale. Născut la Salinas, în comitatul Monterey-California, John Steinbeck (după terminarea liceului) s-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-și finanțeze singur studiile. Din acest motiv și-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor și altele. După patru ani, fără să-și termine studiile, a părăsit Universitatea şi a plecat la New York unde a încercat să trăiască din scris ca gazetar. Nereușind, s-a întors în California unde a lucrat ca laborant chimist, zidar și muncitor agricol, pribegind din loc în loc. Un timp a trăit pe o ambarcațiune proprie, câștigându-și existența din pescuit. În anul 1962, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură.
 „Şoareci şi oameni”:  Despre această minunată scriere am mai vorbit și scris pe acest blog. Reiau. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin a fost scrisă; pe de o parte pentru frumuseţea limbajului utilizat, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al oamenilor: prin simplitatea lor, oameni simpli, care ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor. Titlul romanului a fost inspirat dintr-un poem al lui Robert Burns (”To a mouse“) – cel amintit şi când vorbeam despre J.D. Salingher din „De veghe în lanul de secară” – dar, evident, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă (Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintrodată, precum o şandrama dinaintea primei furtuni. J.E.Steinbeck a surprins şi ilustrat în mod magistral, într-un roman/nuvelă de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni – luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu, cavisul american al celor care cutreierau ţara Americii pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din Statele Unite. Măiestria autorului este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind ceea ce este de fapt orice vis – o himeră.  Povestea aceasta captivantă, în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Se petrecea pe vremea foştilor fermieri din Oklahoma, când muncitorii erau nevoiţi de a se muta din loc în loc lucrând pe la diferite ferme din cauza saraciei şi a condiţiilor grele de trai. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten, oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi puternice”), şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad de California, cu speranţa că vor găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest vis, el devenea aievea. Aşadar, cei doi prieteni visează să câştige destui bani ca să-şi cumpere propria fermă, unde Lennie să aibă grijă şi să mângâie iepuri: („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige. Alăturarea celor doi li se va părea celor din jur, cel puţin ciudată. Dar George ştie de ce: „Vreau să rămâi cu mine, Lennie. Doamne Dumnezeule, dacă eşti de unu’ singur, o să te ia careva de coiot şi-o să te împuşte”. Bătrânu’ Slim, cel care îi cazează la noua fermă remarcă: „Mi s-o părut numa’ ciudat că unu’ ţicnit ca el şi unu’ isteţ ca tine (George - n.n.) umblă laolaltă”. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor înca de la început. Bănuind că prietenul său va intra din nou într-o încurcătură, George stabileşte ca loc de întâlnire în astfel de situaţii poieniţa în care îşi petrec noaptea înainte de a merge la ferma unde trebuiau să înceapă lucrul. La noul loc de muncă, cei doi îl întâlnesc pe Curley, fiul şefului, un tânăr agresiv, de mică statură, cu un complex de inferioritate împotriva bărbaţilor mai înalţi şi puternici, printre care şi Lenny. Soţia lui Curley cochetează cu toţi bărbaţii şi Lenny este imediat atras de ea. Ea este şi cea care va declanşa lanţul de evenimente ce vor devia ireversibil cursul vieţii celor de la fermă. Considerată o femeie frumoasă, dar frivolă şi ostentativă, ce nu reuşeşte a obţine respectul a aproape nici unuia dintre modeştii muncitori de la ferma socrului ei. În contrast cu aceste două personaje, Slim este amabil, intuitiv şi inteligent. Cum căţeaua lui tocmai fătase, Slim îi dă lui Lenny unul dintre pui. Acesta ar fi în stare să doarmă în grajd cu căţeii abia fătaţi, atras de meteahna sa de a simţi pipăind sub degete blăniţa lor moale, întocmai cum o făcea, cândva, cu şoarecele mort din buzunare. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc, naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul, îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”).  Mai departe nu se poate povesti. Este, oricum, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului mai bântuie şi himere.
Fructele mâniei: Un roman de un puternic realism. John Steinbeck surprinde destinele unor oameni obinuişnuiţi încleştaţi în lupta pe viaţă şi moarte cu greutăţile vieţii şi încercând din răsputeri să-şi păstreze demnitatea în faţa crizei sociale. Nevoită să-şi părăsească ferma din Oklahoma, familia Joad se alătură miilor de emigranţi care pornesc spre California cu visul de a deveni proprietarii unei bucăţi de pământ. Drumul spre Califormnia se dovedeşte un vis despre un alt El Dorado primejdios. Nopţi şi zile petrecute într-o nouă societate guvernată de reguli nescrise, cu lideri aleşi, sub imperiul urii, violenţei şi a conflictelor de tot felul, care mai de care mai sângeroase. Familia Joad (el un bărbat înverşunat împotriva nedreptăţii, ea de un stoicism rar întâlnit) devine prototipul literaturii americane într-un roman ce redă ororile Marii Depresii, prin felul cum pune în balanţă noţiunea de dreptate şi egalitate în America anilor 30. Soarta familiei Joad poate fi considerată emblematică pentru alte sute de mii de familii care urmează aceeași cale spre miraj. John Steinbeck anunta prin acest roman o revolutie. O revoluție care nu va avea loc, în America. Subiectul e simplu: Celebra Route 66,  nu este altceva  în vremurile tulburi din roman decât un drum al foamei, al celor nedreptăţiţi, forţaţi să ia drumul pribegiei cu toată agoniseala în spate şi cu speranţele în suflete. Parabola speranţei: dacă unui om i-ai luat speranţa, înseamnă că i-ai luat totul, e bine reliefată în aceste cutremurătoare pagini despre existenţă. După ce ferma pe care o administrau în regim de arendă este desfiinţată, rămasă pe drumuri, familia Joad (eroul colectiv din Fructele mâniei), este silită să se îmbarce într-o maşină veche, inclusiv cu cele câteva animale care au mai ramas după ce totul a fost vândut. Toţi membrii familiei visează să găsească un trai mai bun în California, iar ca ei sunt toţi cei pe care îi întâlnesc în drumul spre tărâmul făgăduinţei. Tom Joad, cel mai mare dintre copiii familiei, este eliberat condiţionat din închisoare, dar când ajunge acasă, descoperă doar pământul pustiit şi sălbăticit şi casele lăsate de izbelişte pe un pământ al nimănui. Un alt personaj interesant al romanului este fostul preot Jim Casy, cel ce va încerca să devină, la un moment dat, glasul celor năpăstuiţi. Cei doi aleg să meargă împreună în căutarea familiei Joad. Familia suferă un continuu proces de disoluție. Pe rând, membrii săi dispar sau pleacă încotro văd cu ochii. Singura figura constantă e  cea a mamei care se străduieşte din răsputeri să îi ţină pe toţi în jurul său. Mama din roman, e o personalitate puternică, decizia și cuvântul ei e singurul principiu care stă în picioare, în timp ce ceilalţi îşi pierd capul şi totul se duce de râpă. Mirajul se destramă, pământul făgăduit este guvernat de exploatatori nemiloşi şi populat de săraci şi amărâţi. Cu alte cuvinte, o societate a răului social, a violenţei şi a nedreptăţii. În finalul romanului, se zăreşte, la orizont, o promisiune.  Cu puţinul rămas, dar cu demnitatea integră, familia Joad, cu toţi cei care încă o mai formează, îşi continuă drumul mai departe. Nimeni nu le poate lua şi ultima speranţă.
La răsărit de Eden: Ceea ce face romanul de faţă atât de renumit este combinaţia ideală şi reuşita scrierii unei acţiuni înţesată de personaje având în spate istorii captivante cu multitudinea de simboluri, în mare parte cu referire la Biblie, care surprind cu înţelesul lor. Unul din aceste simboluri se află chiar în titlul cărţii, la răsarit de Eden aflându-se ţara Nod (,,fuga"), locul în care Cain a fost pedepsit să se ascundă mereu de Dumnezeu (Geneza 4:16). Se anunţă astfel importanţa poveştii lui Cain şi Abel în desfăşurarea acţiunii, dar şi una din temele romanului. Steinbeck reconstruieşte povestea biblică a lui Cain şi Abel în decorul Văii Salinas din California. Romanul, a carui acţiune se întinde din timpul Razboiului Civil american până la sfârşitul Primului Război Mondial, urmăreşte conflictele dintre două generaţii de fraţi, începând cu Adam şi Charles Trask. „Scriu această carte pentru băieţii mei... Le voi istorisi una dintre cele mai măreţe poveşti, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine şi rău, despre putere şi nevolnicie, despre iubire şi ură, despre frumuseţe şi hidoşenie... este singura carte pe care am scris-o vreodată.” (John Steinbeck)  Romanul descrie cu patos tema rivalităţii dintre fraţi. În orice familie unde există cel puţin doi copii apare competiţia între aceştia pentru dragostea şi atenţia părinţilor lor. Jocul ascuns, dedublarea părinţilor de a-şi iubi în mod egal copiii, poate avea urmări dintre cele mai grave. Aşa cum Cain, furios că Dumnezeu i-a refuzat jertfa şi a acceptat-o pe a fratelui său, îşi ucide fratele, aşa şi personajele din roman se luptă continuu pentru a fi pe placul părinților şi au reacții extreme atunci când nu reuşesc să își fenteze ori păcălească părinţii. Romanul tratează destinul a două generaţii. Întâi sunt fraţii Adam şi Charles Trask, primul, o persoană blândă şi pacifistă din fire, al doilea, combativ şi dispus la orice pentru a câştiga indiferent de împrejurare. Deşi tatăl lor este pasionat de cariera militară, şi preferinţele sale ar fi de aşteptat să se îndrepte către Charles, ca fiind o persoană cu mult mai multe şanse de a reuşi în acest domeniu, el ţine mai mult la placidul Adam şi poate tocmai de aceea îl forţează să intre în armată, singura profesie pe care o considera demnă de un barbat. Charles nu poate să nu observe afecţiunea tatălui pentru fratele său şi este chiar pe punctul de a-l ucide pe acesta din urma într-o încercare disperată de a ajunge la dragostea tatălui. Povestea se repetă aproape identic atunci când Adam are doi fii gemeni, Aaron şi Caleb. Acum, intriga romanului o reprezintă apariţia lui Cathy (batută de proxenetul său) în casa familiei Trask.  În adolescenţă aceasta îşi omorâse părinţii şi le furase banii; este deci întruchiparea răului, este monstrul din roman, şi cu toate acestea Adam se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu ea. Surprinzător (sau nu?) Cathy îl înşeală pe Adam cu Charles în chiar noaptea nunţii. Neputându-se înţelege cu fratele sau, Adam se mută la o fermă în Valea Salinas, unde îi cunoaşte pe cei din familia Hamilton. Acolo Cathy rămâne însarcinată şi încearcă fără  succes să facă un avort, vrând să rupă orice legatură cu soţul. Imediat după naşterea a doi copii (Aaron şi Caleb), Cathy îl împuşcă pe Adam şi fuge în oraşul Salinas unde îşi reia activitatea de prostituată la bordelul de acolo. Câştigând încrederea proprietarei o otrăveşte treptat până când aceasta moare şi îi ia locul. Adam nu moare, dar trece mult timp până când îşi revine din depresia provocată de gestul soţiei sale. Cel care îl ,,trezeşte" este Lee, servitorul chinez de o inteligenţă rară. Ajuns măricel, Caleb află totul despre mama sa, deşi Adam le spusese că a murit, şi se luptă cu gândul că este blestemat să ducă o viaţă de păcat la fel ca aceasta, care trebuie sa-i fi transmis trăsăturile sale. Din această cauză el este o altă întruchipare a lui Cain, avându-l ca şi corespondent pe fratele său; ba chiar se face o aluzie la Cain prin replica pe care o dă Caleb tatălui său ,,Eu trebuie să-i port de grijă?"(lui Aaron), asemănătoare cu ceea ce îi spune (în Biblie) Cain lui Dumnezeu, când El îl întreabă despre Abel. Cei doi sunt foarte diferiţi; Aaron este cel placut de toata lumea, este cel sensibil, fragil, şi chiar trăieşte un început de poveste de dragoste cu Abra, o fată din oraş. Dar pentru că se închide în religie, faptul acesta o îndepărtează pe Abra. Caleb însă, este mai rau, manipulator ca mama sa, gelos pe Aaron şi nepăsător faţă de alţi oameni. Cu toate acestea se străduieşte să învingă aceste trăsături ale sale şi să ducă o altfel de viaţă. Supărat că nu primeşte aceeaşi dragoste ca şi Aaron, Caleb îl duce pe fratele sau la Cathy. Aaron este dezgustat şi decepţionat, iar Cathy este profund rănită de reacţia fiului ei, comiţând poate singurul gest care arată ca în corpul de monstru există totuşi o inimă. Din păcate, Aaron se înrolează fără ştirea nimănui în armată. Primul Razboi Mondial era în plină desfăşurare. Sfârşitul romanului  este... optimist. Cum stă scris în Biblie: ,,Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti." Fineţea psihologică a scriiturii lui Steinbeck se remarcă şi aici, pentru ca personajele sale sunt foarte complexe şi de multe ori ne surprind prin decizii de care nu le-am fi crezut în stare, dar la fel de fireşti ca cele care se întâmplă de multe ori şi în viaţa reală. John Steinbeck reuşeşte să recreeze o întreagă lume în acest roman, dar nu atât o lume sociologica, întrucât epoca în care se petrece acţiunea  nu este neapărat relevantă pentru evoluţia personajelor. Autorul creează mai degraba o lume de sentimente şi relaţii interumane. Dincolo de tema centrală, cea a competiţiei dintre fraţi, învăţăm şi multe lecţii despre slăbiciunile omeneşti.
 Perla: “Cred că este o poveste aspră, căreia nu-i lipsesc străfulgerările de frumuseţe.”, avea să declare Steinbeck despre un roman mistuitor, precum obsesia protagonistului său pentru o perlă neobişnuită, ce-ar fi trebuit să-l scape de săracia extremă. Perla capătă nuanţele înşelătoare ale unei legende, conţine înţelepciunea unei parabole şi începutul candid al unui basm despre tihna visată de oamenii cumpataţi în faţa ispitelor, dar  nesăţioşi când au dat peste lada miturilor păstrate. Sunt oamenii unui Mexic scindat între tenacitatea mercantilă a conchistadorilor şi moştenirea vechilor pre-columbieni, ai căror urmaşi au fost împinşi la marginea societăţii şi a “oraşelor din piatră şi tencuială”. John Steinbeck a scris un roman acaparant, de-o luminozitate cutremuratoare. E o carte răscolitoare care vorbeşte despre năruirea visului american.  „Kino este un pescar foarte sărac dar mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Juana şi fiul lor, Coyotito. Asta până în ziua în care descoperă cea mai mare şi perfectă dintre perle, Perla Lumii, despre care se vorbeşte în toate legendele căutătorilor de perle. Găsirea ei îl transformă pe tânărul Kino într-un om foarte bogat, mai bogat decât ar fi visat vreodată. Având Perla Lumii, îndrăzneşte să viseze: să-şi cumpere o puşcă, haine frumoase, să se cunune la biserică cu Juana, Coyotito ar putea merge la şcoală dar mai presus de toate acestea - siguranţă , bunăstare şi respectul semenilor! Dar fericirea este de scurtă durată , căci mirosul banilor atrage toată răutatea semenilor, iar Kino e nevoit să se confrunte cu invidia, lăcomia şi violenţa oamenilor. Ceea ce părea a fi un miracol se transformă într-un coşmar” – (stă scris pe coperta a IV-a). După o goană către necunoscut, fuga din satul natal La Paz, hăituit prin munți și ținuturi sălbatice, Kino ia hotărârea să se întoarcă în satul natal după ce-și pierde copilul, ucis de arma hăitașilor. Asta, după ce îi trimite pe toți pe lumea cealaltă. Cu perla în mâini se întoarce la țărmul mării din satul natal și aruncă blestemata perlă cât mai departe în largul mării, spre a se pierde pentru totdeauna. „Perla” e parabola unei vieţi de coșmar ca fugă până la ultima suflare din fața răutăților ei, și până la capătul destinat vieții de ursitoare.

                                                                                               Tudor Cicu  

luni, 24 noiembrie 2014

595. Parabola și arta scrierii la clasici (9)



       Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (9)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

Mark Twain: mi-a deschis ochii, sugerându-mi că între adevăr şi ficţiune vezi, întotdeauna prăpastia, dar niciodată puntea. Numai că, în scris, puntea se construieşte cu migală şi stăruinţe de mare vrăjitor.
   Şi asta, pentru că, spunea el: „Adevărul e mult mai ciudat decât ficţiunea” (sau) „Spune adevărul şi atunci nu va trebui să ţii minte nimic”. Numele său adevărat era Samuel Clemens iar pseudonimul care l-a făcut celebru şi unul dintre cei mai populari scriitori americani, vine de la expresia marinărească: „mark twain”, adică „markează doi stânjeni” comandă strigată de mateloţi când aruncau sonda pentru a măsura adâncimea apei. A avut o copilărie nefericită. Se spune că s-ar fi născut într-un hambar. Rămas orfan de tată, va trebui să muncească încă de la vârsta de 12 ani, din copilărie, pentru a-şi câştiga existenţa: mai întâi ca vânzător de ziare, băiat de prăvălie, tipograf şi mai târziu, pilot-marinar pe vasele cu zbaturi de pe Mississippi. A început prin a scrie schiţe umoristice şi satirice, înfierând prostia făţărnicia şi alte metehne. Rămâne cunoscut prin poveştile ficţionale împletite cu adevărurile unei societăţi în care sclavia nu era abolită, despre cei doi eroi îndrăgiţi: Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, dar şi ca autor al minunatei poveşti despre „un prinţ şi un cerşetor”.  
Prinţ şi cerşetor: o poveste construită pe o imaginaţie fabuloasă şi clădită pe adevăruri cât se poate de fireşti de pe la jumătatea veacului al XVI-lea, când, în Anglia, se nasc doi copii: un copil sărman, pe care nu-l dorea nimeni, într-o familie săracă cu numele de Canty, Tom Canty ; şi un copil englez, într-o famile bogată, familia regală, cu numele de Tudor. Pe Tudor îl dorea, de fapt, toată Anglia. Tudor era prinţul moştenitor al tronului tatălui său, însuși regele Angliei. Tom Canty era un copil îmbrăcat în zdrenţe, ce ducea o viaţă mizerabilă, alături de familia sa numeroasă. Tom locuia în apropierea Podului Londrei, într-un cartier sărac, murdar, plin de beţivi, hoţi şi cerşetori. Casa lui se afla la capătul unei mici fundături, murdare, numită Curtea Gunoaielor. O căscioară în care, claie peste grămadă, mai era locuită de tatăl său John şi de surorile sale gemene, Beth şi Nan, mama, bunica, etc. Mama sa o făcea pe cerşetoarea, alături de copiii ei, pe când tatăl şi bunicul erau doi bătăuşi şi beţivani. În acea casă mai locuia şi un preot Andrew, cu inima mare, care îl învăţa pe Tom să citească şi să scrie, îi spunea tot felul de poveşti, despre prinţi şi eroi. Astfel că Tom îşi dorea din ce în ce mai mult să devină prinţ, să vorbească frumos, cu cuvinte alese şi să scape de mizeria în care trăia. Un vis fără sorți de izbândă, dacă... nu ar interveni ficțiunea autorului. Într-o zi, Tom pleacă de acasă şi, ajunge din întâmplare la palatul regelui. Se apropie foarte mult de gardul ce înconjura palatul, îl vede pe prinţ, dorește, din curiozitate, să-l cunoască, personal, pe prinț, însă o gardă personală a prinţului îl smuceşte şi îl aruncă în mulţime. Văzând acestea, prinţul porunceşte să i se deschidă porţile, să poată intra Tom, „micul-prinţ-al-sărăciei“. Tom, băiatul sărac, şi Tudor, prinţul moştenitor, erau doi copii ce semănau izbitor. Prinţul l-a chemat pe Tom în Palat, i-a dat un prânz îmbelşugat şi au discutat despre vieţile lor. După un lung dialog, Tudor a vrut să facă schimb de haine cu Tom, să intre într-un joc al momentului, astfel încât, au făcut schimb de locuri. Tom a devenit prinţ, iar Tudor, cerşetor. Tom a rămas la curtea regală, iar Tudor a plecat într-o lume necunoscută din Curtea Gunoaielor. Astfel a început o viaţă necunoscută pentru fiecare din cei doi, o viaţă care a încântat, prin tâlcuri şi pilde, copilăria atâtor generaţii. O generație avidă de vise ca ale celor din povestea lui Mark Twain.
Aventurile lui Tom Sawyer: e povestea unei incredibile copilării despre prietenie, dragoste, aventuri cu comori, piraţi şi alte conflicte dramatice într-o lume bântuită de superstiţii şi violenţă. În centrul poveştii stau aventurile unui baiat năzdravan numit Tom Sawyer care avea un frate pe nume Sid, de-altminteri, un băiat tare liniştit. Din clipa când se ascunde într-un dulap pentru că furase din borcanele cu dulceaţă ale mătuşii, Tom Sawyer devine un copil cât se poate de real şi cunoscut cititorilor. Într-o zi mătuşa Polly îl pune pe Tom să văruiască gardul de la stradă, ceea ce nu-l încântă. Lui îi sta gândul numai la gârla la care fugea să se scalde şi la joacă. Neavând de ales el a început să văruiască gardul, rugându-l pe fratele sau Sid, să-l ajute, dar acesta îl refuză. Lui Tom nu prea îi plăcea nici şcoala. Singurul lucru ce-l atrăgea era prietenia faţă de drăgălaşa Becky la care ţinea foarte mult. Prietenul lui Tom pe nume Huckleberry Finn era un băiat ,,al strazii'' fără părinţi, cu care îşi petrecea mai tot timpul. Huck e un băiat care judecă mai matur, dar fiind un sărăntoc nu pare a fi luat în seamă. Prima năzdrăvanie pe care au facut-o împreună a fost escapada la  cimitir pe timp de noapte, alături de o pisică neagră şi moartă, adusă de Huckleberry. Cu această pisică Huck spera să scape de negi prin anumite descântece. Aici, în cimitir, au avut o surpriză  neaşteptată. Trei indivizi pe nume Joe Indianul, Dr. Robinson si Muff Potter erau singuri în tot cimitirul şi căutau un mormânt pe care să-l dezgroape. În tot acest timp Tom împreună cu Huckleberry stăteau ascunşi pentru a nu fi văzuţi, când deodată între acei indivizi s-a iscat o ceartă urmată de asasinarea doctorului Robinson. Joe Indianu îl omoară cu un cuţit pe doctor dar aruncă întreaga crimă în spinarea bătrânului Potter ameţit de băutură. Fiind îngroziţi de ceea ce au văzut, cei doi băieţi au fugit spre casă. A doua zi dimineaţa oamenii au găsit oribila crimă. Toţi din oraş îl învinuie pe Muff Potter, care va fi arestat pentru a fi judecat. Tom împreună cu Huck au jurat că nu vor spune nimănui ceea ce au văzut. Zilele au trecut iar lui Tom îi ardea de noi aventuri: printre care şi aceea de a se face piraţi pe o insulă din apropierea orăşelului. Cât timp ei au stat pe insulă, oamenii din orăşel îi căutau neîncetat. Toţi au crezut că băieţii au murit. Mătuşa Polly împreună cu doamna Harper s-au hotărât să le facă prohodul. În timp ce se oficia slujba, cei trei copii au intrat pe uşa bisericii şi toată lumea a uitat supărarea pricinuită de cei trei ştrengari şi s-au bucurat. După câteva zile a fost judecata lui Muff Poter. La judecată au venit  Joe Indianul şi Tom. Tom a fost chemat să de-a declaraţie. Lăsând frica deoparte, în final, Tom a spus tot ce a vazut, iar între timp Joe Indianul a dispărut, asta creându-i lui Tom nopţi nedormite de teama răzbunării piratului. A trecut ceva timp de când a fost judecata lui Muff Poter, iar Tom împreună cu Huck au început să caute comori. Tom credea că acestea se găsesc unde sunt copaci scorburoşi sau în casele cu stafii. Căutând comoara la o casă cu stafii, ei au auzit zgomote de s-au ascuns, repejor, în podul casei. Cei care au produs zgomotul erau Joe Indianul şi un prieten de-al său. Ei au venit în acea casă pentru a ascunde o comoară. Au văzut uneltele lăsate de Tom şi Huck şi s-au gândit să îngroape comoara în alta parte. Întâmplarea face ca Tom si Becky, pierduţi într-un labirint al unei peşteri (erau într-o excursie), să dea de Joe Indianul acolo în peşteră, unde sta ascuns. Copii au găsit ieşirea după alte câteva zile, iar tatăl lui Becky pentru a fi sigur ca nimeni nu va mai intra în peşteră s-a hotarât să închidă intrarea peşterii. Îngrozit, Tom le-a spus tuturor că acolo se află Joe Indianul. Aproape toţi oamenii au pornit spre peşteră în căutarea lui, dar când peştera a fost deschisă l-au găsit pe Joe mort la intrarea în peşteră. Tom şi Huck s-au dus în peşteră după comoara ascunsă de Joe Indianul şi au devenit cei mai bogaţi din orăşel, cât şi apreciaţi ca eroi, de toată lumea.
„Aventurile lui Huckleberry Finn”: e cartea aventurilor lui Huck (care după aventura cu Tom Sawyer este „înfiat” de văduva Douglas, ce promisese să facă din acest „paria al târguşorului” un om civilizat), şi al lui Jim, un sclav negru de pe moşia domnişoarei Watson, soră cu văduva Douglas. Setoşi de libertate cei doi se vor întâlni pe insula Jackson de pe fluviul Mississippi. Îndrăgindu-l pe negru, pentru purtările sale, Huck se jură de a-l elibera de sclavie pe negru şi mână pluta spre statul de graniţă unde sclavia era abolită. Jim mărturiseşte că odată ajuns într-un stat liber va munci, va pune bani deoparte şi va răscumpăra soţia şi cei doi copii, sclavi pe o plantaţie. În Huck se dă lupta „conştiinţei” de a-l denunţa pe Jim, deoarece conştiinţa lui e şi conştiinţa stăpânilor de sclavi, unde a crescut. În cele din urmă îl predă unor escroci care se dau drept „Ducele„ şi „Regele” care îl vând pe Jim pentru 40 de dolari. Aventurile lui Huck sunt adevărate primejdii cu viaţa şi conştiinţa şi echilibrul său sufletesc. Lumea ciudată a vrăjilor şi superstiţiilor în care crede negrul Jim este opusă lui Huck, care se dovedeşte un copil ce gândeşte ca un matur. Împresionantă e lupta lui Huck cu el însuşi când se hotărăşte să-i scrie domnişoarei Watson spunându-i unde stă ascuns negrul Jim, dar se răzgândeşte şi rupe scrisoarea. Planul de evadare propus de Tom Sawyer, cu care ia legătura Huck triumfă, în final, şi Jim este eliberat în cele din urmă. Stilul narativ, al povestirii la persoana întâi de Huck este unul apropiat lui Creangă al nostru  ori Caragiale şi ca atare încântă cititorul de pretutindeni. Contrastul dintre cei doi, Tom şi Huck au făcut înconjurul lumii şi au devenit un reper al adolescenţilor din lumea largă. Un adolescent care nu i-a citit cărţile de căpătâi ale lui Mark Twain, nici nu va face diferenţa dintre adevărul şi ficţiunea despre care tocmai vorbeam mai sus.    



luni, 17 noiembrie 2014

592. Parabola și arta scrierii la clasici (8)



       Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (8)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)
 
Mihail Alecsandrovici Şolohov (sau) năpasta de a arde pe întinderi largi (în scris), în creuzetul numit viaţă.

   Comparat cu “Iliada” lui Homer, “Donul liniştit” (scrisă între anii: -1926? -1928-1940), este o epopee a vieţii cazacilor, în al cărei creuzet autorul a ars ca nimeni altul trei aspecte pe cât de vaste, pe atât de controversate în existenţialismul lor unitar: dragostea, revoluţia şi războiul civil. O singură scriere care i-a adus în 1965 autorului, Mihail Şolohov, premiul Nobel pentru Literatură.  Au existat destule semne de întrebare cu privire la autenticitatea scrierii şi a autorului ei. Autorul ei, un tânăr cazac de numai 23 de ani, apărut cu manuscrisul primei cărţi la redacţie (cum se spunea), mă uimise din cale afară. La numai un an după aceea scrisese şi cea de a doua carte. După alţi cinci le urmase alte două părţi, iar după alți şapte ani de tăcere, ultimele două cărţi ale epopeii. Apoi, am citit că găsise manuscrisul romanului, în cufărul unui locotenent mort în timpul războiului civil, că fusese scris de o mătuşă a lui, etc. Abia când s-au găsit ciornele manuscriselor, s-a putut verifica autenticitatea scrierii lui Şolohov. Că a ars în creuzetul scrierii sale, pe lângă talentul cu care era înzestrat, tehnica scrierii gogoliene (regăsită în descrierile picturale ale stepei cazace), ori a altor mari scriitori ruşi ai vremii (Tolstoi, Gorki, Puşkin, Turgheniev Bunin şi chiar Cehov) e posibil; până şi acest lucru e vizibil în scriere. Pe de altă parte, se poate considera (ca o posibilă certitudine)  faptul că Şolohov nu e singurul autor al Donului liniştit, șă că ar fi existat și un anonim coatur. O asemenea muncă despre tehnica unui război civil ca cel dintre albi şi roşii, cu atâtea detalii tehnice, din cuprinsull romanului, din multe texte ce dă la iveală nu doar fragmente din surse istorice, ci şi elemente ale altui specific literar, ne duce cu gândul că toate acestea nu poate să aparţină unui singur autor. Critica vremii a scos la iveală coduri artistice pe care Şolohov, ca tânăr autor, nu le cunoştea. La urma urmei, creaţia e un foc în care se topesc idei, imagini, fraze, uneori opere întregi, proprii şi străine, care au ars în creuzetul scrierii sale. Și, aici, tânărul scriitor s-a dovedit a fi genial. De la Şolohov am învăţat că în scrierea unei proze, visul trebuie să curgă până la destrămare, precum cel al lui Grigorii din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Simplitatea rostirii şi alegerea cuvintelor cheie într-o descriere e cea care întreţine flacăra imaginaţiei. Alteori rămâneam, cu cartea în mâini şi cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!” Ţii minte, cititorule, ce spunea Axinia în finalul romanului „Donul liniştit”?: „O să ne aflăm şi noi norocul!” ... şi... un glonte i-a curmat visul. La 14 ani, am plâns pe filele cărţii, moartea Axiniei. În aceasta (îmi spuneam), consta trăinicia unei relatări: ca să lase loc şi pentru întrebările tale. Oare, şi-a răspuns Mihail Şolohov, după ce Axinia şi-a dat sufletul în braţele lui Grigori Melehov, ce va rămâne în sufletul cititorului, după asta? „O putere necunoscută îl izbi parcă în piept, şi el se dădu îndărăt, căzu pe spate, dar sări imediat îndată în picioare speriat, şi căzu din nou...”. Noi, cititorii săi, oare de câte ori n-am căzut pe spate, cu suflete cu tot, când glonţul ucigaş i-a străpuns pieptul Axiniei, după ce am citit acele pagini? În mare (căci romanul nu poate fi povestit în câteva rânduri scrise –aici), acţiunea romanului se petrece în Vioșenskaia stanița (oraş cazac de pe malurile Donului), unde locuieşte eroul principal, Grigorii Melehov. Acţiunea are loc între anii 1912-1922, incluzând perioada Ţaristă, Primul Război Mondial  şi Războiul Civil (1918-1923), după desfăşurarea Revoluţiei  Ruse din 1917. În lupta contra inamicului ţara se împarte în două tabere, după abdicarea ultimului Ţar rus Nicolae al II-lea, venind la putere Partidul Bolşevic. De aici începe sortarea pe menşevici sau Armata Albă – cei care doreau reîntoarcerea Ţarismului (printre care se numărau şi cazacii de pe Don) şi bolşevici, sau Armata Roşie (cei ce optau pentru noul regim). Eroul principal îşi trăieşte liniştit viaţa alături de familie, în satul natal şi, o mare dramă pentru el o reprezintă dragostea pentru două femei, Axinia, soţia vecinului, prima şi cea mai puternică dragoste şi Natalia, soţia lui, pe care a acceptat-o doar după naşterea gemenilor săi. Nici pe una, nici pe cealaltă nu a fost în stare să o păstreze, Natalia murind în urma unui avort, iar Axinia, fiind împuşcată. Plecat la război, Grigorii îşi începe cariera militară de la simplu soldat, devenind ofiţer şi pe urmă general, luptând pentru Ţarism cu bolşevicii. Totuşi, el trăieşte într-o permanentă ezitare, luptând pentru Armata Albă, apoi pentru cea Roşie, pentru a realiza în cele din urmă că nu e de acord cu regimul comunist. Pe tot parcursul romanului, Melehov caută adevărul, încercând să-l găsească în ambele părţi, dar îl aşteaptă o dezamăgire totală. În final se simte ca un lup hăituit de ambele părţi, pândind, ascuns pe malurile Donului, momentul prielnic întoarcerii către casă. Dezastrele în viaţa lui vin unul după altul: moartea fratelui, ucis de cel mai bun prieten al lui din copilărie, Mihail Koşevoi; moartea tatălui, distrugerea casei, sărăcia, moartea mamei, căsătoria surorii sale cu Koşevoi; moartea fiicei sale şi veşnica frică de a nu fi prins de roşii şi executat pentru faptele lui din trecut. În cele din urmă, Grigorii se reîntoarce la casa lui, unde din familie au mai rămas în viaţă sora lui şi fiul. Romanul oferă cititorului o frescă a vieţii cazacilor de pe malurile Donului, cu tradiţiile şi obiceiurile lor, punându-se accentul pe contrastul dintre perioada ţaristă şi perioada comunistă. Când s-a pus punct lungii dispute despre paternitatea faimosului roman al lui Mihail Şolohov, “Donul liniştit”, destinul marelui roman intrase deja în conştiinţa lumii literare de pretutindeni. Destinul romanului a fost dramatic. Pentru relatările despre faptele lui Stalin în războiul civil - volumul III a fost amînat, de la publicare 2-3 ani, iar volumul IV, publicat abia în 1939. Între timp, organele de Securitate îl calificau pe scriitor drept "duşman al poporului". Supravieţuirea scriitorului - fiindcă fizic, chiar dacă a căzut în alcoolism, Şolohov a supravieţuit - s-a datorat unor motive conjuncturale şi relaţiilor sale, facilitate şi de Gorki, cu Stalin.
Cu „Povestiri de pe Don” (din culegerea de povestiri intitulată „Soarta unui om”), Șolohov mi-a lăsat impresia că, aici, continuă linia lui M. Gorki descriind viața năpăstuiților de dinaintea revoluției bolșevice, întâmplări din viața celor oropsiți de soartă. Copilul Grigori, înduioșează inimile prin maturitatea cu care gândește, fără să înțeleagă de ce bogătanii satului îl condamnă la moarte pentru niște vorbe scrise (despre reâmpărțirea pământului) pe o hîrtie și publicate în ziarul „Krasnaia Pravda”. ”Fecior de lele”, „Argații”, etc. sunt povestiri înduioșătoare, tot despre copii și lumea nouă, post revoluționară care se ivește la orizont. Feodor cu necazurile sale, din „Argații” ne amintește de lumea sadoveniană din „Mitrea Cocor”.
Pământ desțelinit” a fost scrisă la comanda partidului aflat la putere, condus de tătucul Stalin, ca pașaport pentru iertarea sa cu privire la cele scrise în „Donul liniștit”. Figura moșului Șciakar rămâne, însă, în mintea cititorului.  
  Mai târziu, autorul “gulagului sovietic”, Soljeniţân îl numea pe autorul “Donului liniştit”  ca fiind un "geniu incomparabil".

                                                  (va urma)

luni, 10 noiembrie 2014

590. Parabola și arta scrierii la clasici (7)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (7)
         (impresii dintr-un caiet licean, rătăcit...)


1. Panait Istrati m-a învăţat ca pe coala de scris să-ţi picure sufletul

  Pescuit de scriitorul francez Romain Rolland, din apele profunde ale oceanului social, după încercarea nereuşită de a-şi tăia beregata, prin acea scrisoare netrimisă autorului (dar găsită asupra lui pe patul de spital), Panait Istrati, acest vagabond de geniu, hoinarul misteriosului Orient, a creat în limba pământului strămoşesc fermecătoare „poveşti” trăite. Rolland îi scria lui Panait Istrati, spunându-i, că trebuie să scrie într-atât de mult, încât, viaţa care pâlpâie în trupul scriitorului, să treacă puţin câte puţin, în paginile pe care le-a scris, până când, cei din jur nu-i vor mai simţi fiinţa şi nu vor mai vedea rânduri şi fraze care amintesc de tot ceea ce ai fost cândva. Rolland chiar îi spusese, uluit de talentul de povestitor înnăscut al puşlamalei care voise să-şi ia viaţa: „Scrie, scrie, şarla dracului, ai talent!”. O frază scrisă, undeva, ni-l înfăţişează în toată aura scriitoricească cu care era înzestrat. Redau: „Nu împlinisem încă şapte ani dar aveam inima călită de-o copilărie doldora de întâmplări dureroase”. Pariul pe care îl făcuse R.Rolland pe capul lui Panait Istrati, fusese asumat de însuşi Dumnezeu. Istrati s-a născut la Brăila iar venirea sa pe lume s-a întâmplat într-o zi de august 1884, sosit în această lume, dintr-un tată contrabandist grec, pe care nu l-a cunoscut şi o ţărancă româncă, o femeie minunată. Viaţa lui este şi ea o epopee. Hoinărind prin lume ca „pescuitor de bureţi” şi câte alte meserii şi îndeletniciri, are aerul unui Hamlet oriental. La 39 de ani scrie „Chira Chiralina”, ceva original pentru lumea occidentală. Tot într-o „atmosferă de basm” (desprinse ca din „O mie şi una de nopţi”) - ori lumea asta a lui să fie senzaţia unei lumi misterioase cu personaje atât de reale? - sunt scrise şi celelalte capodopere ale sale: „Codin”, „Cosma”, „Moş Anghel”, „Neranţula”, „Kir Nicola”… La maturitate se va apleca şi spre publicistică, iar scrisul său devine un strigăt de revoltă împotriva ororilor lumii. „Cine vede infernul nu ţine discursuri lustruite: strigă!” – scria el. Vorbind despre omul Panait Istrati, Romain Rolland spunea că fiecare om are enigma destinului său pe care el caută s-o pătrundă.
Chira Chiralina a mișcat toate inimile celor care au citit-o nu numai inima mea. Desprinsă dintr-o baladă veche, cu arapi buzați și feciori alunecoși ca niște șerpi (frații Kirei), nuvela lui Panait Istrati păstrează doar poemul de slăvire în proză al cântecului bătrânesc, în rest povestea e firească și tumultoasă. Transcrierea literară a firului epic al baladei se acoperă perfect cu transcriere faptelor trăite pentru a creea povestea dureroasă a unei familii ce credea în dragoste, mai presus de iubirea pământească.
Moș Anghel  a însemnat pentru mine descoperirea uluitoare a tragediei umane, a unui om simplu din popor. Scrisă magnific, povestea lui moș Anghel, nefericitul în căsnicie, e și povestea unui om pe care soarta îl duce la cel mai înspăimântător sfârșit. Nu ai cum să nu faci o legătură cu Iov din Biblia tuturor creștinilor. Deznodământul, însă, foarte tragic al eroului lui Panait Istrati îl diferențiază de eroul biblic, ceea ce ne și cutremură la lecturarea povestirii. Aceasta e povestirea care mi-a atras luarea aminte a frazei rostite cu privire la copilăria sa doldora de întâmplări dureroase. Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri, cu Destinul său.
Codin  e povestirea care m-a îngrozit când am citit acele ultime pagini în care mama e nevoită să-și omoare fiul. De pe urma acestei povestiri nu m-am ales decât cu insomnii și coșmaruri în vise, atât de realist și cu sobrietate a fost scrisă. Nu prea se găsesc pagini în literature universală care să egaleze descrierile unor atât de crunte mizerii umane.
Neranțula pare a fi scrisă de autor, dansând și cântând. M-a urmărit îndelung, în copilărie, cântecul acela tare ciudat: „Pe țărmul mării pe prundiș/Neranțula fundoti!/O fecioară își clătea fusta/Neranțula fundoti!” Acestei fermecătoare istorisiri de pe malul Dunării, i-ar urma poveștile cu fecioare țărăncuțe și haiduci legendari ori răzvrătiții hăituiți de potere din „Cosma”, un amestec de realitate și legendă. Când am citit poezia „Cosma Răcoare”, de Nicolae Labiș (care mi-a răscolit întreaga ființă, despre ceea ce credeam eu despre poezie: trecând prin folclor, cu aripi în mit și ardere de geniu, de până atunci), gândul m-a dus tot la „Cosma” lui Panait Istrati, la namila aceea de haiduc care hălăduia prin codrii cu ceata lui, dar și alături de fratele Ilie și propriul fiu (Irimia) zămislit dintr-o dragoste cu frumoasa ciobăniță Floricica. Destinul lui Cosma (asemănător cu al lui Samson în fața Dalilei), se împletește: 1. cu viața poterelor aruncate de boierii și arhonții-beizadele, mereu pe urmele lui; 2. cu ale blestemului popular aruncat în cârca vitejilor care după al treilea glonț ratat pe lună plină, în dușmani, le era sortit să moară tot de-un glonț venit de aiurea; 3. și iubirii pătimașe arătate de haiduc, ciobăncuței Floricica, un fel de Ileana Cosânzeana a codrilor. Mihail Sadoveanu considera realizarea celor două povestiri „Moș Anghel” și ”Cosma”, un miracol. Iar „Cosma” e povestirea care nu are egal în toată literature noastră. Aveau de ce să fie uimiți, de măiestria cu care Panait Istrati a scris aceste pagini, până și doi dintre cei mai mari povestitori: Gorki și Kipling. De aceea, cred (asemeni lui Dostoievski rostindu-se despre Gogol), că din pulpana mițoasă a cojocului lui Panait Istrati au ieșit prozatori ca Zaharia Stancu, Marin Preda și Fănuș Neagu. Urmăriți de cititorii de pretutindeni, toți acești scriitori descinși dintr-un pământ mioritic, ne transmit nouă acel îndemn, al țăranului de ieri, de azi și de mâine (nu numai din „Ciulinii bărăganului” lui P. Istrati):
-         Încotro, Ioane?
-         În lume, Matache, cu ciulinii după noi….  

                                 (va urma, ca postare de fiecare luni)
        



luni, 3 noiembrie 2014

589. Parabola și arta scrierii la clasici (6)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (6)
         (impresii dintr-un caiet licean, rătăcit...)

     Una din marile speranţe ale scriiturii la care visam şi eu, încă din copilărie:

   Charles Dickens mi-a arătat, încă din copilărie, calea către sufletul omenesc. Mulţi uită lecţia dickensiană care ne învăţa încă de prin „Marile speranţe”, că trebuie să ne exprimăm cu sinceritate sentimentele (atât cele de simpatie, cât şi cele de ură) faţă de cei din jur. Mesaj regăsit mai târziu la Gorki, care l-a preţuit foarte mult. Născut într-o familie de mărunţi funcţionali vamali, are o copilărie idilică, iar după întemniţarea tatălui, la vârsta de 11 ani lucrează la o fabrică de cremă de ghete, viaţa transformându-i-se într-un coşmar. Despre acea perioadă Dickens spune că a fost perioada  umilinţelor. Abia pe la vârsta de 16 ani începe să cunoască viaţa de gazetar şi să se refugieze în lumea scrisului. Scrisul său nu pare aplecat spre clocotul sufletesc al omului din romanele realiste ale vremurilor sale, mai curând va păstra un sunet propriu cu reminiscenţe romantice şi cavalereşti (amprentă lăsată de lectura poveştilor orientale din „1001 de nopţi” şi „Don Quijote”). Dar eu cred, după ce i-am citit „Aventurile lui Oliver Twist”, „David Coperfield”, „Nicholas Nickleby” ori „Marile speranţe”, că experienţa unei vieţi chinuite amplificată de o fantezie neobişnuită va pune amprenta pe scrisul său. Să fi crezut, cu adevărat, că mila şi generozitatea, credinţa în inimile bune ar fi în stare să schimbe faţa lumii? Dacă mă gândesc la „Idiotul” lui Dostoievski, această credinţă mi se pare o utopie. Vă las să ghiciţi (cum spunea Dickens), despre domnişoara Havisham din „Marile Speranţe”, cea care mai păstra câte ceva din aerul acela de mireasă înfricoşătoare”, ce o determinase, atunci, să mutileze sufletul fiicei ei adoptive, încercând să facă din ea o cochetă fără inimă. Cine era domnişoara Havisham? Citez din roman: „Tot mai avea înfăţişarea aceea de nălucă, înfăţişarea a ceva care existase odată”.  “Marile speranţe” pare să conţină numeroase accente autobiografice. Cel mai „realist” roman dickensian, Marile speranţe este, cu siguranţă, cel mai imaginativ şi fantezist roman al său, dar şi cel mai poetic, având darul de a impune personaje memorabile, precum Philip Pirrip (cunoscut ca Pip), Miss Havisham, Estella, fierarul Joe Gargery, ocnaşul Magwitch etc. „Marile speranţe” e romanul de maturitate al lui Dickens care i-au consolidat faima. Astfel încât această tipologie dickensiană a caracterelor personajelor, împreună cu întreaga atmosferă a cărţii, au putut constitui modele creatoare fertile pentru unii romancieri moderni. Intre aceştia, John Fowles, autorul Magicianului. Povestea, în sine, e simplă: Orfanul Pirrip Philip (Pip) este crescut „ca în palme” de sora lui; soţia fierarului Joe Gragery. Toate până într-o zi, când într-o zonă numită „la Baterie” din apropierea locuinţei, Pip întâlneşte, răsărind dintre mlaştini, un ocnaş care-i cere sprijin. Înspăimântat, băiatul îi făgăduieşte o pilă şi mâncare, deşi asta înseamnă că trebuie să prade cămara doamnei Joe Gragery şi să renunţe la principiile educaţionale primite de la sora lui. Întors „la Baterie”, cu „ajutoarele” cerute de puşcăriaş, Pip întâlneşte un alt evadat, despre prezenţa căruia dă de ştire primei sale cunoştinţe. După un timp, o urmărire a ocnaşilor pe care o întreprinde un grup de soldaţi îi prilejuieşte lui Pip, spectator întâmplător, revederea celor doi fugari încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, fiecare intenţionând predarea celuilalt, deşi, evident, plasa în care urmau să cadă amândoi era una singură - întoarcerea la galere. Dar, în viaţa tânărului Pip, intervine domnişoara Havisham şi Pip pare a fi uitat episodul cu ocnaşii. Excentrica domnişoară Havisham, este o fiinţă stranie. Pip descoperă, în casa domnişoarei H. că e lipsit de educaţie şi are revelaţia sărăciei şi a prostului-gust ce-i întovărăşesc purtările şi exprimarea. Retrasă, dincolo de oameni şi de timp, trăind în mijlocul unei încremeniri generale (orologiul e oprit, soarele nu pătrunde prin ferestre, etc.), bătrâna domnişoară poartă o jalnică şi bizară rochie de mireasă şi are gânduri şi dorinţe la fel de bizare şi răzbunătoare pentru soarta proprie cu destinul sărmanului Pip. De fiecare dată, Pip este şi ţinta dispreţului şi jignirilor pe care i le adresează Estella, o tânără drăguţă dar înfumurată, adoptată de domnişoara Havisham. Cele două personaje misterioase, trăind într-o casă plină de mistere ascund o taină ce lui Pip i se va dezvălui treptat. Estella fusese înfiată şi crescută de domnişoara Havisham în aşa fel încât să răzbune, prin frumuseţe şi nepăsare (ca urmare a răului ce i-l pricinuise domnul Compeyson, părăsind-o pe domnişoara Havisham în ziua nunţii). Încercând disperat să-i placă Estellei, Pip primeşte lecţiile unei ţărăncuţe cultivate (Biddy) şi încearcă să-şi lustruiască manierele. După mai multe vizite, domnişoara Havisham renunţă la serviciile băiatului şi îl plăteşte pentru că-i slujise o vreme drept obiect de distracţie. Încredinţat lui Joe, cumnatul şi prietenul lui mai mare. Pip devine ucenic şi se bucură de favorurile soţiei acestuia. Furios că nu se bucura de aceleaşi favoruri pe care reuşea să le câştige Pip din partea lui Joe, celălalt lucrător al acestuia, Orlick, îi ofensează soţia, pe doamna Joe, pentru ca mai târziu să o atace şi să o rănească grav. Rezultatul atacului e tragic şi doamna Joe nu-l mai poate indica pe autorul faptei. Ca în romanele cavalereşti, adevărul iese la iveală după un timp, când, Orlick va încerca uciderea lui Pip. Un străin misterios care-i dă, fără vreo explicaţie, două lire îl anunţă că va intra în posesia unei frumoase averi. În consecinţă, băiatul renunţă la slujba ce-l aştepta ca ucenic al lui Joe şi pleacă la Londra. Îndrăgostit de Estella, el se întâlneşte de câteva ori cu ea. Tânăra rămâne în continuare mândră şi inaccesibilă iar binefăcătorul lui Pip îşi declină în cele din urmă identitatea. Toate speranţele acestuia că averea de care se bucura îi este pusă la picioare de domnişoara Havisham şi că o posibilă căsătorie cu Estella era, în acest caz, favorizată, se spulberă. Binefăcătorul lui este ocnaşul ajutat de băiat cu ani în urmă. Condamnat în nenumărate rânduri, cel mai adesea pentru vagabondaj, Magwitch devine partenerul de afaceri al lui Compeyson, cel ce-o părăsise pe domnişoara Havisham în ziua nunţii. Cum în afacerile celor doi exista un aspect murdar, are loc un proces. Compeyson scapă, iar Magwitch, nevinovat, intră în puşcărie. Ulterior, arestat pentru o cu totul altă vină, Compeyson ajunge pe galera unde-şi ispăşeşte pedeapsa Magwitch. Înspăimântat de posibila răzbunare a acestuia, el evadează. Magwitch evadează şi el. Acesta era motivul confruntării dintre cei doi ocnaşi la care Pip asistase în copilărie. Iată de ce, deportat cu mulţi ani în urmă în colonii, unde reuşise să adune o frumoasă avere pe care i-o dăruise lui Pip ca răsplată pentru ajutorul de altădată, Magwitch nu avea voie să revină în ţară. De aceea Pip şi Herbert (un amic cunoscut în Londra) hotărăsc izolarea fostului ocnaş şi, apoi, scoaterea lui din Anglia. Încercarea nu reuşeşte. În timp ce-l transportau pe Magwitch cu barca, afară din Londra, Herbert şi Pip sunt opriţi de cei aţâţaţi de fostul tovarăş Compeyson. Are loc o luptă între foştii ocnaşi, Compeyson se îneacă, iar Magwitch e grav rănit. Arestat, el sucombă înainte de executarea sentinţei de condamnare la moarte. Multe amănunte ale poveştii lui Magwitch dăduse curs unor bănuieli lui Pip care, în urma altor mărturisiri, reconstituise momente din viaţa Estellei. Estella este fiica lui Magwitch. Destinul domnişoarei Havisham e tragic. Ea e victima unui incendiu şi, salvată de Pip, mai trăieşte foarte puţin. Incapabilă de a iubi şi de a-şi alege un soţ potrivit. Estella are o scurtă căsnicie nefericită. Cartea se încheie cu întâlnirea lui Pip cu Estella şi cu speranţa acesteia de a-şi schimba viaţa. Ideea de bază, favorită lui Dickens, că toţi oamenii au dreptul la partea lor de fericire în viaţă, face parte şi din „marile speranţe” ale fiecărui om de pe pământ.

    Cu „David Coperfield”, în mare măsură autobiografică, Dickens lansează ideea că averea exercită un rol nefast asupra structurii sufleteşti a oamenilor iar sărăcia e considerată, în lumea aceasta, un lucru vrednic de dispreţ. Orfan de tată ( înainte cu şase luni de a se naşte ) şi apoi şi de mamă, la vârsta de 10 ani, David Copperfield va cunoaşte asprimea tatălui său vitreg (mister Murdstone) şi a surorii acestuia (miss Jane Murdstone), oameni meschini şi fără inimă. În cele din urmă, David va fi îndepărtat de aceştia. Mai întâi, fu trimis ( de la Blunderstone, comitatul Suffolk, unde locuiau ) la o şcoală din apropierea Londrei, condusă de mister Creakle, iar apoi, după moartea mamei sale, fu silit să lucreze la firma tatălui său vitreg aflată pe malul Tamisei, ca spălător de sticle, cu 6 şilingi pe săptămână. Simţindu-se părăsit de toţi, ca un copil al nimănui, Davy va pleca în căutarea mătuşii lui, pe nume Betsey Trotwood, care locuia în Dover, ce se va îngriji de educaţia lui, suportând cheltuielile de şcolarizare şi întreţinere. Va urma şcoala doctorului Strong, din Canterbury şi va locui în casa avocatului Wickfield. Îl vom găsi, mai târziu, într-un aşezământ judiciar cunoscut sub numele „Doctors` Commons”. După o scurtă perioadă de stagiatură ( mătuşa plătise o taxă de 1000 de lire ), un eveniment neaşteptat produce o schimbare în viaţa lui David ca urmare a faptului că mătuşa Betsey Trotwood îşi va pierde investiţiile, devenind săracă. Acest lucru nu-l va descuraja pe David, ci, dimpotrivă, îl va mobiliza în găsirea unor mijloace de existenţă. Învaţă stenografia, îl ajută pe doctorul Strong la întocmire a unui dicţionar şi începe să scrie mici nuvele. Tot în acest timp, David se îndrăgosteşte de Dora, fiica lui mister Francis Spenlow, unul dintre membri de bază de la „Doctors`Commons”. Relaţia va înceta pe moment, ca urmare a intervenţiei nefavorabile a guvernantei Jane Murdstone, aceasta nefiind alta decât sora fostului tată vitreg. Romanul lui Dickens tratează şi alte tipologii ale caracterelor personajelor: un prieten din şcoala „Salem House”, pe nume James Steerforth, un tânăr inteligent şi bogat, dar cu un comportament cam ciudat, după ce e introdus de eroul nostru în familia unor oameni de rând (e vorba de familia dădacei Peggotty) dar oneşti (pescar de meserie), se însoţeşte cu micuţa Emily (de care fusese îndrăgostit însuşi micul copil David), o fată adoptată de mister Peggotty, spre disperarea logodnicului ei, Ham Peggotty, ca apoi s-o părăsească iar în cadrul firmei avocatului Wickfield (fosta gazdă a lui Davy, din Canterbury) îşi face loc un personaj ipocrit - Uriah Heep, care reuşeşte prin mijloace necinstite să pună stăpânire pe firmă, şantajându-şi stăpânul şi urmărind mâna fiicei acestuia - frumoasa şi buna Agnes. În ultima parte a scrierii, autorul prezintă, în mare parte, destinul personajelor. David, după o scurtă, dar fericită căsătorie, o va pierde pe Dora, în urma unei boli. Părăsită, de James Steerforth, Emily va fi găsită de tatăl ei adoptiv şi va începe o viaţă nouă în depărtata Australie. Iar personajele negative îşi vor primi, la rândul lor, pedeapsa cuvenită: tânărul Steerforth va muri pe mare în timpul unei furtuni; Uriah Heep va ajunge la închisoare ca urmare a unor falsuri; Littimmer, servitorul şi omul de încredere al lui Steeerforth, va fi şi el închis pentru furt, etc. Astfel o mai veche mărturie a lui Dickens de a scrie cărţi prin care cei buni şi oropsiţi să fie răsplătiţi în viaţă iar cei răi, hrăpăreţi şi nepăsători la suferinţele altora să fie pedepsiţi, se materializa prin scrierea acestui roman devenit şi crezul copilăriei mele naive în biruinţa dreptăţii şi adevărului în lume, credinţă pusă din nou la îndoială, mai târziu, în căutarea adâncimilor sufleteşti şi descoperirea mecanismelor după care se ghidează societatea şi lumea în mersul ei, după citirea bibliei.  

luni, 27 octombrie 2014

588. Parabola și arta scrierii la clasici (5)


Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (5)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

.„Istoria universală e memoria generaţiilor viitoare...”, spunea J.L. Borges. La prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund aventuri ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului (scriitorul ori poetul), acolo pe arena tărâmului imaginat în scris, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. Vorbeam de basm mai deunăzi. Că și el este o expresie a unei cerințe aristocratice și în acest fel se apropie de saga, numai că basmul se detașează de tărâmul mitic care a creat saga și legenda și, îl răspândește în popor de îndată ce existența pe diferite planuri ale societății devine o tragedie, și astfel i se dă o deschidere optimistă perspectivei imaginate de pătura de jos a societății. Așadar, prin basm, era singura modalitate a poporului „de jos” (țărani și meșteșugari nevoiași) de a mai spera și visa frumos. De aceea cred, că nașterea basmului a coincis cu apariția primelor „cântece” epice orale. De aceea spuneam, că basmul repetă scenariul de inițiere al miturilor, al sagăi, cu alte mijloace și câmpuri de imaginație, dar tot la nivelul imaginarului. Scriitorii care au reușit să decripteze această urzeală a reinventării basmului în creațiile lor proprii, au rămas prin operele lor scrise să ne încânte sufletele și în ziua de azi.
  
1. Hans CH. Andersen s-a născut la 2 aprilie în orăşelul Odense din Danemarca ca fiu al unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la Copenhaga pentru “a-şi cuceri celebritatea”, cum notează mai târziu în “Povestea vieţii mele”, o carte frumoasă care mi-a arătat mie, pe vremea când am citit-o (17 sau 18 ani?), că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta.  Am înţeles şi eu că pot deveni, în timp, un Andersen al poeziei dacă mă voi folosi de viclenia timpului trăit pentru a-i da cititorului meu scrieri gătite cu hainele cele mai bune pentru a ieşi în lume. Pe undeva, nici eu nu am sărit mai departe de stigmatul pus pe fruntea copilului cu capul în nori, sau cum zicea H.C. Andersen că i se spunea lui la şcoală: „Ăsta iar e cu gândurile aiurea!” Printre cele mai cunoscute poveşti ale sale se numără: Mica sirenă; Crăiasa zăpezilor; Hainele cele noi ale împăratului; Răţuşca cea urâtă; Amnarul; Lebedele… Însă, „Fetiţa cu chibriturile” rămâne pentru mine povestea dureroasă a unei fetiţe despre care, mai toţi care au trecut a doua zi pe sub ferestrele unde au găsit-o moartă în ger, nu aveau cum bănui ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume. Dureroasă, am zis, pentru că atunci când am citit-o prima oară o gheară nevăzută mi-a strâns inima. „Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi picioarele goale…” – aşa începe povestea. Astrele au făcut ca însuşi regele danez să manifeste un interes pentru tânărul hoinar prin Copenhaga (încercând a se angaja la vreun teatru pentru a-şi câştiga bucata de pâine) şi a plătit pentru educaţia lui. Ceva mai înainte de asta era cunoscut în Odense , pentru că memora integral piesele lui Shakespeare şi le recita folosind „teatrul” de păpuşi de acasă. În „Povestea vieţii mele” am găsit pagini fascinante cu privire la întâlnirile sale cu sculptorul Thorvaldsen, cu romancierii Balzac, Hugo Dickens şi Al. Dumas, cu autorii celebrii Fraţii Grim, muzicianul Liszt, poeţii H. Heine, Hook… S-a socotit pe drept cuvânt un copil al fericirii.            


2. Selma Lagerlöf de origine suedeză, a fost prima femeie care a primit premiul Nobel pentru Literatură (1909). În scrierile sale cultivă trecutul legendar al ţinuturilor scandinave, respirând aerul de saga şi libertate în povestiri pline de fantezie şi lirism. Se pare că darul ei de a povesti cu atâta candoare l-a moştenit de la bunica sa după tată. În copilărie datorită unei paralizii la un picior, e nevoită să stea „întemniţată” acasă, unde va începe să citească şi să scrie, având drept cărţi de căpătâi „O mie şi una de nopţi”, romanele de aventuri ale lui W. Scott şi poveştile lui H.C.Andersen. Mult mai târziu urmează şi liceul în capitala Suediei. „A fost odată un ştrengar”...., aşa începe povestea celui mai ciudat „năpârstoc” din lume, care a zburat pe spinarea gâscanului din ogradă, de-a lungul şi de-a latul Suediei. Povestea mă fermecase încă din copilărie, de pe vremea când o citisem prima oară. Ca toate zămislirile, povestea asta a rămas misterioasă în mintea copilului care eram pe atunci şi citeam cu uimire „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, a scriitoarei Selma Lagerlöf, născută la 20 Noiembrie 1858, la Morbacka, în Suedia. În viaţa copilului de atunci apăruse pentru prima oară, spiriduşul. Povestea e simplă, dar fermecătoare. Nils Holgersson, un băieţel leneş şi neastâmpărat, a fost pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic l-a transformat într-un prichindel de-o şchioapă. Nils a crezut la început că spiriduşul este un hoţ. S-a convins că spiriduşul nu este un hoţ dar l-a văzut umblând în sipetul mamei sale. Băiatul îl atrage în cursă pe spiriduş cu plasa tatălui său. Spiriduşul i-a propus să-i dea drumul în schimbul unui fluier vechi, a unei linguri de argint şi a unui ban mare de aur. Văzând că băiatul  nu vrea să-i mai dea drumul spiriduşul i-a dat o palmă lăsându-l în nesimţire pe duşumea şi la transformat într-un prichindel de mărimea unui degeţel. Agăţat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils porneşte într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâşte sălbatice. Martin, gâscanul bun şi devotat, Akka, gâsca cea înţeleaptă, Bataki, corbul cel isteţ, Gorgo, vulturul îndrăzneţ şi iubitor de libertate şi blânda şi frumoasa gâscă Dunfin îi vor fi aproape, iar Nils va învăţa alături de ei care sunt adevăratele valori ale acestei lumi. În final a fost foarte bucuros când s-a întors acasă la părinţii săi. Vă puteţi închipui, un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată pe cap, navigând în spatele gâscanului Martin, din ograda părintească, înspre Marea Baltică? Dacă nu, ori aţi uitat, pesemne, astfel de întâmplări, recitiţi cartea.  Poveşti şi iarăşi poveşti, care îmi încântaseră, cândva, copilăria. Ţinuturi necunoscute, geografii minunate ale locurilor prin care treceau eroii (gâscanul Martin, gâsca şefă, Akka şi năpârstocul de Nils), aveau să mă poarte din Dobrogea natală până în depărtata, şi doar imaginata, Suedie. Tare aş mai vrea să mă trezesc, reîntors acasă şi, să le strig (ca şi Nils Holgersson), alor mei: „Mamă şi tată, sunt mare, sunt iarăşi om!”  Privind, acum, toate astea, cred că mă mai urmăreşte, încă, un dor nespus după acele vremuri şi mai că aş vrea să fiu şi eu un Năpârstoc ca să pot călători peste mări şi ţări, împreună cu un cârd de gâşte sălbatice, ca eroul nostru din poveste.
                                                                                     
                                                                     Tudor Cicu

                                                         (va urma: ca postare de luni)

vineri, 24 octombrie 2014

587. „Absolut”... revista care îmi reține atenția



Doar impresii? „Absolut” e o revistă absolut fascinantă!

…. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă literară de la prima la ultima pagină. Declarată de la primul număr (serie nouă. Anul 1, nr. 1, octombrie 2014) ca Revistă naţională de cultură şi opinie, „ABSOLUT” a scos baioneta scriitorilor din carâmbul celor 16 pagini de ne-a aruncat dintr-o dată pe tărâmul unui picior de plai mioritic al secolului al XXI-lea. Evenimentul merită sărbătorit cu multă şampanie fiindcă, iată, a sosit vremea ca  versul „Slăvitele şampanii (ce) îmbătrâneau duhnind a oţet” – cum ar fi zis poetul Ion Gheorghe, să-şi piardă sensul gândit de poet. E un început: miroase a praf de puşcă în scrierile celor care au contribuit la apariţia revistei de cultură şi suntem siguri că ecoul ei se va face curând auzit peste tot. În acest număr poezia este la înălţime. Alexandra Mihalache scrie sonete aflate sub semnul versului dăltuit în „metafora iubirii nesfârşite” pentru „caşmirul lumii de poveşti” din poezie. Alensis de Nobilis pune dinaintea cititorului o elegie a „circului” care a fost referendumul pentru suspendarea preşedintelui: „Sunt mesele gata, la dracu’ cu Morţii,/Puternici-s vii şi slabi cei ce mor,/Chemaţi România la nunta tristeţii/Să bem pentru circ în parc la Izvor!” Ion Cepoi cu poemul „A treia cronică asupra cetăţii” ne aduce dinainte tabloul de apocalipsă a unei societăţi intrată în putrefacţia la care a fost împinsă prostimea unei cetăţi guvernate de tagma unor guvernanţi surzi şi chiori. Sanda Nicucie se prezintă cititorului cu un poem poveste-de-dragoste, un rondel şi un sonet „de toamnă”. Ion Roşioru, cum ne obişnuise, deja, prin diverse reviste, vine cu alte două poeme lirice versificând cu candoare şi ritmând când în iambi, când trohei ori dactili. Vasile Hurmuzache e poetul sonurilor lirice cântate versificând în dulcele stil clasic: „Dar am rămas sub semnul ciudatelor orgolii,/Ne-au viscolit o noapte iluzii disperate./Tu ai plecat cu zorii, eu am rămas cu norii,/Şi, între noi, tăcerea zăpezii spulberate”. Asupra poeziei lui Adrian Frăţilă ne-am oprit ceva mai mult, atenţia atrăgându-mi un întreg grupaj de poezie regală cu ceva sonuri din începuturile lui Dorin Tudoran şi Dumitru M. Ion. Din ultimul poem „Nu-s tălpile cu stele” nu ne putem abţine să nu-i murmurăm versurile: „Nu-s tălpile cu stele să le-ncalţi/De eşti nebun sau rege e totuna/Îngheaţă fruntea lumii sub cununa/Pe care spinii ard foarte înalţi”. La Florin Rădulescu, întâmpinăm un poem în stilul lui Theodor Pucă, care ne aminteşte vrând-nevrând de buzoianul Nicolae Pogonaru ca poet al cetăţii care îşi asumă şi îşi amplifică trăirile alături de semeni, nominalizând urâtul existenţial printr-un discurs parodic. Iar la Radu Ştefănescu cele două sonete „Shakespeare underground”, au picanteria versificării în limbajul puştanilor străzii, cât şi câte ceva din aroganţa adolescentină a unei tinereţi rebele. Poezie inspirată, mai publică aici, Valeriu Cercel (din Canada), Adrian Aghorghesei, şi Camelia Constantin. Poeziei îi urmează, la loc de cinste, în paginile revistei, eseul. Remarcăm eseul lui Kosta Vianu de pe pag. a II-a. Spicuim: „…acesta este un text de sertar, născut din optimismul meu, funciar, din neţărmurita mea încredere în faptul că mulţimea proştilor de pe planetă va determina un proces greu dar inevitabil… (fiindcă) …proştii preferă ca adevărul să fie absolut, transformându-l într-o extrem de periculoasă armă de luptă, împotriva oricui. Nazismul şi comunismul sunt exemplele care reflectă, cel mai fidel, nocivitatea adevărurilor absolute… În nici un caz, deştepţii acestei lumi n-ar trebui să-i dispreţuiască pe proşti, măcar pentru faptul că Dumnezeu le-a dăruit proştilor şiretenia, ca pe o compensaţie a lipsei de inteligenţă… dar deştepţii preferă să nu se amestece în mocirla politicii”. O fi având şi lucrul acesta o noimă! Tot lui Kosta Vianu îi apare, în revista despre care discutăm, articolul „Eşecul literaturii virtuale”, unde, ce constatăm? Că „pe site-urile virtuale de literatură nu există cititori. Nu citeşte nimeni cu adevărat… „operele” altcuiva. Cu foarte puţine excepţii, nu scrie nimeni comentarii cinstite despre ceea ce a citit. Se practică, e drept, un fel de „troc” al comentariilor, de genul „te comentez, dacă mă comentezi şi tu”. Cele scrise de Kosta Vianu, sunt sigur că şi pe voi vă interesează. Lui Brăduţ Florescu i se publică scrisoarea deschisă „a unui tânăr despărţit” de ţara sa (prin meritul şi grija deosebită a guvernanţilor noştri), având ca subtitlu: „Rostul”. Eseul e scris sub semnul frazării virulente, dar pune corect problema având ca suport de plecare în pamfletul său, cele trei noţiuni de bază: familia, pământul şi credinţa. În concluzie „părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri. …Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum”. Crunt adevăr. Deşi nu crede că merită să-şi piardă timpul cu politrucii din 2001 şi până azi ai R. Moldova, Traian Vasilcău scrie un articol cu un titlu mai rar întâlnit în limba noastră românească: „Politicieni plodiţi de o singură mamă”. Redăm doar câteva gânduri ale cronicarului moldovean: „Preacurvia este liantul care-i uneşte pe hoţii de la guvernare. Toţi au amante şi amanţi. … toţi ştiu despre aceste anomalii ale proeuropenilor din Guvernul Filat-LuLeancă, inclusiv ÎnaltPreaNesfinţitul Vladimir, dar tac”. Strigătul interior al cronicarului capătă valenţe pamfletare de o virulenţă menită să trezească la realitate, deşi ne îndoim: „Rana Ta, Ţară, pe ei nu-i doare nici în fundul cu care ei speră că mai şi gândesc”. De citit tot articolul! Alensis De Nobilis (şi director al publicaţiei) se face remarcat cu cele două eseuri „Oamenii - umbre” şi „Simfoniile luminii”. În primul face o radiografie a omului devenit umbră ce trăieşte într-o ţară tristă, copleşită de o tăcere apăsătoare (ori), nişte cadavre ambulante care au materialitate dar nu există fiindcă „o tristeţe sumbră şi o tăcere de convoi mortuar acoperă (această) o Românie vândută oricui a vrut să care din ea peste graniţă ce a mai fost de cărat şi furat”; în cel de al doilea eseu, aduce un imn cât un îndemn omului în stihul înălţării din care Dumnezeu i-a dat viaţă. Gheorghe Postelnicu are „un punct de vedere” interesant: „pe când un ciclu de conferinţe, pe o anumită temă (cum am participat personal în Adjud ori la Piatra-Neamţ), la Casa de Cultură şi la Bibliotecă instituţii care ar crea contextul cultural pentru cei 20-25 de scriitori buzoieni?” Însă acest îndemn, eu unul, nu mai sper să fie urmat de cineva de la Direcţia de Cultură ori conducerea Bibliotecii V. Voiculescu. Interesant şi foarte actual, precum un condiment la îngrijorările noastre şi articolul „Republica Terra” semnat de prof. univ. Ion Corbu care atrage atenţia asupra globalizării „printr-un fel de absorbţie” şi „impunerea unei noi ordini mondiale uniformizatoare şi aneantizatoare a naţiunilor”, care (citiţi-i demonstraţia textuală), va pune, realmente, planeta, în pericol. La capitolul proză, ne bucurăm de schiţa „Cocorul” de Ionuţ Manea, o proză scrisă cu mână rece, o proză de conştiinţă şi zbatere ideatică. Un autor care promite, ca şi mai tânărul elev buzoian Mihail Tănăsescu cu schiţa sa despre cugetare şi speranţă. La categoria „grea” semnalăm eseul memorialistic al lui Marin Ifrim despre poetul whitmanian, Ion Gheorghe: „La o aniversare…”. Îi urmează Ion Ifrim cu „apocaliptica” bucată în proză intitulată „Însemnările unui nebun care s-a crezut Dostoievski” – cele cinci minute din viaţa prozatorului rus F.M.Dostoievski, înainte de condamnarea la moarte prin împuşcare, pot fi „trăite”, „în direct”, cu sufletul la gură. O proză, ca aventură a scrierii, scrisă în stilul prozatorilor ruşi cu accente dramatice, creionări psihologice, realism şi imaginaţie cât cuprinde şi multă… multă  aplecare pe ceea ce critica spune că autorul știe să acorde o perspectivă largă ficțiunii concomitent cu sondarea adâncimii sufletului omenesc. Ultima pagină (a XVI-a) Tudor Cicu – pentru mine o surpriză neaşteptată – oferă cititorului o parabolă (un fel de poveste) cu tâlc despre „Poetul şi poemul său din oglindă”.
   O revistă care prin 16 pagini, „absolut” uimitoare, în conţinut, se prezintă de la primul număr pe octombrie 2014, în ţinută regală. Să amintim şi acest colectiv redacţional al revistei „ABSOLUT”, a cărei apariţie s-a petrecut în sectorul 3 Bucureşti: Corneliu Dascălu- redactor-şef; Emil Ifrim– secretar general de redacţie şi puteţi trimite materialele dumneavoastră (poezie-eseu-proză) pe adresa E-mail: revistaabsolut@yahoo.com. Cu credinţa că v-am adus curiozitatea în fiinţele voastre, căutaţi revista şi veţi da dreptate cronicarului de faţă.


                                                                      Tudor Cicu