marți, 30 aprilie 2013

355. "Pasărea cerului" - cu ("Porumbeii sălbatici" - de Doina Popa -III-)




Liberă şi “inconştientă” ca pasărea cerului...
     
3.
         Motto:
        „Aş sta de veghe în lanul de secară şi-atât”                                                                                                                                                              
                                            J.D.Salinger
   
   Răutatea provocată, sau zgândărită, ca şi melcilor „sub pulberea de sare”, ori dorinţa Alinei de a se răzbuna pe cei dragi, în special „pentru lipsa de afectivitate a mamei”, a făcut din eroina romanului, nucleul acestei cărţi analitice. E, cam tot ceea ce ne rămâne, în amintire, după plecarea Alinei, de la casa părintească. „Abia în tren înţelese că la mijloc nu era nici-o răzbunare, că se pedepsise de fapt singură...”(p.210). Dacă stăm şi judecăm, înţelegem că, autoarea pendulează dramatic între sentimentul optimismului şi resemnării în care îşi expune eroina (mai ales, în scenele de familie), al zădărniciei vieţii care se scurge fără rost pentru ea şi nevoia acută de a nu rămâne, definitiv, singură. Raţiunea şi simţirea Alinei, se confruntă permanent şi îşi adjudecă, fie şi pe plan raţional victoria: „Câtă mohoreală la toţi îşi zise, sau am început să-i văd eu printr-un ciob de sticlă afumat?” (p.233). Autoarea, este extrem de atentă la detalii şi nuanţe, astfel că, nimic din ce trebuie sa fi înţeles cititorul, ca reprezentare a Alinei în aşa-numita devenire, deasupra tuturor existenţelor celorlalţi, să nu rămână o diviziune nesfârşită a unor trăiri nesemnificative. Tatăl Alinei, aşa risipitor cum fusese, o iubise tot timpul, în ciuda înverşunărilor ei. Atunci? De unde această încrâncenare şi ură într-un suflet, ce ar fi trebuit umplut de iubire? Această iluzie, după care gonim pe vastitatea unor trăiri ale eroinei, nu sunt tot atât de firesc şi bucăţi din sufletele noastre, până când, forţa care strânge laolaltă filmul vieţii, nu dă şi consistenţă masei numite iubire. Un coleg de serviciu, pe nume Valeriu, are o premoniţie ocultă „tot din pricina porumbeilor” bănuind că, Alina are un suflet idealist, siropos. Dar, spune el parcimonios: „Te-am studiat, cu dumneata s-a petrecut o eroare de la un capăt la altul. Ţii minte că te-am întrebat de la început şi de casă, aşa, în natură erorile se plătesc tragic” (p.246). La asemenea dificultăţi nu se aşteptase Alina, că doar nu trăia în pielea vreunui personaj kafkian. În faţa legilor fireşti, cam stă câte un păzitor gândit de Kafka. Dar, ceea ce o mai leagă, ca un fir de aţă, de mai vechea ei concepţie depre viaţă şi moarte, se deastramă o dată cu trecerea în nefiinţă a Ralucăi, fiica fratelui ei Victor, alături de care încercase să se furişeze în adăpostul amăgirilor de tot felul. Din clipa aceea, pentru Alina, Dumnezeu a murit pentru toţi – cum ar fi spus Nietzsche – iar Lumea, nu mai avea semnificaţie morală şi estetică, doar pesimismul hazardului. Acel hazard, deloc întâmplător, pentru că de la mama ei, Alina „moştenise acea anchilozare a sufletului, dirijat într-o singură direcţie, imposibil de fărămiţat, de împărţit egal” (p.274). Adevărul? În „rolul” unui Iisus sfătuitor, inginerul Gabriel Iliescu, se rosteşte sincer: „eu rămân eu, el, rămâne el, orice s-ar spune şi orice ar face nu ne putem schimba rolurile...” Pe bună dreptate, cititorul se va întreba, dacă moartea Ralucăi (de care se simţise Alina, ca dinaintea unui colac de salvare), o găsise resemnată, iar absenţa lui Alexandru (de care evident, avea nevoie spre a-şi mărturisi eşecul vieţii) va umple, cândva, aşteptat, golul din viaţa Alinei? Ori, atât de prinşi de viaţă, nu prea mai avea nimeni răgazul, nici clarviziunea să mai privească în urmă. Adică, tocmai acolo, unde stă ferecată cheia decriptării romanului intelligentsiei detonatoare.

                                                    (final cronica)

luni, 29 aprilie 2013

354. "Pasărea cerului"... cu ("Porumbeii sălbatici" - de Doina Popa -II-)



Liberă şi “inconştientă” ca pasărea cerului...
                                              
2.
       Motto:
     „De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere”
                                                                                                            Kafka

   Cât de dificilă este conturarea personajelor într-un roman, cu acele trăsături, ce unora li se par fireşti, altora, nefireşti, rămâne ca, numai cititorul să discernă şi să aleagă. Pentru că, nu-i aşa?, Doina Popa, ne jalonează înţelegerea comportamentului interiorizat al personajelor: „Viaţa este o continuă tatonare, un ecran neliniştitor de pete spre care priveşti ca paralizat, furat de conturul şi întrevezi figuri de oameni cunoscuţi, mimici diversificate, desluşeşti situaţii, schimbări de anotimpuri, totul într-o rotaţie halucinantă...” (p.171). Şi, ca să pătrundem în intimitatea gândirii eroinei, ne vom folosi tot de cuvintele autoarei: „Toţi mai mulţi oameni dezechilibraţi, gândi Alina, tot mai multă singurătate şi depresie” (p.133). Niciodată, atunci când o familie uzată îşi simţea puterile, tot mai mult, cedând în faţa timpului, nici o forţă dumnezeiască n-a izbutit să-i strângă „în cuget şi în simţire” pe cei răzleţiţi. Pare, un blestem al destinului. Crescut după răsfăţul mamei (îndeosebi, după plecarea Alinei la mătuşa Adela), Victor era pentru mama sa „adevărul şi sâmburele central al tuturor lucrurilor”; toate celelalte, mici şmecherii, jocul lui înşelător în societate, nu avea, emblematică, decât puterea banului, chiar şi atunci când soarta îi lovise familia, prin ce avea el mai drag: copila Raluca. „N-ai să crezi (îi spunea el Alinei), atunci când cu soacră-mea, da n-a fost bolnavă mai răsfăţată ca ea. Asistentele făceau sluj, doctorul o vizita de trei, patru ori pe zi, ce mai, cine era ca ea? Făcu în aer un semn cu lingura. Ca să vezi ce înseamnă banul” (p.257). Şi, toate astea, pentru că sora lui, Alina, odată plecată de acasă, la mătuşa Adela, care o luase pe fată cu un dublu scop: să-i scoată familia din sărăcia în care îi adusese un tată damnat de destin şi, a-i pregăti Alinei o educaţie cu un drum sigur în viaţă, facultatea. De aceea Victor nu avea, aşadar, cum să-i înţeleagă Alinei, filozofia unui trai şi a unei gândiri ce ar fi aparţinut numai categoriei din care făcea el parte, clasei de jos, muncitoare. Om căsătorit, la casa lui, credulul dominator asupra familiei proprii, cât şi a mamei sale, Victor are sentimentul că-i stăpân pe tot ce face şi spune: „Afurisită mai e... îmi seamănă!” (despre Alina). Şi, în special, Alinei: „ăsta-i genul de om care dat afară pe uşă intră înapoi pe geam” (despre subinginerul Trică, mai întâi, apoi, despre inginerul Gabriel Iliescu, cu care ţinea s-o mărite). Ne lămurim, repede, că în faţa unui astfel de caracter, palavragii precum Victor, toţi ceilalţi, ar fi părut „mai degrabă o rudă săracă, acceptată cu bunăvoinţă”. Nu ne mai mirăm, că, şi în ochii doctorului Filip (concubinul Alinei), manifestarea unuia ca Victor, nu părea decât „tendinţa lui de a acapara conversaţia, de a-i insufla un oarecare iz veninos”. Acel „dispreţ evident” (moştenit de Victor, de la tatăl său) nu trecea drept un defect pentru mama sa, dar, cu siguranţă, doar una din acele meschinării nevinovate a unui comportament de om răsfăţat, ca aşchia ce sare în ochi, unui alt om, cât de cât educat. E, cam ceea ce începe să înţeleagă Alina, încă de pe vremea când se întorcea în vacanţe de la mătuşa Adela, la casa părintească, tot mai înstrăinată, cu sentimentul că fusese lăsată de mama ei, pe margine „ca un fluture ce încercase să se apropie de flacăra lumânării şi îşi pârlise aripile” (p.34). Croită dintr-un alt aluat decât tatăl ei, Alina este o îngemănare, liberă şi inconştientă ca pasărea cerului, care-şi luase zborul în sus, pierdută, acum, din ochii celor rămaşi nedesprinşi de lutul ţărânii din care s-au ivit. O pasăre, care-şi lasă privirea să se rotească larg, jur-împrejur, pentru ca în final să se poată adresa tuturor celor de faţă: ce valorează, acum, existenţa fiecăruia dintre voi? Dacă în acest proces al determinării voite, ca personaj-eroină, autoarea s-a folosit cu bună ştiinţă şi de noţiuni demonstrabile pentru înzidirea dramei familiale, în ceea ce poate fi reţinut ca pe o alunecare a unei existenţe, în mitic, nu poate decât să-i dea de gândit lectorului, prin conceptul măreţiei, atât în domeniul moral, cât şi cel estetic, asta, înseamnă un pariu câştigat cu literatura. Căutarea unui anumit sens al existenţei, dar şi al celui de sine, sunt principalele demersuri în a judeca istorii mai vechi, şi a ni le mărturisi, ca martor apropiat, e punctul ei forte. Ceea ce interesează, aici, nu este spectacolul întâmplărilor înspre care glisează cititorul, cât traumele individuale, petrecute în familii aparent închegate, prin urmaşii care te judecă. Vlad, tipul de om deschis „care era greu de urnit”, se complăcea în prezenţa Alinei, pozând şi la maturitate, în copilul „genial”, în care îşi pusese toată speranţa prietenii săi mai mari. Prima lui căsătorie, eşuată, cu Ana (până şi fetiţa lor de o răceală ca şi a mamei), ca şi cea de-a doua căsătorie eşuată, pare un instrument cu care Alina îşi identifică din când în când propriul zbucium. Alexandru, deşi făcea parte din iubirile nemărturisite ale Alinei, de când îi murise soţia, obosise să lupte cu viaţa, pierduse (cum s-ar spune) „nuanţa atât de diversificată a trăirilor” (p.102). Singurul moralist (sugestia vine de la Nietzsche) – cu adevărat serios al veacului nostru (?!) – pare a fi fost (în concepţia creativă, a autoarei) filosoful antic Platon, cel care spunea în „Adaos la învăţătura despre suferinţele lumii”, că, nu suntem decât nişte păcătoşi condamnaţi la viaţă. Am face o mare greşeală, dacă am porni pe firul epic al romanului analitic al autoarei Doina Popa, fără a ne ocupa de viaţa conflictuală a personajelor.. Nu plecăm, în afirmaţia folosită, de la sugestia heideggeriană, că astfel de însuşiri narate, nu se pot povesti. Dar, putem afirma, că, eroina principală a romanului dovedeşte că este multă viaţă în conceptele gândirii sale şi că un astfel de sistem de gândire este mereu ameninţat de spiritele celor din jur. Că, fără un instinct păzitor, veşnic treaz, aceste fiinţe sunt predestinate la o suferinţă continuă de-a lungul vieţii.
                                                             (va urma)     

353. Cărţile de pe biroul la care scriu... ("Pasărea cerului"- de Doina Popa)



Liberă şi “inconştientă” ca pasărea cerului...
                                              
1.
       Motto:
               „Nu se plângă nimeni de timpul netrebnic, căci, orice s-ar spune, el e cel puternic
                                                                                                        Goethe
   Scriitoarea Doina Popa face parte dintre acei scriitori, care, cu puteri creatoare au început să vadă natura fiinţei umane, în profunzimea ei, cu unele alunecări, fireşti, în acel lung excurs asupra caracterului fantastic al întâmplărilor eliadeşti, în profunzimile ei pure fără alte fabulaţii fantastice. Romanul „Porumbeii sălbatici”, apărut în „Colecţia Opera Omnia de azi” - între coperţile unei antologii în proză, sub titlul "Pasărea cerului" , de Doina Popa - (un roman, un microroman şi o nuvelă), 2012-, are ca temă, pe lângă realităţile de zi cu zi, din viaţa unei eroine a timpurilor noastre şi acest sublim dialog al „spiritelor”, pentru cei interesaţi să audă şi să înţeleagă ceva din el; eventual, o mică frântură din "rostul" cu care Cel-de-Sus, ne retrimite cu un anumit mesaj, din nou pe Pământ. Am lecturat romanul cu gândul la clasicul roman călinescian, la caracterele lui La Bruyere şi, fraza rostită, cândva, de maestrul Eugen Simion: „A dispărut, poate, mitul marelui intelectual, da a apărut în locul lui altul: mitul intelligentsiei detonatoare”. Şi, am urmărit cu atenţie, fraza autoarei: „Sunt momente când, fără nici o explicaţie, se distruge modelul lumii înconjurătoare creat de conştient şi atunci, dintr-un sentiment aflat între panică şi rătăcire, se modelează şi se prognozează într-un alt mod întâmplările vieţii” (p.8). Între amintirile eroinei principale Alina şi trăirile ei, cu restul personajelor dintr-o realitate imediată, dar şi cele, ca părţi ale familiei: tatăl, mama, fratele Victor, mătuşa Adela... autoarea îşi plasează nu o dată, propriile trăiri şi observaţii despre o viaţă de om, pe planeta tragică (unde nu-i exclus să se deruleze în conştiinţa unora, anticipat judecata de apoi), în decupaje de mare realism şi, unde, imaginaţia se dovedeşte mai propice plonjării în timpul mitic decât orice adevăr de sorginte istorică. Cheia unei decriptări a manifestărilor (din final) dintre pasărea sălbatică şi eroină, ne sunt redate ca şi cum ar fi fost dinainte imprimate, în mintea sa, după nişte benzi magnetice, ce ar fi surprins, unele semnale, din trecutul fetei. Acolo, unde, în copilărie „o adusese tatăl ei cândva”, pentru a-i arăta, câte ceva, din minunile vieţuitoarelor cerului (p.21), Alina îşi făcuse (inutil) grija intimă că ar speria porumbeii, pentru că aceştia se dovediseră, atunci, blânzi şi cu atracţie faţă de oameni. Balansoarul gândirii fetei, se răstoarnă o dată cu ziua, în care, de una singură încearcă să ajungă, sus, în turnul unde-şi aveau lăcaşul porumbeii sălbateci, dar „a auzit alt turuit”. Era al tatălui care se împreuna cu o altă femeie. Din ziua aceea – spune Alina, mărturisindu-se – nu s-a mai dus la turnul de apă: „Locul fusese pângărit şi vraja se risipise”. Ca să putem înţelege, ulterior, transformarea Alinei, autoarea, ţine să ne reamintească, câteva elemente, esenţiale, din viaţa Alinei: „Suferise complexe de inferioritate îngrozitoare din cauza hainelor sărăcăcioase, din pricina casei, o cocioabă dărăpănată unde se ruşina să-şi invite vreo prietenă”. Şi, erau tocmai locurile dragi ale copilăriei, unde murise tatăl ei „măcinat de ciroză”, pe care nu-l iubise, ca urmare a acelui incident, tocmai menţionat. Fraza, care explică „încarnarea tatălui”, în porumbelul guraliv de mai târziu, credem, a fi: „Plecase neînduplecat în trapul cailor lăsând în urma lui datorii şi  mizerii. Alina nu reuşise să-l ierte nici atunci, nici mai târziu”. Asta, fiindcă, după ce tatăl se dusese în pământ, stafia lui continua să planeze deasupra casei, să-şi facă simţită prezenţa, „bântuind nopţile maică-si cerând mereu câte ceva”. Scena, prin care mama îi povesteşte fetei, visul prin care tatăl îi cerea o oală plină cu lapte pe care ar fi băut-o dintr-o suflare, iar Alina, îi reproşează mamei, că fusese păcălită şi, ar trebui să-i ceară stafiei preţul pe jumate litru cumpărate în plus, şi chiar preţul sticlelor goale, este elocvent, în manifestarea sălbatică, de mai târziu, a „porumbelului guraliv”, e ca „turnată”, dintr-un final regizat de scenaristul filmelor horror, Hitchcock. Unor astfel de scene, li se mai adaugă şi apariţiile din visele mamei, prin care, tatăl, îi cere hăinuţe de frig, pentru un copil avortat, nicidecum pentru cei rămaşi în viaţă: Alina şi Victor. Ceea ce şi stârneşte ura nedisimulată a fetei: „Tata ăsta-i risipitor şi după moarte..” Ura şi încrâncenarea opoziţiei Alinei, provenea şi din faptul că, micuţă fiind, nu înţelegea ofilirea mamei, închiderea ei în sine şi, nu observa cum „După dispariţia bărbatului se făcuse atâta linişte în casă, liniştea după care râvnise o viaţă, că acum îşi organizau în aşa fel cheltuielile încât banii să le ajungă de la o leafă la alta, că se echilibrau puţin câte puţin...” (p.30). Dar, şi mai pregnant, în mintea fetei se derula acea noapte de pomină, peste care mama ei trecuse cu atâta uşurinţă. Îşi amintea, Alina, cum după aproape opt luni, tatăl ei se întorsese acasă, spăşit şi murdar, dar, cum luase totul, în derâdere: „Ia haida-ţi la culcare odată...îţi fi vrând să staţi aşa huhurezi până la ziuă”. Iar mama ei îl urmă docilă, în camera lor, deşi Alina îi striga cu ură clocotindă: „Nu te duce, nu!” Reîncarnarea tatălui, în stafia sufletelor inferioare... „hrănindu-se cu vibraţii ce le sunt apropiate”, par citite undeva, dar şi întâmplări petrecute într-o viaţă reală. Filozoful Anaximandros avea o mai veche teorie, cum că: „De acolo de unde îşi trag întemeierea lucrurile, tot acolo trebuie să se şi prăbuşească” – pentru că, trebuie să plătească şi să fie judecate pentru toate câte rele vor fi înfăptuite pe pământ, potrivite cu rânduiala timpului. Dar, a privi, acum, laolaltă cu Anaximandros, întreaga devenire a omului, ca pe un dat ce se cuvine a fi şi pedepsit, ulterior, contravine cu principiul lucrului, că ceea ce fiinţează cu adevărat, nu poate stăpâni  nici un fel de însuşiri deosebite şi va cădea, ca firi ale lucrurilor, supuse unor destrămări ulterioare. Din lumea aceasta a nedreptăţii, a ruşinoasei căderi a tatălui, Alina se va refugia într-o lume metafizică, neînţeleasă de cei din jur, ori, de la înălţimile ei (a se vedea pregătirea diferită de cea a fratelui Victor, petrecută în casa mătuşii Adela) nu va realiza să se adreseze, nici să răspundă celor de faţă, la întrebarea: Se valorează, cumva, existenţa fiecăruia? Ori, era „mult prea târziu ca să mai poată schimba ceva”.
                                                   (va urma)  

joi, 25 aprilie 2013

352. Un poem pentru dumneavoastră... (Albatros săgetat)

Notă: Fraza din postarea anterioară "Domnul Amărăciune", redată, acum: "O altă fată s-a strecurat între noi doi, făcând din povestea noastră tinerească, una a vrajbei", are nespusul ei, în acest poem, scris atât de târziu:


Albatros săgetat

Primise scrisoare. Era fericit.
Castanii-n oraş dăduseră-n floare
Pe bulevard şi alei
tineri alunecoşi, doi câte doi…
Un evantai ca un fluviu
peste un oraş aurit.
Paşii lui pe asfalt, cadenţau a-ntrebare
Uluială era, sau mirare?
Dar primise scrisoare de la ea
Şi era fericit.

Îi scria că-l aşteptase-n oraş.
În parc la statuie.
Aveau să-şi lămurească
incertitudinile din vara aceea,
greşiţii lor paşi.
Îl aşteptase-ncordată, stingheră, trădată
sub razele soarelui.
Ca o gutuie.

El rememora ziua aceea, o derula.
Sub ochii lui, umbre, umbre-n câmpie…
Cu încetinitorul parcă zărea
gara pitică, pustie
şi trenul, trenul ce nu mai venea.

Din ce-i scria, se simţea încordarea,
povara, umilinţa, tăcerea…
Noaptea fusese amară, ca fierea.
Ea în braţele altuia, dar cu gândul altundeva
auzea, răbufnea,
sub acoperiş
ţipătul pescăruşilor veniţi de pe mare.
Unghia-n carne, până la sânge,
până la răsuflare…
Era dragoste, răzbunare, nici ea nu ştia în ce fel.
Două corpuri topite, vulcanice, în sudoare,
mureau într-o totală-ncleştare
cu gândul numai la el.

Mâna pe hârtia aprinsă-nlemnise.
I se spulberă toate amintirile,
tot ce plutise cândva între cer şi pământ
- auritele vise.
O vedea în strălucirea gresiei pe asfalt;
O avea-n minte:
cu părul în vânt, cu mersul înalt.
Până şi din hârtia scrisorii
ea i se scursese-n cuvinte.

Dar primise scrisoare de la ea
Era fericit.
Ca un albatros peste oraş, rătăcit.
Plutea. Căuta. Nici el nu ştia.
Părul ei ca un curcubeu răsărit,
ca o poartă deschisă spre rai
Îl chema, îl dorea…

Înfloriseră deja, castanii-n oraş, era vară…
Platoşa nopţii avea ceva
din aurul spicelor îmbrăţişate cu macii din holdă.
La orizont corabia gândului alerga, alerga
cu îndrăgostitul Tristan
spre mândra-i Isoldă.
Şi el în toate astea - dumnezeule! - unde era?
Cu ţipăt de albatros, săgetat,
în iureşul fluviului,
în alunecarea îndrăgostiţilor pe alei
în agitaţia străzii şerpuind în oraş.
Luneca.

L-au găsit gardienii târziu.
Răsucit pe asfalt.
În ochiul zdrobit încă plutea
un albatros străveziu,
o stea de topaz, o bucată de nor
o bucată de rai…
De pe cerul înalt.

     (din vol. "Geamantanul cu vise", 2012)

miercuri, 24 aprilie 2013

351. Niciodată parodii... (Poemul optimist - faţă în faţă - cu poemul pesimist)



Vladimir Maiakovski: Apucaţi viitorul de chică
                (originalul)
Viitorul, el singur, o să vină prea-ncet.
Să-l aducem mai iute nu strică.
Prinde-l, dar, de urechi, tineret!
Pionierule, apucă-l de chică!
Nu-i crăiasa din basme comuna,
să visezi nopţi de-a rîndul la ea.
Tu socoate, gîndeşte-te-ntruna,
şi nici faptele mici nu uita.
Comunismul nu-i numai pămîntul,
numai munca din fabrici... E la masă, aci,
şi-n familia ta şi-ntre-ai tăi, învăţîndu-l
şi-n viaţa de fiece zi.
Pot mitralierele frontul să-l ţină,
războiul nu doar la atît se rezumă.
Nici problema căminului nu ni-i străină:
nici cu ea nu-i de glumă.
Cel care în silă răspunde la toate,
bîrîind toată ziua, scîrţîind fără spor,
cel care sucombă-n cîntări leşinate,
acela nu ştie ce e viitor.
Problema căminului cine nu-şi pune
se culcă-ntre flori de hîrtie;
la poarta vieţii de mîine-o să sune
zadarnic. Nu-l ştie.
O şubă-i şi vremea - de-o ţii în odaie -
mîncată de molia felului vieţii...
Tu scutură-i vremii-nvechitele straie
şi, tînăr, fii steag tinereţii!

Apucaţi viitorul de chică
(parodie după V. Maiakovski)

Viitorul, el singur, de s-a scris, cum s-a scris
Printr-o revoluţie trasă la indigou
Voi tineri… Loviţi cu barda, v-am zis:
Drept în chica viitorului nou.
Aţi vrut o cetate, acum, bunăoară
Cântaţi patria, ca-n letopiseţi
Ajunsă faptic, a câta oară
Vândută zilnic la „turcaleţi”
Comunismul a fost o mănuşă
Trasă pe mâna muncitorului nou
Capitalismul… părea o căpuşă
Unei epoci, zidită-n cavou.
Vor zilele, acum, să susţină
Minciuna, o vastă căciulă
Iar viitorul, victorios pe drezină
Cu Oaie şi-ai săi şi tot neamul lu’ Bulă.
Cel ce în silă spune la toate,
C-avem o ţară şi n-avem neam
Să-i spun, să nu-i spun: ia mai socoate
Măi cap de bour, azi de bostan…
Problema căminului cine nu ştie,
Lăsa urmaşilor, peste urmaşi
Cum spune moşu’ – ca să se ştie
Să-nveţe urbea, iavaş-iavaş:
O şubă, de vremuri, să aibă de zestre
Unsă cu slană, ruptă în coate…
Iar viitorul? Vă dau o veste:
„Ai carte… nu însă, şi parte!”



marți, 23 aprilie 2013

350. Din caierul vremii... (Domnul Amărăciune)



     „Domnul Amărăciune”

   Emil Botta îmi aminteşte de începuturile mele literare. Eram liceean şi eram timid. Proaspăt elev venit de la ţară, într-un liceu la oraş, aveam nostalgia „des-mărginirii” blagiene însetat de poezie. Scrisesem câte ceva, pe ascuns. Profesorul de română, din şcoala generală, punând mâna pe caietul meu cu poezii, mă apostrofase cu dispreţ: „Lasă prostiile astea. Nu-s de capul tău!” Am înghiţit o vreme, taina versificării pe ascuns, întrucât şi Liceul era de profil Industrial (energetic) şi, nimeni nu îndrăgea materia pe care se străduia să ne-o insufle, profesoara de literatură Jean Elena (sora actorului Jean Constantin) – fostă colegă de facultate cu Nicolae Labiş. În clasa paralelă, am cunoscut (datorită profesoarei mele, Elena Jean) un coleg, pe numele său: Tudor Mihai. Îndrăgostit de literatură ca şi mine. Ne-am împrietenit. Mă invita, după-amiezile, la el acasă (sta în cartierul Medeea - C-ţa) şi, sub ochii mei vrăjiţi, scotea din biblioteca proprie (cum nu avusesem niciodată, la mine la ţară) carte după carte, argumentându-mi, susţinând teorii interesante, şi fabuloase, pentru mintea mea „de pui de ţăran”, înălţând şi demontând „teoreme” ale conceptului de literatură universală. Mi-a rămas, întipărit, în memorie, titlul unei cărţi: „Întunecatul april”. 1) Pentru că şi eu eram născut în aprilie; şi 2) Pentru acel nume ciudat al poetului: Emil BOTTA. Prietenul meu îşi susţinea teoriile despre literatură, citind direct din cărţile, care se tot înălţau teanc după teanc, pe masă. Din Emil Botta, reţin un singur titlu: „Domnul amărăciune” - un frumos şi trist poem, care conţinea un motto (mi se pare, din Cantemir), unde aleanul, durerea şi împăcarea creştină cu plecarea din urmă îmi suna continuu în urechi. Mai reţin un poem al mării, intitulat „Thalassa” şi un poem de dragoste, pe care-l învăţasem, şi-l susuram la urechile iubitei, în plimbările noastre, ce le făceam la malul mării, ca fiind al meu. Mai reţin o strofă: „Vino, nu veni, iubito între toate aleasă/Vino, nu veni, dulce a mea înserare/Pe malul apei să amurgim/împietriţi ca două statui funerare”. Îmi cer iertare, acum (cu ochii îndreptaţi înspre stele), poetului – pentru sacrilegiul de a-i fi însuşit (fie şi în gând) versurile pentru a-mi păcăli iubita. Mult mai târziu, mi-a părut rău, pentru tot ceea ce am ţinut, dinadins, să vadă, cu adevărat, în mine. Ştiam pe dinafară, unele versuri din „Iliada” lui Homer. N-am dat prilej, niciodată, cum că, acele replici „fugare” (rostite sub forma unor interogaţii), nu ar fi fost, pe atunci, spontane.
- „Ce rău şi ce jale te-apasă, spune-mi şi nu-mi tăinui... Împlinit e... tot ce-ai poftit înainte... să se împlinească” – recitam pe dinafară, din Homer, ca vorbe, rostite pe moment. Nu dădeam prilej, niciunei bănuieli.
- „Atunci, jură-mi, aici, că tot ceea ce am gândit despre noi doi, să fie împlinit”, îmi întorcea vorba, fata pe care o cunoscusem în cătunul de la malul mării şi despre care am amintit în romanul meu „Iarba de mare”.
- „Aşa ceva?!... Nu cred că îmi stă în puteri. Patima care-i mai dulce ca nectarul florilor de salcâm, picură astfel de vorbe în sufletul meu, acum. Iartă-i unui poet, vorbele proaste... încercam eu, să tămăduiesc cu busuioc, vorbele rostite deja..
- „Minciuna unei femei, poate să fie miere pentru un bărbat, dar, minciuna unui bărbat e o crimă înfăptuită deja pe buzele tale. Nu te mai face că nu înţelegi sufletul rănit al unei femei... De când deschidem ochii în lume, presupunem că şi ştim, cine maimuţăreşte viaţa.
   Bănuiam, că din partea ei, fiinţă citită, cu siguranţă, ar fi trebuit dinainte să presimt, cum mi-ar fi dezghiocat (ca pe-o nucă), din miezul făgăduinţelor mele, minciuna. Am dat să îngenunchez, ca să-i cer ieratere. N-am putut. Am pus totul: nereuşita mea, nesiguranţa mea, slăbiciunea mea... pe seama vântului care ne spulbera feţele, odată cu părul, pe acea fâşie de ţărm, niciodată, pesemne, înşelată de marea ce o străjuia. „Tânăr eram pe atunci, dar azi bătrâneţea m-ajunse” – spunea cumintele Nestor lui Atrid Agamemnon. Vine o vreme, când ne aducem aminte, ori, încercăm să luăm aminte. „Prelungiţi tinereţea!”, se spune că ar sta scrise, aceste cuvinte, pe piatra de marmură, pusă pe al său mormânt. Sunt sfaturile unui maestru cunoscut, îmi veţi spune. „Mai bine altul povara ducea şi tu azi erai floare-ntre tineri” – spunea Homer. Dar, ce folos!.  Cuvintele, despre prelungirea tinereţii (cred că-i aparţin poetului Ovidiu, exilatul de la Pontul Euxin) zac şi astăzi, săpate în marmoră. De fata căreia îi spuneam acele versuri, n-am mai auzit nimic. O altă fată s-a strecurat între noi doi, făcând din povestea noastră tinerească, una a vrajbei. S-a căsătorit în oraşul de la malul mării, unde începuse şi povestea noastră. Cea care ne-a transformat în două păpuşi stricate, s-a retras, mai  apoi, ca să-şi savureze victoria. Amândouă, trăiesc însă, în acelaşi oraş. Tânărul care eram pe atunci, e doar o amintire.         
          

luni, 22 aprilie 2013

349. Din "Antologia..." - lui L. Ulici (Azi: Ioana Crăciunescu)

                                         17. Azi: Ioana Crăciunescu

1. Cuvânt înainte:
   Prezentând „Antologia poeţilor tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, Doina Uricariu era convinsă că are în faţă o carte adevărată, aşa cum, şi noi, ne-am bucurat după lectura ei, de o astfel de constatare. Şi, asta, pentru că am găsit, aici (printre atâtea voci tinere, unele cunoscute, altele întâlnite mult mai târziu), o antologie cu voci lirice diverse, cu dreptul pe care Laurenţiu Ulici îl dădea generaţiei tinere, la pluralitate şi multiplicitate... de la individualitatea şi libertatea stilului, până la nesupunerea şi autonomia tiparelor vremii, în poezie. Cunoscutul critic, chiar accentua toate acestea, într-o frază rostită cu sinceritate: „Am încredere în poet şi direcţia lirică pe care s-a înscris, mă îndoiesc de validitatea atitudinii convenţionale pe care o cultivă deocamdată...”. Avea în vedere, că nu orice asociaţie lexicală şocantă are valoare poetică şi că nu orice înşiruire de imagini poate produce lirism, dar, le poate dirigui o cale numai a lor”. Când căuta o justificare (cu privire la numărul poemelor cu care un poet era reţinut în antologia sa, Laurenţiu Ulici spunea astfel: „Am selectat, fireşte, ceea ce-am crezut că este reprezentativ pentru fiecare autor în parte...”



    2. Eu, despre Ioana Crăciunescu:

  Pe vremea studenţiei mele, când prin 1976 intram pe uşa apartamentului din Bucureşti, ce aparţinea fam. Filip (Nadia Filip, fiica cea mare a directorului, pe atunci, de la „Aluminiu” Slatina, deţinea rubrica: „Cartea străină”, la revista „România Literară”, fiindu-mi recomandată de soţia unui coleg de facultate), aveam să fac cunoştinţă, aici, cu sora cea mică a Nadiei, Tania Filip – încă elevă de liceu – dar, încă nu aveam cum realiza, că peste ani, o voi reîntâlni în filmul „Aurul, profetul şi ardelenii”, alături de actriţa poetă Ioana Crăciunescu. Au trecut mulţi ani de atunci. În primăvara anului 2013, la Râmnicu Sărat, aveam să stau, faţă în faţă, cu actriţa poetă Ioana Crăciunescu. Eu, în sala casei de cultură, dumneaei, la masa invitaţilor de onoare, alături de poetul Dan Mircea Cipariu, în calitatea lor de invitaţi ai gazdei râmnicene, poetul Constantin Marafet. Se adaptase (în toţi aceşti ani) la viaţa de poet invitat al provinciei, ca un războinic „din mers”. Spunea, că echilibrul ei interior seamănă cu o cazemată construită, tocmai, pentru a-i salva inima. Ne-a citit din manuscrisul unei cărţi de poezie, intitulat „Piaţa Chibrit”, scris şi în amintirea locurilor în care s-a născut şi a copilărit, în Bucureştiul în care se întoarce de fiecare dată când vine de la Paris şi, nu opreşte în Bulbucata, acolo unde deţine o casă rustică, şi unde, ca pe nişte „dormitoare de soldaţi” îşi simte nervii, mereu în alarmă. Dan Mircea Cipariu ne-a prezenetat-o, ca pe o poetă autentică, crescută pe tărâm românesc, deţinătoare a unui premiu Nichita Stănescu şi a altor premii de poezie. Dar, mereu, cu rănile poeziei în suflet, răni la fel de invizibile ca operaţiile la om. Îi citisem poemele din „Antologia...„ lui L. Ulici (la p.179) şi-i mai reţinusem, un vers, publicat recent: „Moartea aleargă odată cu mine în aceleaşi sandale”. De această dată (fără să vreau, mi-a alunecat privirea), actriţa-poetă, purta nişte cizmuliţe moderne, pariziene (?)... sandalele, rămăseseră în matafora poeziei sale.  


          3.  Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 6 poeme  publicate în Antologie)
  
Nu ştiu de ce vocea ei, din ruginita odaie a unui cartier, cândva, numit Piaţa Chibrit, suna astfel: „Vino la Moşi/să ne dăm în Roata Mare pictată/cu îngeri”. Politicos, cu o pălărie de paie şi o mantie ca de marmoră albă, m-am prezentat la spectacolul anunţat. Nici n-am simţit cum s-a făcut atâta gol împrejur; n-a remarcat, asta, doar când un ins în pantaloni scurţi (aveam să aflu că era tatăl ei), se învârtea ca un cîine în curte iar mama ei plângea la balcon, că lacrimile îi cădeau ca pietrele pe asfalt. Printre atâtea glasuri, am auzit-o: „Inima mea tăiată în patru se va da în lanţuri cu tine”. Eram la un circ. Simţeam că pământul se învârte, odată cu ea, moartea şi cerul, aşijderea. „Uite, cum râd toţi beţivii ăştia, pictaţi de jur împreur...!”, mi-a zis. Ca nişte îngeri legaţi cu lanţuri, lumea de jur împrejur mă urmărea insistent. „Nu există atâtea sunete şi cuvinte care să ne facă să nu înţelegem mai nimic. De mult, crezi tu, că nu mai avem nici o şansă să răzbim prin acest vacarm ca să ajungem la tine, dar te înşeli!”. Râdea şi spunea: „De mult, eu, nu mai am nici o şansă, poate din ziua când le-am vândut, pe un maidan, gloanţe prietenilor şi am tras cu praştia în dumnezeu crezând că ma să-l nimeresc”. O zăream în flăcări, la circ, alături de leii care râdeau fericiţi în arenă. Noi toţi, cu ochii aţintiţi ca nişte ţevi negre de puşti. Ea râdea ţinându-se de burtă. Ne era teamă la toţi. Mai cu seamă, mama ei plângea cu ochii ţintă, la cămilele care dansau în cerc, farandola. „Trebuie să ai şi un iubit... un iubit!”, strigam şi eu alături de toţi ceilalţi, ca hipnoztizaţi. Şi, atunci, venea iubitul, în picioare pe cal, trecând prin cercul de foc: prima oară, a doua oară, a treia oară...Ni se învârteau ochii de atâtea treceri prin foc. „În cuşcă cu ea... în cuşcă cu ea”, striga sala, de-a valma, că nu mai ştiai: leoaicei cele tinere, cămilei rămase jucând farandola pe buza gropii, ori ei i se striga. Sincer să fiu, am cunoscut mulţi poeţi – cu lavalieră şi gust pentru bici – dar, nu o poetă, într-o seară, în haine de gală, ştergându-şi dâra de sânge rămasă în palmă. Am văzut pictori înotând, repet, am cunoscut gustul mâinilor încrucişate pe piept al dansatoarelor pe sârmă, dar, niciodată, gustul îndoielnic al fricii de spadă, de arc, de tun, sau de bombe, la întâlnirea cu poeta, pe această graniţă agresivă, între somn şi între vis...    

4. Râsul
    Animal sălbatic 
       (parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetei Ioana Crăciunescu)
                                  de Tudor Cicu


În flăcări e circul. Şi-n Piaţa Chibrit ninge.
Prin cupola spartă,
trec leii fericiţi mimând o turmă de cămile,
în pocnetele de bici ale unor cioclii de pe margine.

În flăcări e circul
Doamna de la parter râde ca proasta,
cum fluturi indigo albesc de spaimă
la răcnetul leilor.
Tata îmi face semn să plecăm cât mai repede
Mama plânge...
Cu botul în palmele mele
cămilele, în cerc, dansează farandola.

Eu râd. Şi un stol de păsări
înalţ deasupra capetelor celor din primul rând,
al doilea,
al treilea...
E-o nebunie tot ce se întâmplă.

Când iubitul apare pe un cal pana focului,
fac roată rochia, numai ape-ape!
Dansez odată cu cămilele
farandola.
Dansez cu leii
Dansez pe calul iubitului
până îmi imploră, din ochi, să-i înapoiez calul,
calul care dansează şi el, rumba, odată cu cioclii...

E-o nebunie tot ce se-ntâmplă
cu sala molipsită de-un râs animalic.

Eu cobor ca în vis între ei
Şi leii, cămilele, calul, iubitul...
Sala întreagă îmi cere să mai fac, cu rochia, ape-ape.
Dar tata îmi face semn, că, gata!
Şi mama plânge la balcon.

În flăcări e circul
Şi ninge, cupola e spartă...
Mă arde zăpada şi râsul şi plânsul;
şi glasul tatei, prin somn:
„Opreşte-te nebuno, din dans
că rupi patul”

vineri, 19 aprilie 2013

348. Niciodată parodii... (Doina - parodie după Ana Blandiana)



Ana Blandiana: Doina
       (originalul)
Se-aude, se-aude, se-aude
Din adând, din vecii, din mereu,
Murmurul, sângele, gândul
Poporului meu.

Dorm păsări în aer trecând
Prin liniştea fără de pată,
Am fost asupriţi uneori
Noi n-am asuprit niciodată.

Noi n-am lunecat peste nimeni,
În tulbure-al gloriei ceas,
Stă frunza în codri ciulită
Să dea de-i primejdie, glas.

Stă iarba cu săbiile trase,
Iar tu, libertate, apari
Din tainiţi vegheate mereu.
Martori ne sunt munţii mari

Şi dau mărturie poienile
Oprite pe margini de hău
Că, dac-am lovit vreodată,
A fost doar în numele tău.

În numele tău cuvântăm
La judecata popoarelor
Şi n-om asfinţi niciodată
De-o fi după voia izvoarelor.

Peste semeţele piscuri,
Peste câmpiile mute,
Gândul poporului meu
Se-aude, se-aude, se-aude.


 Doina
(parodie după Ana Blandiana)

Se-aude, şi-i trist, că se-aude
Şi tropot, şi clopot, din greu
Alergând hăituite, niciunde
Potcoavele neamului meu.

Trec păsări dinspre noi, nicăieri
Lăsându-ne muţi, ca de piatră
Am fost, nu de azi, nu de ieri
Ca Iancu, ca Horea şi Roată.

Stă spicul pleznind în câmpie,
Fasolea turbând pe araci...
O, maică a mea, Românie!
Azi facem de frică-n nădragi.

Şi dau mărturie pădurea,
Gemând sub topoare, acum
Se-aude, se-aude, aiurea!
Plâng sfinţii-n icoane, postum

În numele tău mamă ţară
Ne vom aduna înc-odată,
Ca puii la cloşti - bunăoară:
Cu Iancu, cu Horea şi Roată.

Şi pururi nedescifrata şaradă
Spre noi judecăţi va să cheme...
Ce strigăt va trezi în baladă,
Din bucium, pe Ana, ce geme?

Peste semeţele piscuri,
Peste munţii roşind în plin soare
Se-aude, se-aude, sub ziduri,
Manole cerşind îndurare.

joi, 18 aprilie 2013

347. Citind, în tren, o revistă mai veche - HELIS ( 2.)



Citind în tren „Helis”-ul... o revistă literară din Slobozia - (2.)

E confortabil să circuli într-un tren de călători, seara, răsfoind revista care te interesează, mai ales, când partener de dialog este chiar poetul Gheorghe Tomozei. O, Agora, o zei!  Dus e poetul la steaua sa, demult… Poftim! Atunci, îngerul lui? Un înger, care îşi răsfoieşte manuscrisul „Mersul pe aripi”, şi participă la dialog, când şi când. Ce mai scriu truditorii scrisului, în revistă? – îngerul de lângă mine, e chiar interesat. Nicolae Teoharie, încep eu … cum, care Nicolae Teoharie?  Poetul, domnule! Ce zice? Că, nu poate „trăi fără toamnă” şi, că „de aceeaşi amploare cu ninsoarea/corbii se mută pe gând”. Interesant nu, să-ţi faci cuibul pe un gând! Ce spui? – ...dacă acest gând, e tărâmul lui misterios? Păi, ascultă şi tu îngere: „în ţinutul nostru lupii au dispărut/dar eu încă  folosesc urletul lor,/ ca să-mi adun haita de instincte”. Promite mult, deci, poetul (îl aud pe înger). "Sunt promisiuni făcute „în numele unui înger”. Am înţeles, - mormăie îngerul: („Poetul trece printre obraji pălmuiţi/ cu ochii-n pământ,/palid/în neputinţa lui  de a suprima pedepse/şi neştiind ce să facă,/mâzgăleşte repede câteva versuri/ repede tipărite în ger”). E din poemul meu „ Maşinărie naivă”- încheie îngerul. Costel Bunoaica, e, însă, mult mai realist, încerc eu înfiriparea unui nou dialog. Vrei exemple? Iată ce spune poetul de la Slobozia, în poemul intitulat „Du-te acasă, ai copii de crescut” : „Privesc în mine până când mă copleşeşte frica"… - Parcă spuneai că e realist! Mie-mi pare neomodernist…Pare (zic) dar, ia aminte provocarea sa: „Fiorii se adună în stoluri. Pofte înşelătoare stârnesc./ Doamne, trimite-mi duhul vameş la poli şi dă-mi să îmbrac straiul/ ceresc! / Fă-mă un fulg zgribulit de nea, sau mai bine, fă-mă cum voia îţi e,/ un nasture strâmb la butoniera ta”. Sublim nu? – parez eu, o tăiere a capului, imaginară. Nici acesta n-are frică de îngeri, spune îngerul tomozeului de lângă mine. Privim amândoi pe geam: „ În grădină, Moartea joacă şotron printre meri.”, scrie Costel Bunoaica, în poemul său.  Ne trece un fior ciudat. („Poezia e o puşcă încărcată cu insomnii, o vânătoare/ de şoimi la care pleci cu şoimul pe umăr”). Îl înţeleg acum pe înger – e din poezia lui intitlată Roll. Dau paginile şi-i citesc câte ceva din poeziile inedite ale ţăranului poet Ştefan Tănase. Iată un poet „cu nostalgiile tixite/ în carul sufletului meu”, ce îmbrăca „în haine de baladă” cuvântul. Găsesc un vers care mă intrigă şi, i-l recitesc, şi îngerului: „Iar moartea – ce-ntrebare – pe unde întârzie?”. („Ce fără de noroc e norocul nostru, străine!”) – vine răspunsul. La pagina 8, dau de sonetele lui Radu Cârneci şi rândurile omagiale scrise la aniversarea a 82 ani de viaţă a magistrului intr-ale sonetului, venite din partea poetei Adria Bănescu şi ale baladierului Şerban Codrin. Citez: „Dedic lui Radu Cârneci aceste scrisori tocmai depuse în căsuţa poştală a poeziei”. Frumoasă dăltuire-glăsuire, care va rămâne în marmura timpului!. Să-l ascultăm pe Şerban Codrin: „Un pui de brad îmbrăţişând pădurea,/ Pădurea mângâind un pui de brad” – cam astea-s şi raportările noastre la poezia Maestrului în ale sonetului, şi-i exemplific tomozeului îngeraş, cu un vers din Radu Cârneci: „ Să speri că moartea e în altă viaţă”. Trag cu ochiul: („eşti atât de tânăr! – mi-a spus – şi eu mi-am aplecat, în reverenţă/ bolovanul negru al capului”). Nu mai zic nimic, trec mai departe: „trăim vremuri tulburi”, scrie negru pe alb, în pilula literară intitulată „Garcea”, şi semnată de eseistul Grigore Spermezan. Să-ţi argumentez, ca să mă crezi? La o adică „regretabilul fenomen social al scăderii fascinaţiei lecturii, inclusiv în rândurile tineretului; şi care semnifică declinul Galaxiei Gutenberg, dar constituie problema pe care intenţionăm să o supunem dezbaterii”. Întrebare: „ care sunt valorile la care aderă sau pot să adere tinerii noştri de azi?”. Aştept un punct de vedere plauzibil. („Pe o scară de ciment/ un gardian îi povesteşte unei copile ebree/ basmul Cenuşăresei şi copila plânge/ şi plânge chiar moş-gardianul…”) – din poemul Cenuşăreasa de la Auschwitz, îmi suflă la ureche îngerul. Până mă dumiresc ce a vrut să spună, trec la pag. 11 (număr cu noroc) – acum să te văd îngere! – Romeo A. Ilie, scrie despre oameni dragi nouă: Ovidiu Dunăreanu de la Pontul Euxin, un prieten al Cetăţii Helis la aniversare. Ni se reamintesc, în acest articol, cele mai frumoase povestiri ale scriitorului din cetatea lui Ovidiu (Visul; Mânzul; Vaporul de la amiază; etc). Încerc o demonstraţie de cronicar şi-i interpretez proza Mânzul, în atmosfera legendei în care a fost scrisă, „cu mânzul fantomă care aduna în el fantomele tuturor celor morţi în apele fluviului” cum notează Romeo A. Ilie. Îngerul tomozeului meu devine şi el visător. Nu cunoaşte acest soi de mânz, el nu are în imagine decât pe Rosinanta din marea poveste de dragoste don-quijotească: ( „Cârpeşte-mi armura, Sancho,/ mai pune-i câteva petece de tablă/ şi-ntreabă-l pe morar/ dacă trenul de Taboso/ soseşte la timp!”) – din Hidalgo în iarnă. Îl înţeleg şi-i fac cu ochiul ştrengăreşte.  Îi vorbesc, apoi, despre studiul buzoianului meu Gheorghe Postelnicu, scris la opera poetului Ion Gheorghe. Cunoşteam articolul, publicat şi în revista buzoiană Renaşterea culturală, eseu care nu e decât un prim capitol din cartea la care scrie criticul amintit mai sus. „Numai în sonetele lui V. Voiculescu mai întâlnim o aşa tulburătoare discreţie a sentimentelor, o desprindere de vârstă pentru a transfigura ritmurile eterne ale iubirii” Îi spun un vers magnific din acest poet: „Ţi-aud oasele crăpând de încercare şi trudă” – vers scris mamei sale de pe vapor – şi-i argumentez folosind cuvintele cronicarului nostru: „versurile se impun în primul rând prin imaginea şi bogăţia invenţiei”. Aici suntem de acord  (o constatare de adevărat analist aplecat asupra operei). Ghe. Postelnicu, ştie că pentru a capta şi atenţia cititorului, trebuie să pună şi întrebări, pentru că „bulbul poemelor care germinează în alegorii enigmatice cu personaje simbolice, nu de puţine ori cu detalii autobiografice”  trebuie să nască şi o asemenea întrebare. Care ar fi acea întrebare, mă întrebi? Ei bine iat-o: „Va fi (Ion Gheorghe) un înaintaş?” – pentru viitoare generaţii… Îl văd cum dă din umeri: („Ştiu o amintire ce mă piaptănă,/cuvinte ce-mi rad barba/spaime ce-mi alungesc barba/şi un aer ce mă spală de mine…”) – din poemul  Aer.  Îi vâr revista sub ochi. Şi, acest articol (îi arăt studiul despre sonet intitulat „Eterna fascinaţie a sonetului”, semnat de Ion Roşioru). Tot cuvinte ce-ţi rad barba sunt? Îmi smulge revista din mâini şi se pune pe lecturat. În articolul lui Ion Roşioru, referitor la „Antologia sonetului românesc”, aparţinând lui Radu Cârneci (poet, eseist şi traducător de marcă), îşi găseşte menţionat numele cu „O sută de ani de sonet românesc” (1973), şi pare deodată satisfăcut, adică, lumea nu l-a uitat. Îl aud murmurând versurile lui Gheorghe Istrate: „Sonetu-i poezia care doare/e rama suspendării în mirare” şi „Sonetu-nchide lacătele morţii”. Acum gata, e un înger visător. Îi citez din articolul lui Ion Roşioru: „ca dresor de cuvinte, sonetistul rămâne unul de elită. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea unui sonet”. Ei, ei? Ce mai zici acum? („Să facem elogiul călimării acum când nimeni/nu mai scrie cu cerneală, când, cred/nu mai scrie nimeni”) Îmi vine să-i strig: Nu mă convingi cu versurile tale, uite, tot nu mă convingi! Dar cine sunt eu… la urma urmei de ce n-aş încerca o altă demonstraţie? Deschid revista la pag. 4 şi îi arunc în spate: „Anatomia amărăciunii poverii”, cronica lui Titi Damian, făcută la cartea  poetului Marian Ruscu. Pledez pentru „simfonia participiului – prin excelenţă, mod şi timp al suferinţei”, şi „oda bucuriei – de a trăi intens, de a recupera katharctic suferinţa”, pentru că zice autorul, „acest duel inteligent al timpurilor verbale (prezent-perfect compus-imperfectul-viitorul), care tronează în multe poeme, trimite la înfricoşătoarea relaţie: durere-aşteptare-durată”. Brrr…! i se face pielea ca de găină. Zici, că aici, nu-i speranţă, de loc? Ascultă: „Speranţa explodează în final, când poemele devin un strigăt înăbuşit al biruinţei călătorului care întrevede ieşirea” – şi mai departe – „Acest joc al timpurilor verbale… este cu uşurinţă susţinut de numeroase adverbe deictice” etc… Acum, ne lămurim. Poezia lasă loc studiului ortoepic şi gramatic în conştiinţa cititorului. Asta da amărăciune şi povară pe bietul om! – îmi sugerează îngerul recitând şi el, poemul „apel către cel ce nu vede” din finalul cronicii. („Iată o poezie ce exclude metafora,/pentru care şi versul e de prisos/iar muzica ar fi o necuviinţă”) – din poemul său: "Şi…" -Stai! îi zic. Există şi un „Drept la replică” Cum, cine semnează şi cui, dă replica? Poftim, scrie negru pe alb: I. Neşu.  „De unde legătura lui Gheorghe Dobre cu optzecismul? Pentru că aici trimite textul semnat de domnul Aurel Anghel în nr. pe ianuarie al revistei HELIS… Atmosfera colorată şi arhaică este înviată cu mână de maestru de Gheorghe Dobre” – conchide autorul dreptului la replică, care ne-a dus (pe mine în mod sublim) cu gândul că asta l-ar fi făcut baş-boier pe Gheorghe Dobre, başca, un roman ce l-ar fi îndrituit pe autor  să câştige pariul făcut cu optzeciştii.  Concluzie, care m-a condus eronat însă, cu gândul la Craii de curte veche, a lui Mateiu Caragiale, şi ar fi însemnat pentru alte generaţii, întrezărind din argumentaţia lui I. Neşu), un manual epic pentru scrierea romanului de epocă, roman în care, recunosc, până acum doar Eugen Barbu, mai recent, în contemporaneitate, a excelat. Vreau să-l mai întreb ceva în legătură cu o „ecuaţie a cerului albastru” de la pag. 11, dar trenul frânează brusc: („Şi încetează cu întrebările astea neghioabe!/îi spun cireşei, cea mai proastă cireaşă din lume/şi ea încă ar vrea să ştie/dacă trâmbiţa unui vers/mai poate dărâma o cetate/dar eu nu-i răspund”) – versuri din poemul O cireaşă nedumerită.  Şi, mă trezesc singur cu revista în mâini, visător la steaua… şi fără îngerul tomozeului cu care m-am aflat, o clipă, într-un dialog imaginar.     

miercuri, 17 aprilie 2013

346. Din caierul vremii... (Citind o revistă, mai veche, în tren -1.)



Dialoguri imaginare
                                            (despre HELIS- revista din Slobozia -1.-)
                                                                                                                            Tudor Cicu  
„Ce ascunde un ţăran venit la oraş, în pălărie? Mă macină de un sfert de ceas întrebarea. Dar de ce-mi pun întrebarea? Nici nu au înverzit bine castanii. Măcar să fi înflorit. Curios lucru, explozia unei brânduşe (de aici sugestia florilor), îmi stăruia în minte. Aici, la bulevard, la o cafea, cu un distins domn (şi el!) venit la oraş să târguie câte ceva. Musai, cu pălărie. Îl ştiu dintr-o fotografie. Poate din schiţa „Fotografia”, din cartea sa „Schiţe despre fericire”. Discuţia sa cu Marin Preda avea loc în toamna anului 1972 – un an mai târziu avea să-şi scoată (ca din pălărie, ca să vezi!) cartea care a uimit lumea scriitoricească: „Convorbiri cu Marin Preda”  Chiar el să fie? Mi-a atras atenţia, titlul antologiei cu care s-a aşezat la masă. Ca şi mine (adică),  la o cafea. Mi-arunc ochii pe titlu: Cartea regilor, 1991. A, gata, mi-am amintit: el e autorul acelor „Schiţe despre fericire”, de unde ştiu şi fraza care mă cam chinuie de un sfert de ceas – Florin Mugur, poetul. Poetul?! „Un ins care confundă înmormântările cu nunţile (dădea el definiţia poetului)…şi care izbucneşte deodată, în plâns, pentru că a văzut un cui ruginit”. Grozav cum îmi ghiceşte el, gândurile: - Ştiu la ce te gândeşti în clipa de faţă! Ei?! – Tocmai ai citit poemul dedicat ţăranului - de Ion Gheorghe…este? Îi întind revista şi îi arăt cu degetul la pagina 9: „Motivul călătoriei esenţiale în poezia lui Ion Gheorghe”. Citez: „desculţi cu capetele asudate de pământul de plug/ înfierbântaţi de aburul ce creşte din pielea bătută cu parul, a vitelor de muncă, / s-au aplecat ţărănci peste laptele şi pâinea şi apa copilăriei/ şi le-a căzut sămânţa temerilor pe fundul străchinii de pământ”. Are dreptate, comentatorul buzoian Gheorghe Postelnicu! – zic. Discursul are într-adevăr solemnitatea şi umanismul lui Whitman, nu? Corect! - şi îmi întinde cartea sa, deschisă la pagina 273. Citesc: „focul e totdeauna mai mic decât cartea pe care o arde”. Uluitor, nu-i aşa, că-mi citeşte, totuşi, gândurile: - Te înţeleg, Ilie Mândricel e şi el buzoian, iar cronica sa la cartea avocatului Valeriu Burlacu: „Eu cu cine votez, coane gagaMiţă?”… (pag.14). Ei, plusez eu! - Sincer să fiu, nu ştiu ce „semnal de alarmă”, spune c-a tras „la adresa pericolelor absenteismului electoral, sau tratării cu lejeritate a unei probleme esenţiale a momentului…” autorul cărţii. („Diavolul acesta la fel de liber/ ca şi noi/ scrie şi el cu ce poate/ şi lasă că vin studenţii la urmă/ să analizeze/ gramatica sâmburilor de cireaşă” – (Poem), pag. 314). Îi arăt şi eu, prima pagină a revistei, unde am regăsit-o pe prozatoarea Florentina Loredana Dalian, rugându-se în rime îndrăzneţe „eu/ Dumnezeu” în grădina Ghetsimani. Musafirul de la masă, soarbe din cafeaua lui şi mă priveşte mirat: - Aşa e la voi acum de Paşti, una-două, în prima pagină să-l cântaţi pe Domnul. Nu-i rău! Pe vremea noastră, ehe! : „pe scara tramvaielor/ prinţii spuneau poezii/ o lună regească umplea strălucitul meu geam/ la graniţa-naltă a razelor prinse de tremur/ ce nobilă şansă/ ce mit luminos apăram” – îmi citeşte din (Cel mai tânăr). Discutând, la umbra castanilor, despre eseul lui Dan Elias: „Antologia sonetului românesc” . El: F.M. – n-a scris sonete, o recunoaşte, dar nu înseamnă că nu-i plac."- V.Voiculescu? Ei, da! – cu ale lui „miresme tari de dor,/ plecat peste esenţe, cu tainice şoptiri…! îi trezesc amintiri grele. Îl încântă finalul sonetului: „Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers,/ M-a sărutat pe gură întregul Univers”... Recită cu voce tare. Şi, parcă, „spre-a ridica iubirea la pătrat” – cum spune în alt sonet, Valentin Roşca. Fata de la bar, se apropie şi ne întreabă dacă mai dorim ceva. "– Nu, nimic domnişoară, o asigur eu oprindu-i cu palma deschisă, elanul. „Totul se rezumă la câteva ceasuri de vorbă. Lumea este înlăuntrul nostru. Ea trebuie spusă ca să existe”,  îi arunc chiar vorbele superbe ale lui Dan Elias şi, fata de la bar, dă din umeri, ne lasă în pace. Musafirul meu răsfoieşte de zor „Cartea regilor”. A găsit! Uite, zice: ”La marginea unei poveşti – citeşte/ din cărţile străvechi/ parc-ar dansa/ Bătrânul prinţ soseşte, ia o vrabie/ şi înc- o vrabie şi le aşează/ în cuibarul cugetelor ei cel răvăşit” (Descrierea fetei). Îi atrag atenţia asupra frumuseţii unui poem de la pag.6, intitulat „Femeia dansând”, de Traianus (Traian Vasilcău din Chişinău). „Femeia se dezbrăca sub lună şi dansa/…şi nu ştiam ş ea era veşnicia dansând/ pe nisipul fierbinte – al memoriei mele” . Cugetă o clipă. Apoi recită din poemul său Terţină : „S-a înţeles/ că nu sunt altceva/ decât un om la urma urmei fericit - / trei versuri singure, acestea/ de un secol/ cum trec mereu dintr-un poem în altul/ şi nu îşi află/ locul/ nicăieri”. Revin la pag. 3 şi-i subliniez câteva versuri superbe din pantumele publicate de Ion Roşioru, în revistă, sub "umbrela" de epocă mateiu–carageliană: Trecutul afectiv se pierde „Să şuiere pe deal o coasă/ să urce-un car cu patru boi/ să-ţi văd privirea luminoasă/ să ne-amăgim că suntem doi” (pantum 6) - şi - „ Dar trenul vine-ntotdeauna şi din el nimeni nu coboară/ Mă dumiresc, ajuns pe scara-i, că uşile sunt grele trape/ să nu realizez cum intru în ţara lui imaginară…/ Tristeţea-i conştientizarea, că timpul nu mă mai încape” (pantum 10). "- Bătrâne! – îl aud: „Nu se mai cumpără poezii/ dugheana cu versuri vechi şi-a închis porţile/ anticarul de pe malul fluviului/ a spus ceva greu de-nţeles/ şi-a murit” (Mica publicitate). Nu-l mai ascult. Îmi vine-n minte un alt vers din Florin Mugur, acum când citesc acele Gânduri, aşternute de Vasile Iordache, pe la pag.11: ce sunau aşa: „Se face seară în Grecia ta/ fără zei, fără fulgere/ o briză agită frunzele/ deasupra unei ceşti de cafea neagră…/ cineva cântă-n greceşte/ bolile de inimă ale democraţiei” (Solitudine). Nu-i mai vărs şi lui durerea noastră, acum îl las să-şi soarbă cafeaua şi, eu rămân cu cei 20 de ani, în care tot continuăm „să negăm şi să distrugem orice iniţiativă bolnav de mitomanie şi intoleranţă fără capacitatea de negociere în obţinerea compromisului politic care să conducă la rezolvarea situaţiilor cu care ne confruntăm”, aşa cum conchide şi Vasile Iordache în articol. E timpul să-l înveselesc cu ceva, mai ales, că, printre castani suflă tare, vântul. Strânge al naibii vântul de primăvară. Ca izmenele săltate în baiere sus de genunchi, ale „Bunicul(ui) din partea mamei” – microproza lui Vasile Pană de la pag.10. Citeşte şi musafirul meu şi-mi face discret cu ochiul: "- O zi din viaţa bunicului său, nu al rusului Soljeniţîn, Ivan Denisovici ăla!" Toaca şi clopotul bisericii de alături se aude până la noi, ca-n proza lui Vasile Pană. Lipseşte mucalitul Olele! Dar „lasă că vine americanii! Vinee americanii!” , vorba din final a bunicului („Ne doare inima de atâta râs/ ne paşte congestia/ ne paşte râia caprei şi ne paşte capra/ şi calul şi paştele cailor”) – vine răspunsul poetului din poemul său Spectacol. Răsfoim împreună la pag.12, câteva file de istorie a presei „Drumurile pământului” de Ion Alecu. Totul pare încremenit ca-n povestea cu frumoasa adormită înţepată în fusul de tors. Doar prinţul care să trezească totul la viaţă nu mai vine. Tot aşteptându-l pe Godot, ne e teamă, că vom pune doar „întrebări, întrebări… şi cam atât, despre viaţa satului… semn că în ţara asta, zicând precum nenea Iancu, multe s-au schimbat, dar de modificat nu s-a modificat mai nimic. Tot aici, dăm şi peste microproza Balaurul, semnată de Gheorghe Dobre. Încercăm să descifrăm împreună: după a treia strigare a balaurului „a treia minciună şi ultima”… „a apărut Cortez, coborâtorul din pasărea-oglindă”, aici, intrăm în mit şi, ni se face tot mai frig, în imaginaţia noastră. Ne aducem aminte de balaurul sadovenian auzit la Hanul Ancuţei, mai deunăzi. Liviu Ioan Stoiciu povestea că la Trei Iazuri, venind dinspre Iaşi spre Focşani, a zărit umbra balaurului. „Şi atunci, ce rost mai aveau basmele cu balauri şi zmei, purtători invariabili ai răului?” – se întreabă şi Gheorghe Dobre. Balaurii sunt acum peste tot, ce tuneluri, ce văgăuni în afara oraşului! Priveşte nene, pe străzi duduie de balauri… („E totuşi ditamai balaurul,/ îşi poate permite să aibă ochii/ albaştri ca marea” – mă lămureşte poetul. De altfel „îşi merită soarta, dar de ce nici o şansă/ de ce mereu e mort, mereu mort?/ în basmul acesta cineva trişează”) (Fragmente despre balaur). – Dumneavoastră distinsă domnişoară, vă e cu adevărat/antipatic balaurul?-  se adresează el domnişoarei de la bar. Fata râde şi nu înţelege: „Ei lasă că murim noi, domnişoaro/ ei lasă/ şi-o să vedem noi atunci cine va mai şti să respecte/ demnitatea unei ciuperci otrăvite” (Poem solemn). Şi devenim şi noi solemni. Ne impune cronica domnului profesor Titi Damian, la cartea lui Bucur Chiriac : Jertfă pentru înălţare. Îl citim împreună pe Titi Damian, încercând să ne explice ce sunt lacrimile lui Bucur Chiriac şi suntem de acord: „cărările copilăriei au putrezit sub tivite ploi” cum spune şi poetul, pentru că „într-o noapte/ am auzit greierii/ ungând osiile câmpiei/ cu cântec”. Cum să nu devină, acum, toate: „mirare, iar mirarea se transformă în bijuterii lirice”, după un poem ca cel din "Aşteptare". – Domnule! îl aud pe poet – în poezia bătrânilor din ziua de azi plouă cu soare. Ascultă ce-ţi spun: „Aşa e cum îţi spun. Plouă cu soare/ şi zeii ţopăie dezlănţuiţi/ cu marele cuţit de-argint al ploii/ strâns între dinţi” (Dimineaţa). Ne aplecăm mult, asupra eseului scris între ipoteză-şi-concluzie de Alexandru Bulandra: Iov, Socrate şi Divinitatea „şi aşa l-am aşezat pe Socrate lângă Iov. Doamne – m-am rugat atunci - , cum să-i fac acum să-şi vorbească? … Şi eu să le stau în preajmă, şi să mă minunez de asemenea întâmplare fericită!”. Îmi exprim convingerea că autorul va reuşi şi va fi ceva minunat. Mai ceva ca-n Experimentul Iov. („Hai să tăcem puţin, s-ascultăm/gurile îngerilor hăpăind la vişine-/ la telefon se-aude cel mai bine”) (Poveste). Apoi, dacă-i poveste, atunci, visăm şi noi că strecurăm stele sub uşi, împreună cu poetul Costel Bunoaica: „Asta am fost toată viaţa: un visător greu de strivit/ furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”. – Asta trebuie să facă poetul şi în ziua de azi îl aud pe musafirul meu argumentând, să nu lase timp întunericului să pună „lacăt la uşi” . Altfel, dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acestor poeme, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor peste care s-au tras obloanele. Da, domnule poet; continuă să ne strecori stele sub uşi (şi, Domnul ne cheamă la El, pentru a primi lumina) şi mai lasă-i pe alţii să devină acele privighetori de nisip neomoderniste. („E o primăvară cu fantome. Ţine în stăpânire şapte duhuri de poet/ ridicaţi armele, ţintiţi-l bine/ va trebui să-l omorâţi încet”) – îmi recită din Veche baladă despre prinţ.
– Domnul mai doreşte ceva, aud lângă mine vocea fetei de la bar trezindu-mă din visare. Nu, mulţumesc, e timpul să plec, să-mi iau rămas bun de la… de la… Ciudat! Lângă mine nu mai e nimeni. Sunt singur la masă. Atunci, eu cu cine am tot vorbit… am tot vorbit…am tot vorbit! Dau să achit consumaţia. – S-a plătit întreaga consumaţie, mă avertizează fata râzând. Cum, de către cine? Domnul de adineauri…cel cu pălărie de ţăran. Care domn? Care pălărie? Uite aşa ajunge omul să nu mai înţeleagă nimic. Colonelul Lawrence bunăoară…  Am început deja să le încurc, precum Gavrilescu, din "La ţigănci!  Măcar, el era un om cu noroc. Şi, erau atât de multe... de spus!                            

marți, 16 aprilie 2013

345. Cărţile de pe biroul la care scriu... (Azi: "Zbor cu parapOanta", de Mihai Sălcuţan)



   Lumea pestriţă din parap(o)ante
                                                               Tudor Cicu

Umorul este o armă puternică, dar riscantă; şi, se spune despre epigramistul neîndemânatic, că se poate răni singur. Parafrazându-l pe Nietzsche, am putea spune că cea mai bună armă împotriva unui epigramist este tot un epigramist. Cum nu avem de unde lua acest epigramist, vom folosi tot parap(o)anta autorului de care ne vom ocupa, imediat, pentru a survola această carte de epigrame vesele şi triste, ingenios intitulată: „Zbor cu parapOanta„ de Mihai Sălcuţan, şi apărută la Ed.editgraph, în 2012 (165 pag.). O carte, parcă scrisă sub impactul frazei: Cuget, deci exist, dar numai rezist! Pentru cititorii nefamiliarizaţi cu epigrama, să amintim că ea este o specie a poeziei lirice, de proporţii reduse (un catren) care satirizează elemente negative ale unui caracter omenesc. În special se dezaprobă: lăcomia, ipocrizia şi alcoolismul, dar braţele ei de caracatiţă literară s-au ramificat şi au acoperit şi alte domenii ale imoralităţii umane: necinstea, hoţia, prostia, parvenitismul, minciuna, curvia, nedreptatea, sănătatea, oamenii fără suflet etc… Un confrate buzoian (Girel Barbu) spunea, plastic, că „epigrama este o floare cu trei petale şi un spin”. În altă traducere, putem spune că e acel catren, care, în trei versuri te ocheşte prin luneta unei arme satirizatoare şi cu un al patrulea te împuşcă. Ori (cel de-al patrulea vers), chiar seamănă cu muşcătura unei cobre. Uneori (catrenul) s-a concretizat ca fiind un duel satirico-ironic între taberele adverse. Epigramele din acest volum sunt sortate şi structurate în 10 capitole distincte, pe domenii aparte. Cititorul care va deschide volumul, va face cunoştinţă cu un prim capitol intitulat „Panseul alegătorului” şi va descifra:
 1.) Mai întâi, un ton optimist. (Vom exemplifica, de fiecare dată, când vom realiza o schimbare de registre, cu câte o epigramă edificatoare).  Aici vom cita epigrama: (Viitorul ţării)
      „La icoane, cu tropare,/Mă tot rog cât pentru doi:/Fie viitorul mare…/Dar să-l apucăm şi noi”  
2.) Tonusul amărăciunii şi al reflecţiei amare în „Eterna coadă”:
      „Românii ani de zile au stat/Tot pe la cozi şi-au aşteptat,/Iar acum ca nerozii/Se învârtesc în jurul  
        cozii”.
3.) Aluzia ironică, cu iz de deşertăciune, în: „Frunza, brand de ţară
     „Românii au un brand de ţară/La care poţi găsi temei/Că fie iarnă, fie vară/Să taie frunza la căţei”  
4.) Alteori, epigrama are un rictus amar „al hazului de necaz”, ca în: „Săracă ţară bogată
         „Când pe mulţi i-apucă plânsul/Jaful neputând să-ndure,/Eu nu contenesc cu râsul…/Că nu au
           ce să mai fure”
5.) Când epigrama capătă tonusul satirii-critice, usturătoare, ori rostirea cu sarcasm a descărcărilor acumulate în timp, cititorul e mulţumit sufleteşte, ex: „Cine stinge lumina în Basarabia
      „Vine dinspre ruşi lumina -/de la Răsărit, fireşte -/Iar seara, bat-o vina,/Tot de-acolo se opreşte”
6.)  Alteori, prin alternanţa semnificaţiilor viclene, ajutată şi de alegerea şi rânduirea cuvintelor în frază, se rostuiesc sensuri noi: vezi „Sensuri
       „Vorbind frumos, pe dinafară,/De chiar rămâi privind năuc,/Aleşii zic c-aduc în ţară/deşi-i
          vedem pe mulţi că duc”
Într-un alt capitol, intitulat „O viaţă ni-i cum ni-i ursită”, epigrama e construită şi prin constatări extreme între artă şi efectele sociale ale vieţii, soluţii ce dau o tentă filosofică catrenului, ca în „Sorţi”: „O viaţă ni-i cum i-i ursită/Şi-a lui Brâncuşi fu minunată:/Coloana sa-i nemărginită,/Pe când a noastră-i terminată!”. În această categorie mai putem evidenţia epigramele: „Ţăranul” (p.43); „Contraste” (p.44); „Fiecare cu priceperea lui” (p.47; „Luna de miere” (p.52) etc…
În „Cu iubirea nu-i de şagă”, epigrama e construită şi din antiteze şi contradicţii pentru a reliefa umorul împins spre laturi ironice ca în „Cosi fan tutte”: „Ochii negri ca de smoală/Părul lung până-n pământ,/Mai întâi te bagă-n boală,/Dup-aceea în mormânt”… şi, mai putem aminti, tot aici: „Persoană cu handicap” (p.62), „La dona e mobile” (p.63); „Paradox” (p.65; „Aroganţă” (p.67)
Capitolele se succed, în continuarea celor enumerate, cu dedicaţii: nevestelor, justiţiarului, medicilor, artei şi artiştilor, atmosferei din învăţământ, bătrâneţii (în general), cârciumarilor de tot felul. O lume pestriţă va găsi cititorul în acest spectacol al lumii, dar şi un spectacol epigramatic în totalitate, ca într-un bâlci al deşertăciunilor care se întregeşte din: alegători, guvernanţi, ţărani, hoţi, judecători, popi, negustori, cadre armate, pescari, ciobani, hingheri, cârciumari, beţivi, femei uşoare, bărbaţi infideli, doctori, poliţai, ospătari… unde fiecare îşi găseşte naşul prin talentul şi pana inspirată a lui Mihai Sălcuţan. O carte de week-end, de călătorii, după amiezi întâmpinate în linişte, cu mijloacele terapeutice ale umorului sănătos.    
  
        

luni, 15 aprilie 2013

344. Cărţile de pe biroul la care scriu... (Azi: Cornel Diaconu)

                 
                    1. În imagine: scriitorul buzoian Cornel Diaconu (în pulover cu dungi)  - al doilea din partea dreaptă a imaginii.


Lumea ca „lume” – sub pana scriitorului Cornel Diaconu

  Cornel Diaconu se înfăţişează cititorului cu (a şaptea? a opta? carte apărută) un nou volum de proză scurtă, intitulat „Drumuri spre nicăieri”, ed. Editgraph, 2012 (150 pag.) prin care Lumea ca „lume” a unui sat de munte iese din matca unei „nepăsătoare uitări”, cerându-şi dreptul la ascultare şi spre a fi supusă judecăţii semenilor. Volumul e structurat în două părţi distincte între ele, ca ideatică. În prima parte „Destine îndoielnice”, cele 11 povestiri captează cititorul prin tristeţea şi morala destinelor, a oamenilor simpli, născuţi şi trăitori într-un anumit loc conturat de spaţiu şi timp arhaic, peste care ochii lui Dumnezeu pare a nu fi poposit. În partea a doua „Între Da şi Nu”, lumea satului izbucneşte (înainte şi după revoluţie) într-un „iarmaroc” al umorului, gen haz-de-necaz, o lume văzută prin „lentila” unui mai vechi şi neuitat personaj humuleştean coţcariu, pe de o parte. Pe de altă parte, pana autorului se apleacă în favoarea plăcerii cititorului ca să-l mântuie prin jocurile lui de limbaj, dar să contribuie în stilul participativ la salvarea frumuseţii umane, atât cât i-a mai rămas omului simplu de la ţară, după ce „binefacerile” revoluţiei i-a cam răpit liniştea de dinainte. Dar, ambele părţi ale volumului stau sub cupola unui „hohot-de-râs” – înecat în durere şi amar – o glumă a sorţii care nu iartă nici în primul cap., nici în al doilea capitol. Dacă în prima parte, se poate spune că nu-i de glumă ce i se întâmplă omului simplu, otrăvit cu tot felul de clevetiri şi gânduri negre (vezi: Gluma...), iar ce ni se mărturiseşte în toate aceste povestiri sunt înfrângerile unor destine dintr-un colţ de lume părăsită de Dumnezeu, ei bine, cea de a doua parte stă tot sub semnul unor glume „care mai de care”, pe care oamenii simpli şi le fac între ei, din dorinţa de a uita de grijile şi nevoile apăsătaore ale realităţii în care trăiesc. Să supunem atenţiei cititorului, pe rând:
1.)- Povestirile din partea întâia „Destine îndoielnice”, stă sub semnul ursitelor rele. Întrebându-se „ce forţe nebănuite ne guvernează sufletul, mai presus de înţelepciune şi speranţă?” – autorul încearcă să-şi lămurească (prin povestea fiecărui personaj creionat), cine dictează dincolo de noi, dincolo de nevoia de bine a destinelor noastre, pentru ca (la un moment dat)- binele, să se întoarcă împotrivă, ca un cuţit răsucit în inimă? „Daruri de Crăciun” este povestea lui Codin, cel plecat la război, cândva, şi care, acum, întors acasă, trăieşte drama soldatului care a omorât pe front un ţânc (înrolat de nemţi să câştige războiul cu orice chip). Satul îl ştie de nebun pe nea Codin. Nebun, nea Codin? Nu, nicidecum! Iar ţaţa Anişoara, dragostea lui dinainte de război, e la fel de singură şi tristă ca acest Codin. Dar şi ea, cu păcatele ei. Două destine a căror viaţă s-a frânt prin ironia sorţii. „Singurătate” e tot o poveste despre destine frânte. Ţaţa Marieta trăieşte drama rustică a poveştilor despre „cei întorşi din lumea cealaltă”. Bobe al ei, sub forma unui guguştiuc, se întoarce la casa soţiei şi nu-şi va lua zborul de pe creanga de cireş (drag soţului în timpul vieţii sale) decât în clipa morţii soţiei, venită odată cu tăierea cireşului în preajma sărbătorilor de iarnă şi vremea colindelor. „Cerul ca o aripă frântă” e drama lăuntrică, sfâşietoare a unei mame, căreia, sosirea după o îndelungată vreme, îi prilejuieşte mamei nostalgii mai vechi, dar şi fiului resemnări şi bucurii la fel de vechi. „Poveste nedesluşită” e povestea celor doi fraţi (Mircea şi Ancuţa) rămaşi orfani după moartea părinţilor. Obligat să muncească, când rostul lui era să facă o şcoală, o facultate să ajungă inginer, Mircea devine bărbatul sălbatic, împovărat şi îmbătrânit al familiei, care (neavând experienţa unei vieţi îndelungate) la prima discotecă din sat, sălbăticia din el, singurătatea trăită, lipsa de discernământ, etc., îl aduce în situaţia de a nu judeca corect şi îl omoară – dintr-un pumn – pe pretendentul şi îndrăgostitul (cu adevărat) Dorin, cel ce năzuia la mâna surorii sale. „Jocul hazardului” e o poveste şocantă despre familia unui bătrân, care, după moartea soţiei, îşi creşte singura copilă, pe Corina, ca pe ochii din cap. Toată liniştea pe care şi-a dorit-o bătrânul, urma să fie sortită mormântului în care, voit-a el să-l urmeze pe ginerele „mare cuceritor”, care îi sucise capul Corinei dintr-o ambiţie, iar acum, îi făcea din viaţă, un calvar.  Să redăm câteva fraze despre căsnicia Corinei cu Vlad, care spun totul: „S-a trezit abia după nuntă, când replica lui răutăcioasă a pus-o pe gânduri: Totdeuna obţin ce vreau... Apoi frica, cumplită, i-a distrus şi ultimul strop de speranţă”. Înscenându-şi propria moarte odată cu plănuita moarte a ginerelui, printr-un accident de automobil, condus de infatuatul Vlad, bătrânul îl urma pe ginere pe lumea cealaltă, doar aşa, însă numai aşa, aducând el liniştea şi pacea fetei sale. În „Aromă de portocale” – o poveste tragică despre o fată care-şi ucide pruncul, zdrobindu-i ţeasta capului cu un pietroi -, ultima frază scrisă de autor: „- Ca să nu ajungă ca mine, domnule poliţist. Ca să nu ajungă ca mine...”, scrie istoria acestei povestiri incredibile, dar, care din păcate se petrece şi în zilele noastre. În fine: „Gluma...”, e povestirea emblematică a primei părţi din carte. Se putea, într-o lume, în care cineva îşi doreşte tot binele, să nu-şi vâre şi ispita, coada? Ei, bine! Nu se putea. Tot binele pe care încearcă să şi-l facă tânărul de peste 30 de ani, Fane, i se va întoarce ca un bumerang împotrivă. Fane se căsătoreşte cu mai tânăra Luţa (abia 18 ani împliniţi), îşi ridică o casă, munceşte ca ţapinar la pădure să ducă o viaţă „cu ardoare” lângă nevasta lui. Clevetirile şi vorbele spuse nelalocul lor, în băşcălie (sau în duşmănie, pentru pricopseala lui Fane), îi aduc acestuia astfel de gânduri negre, încât, din gelozie îşi ucide nevasta şi totul se prăbuşeşte spre satisfacţia şi chicotele, înfundate, ale dracilor din iad care-şi văzuseră misiunea îndeplinită.
2.)- Cu „Între <<Da>> şi <<Nu>>”, capitolul al doilea, registrul scrierii devine optimist spre destindere şi, harul de povestitor umoristic al autorului îl poartă pe cititor „de la una la alta”, prin tot felul de discuţii coţcariceşti, cu frazare scurtă, anticipând acţiunea trepidantă, ca în „Ouă stresate” (magistral monologul şugubăţului care întreţine mai tot timpul dialogul), ori „Despre profit, adică...”, din care redăm câteva fraze edificatoare: „Dacă trăia Ceauşescu... Cic-a fost rău... A fost rău, că nu i-a belit pe nenorociţii-ăştia, şi nici n-avea cine să mai iasă pe stradă, ca să-l dea jos, adică. Da’ ei au ieşit la furat, bre, nu că le era lor aminte di revoluţie. Pi, una-i revoluţia şi alta-i debandada... Pă urmă a-nceput ăştia cu feseneul lor, cu mama draculi. Revoluţie!... S-o crează ei...”. Limba utilizată de personajele ce se succed în cele 15 povestiri, e de un arhaism aparte, local, într-o mişcare şi agitaţie „browniană” (cum bine spune Lucian Mănăilescu în postfaţă), dar, o fi una din strategiile hâtrului din povestiri (sub pielea lui Moş Nichifor Coţcariu) de a nu mai lăsa loc interlocutorului timp să bată şi el câmpii, ori semnalul că până şi în ale politichiei căi nerezolvate, nu oricui îi merge brici mintea, ca ţăranului nostru. Cităm din monologul hârşit al unui moşneag de la ţară: „Ei se ceartă, ei să-n-pacă iar noi... tot nelămuriţi rămânem. Altfel cum? Şi criza asta... Poarcă-i prea lungă, dă-o foculi!... Cu ce-i ea lungă, cu ce-o mai lungeşte şi ei... Că la prostii nu-i întrece nimeni. Eu aşa ştiu: că peste tot în lumea asta conduce oameni diştepţi, pricepuţi. La noi tună şi-i adună... Că doar nu i-a rugat nimeni să se cocoaţe-acolo, unde sunt, tu-le mama lor di pungaşi! Nu-i de-ajuns că nu ne-nghite ăi de-afară; ne mai jecmăneşte şi-ai noştri...” (Ouă stresate). Vorba ceea: „Cât ar fi gluma di glumă, uite că tot te ia cu fiori...” (Boroboaţe), şi asta, ca să punctăm trimiterea la glumele de tot hazul la care ne-am referit când puneam şi acest capitol tot pe seama glumei. Apoi, noi ce să mai spunem? Doar că îi vom lăsa şi cititorului, această frumuseţe de anecdotică umoristică, pentru că se va situa, cu siguranţă, într-o armonie tonifiantă cu scriitura lui Cornel Diaconu.