Cronici de identificare

 

Cartea din bibliotecă *

1.       „Drumuri întrerupte” – de Paulina Georgescu 

            Proza cu încărcătură lirică este autentică atunci când sentimentele celui care o scrie sunt autentice și o transmite, în scriere, și personajelor sale. Paradoxal o astfel de proză este și nu este biografie, dar cu siguranță, între coordonatele lirice confesive și „trăirile” ficționale ale unei imaginații bogate, o astfel de proză este retrăire, având amprenta oricărei povești. Scrierile ei sunt narațiuni psihologice, investigații ale unor suflete și explorează vina, frustările și destinul ascuns în viața de cuplu. Nuvela „Drumuri întrerupte” (editura RAFET/2023) este din categoria acelor povești de viață ce ar fi putut face parte din lumea fiecăruia. Nuvela oferă cititorului acel orizont al așteptărilor cerut de elementul estetic al unei narațiuni care se respectă și e gata să ofere o structură narativă de poveste. Eroina nuvelei își amintește, ca dintr-o altă viață trăită, de iubirea ei nebună, cu insistența că „mâine” poate nu-și va mai aminti nimic. Și se confesează, se confesează cu furie, pe întreg cuprinsul nuvelei pentru a nu uita nimic, ce a fost undeva, cândva, în viața ei. Pe ea o cheamă Maria și pe el, Grig. Dar a fost el cu adevărat omul din viața ei? În discuția cu Val, bărbatul din finalul nuvelei, Maria își amintește de butoaiele din Colonia La Butoaie, uneori având impresia că a trăit acolo cu Grig al ei timp de patru luni într-o vară pe vremea pandemiei care i-a alungat din locuința lor de la bloc. Povestind, povestind, crede că se va salva și va afla câte ceva din taina unei vieți paralele. „Este marea ei provocare”. Aflată la răscruce Maria înțelege, că nu e rău, la ananghie, să ceară ajutor norocului, dar nu e de ajuns, mai trebuie să dea și din mâini, adică să se întoarcă la timpurile petrecute alături de Grig, acolo la butoaie, pe plaja de la Năvodari și să afle dacă nu cumva și Grig „vine dintr-un timp paralel”, sau dintr-o altă viață.   

       Aici, în Colonie, la butoaie, Maria trăiește, pendulând prin amintiri, când în trecut, când în prezent. Ea doar în copilărie, când mergea cu văcuța la păscut pe coclauri, era liberă. Și aici, la mare, se simte cu adevărat liberă. În nuvela psihologică „Drumuri întrerupte” accentul cade pe construcția personajului central, Maria. Încercând să ajungem la inconștientul personal care pare a fi o forţă sintetizatoare capabilă să intuiască interrelaţionarea dintre conştient şi inconştient, regula cu care lucrează scriitura de față ne conduce la opusul percepției (după Sartre) că toți indivizii sunt detestabili și nu există cupluri perfecte. Această dominantă a scriiturii reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „viața nu este un loc sigur”, o va urmări pe eroina nuvelei, până la capătul vieții. Talentul autoarei Paulina Georgescu, axat (în narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei Umane, de a pune ideile în pagină (cu alte cuvinte: simțul ei epic), este remarcabil. Plecarea celor doi eroi de la mare, sosirea lor, înapoi, în habitatul inițial, coincide cu terminarea pandemiei planificate (?) și începerea războiului din Ucraina, dar într-o nouă versiune a cuplului în doi. Stilul acestei scrieri este idilic și elegiac în mare parte, frazarea narării e dinadins fracturată și întreruptă, înainte ca misterul să fie atins ori decriptat. Drumurile făcute cu vaca la păscut din trecutul copilei, seara petrecută la bostana unui om al satului natal, escapadele copiilor la scăldat și multe altele (întâlnite în mai vechea scriere „Incursiune printre amintiri”), sunt scrise cu farmecul unei penițe înmuiată în apele sufletului. În timbru pregnant autoreflexiv autoarea aspiră spre o contopire a contrariilor despre oferta destinului și întruneşte toate calităţile unei prozatoare care nu-şi torturează cititorul cu alambicate construcţii literare, are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe.

 

2.      „Întoarcerea la simplu”- de Cosmin Șontică

 

      Ficțiunea, alergând pe urmele realității, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea literatură, fiindcă ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul realității. Am reținut din Biblie, ca bună învățătură, că „iertarea (împreună cu bunătatea) este privilegiul celor puternici”. Ori, cum aflăm din narațiunea Întoarcerea la simplu de Cosmin Șontică (ed. Editgraph/2023), viața trebuie trăită înainte de a o scrie, fiindcă „viața unui om poate avea și umbre, și lumini”, așa cum ne spune în epilogul nuvelei sale.

      Doctorul din nuvela lui Cosmin Șontică, cel care îl însoțește în călătorie prin tărâmul dintre viață și moarte pe eroul nuvelei Întoarcerea la simplu, prin felul lui de a liniști oamenii, de a-i sfătui, este un exemplu al Omului care iartă. Nuvela lui Cosmin Șontică ne duce cu gândul la pilda lui Iisus de pe munte (găsită în romanul Frații Karamazov al lui Dostoievski), acea lecție dată ucenicilor însoțitori în fața stăpânului care-și bătea vita de povară, fără a gândi că Marea Judecată îl va aștepta și pe el cândva. Nuvela e chiar experiența unui pacient aflat între viață și moarte plecat într-o călătorie imaginară din care are să se descopere cu adevărat. Eroul ei, Ștefan Simionescu, e un om care își face singur norocul în viață, sau cel puțin așa credea el până își începe odiseea vieții, cu o hemoragie nazală, în timp ce se afla la volanul mașinii, alergând după cele necesare unui trai care să-i schimbe viața. Totul a început într-o zi de august, când „puteai sparge un ou pe capota mașinii” pentru a-l găsi prăjit gata. Din această întâmplare se trezește că e dus cu ambulanța la spital și aici pare a nu înțelege îngrijorarea de pe fața soției care îl vizitează. Aici în spital, în câteva momente, viața lui Ștefan „virase pe o stradă cu sens unic”: având ca finalitate decizia celor din spital de a fi, urgent, operat. Prins de spaima cu care vine năprasnica veste a operației, memoria eroului îi reține doar o plimbare la aer curat, în afara spitalului, apoi pe un bulevard, însoțit de doctorul misterios apărut instantaneu la căpătâiul său. Pe acest drum are loc o serie de întâmplări ciudate, multe în contradicție cu ceea ce știa el despre viață. În subconștient i se perindă întrebări multiple la care caută un răspuns: „e drept ce ni se întâmplă?”, „cine a spus că viața e dreaptă?”, „întotdeauna poate fi mai rău?” Cheia nuvelei Întoarcerea la simplu ne este dată chiar de doctorul misterios, însoțitorul eroului nostru din acea călătorie, care îi spune lui Ștefan că doar atunci când vom arunca de pe noi acele poveri a tot ceea ce am strâns într-o viață, în goana după găsirea fericirii (responsabilități, prejudecăți, nevoi, complicații, compromisuri etc), dându-le jos pentru a scăpa de ele, ne întoarcem la viața simplă, adică la viața normală. Tehnica povestirii în povestire pentru cititor este o adresare explicită a prozatorului în scopul atragerii lui în poveste. Cele două planuri îmbinate: real şi ficțiune, dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind desăvârşirea unui mesaj cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de o spaimă mai vastă ca amurgul cioranian (pe de altă parte), înseamnă că proza și-a atins scopul.

       În nuvela de față autorul ne duce prin păduri virgine și halucinante, câmpuri cu flori luminoase, sate sărăcăcioase despărțite de garduri înalte de locurile în care cei bogați se lăfăiesc în de toate, prin gări unde au loc despărțirile și cele mai frumoase jurăminte de iubire, pe străzi străbătute de durerea unui cortegiu funerar..., toate acestea cu un singur scop: pentru a primi lecția prețuirii celor de lângă noi, cât timp mai sunt în viață. Nuvela pare a fi scrisă pentru „zăbava” celor plecați în călătorii scurte, de week-end, decurge cursiv, limbajul e nepretenţios şi înţelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira graţia scrierii buzoianului Cosmin Șontică.

 

* Apărute în revista LITERADURA/ nr. 30 decembrie, 2023

Antologia „Crăciunul cel bun”/2023

 

E vremea ... colindelor și a bucuriei de Crăciun

             (cuvânt înainte la Antologie)

 

      Odată cu luna decembrie și apariția primilor fulgi de zăpadă, pe aici prin părțile noastre de țară (cum ar spune cronicarul vremurilor de demult), așa cum sunt rânduite pe această lume mai toate, lumea creștină se pregătește de întâmpinarea Crăciunului. Și încep, prin satele noastre, copiii a umbla cu hăitul pe la casele gospodarilor, mari și mici trăgând trăistuțele prin troiene, dacă va fi să ningă, ori doar prin noroaiele ulițelor, de va fi să plouă, pe când alții se vor cuibări la gura sobei lângă bunici și părinți pentru a asculta minunății de povești, care cum s-ar părea tocmai acum de Crăciun își deschid și baierele sacilor și poveștile de tot felul. Și acum, iată-ne și pe noi cronicarii, strânși lângă aceste pagini, așternute aici din toate bucuriile lor (că o lume frumoasă și întreagă le este copilăria), în texte cu sufletul acelor trăiri evocate, fiecare, după puterile lor, fiindcă are ceva frumos ca cerul, veșnic ca albastrul lui, cântarea copiilor de pretutindeni care ne fac să tresărim când auzim pe la ferestrele caselor, urarea: „Sculați, sculați, boieri mari!” Și pe bună dreptate că aveau părinții noștri a numi Crăciunul o sărbătoare a copiilor, căci mai ales al copiilor era Crăciunul, și cum venea, pe gloată, ori prin troiene, porneau în cete pe la case. Și acum, ajunși maturi, ne mai întoarcem cu gândul la felul în care li se ura cândva, celor „boieri” un grâu în pai ca trestia, în spic ca vrabia, pentru ca vreun uncheaș ori o mătușă să deschidă ușa și să ne strecoare în trăistuțe câte o nucă, un măr, un covrig sau niște colaci cât roata morii. O singură noapte, câte povești nu aducea! Din păcate, se uită ele, cu vremea, colindele. Dar poveștile despre noaptea de Crăciun merg mai departe odată cu copiii noștri și în ziua de azi, căci minunea minunilor tot Crăciunul rămâne. Pentru acești copii, care o dată pe an se întrec să scormone cu propria gândire imaginarul acestor povești de Crăciun, a rămâne doar „niște scormonitori printre cuvinte, ori doctori de suflete” – cum ne place a-i numi -, fără a pipăi cu sufletul și inima tot ce-i mistuie în interior, e ca și cum ai privi cu uimire stelele, neînțelegând cine a făcut atâta cale să le aprindă. Pornind de la încercarea de a înțelege și de a interpreta „povestea acestei zile”, fiecare dintre participanții din această antologie Crăciunul cel bun, interpretând în felul său sensul și dimensiunea etică a narațiunii lor, (mici texte prozaice/sau poezii, cum se vede), și-au adus după puterea și forța imaginației clipa acelui concret surprins pe viu, riscând « prozaizarea » şi un mic artificiu de diminuare a lirismului pe care ni-l dă textul eseistic. Căci, cu mult înainte de apariția tiparului, scrisul a fost tărâmul de vis unde mai toți (omul care scrie, omul care citește) ne retragem în tăcere pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, a unei lumi invocate în narațiuni despre viață și destin, până la granițele de trecere și acceptare a unui drum lung de truditor al scrisului. Și asta, fiindcă mulți vor încerca, mulți se vor pierde, iar cei care vor izbândi, a lor va fi veșnicia de a rămâne înscriși într-o carte care să fie citită și peste mulți ani. Iar vocaţia de a îmbina epicul şi liricul (atât de intuitiv şi natural într-o narațiune sau poezie) nu poate să fie decât o vocaţie îngerească, care nu vine la comandă. Să-l credem doar pe poet, cel care (ca soldatul) nu are viață personală, cum zicea Nichita. Ori că scrisul, în cazul domniilor lor, autorii antologați (cum spunea Panait Istrati: că „pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul”), a venit de la sine, sau e doar mâna destinului? Și nu există decât un singur răspuns cert: la masa de scris nu te învață nimeni cum să scrii, nici nu scrie altul în locul tău, iar drumul pe care ai pornit ca scriitor începe cu mult înainte de a începe să scrii.

      Cu această nouă antologie a etapei a II-a/2023, a concursului „Nașterea Domnului, prilej de bucurie sfântă”, cam toți cei înscriși în această carte se plasează într-o stare de confort spiritual specific textului basmic și poeziei admirative/imnice, adică sunt din acei autori care vin în fața cititorului pentru a le împărtăşi din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea” ca o torță a tuturor cuvintelor ce transmit imaginație într-un text. Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri, cu forța imaginației creatoare, atât cât o au, câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit azi foarte aluncoasă panta de a prelua copy-paste modelele unor căi bătătorite de alții, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, ci văd mai degrabă modele în „scriitorii” de pe Facebook ori „influencerii” care cultivă o lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Pentru unii internetul nu constituie doar un loc social pentru creativitate, ci un mare pericol care îi paște și în care societatea îi împinge pe copii fără ca ei să și știe să se păzească de pericolele pe care acesta le generează. Mulți însă au înțeles că doar povestea și lumea minunată, pe care o cuprinde cu imaginația lor, este calea spre mântuirea sufletului... și au pornit deja la drum pentru a-și realiza visul. Nu asta făcea și „fetița cu chibrituri” din povestea lui Andersen, atunci când dădea flacără fiecărui băț de chibrit? Când scrii o povestire într-un text, cât mai micuț, te gândești să dai viață statuii încremenite, ca Pygmalion, Galateei. Şi copilul își lasă amprenta în povestea sa, cu bunicii şi amicii cu care şi-a petrecut, acolo, în locurile natale, copilăria. Și nu ai cum să nu-ți pui întrebarea: oare de ce sunt poveștile copilăriei nemuritoare? Nu mai aștepți răspunsul și scrii. O poveste din viața ta... pentru a rămâne în clepsidra timpului: precum Cireș Ema Nicoleta din „Bătrânul ursuz” într-o povestire cu haz și ceva spaime, ori Bălan Rebeca- Teodora din „Poveste de Crăciun”; apoi Dumitru Karla Marina cu „Copiii care voiau să-l vadă pe moș Crăciun”; Ilie Ioana cu „Dorință de Crăciun” sau Manea Anisia Maria cu „Dar de Crăciun”. În cazul altora se vede că Dumnezeu a semănat pretutindenea suferinţe – cum scria I. Peltz că „oamenii săraci n-au niciodată dreptate”. E și în cazul schițelor celor doi: Sava Raisa Andreea din „Mulțumim că suntem, din dragoste mântuiți” și Sterie Diana Maria cu schița „Un cozonac iertat de Domnul”. Alți mici autori, precum spiridușii din poveste, parcă îi zărim cu năsucurile lipite de fereastra imaginației, visând cum la prima ninsoare vor ridica din nou un om de zăpadă, pe care-l vor transforma în Moș Crăciun ce are să se ridice până la stele cu sania lui, odată cu visele lor, de unde să ridice o mână peste planeta noastră și să facă minuni. Iată cam ce îl roagă pe Moș Crăciun, într-o scrisoare neobișnuită, unul dintre autori, adresată direct de Alexandra Gheorghe. Cităm: „Ți-am scris această scrisoare, o scrisoare-ecou ce îmi doresc să îți dea forța de a face, pentru noi, mulți ani de acum încolo MIRACOLE. Te aștept cu nerăbdare și îmi doresc ca și anul acesta să reușești ceea ce pentru noi toți pare imposibil – adică să aduci lumină în casele noastre și promit ca în ceas de seară să te salut de la fereastra mea, privind spre cer – spre cerul care cerne miracole.” (din „Miracolul zilei de Crăciun”). Tot o scrisoare emoționantă scrie Roșca Mara-Maria cu a sa „Scrisoare către Moș Crăciun”. Și a venit rândul să amintim de povestirile în care se petrec și altfel de minuni (multe dintre ele scoțând la lumină bunătatea, iubirea și multe sentimente umane). Și mai amintim aici, doar unele texte ale unora dintre ei: Ioniță Ana Maria cu „O minune de Crăciun”; Ghinea Iulia Maria cu „Miracol de Crăciun”; Matei Larisa Florentina cu „Un Crăciun diferit”; Cojocaru Ioana cu povestirea aproape romanescă „Crăciun cu dorul fulgilor de nea”; Gheorghiu Bianca-Maria cu schița „Orice copil merită un cadou” și Denisa-Elena Cristian cu o proză intitulată „Minunile Domnului” despre un fapt chiar emoționant. Peste alți autori antologați aici, trenul tristeţii trece peste scrierile lor de parcă nimic nu mai face parte din noi, oamenii. Deși triste, peste aceste întâmplări un fluviu de bunătate curge în continuare (prin texte) – care e, pesemne, și viaţa lor. Totul tremură în univers iar poveştile cu final fericit vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama semenilor noştri, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum ne avertiza marele dramaturg Will. Și vom aminti aici pe Nițu Ioana-Violeta cu schița „Ileana”; pe Vasile Ayanna cu „Laura, miracolul de Crăciun”; Tudor Andrei_Mario cu schița „Tablou de Crăciun”; Sarivan Anisia-Ștefania cu „Un Crăciun fără cadouri?” și Dobre Bianca Maria cu schița bine scrisă „Amnezie de Crăciun”.

      Trecem acum și către poezia micuților autori din această antologie. Azi, tot mai mult, poezia a devenit o himeră care ia pentru fiecare autor un alt chip. Cum s-a ajuns până aici, la a face aproximări mai mult sau mai puțin reușite ale ideii abstracte de poezie, enigma stă doar în volumul imens de poezie (antică, veche, clasică, modernă) care trebuie citită, căci la urma urmelor suntem cam ce am citit de-o viață. Dar fără o poezie emoțională, care să și ascundă o mică poveste, un tâlc, o parabolă, publicul nu va veni către poet și poezia lui. „Poezia nu se vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe sine, înăuntrul ei” - scria Doina Ioanid - într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi întristează și pe poeți. Când scriu poezie, mai toți copiii visează că odată cu prima zăpadă, în timp ce Moșul își aleargă renii printre nămeți, bucuria lor trebuie să fie o portavoce a momentului întâmpinat cu drag: Crăciunul. Acum aș fi stat de vorbă cu tine, cititorule, imaginându-ne că ne-am dat întâlnire cu poezia lor pe podul de aur al cuvintelor și tu trebuie să știi că în timp ce le citeam versurile, sufletul îmi sta pe o creangă de sorcovă ninsă și-n frigul acela un leagăn îmi era imaginația micuților versificatori. Să amintim câțiva dintre ei: pe Vlasie Victor cu poezia „Iarna”; pe Gheorlan Tudor Mihail cu „De Crăciun”; Stoica Florin cu poezia „Crăciunul”; Sandu Bianca Alexia Maria cu poezia „Ajunul de Crăciun” sau Rădulescu Alexandru-Ionuț cu poezia gingașă intitulată „Îngerul Crăciunului”.

       Mulți au înțeles bine că li s-a cerut o scriere concentrată cu mesaj puternic, ceva scurt, la obiect, un vis ori o idee, sau un text scurt cu impact emoțional cât o privire asupra lumii printr-un monoclu și mai ales, trăirile lor, sufletul lor depus pe coala de la masa de scris a fost și scopul acestui concurs. Să le urăm să urce „bolovanul” poveștilor cât mai sus, așa cum zeii Olimpului l-au ales pe Sisif să facă această trudnică îndeletnicire.

 

                                                         Tudor Cicu

                                          

 

 

în bezna acelor zile

 

în bezna acelor zile

 

departe din lumea în care plecasem cu o țintă

într-o zi mi-ai ghicit în palmă,

ca să te aud

îți căutam buzele ca-ntr-un tablou de... da Vinci.

multe linii se găseau atunci într-o mare încurcătură

ca și cum Carul Mare pornise de unul singur

să urnească cerul peste noi

sub ploaia care ne făcuse atât de visători.

și când în sfârșit s-au aliniat planetele,

atât de mult mi-a fost dor să te țin în brațe

să cred că doar tu erai cea care mă căutase

și vorbise cu luna.

atât am reținut din gândurile tale,

atât de îndelung răscolite cu sufletul;

cineva, știu, sprijină și umbra noastră

după o ploaie ca asta

și mi-am zis că ar trebui să urmeze zile,

că și în partea aia de lume

m-a căutat cineva,

dar n-am fost acolo.

degeaba a trecut atâta timp

nimeni n-a mai deschis o vorbă

că doar eu sunt cel care încă mai speră

să tragă Carul Mare

pe o ploaie ca asta până la venirea ta;

... acolo unde închipuirile

mai urlă ca lupii în bezna acelor zile.

Cartea de poezie buzoiană (azi: Valeria Manta Tăicuțu)

 

Poetul revoltat va sfârși ca „pasărea spin”, doar cântând. *

 

 

      Poezia discurs, cu încărcătură lirică, este autentică atunci când sentimentele celui care o scrie sunt autentice și o transmite în scriere. „Poetul... un evocator (spunea Anatol France). Dacă îl înțelegem suntem la fel de poeți ca el”. Între coordonatele lirice confesive și „trăirile” ficționale ale unei imaginații bogate arătate de cel-care-scrie, cu elemente de biografie da data asta implicită, un astfel de discurs poetic este retrăire, fiindcă locul din care începe orice trimitere la viața reală, având amprenta prozopoemului care explorează vina, frustările și destinul ascuns în trăirile unui poet, te conduc la ideea că detaliile epice sunt menite să reproducă realitatea, pe de o parte, dar și de a o transfigura, de a-i oferi semnificații nebănuite, pe de altă parte. Cititorul care îi va citi cartea de versuri „Pântecul fierbinte al urii” (apărută la Editura Editgraph, 2023), a poetei Valeria Manta Tăicuțu, va găsi acolo o poezie aflată mereu în elansare, îi va prilejui un festin emisiv în care imaginația deosebită a poetei este esențială, deoarece ea vine acum cu acea amprentă menită să suplinească unele goluri pe care le reprezintă, în mulțimea de idei, memoria. Primul ciclu al cărții, intitulat „subteranul perfect” are foarte mult din inventivitatea imagistică a poeziei postmoderniste, iar a o mai aşeza şi în forma discursului prozopoematic presupune o experienţă îndelungată într-ale poeziei. Ciclul  la care facem referire poate fi decriptat asemenea unui tablou iluzoriu al unor „decepții-revoltate” pentru poeta împinsă fără voie în lupta cu morile de vânt din orașul care „mai mult tace, așteaptă și el o minune”. Unele secvențe din îndepărtata adolescență par mai degrabă obsedante și, dintr-un orizont tot mai îndepărtat, ele devin acum mărturia directă a unui suflet aflat în căutarea propriei condiții de poet ce are ceva să transmită confraților care pescuiesc în apă tulbure, în contextul eufoniei textuale și semantice. Prea mulți urcă pe podiumul unde trebuie să troneze doar adevărata poezie, iar acești „pescari de apă tulbure”, se întrec în cântări aberante, cerând „nedilematic demitificarea poetului, ca reacționar” – cum spunea Magda Ursache într-un eseu-pamflet. Într-o țară unde peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an, dar nici nu se prea omoară cu cititul, poetul și scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. „Uneori cade cerul pe mine”, ne mărturisește Valeria Manta Tăicuțu, dar încă ar mai fi o speranță, zice poeta, pentru „că pământul n-a luat-o razna (ca noi toți),/că nu se duce învârtindu-se în neant,/că mai există, cum cred proștii,/speranță” (căderi). În marea brambureală în care s-a scufundat cultura, azi sunt premiate cărți care au în spate manevre dubioase, sforării, telefoane, intrigi de culise, iar „Dumnezeu face și El ce poate ,,intră în inimă în ochi scoate gloanțele de-acolo face curat pentru ziua de mâine/întotdeauna vine o zi de mâine” (somn cu vise rele). Acest prim ciclu „subteranul perfect”, pare descrierea unei societăți în care am ajuns târâți cu forța, cu voie și fără voie de la Domnul, al cărui plan pe care îl are cu noi toți, iată, ne scapă deocamdată. Dar cum singurul arbitru între poet şi lume este Dumnezeu, dacă Dumnezeu chiar există, îl va salva. Iar dacă El nu există (și nu ne-am dori să postăm în figura unui Ivan Karamazov resemnat), atunci nu ne rămâne decât să „cumpărăm vorbe duioase, înșirate sub formă de poeme neapărat religioase, poate psalmi, poate ode, sigur rugăciuni, Cel de Sus să facă bine să dea, dacă nu El, cine, guvernul parlamentul haita de lupi de la marginea satului, urșii gunoieri care rostogolesc tomberoane și beau sucuri la pet printre gratargii de weekend,/cine să dea, tata mare?” (comerț cu apă de ploaie). Se pare că am ajuns să ne rugăm la Dumnezeu să ne îngăduie pe acest „pământ de cumpănă” numai cât putem citi și scrie, chiar și în această țară ce tinde spre un deșert unde nimic nu răsare, sau un tărâm siberian înghețat: „ce Paște frumos am avut, ce ploaie l-a scăldat, s-au revărsat peste el toate lacrimile bolnavilor, ale copiilor orfani, ale bătrânilor, ale săracilor/e plină țara și pline sunt și bisericile de ei/doar lor li se mai arată lumina din lumină/lumina durerii cea lină” (din aceeași poezie de mai sus). E trist, nu? Trăim aceste „tristeți legitime” în care șansa ta ca poet (ne sugerează autoarea), e să suferi și să mergi mai departe. Dar, pornind încă înainte de a scrie pe acest drum unde soarta ne-a împins la singurătate către masa de scris, noi ne-am ales drumul, nu-i așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe”, spune o zicală din popor. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Dar unde ne sunt poeții?, ne întrebăm odată cu poeta Valeria Manta Tăicuțu. Unde sunt ei în orașul acesta care „mai mult tace” și așteaptă și el, odată cu noi, o minune? Să auzim: „...ce-o fi și cu orașul ăsta, e tata contrariilor, îți zici, tot mai rătăcită pe străzile lui care dau una într-alta și împreună în nimic și nicăieri” (rătăcire). Păi, compun și ei „ode lăbărțate, poeme borțoase, care nasc pui niciodată vii, dar asta nu conteză în viață și poezie” (cercuri lepădate de vânt). Cum merg lucrurile, progresiștii ne croiesc drumul spre acea lume imaginată de Aldous Huxley, lipsită de religie, de familie, de cultură, de orice. Și „ce poezie-naltă să scrii când freacă menta/prin patrie atâția tâmpiți și tehnocrați/cu toții din buricul satanei emanați/și puși pe legi și taxe enorme sub dementa/lozincă a nevoii de-a fi în rând cu lumea” (sonet 1).

       Un al doilea ciclu „rudele nimicului”, în care ni se confesează cu ironie pamfletară, scris cu mai multă dragoste și purificare îngerească, are o vădită trimitere în spațiile sacre ale sfințeniei cuvântului înălțător la templul rugăciunii, deși revolta și răzvrătirea poetei, ca o declarație de ură, este evidentă: „mă mir că n-am dat colțul, că n-am murit de greață/în lumea fără noimă, în care poezia/nimic nu mai înseamnă, e rece și semeață/și inutil, în clocot când dau și le fac față,/dar scârbă celor care ne irosesc hârtia,/mă pierd pe sub gunoiul urcat la suprafață” (sonet 4). Tot mai mult se aude că în ziua de zi nu se mai citește poezie, ori dacă se citește, totuși, e prea puțin. „Cine ne mai citește?” – se întreabă și poeta. „E peste tot un zuruit de nuci găunoase căzute pe asfalt, pe bucățile de beton sub care iarba așteaptă să treacă vremea asta și să vină alta/cuvintele fără miez provoacă boli grave, secetă, dezastre naturale câteodată un tsunami, mânuitorii lor se ciocnesc între ei, își ciocnesc orgoliile...” (pe întuneric). Pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Unii dintre cei care scriu poezie par a nu cunoaște mesajul acestei povești: „nu-i vreme de scris, e vreme de murit, prea mulți trag cu pușca în cuvinte, dau tunuri, țepe, lovituri sub centură și pământul rabdă” (din aceeași poezie de mai sus un pic, dar vezi și sonet 5). Autoarea consonează și cu structura narativă a unui discurs poetic împachetat în tristeți fine și punctează câte ceva din mesajul „omului revoltat”. Dar despre fericirea încoronării poeziei cu acest décor/peisaj elansat cu delicatețea și inefabilul ființei umane, mai mereu se află sub intenția acelui sacrificiu edenic (din care „oamenii lipsesc”), și nu poate să pună stavilă urii: „de ce mă lași, Iisuse, în patul de cenușă/și mă obligi să zgârii cu ochii și cu moartea/asfaltul care șade lipit ca o căpușă/de trupul meu cerându-și cu lăcomie partea?/m-ai părăsit în zarva acestei haite crude/pornită să înșele, să mintă și să fure/să toarne în zănatic ison de paparude/blesteme cât nu poate credința să îndure/.../nu pun opreliști urii ce crește și se zbate/precum ivan turbincă în procopsit guleaiul/cu moartea păcălită și popii dând din coate” (febra nimicului). Luându-l ca arbitru numai pe Dumnezeu la masa de scris, poeta își ridică „ochii și glasul” spre acesta, precum o făcuse și Solomon în cântarea cântărilor, punându-l ca pe o pecete pe inimă.

       Cât despre orașul său, unde doar se poate visa „alei cu pavele pentru plimbări romantice” pe faleză, poeta (înțelegem), nu prea are cu cine vorbi, n-ai unde fugi din acest peisaj în suferință, unde doar „vântul de noapte te poate speria, te orbește, te face să scrii despre lucruri dubioase”. Dar orașul nu-l vede pe poet și în timp ce „e tot mai frig, fereastra se umple de litere,/semn de iarnă prelungită/limbajul codificat al fulgilor de nea se întâlnește cu vaietul/petalelor smulse din cireș, cu sughițul câtorva crenguțe de caprifoi și cu trilul stins al unei mierle rătăcite/va fi prăpăd, suspină niște cuvinte poetice/...și /nu-i poet care să nu jelească mierla din neagra pădure/a lui Trakl, simbolul ei de moarte și frig” (va fi prăpăd).

     Senzitiv-imaginativă, văzută printr-un tunel al memoriei, care nu-i decât un tărâm de „ruine psihologice (după Freud), poezia Valeriei Manta Tăicuțu anunță neîndoielnic o schimbare în sensul găsirii timbrului propriu, ceea ce în planul expresiei poetice conturează un univers personal pe spirala devenirii și a unei gândiri poetice mature, de a-i oferi și poeziei multiple semnificații prin cultivarea intuiției și a revelației.

 

* Cronica va fi publicată în revista URMUZ/ nr. 11-12 

                    

                                                               Tudor Cicu

 

Cartea șoaptelor - un roman de Varujan Vosganian

 

„Cartea șoaptelor”... sau cronica de familie a unui popor trecut prin genocid *

     „Lumea de azi nu seamănă cu cea de ieri și nici cea de mâine cu cea de azi, căci lumea e din ce în ce mai grăbită”, scria Vorajan Vosganian într-un articol publicat în România Literară. Dar a surprinde, totuși, lumea de dinaintea ta, din timpul tău – și a o arăta așa cum e într-o carte,  multora dintre noi ni se pare un act temerar a unui vrăjitor amânat cum este scriitorul. Căci a descrie viața unei lumi, așa cum a fost, trebuie să o fi trăit pe a ta, deopotrivă, în tragismul și frumusețea ei, incluzându-i aici atât cerul, infernul, ființa umană și adâncimea sufletului ei cu tot haosul în care e împinsă să-și ducă acea ființă viața, încât și cititorul să poată spună că, da „cartea e și ea o lume”. Sau ca să-l răstălmăcim pe J.L.Borges, care spunea că „cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea”, atunci, cu siguranță scriitorul ascunde o lume în cărțile sale. Mai spunea Vorajan Vosganian în acel articol din RL, că omul are puterea de a uita, dar se cuvine, din când în când „să ne lăsăm purtați de sindromul retrăirii”; iar aceasta e menirea scriitorului, să aștearnă cuvintele „poveștilor trăite”, fiindcă odată scrise, ele nu se mai pierd, ci se adună laolaltă într-o frescă literară de mari dimensiuni care va dăinui și peste veacuri. Iar cuvântul, după cel De-al Doilea Război Mondial, devenise cel mai mare ucigaș care se lăsase într-un alt război peste Europa. Cum în istorie fotografia are valoarea documentului, în „Cartea șoaptelor”/ed. Polirom 2012 – ediția II-a – de Varujan Vosganian, desemnată în 2009 „cartea anului„ de RL și în 2015 „cartea-simbol pentru condamnarea crimei de genocid”, fotografiile țin adesea locul oamenilor vii care își spun povestea, așa cum a văzut-o fiecare dintre eroii acestei cărți. Cartea șoaptelor este cronica de familie a bunicului Garabet Vosganian dinspre tată și a bunicului Sertrak Melichian după mamă, așa cum o țes ei din amintiri și fotografii copilului Varujan, care stă la pândă, trage cu urechea și memorează fiecare amintire a lor cât și a tot felul de personaje anonime și colective, dar toate, cum spune autorul, „au purtat pecetea secolului XX”. Privite în acest fel, viețile bunicilor lui Varujan Vosganian sunt „un fel de cronică a lucrurilor neașteptate”. În același timp este un imn al suferințelor îndurate de poporul armean în perioada masacrelor din anii 1894-1895 și continuate cu suferințele îndurate în convoaiele de surghiuniți în Cercurile Morții și genocidul poporului armean ca urmare a deportărilor forțate din anii 1915-1916 și chiar mult după aceea. Convoaie mari pornite din frumoasele ținuturi ale Anatoliei către deșertul Deir-ez-Zor din Mesopotamia. Că din cei aproape un milion și jumătate de armeni deportați, doar zece la sută au ajuns la capătul deșertului în Mesopotamia. În familia sa, cât și-n multe alte familii, spune autorul, mulți s-au căutat unii pe alții, uneori s-au regăsit la mii de km. depărtare (Buenos Aires din Argentina, sau America), ori aici în România (Craiova, Focșani, Constanța, București etc), așa cum sute de mii de familii au avut de căutat pe câte cineva.

    „În copilăria mea am trăit într-o lume a șoaptelor”, notează în carte autorul. Memoria copilului reține o realitate, ficțiunea scriitorului redă o latură verosimilă a realității reconstruite pe baza unei documentări fantastice dacă refacem cu ochii de azi Lumea de atunci, când s-au desfășurat evenimentele, știind că fiecare om trăiește „într-o margine” a lui, cu viziunea lui despre lumea reală, iar singurul lucru pe care toți îl au în comun sunt poveștile din acel veac. Și odată cu apariția acestei fresce de mari dimensiuni numită Cartea șoaptelor, profeția lui Flaubert care spunea că „romanul își așteaptă Homerul său”, iată că prin acest autor prolific, având pe cei doi bunici (dinspre tată și mamă), supraviețuitori ai acelui veac nebun, profeția s-a împlinit.  

    Cititorul parcurge ca în Vechiul Testament, alături de poveștile celor doi bunici, poveștile ingenios elaborate ale lui Micael Noradunghian, Harutiun Khantirian, Arșag Savagian clopotarul, Harutiun Fringhian regele zahărului, Dicran Bedrosian cu pățania lui la sosirea bolșevicilor, Onik Tokatlian căpitanul de vas, Minas orbul, Sahag Șeitanian eroul groaznicei deportări spre Deir-ez-Zor, Virginica Papazian, Simon Șeitanian cel cu drama repatrierii, Mesia Hacerian securistul fără scrupule, Misak Torlakian cel cu căluții de lemn din operațiunea Nemesis, Mantu țiganul (șeful orchestrei de trompete, fligoarne și tromboane), Mitică nebunul tăietor de lemne și mulți alții. În Cartea Șoaptelor se mai povestește despre ziua în care s-au ars cărțile (periculoase pentru regimul pe model stalinist înființat la noi, întrucât „cărțile sucesc mințile și nasc dușmani ai poporului”, nu?), despre cruciada femeilor martirizate, ori despre progromul țărănimii la colectivizarea forțată, când tancurile și mitralierele aduse de tânărul Ceaușescu au tras fără milă în oamenii care refuzau, pașnic, colectivizarea, iar cu obuzul au „ucis” până și clopotul bisericii. Scrise parcă fără milă pentru ochii cititorului e scena omorârii și filmării de către legionari a lui Nicolae Iorga în pădurea de la Strejnicu, ca și scenele perhezițiilor de noapte ale noilor stăpâni instaurați odată cu sosirea tancurilor sovietice, când în miez de noapte armenii (așa zis „bogătașii dușmani ai poporului”) erau scoși din case și percheziționați la „piele” ca să scoată aurul ascuns, apoi violurile și bețiile din desele escapade ale soldaților ruși „eliberatori”. Rămân și în memoria cititorului dramele celor deportați în Siberia dintre repatriații în Armenia și din scrisorile lor, la adunările armenilor în cavoul lui Seferian din cimitir se decriptează numele acelui Staipelochian născocit de repatriați, ca avertisment la acțiunea de repatriere. Tot în cavoul lui Seferian cel emigrat la vreme în Argentina, se vorbește în șoapte acolo unde se discută despre abdicarea regelui, de alungarea episcopului armean și a mamei sale din Episcopia de la București, despre revoluția ungară și moartea lui Kenedi, ori se ascultă la „telefunken” radio Europa Liberă pentru aflarea știrilor înterzise în țară.

     Ficțiunea, spunea Vorajan Vosganian, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea literatură, fiindcă ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul realității. Am reținut din biblie, ca învățătură, că „iertarea este privilegiul celor puternici”. Bunicul Garabet prin felul lui de a liniști oamenii, de a-i sfătui și lumina, încât să discearnă binele de rău, este un exemplu al Omului care iartă și ne duce cu gândul la întâmplarea lui Iisus pe munte, în fața stăpânului care-și bătea vita de povară că nu se mai ridica de jos, atunci când îi spune: „Și dă dovadă de bunătate în viață, ca să ai iertarea dincolo”. Prin poveștile fiecărui personaj din această carte, strânse într-o cronică mult mai mare, aducând mica istorie a fiecăruia pe scena acelui veac nebun, autorul a scos pe fundal marea istorie a tragediei unui popor de pe planeta aceasta. Pot spune că e și un fel de biografie „neromanțată” a autorului prolific, scriitor și poet de mare forță. După cum vedem Vorajan Vosganian apelează, în afara documentelor vremii, la reperele sale referenţiale: gândirea și filozofia creștină de la imnurile biblice, taine ale sufletului, ale reîncarnării în personaje ale copilăriei, dar și scepticismul cioranian simțit de fiecare dintre scriitorii care au descris, în adâncime, psihologia oamenilor din popor. „Pentru că nu poți schimba lumea de unul singur” (cum spune autorul), dar, aducând faptele unei realități și sub ochii cititorului, cineva tot va înțelege că împreună vom face lumea să se schimbe. Dacă și cititorul meu a înțeles că trebuie să iertăm, dar să nu uităm nebunia unui veac trecut, sunt și eu mulțumit că, iluminând brusc un înțeles, am adus „semnele” trecerii prin această epopee a scriitorului (la origine armean), acest vrăjitor al cuvintelor, cât mai aproape de fiecare.      

        

                                                                        Tudor Cicu

* comentariu susținut în amfiteatrul Muzeului Județean Buzău (acum un an) la o lansare de carte (proză scurtă-povestiri) a scriitorului Varujan Vosganian. 

Romanul istoric - de George Bratu/Buzău

                                 Predoslovie

          ( sau cum omul hăituit își găsește, la final, iubirea)

 

      Născut din revelația evului fanariot pe care i-a produs-o lui George Bratu ampla documentare din filmele cu haiduci, cronici, înscrisuri din documente etc., romanul său e o prelungire a cântecului baladesc despre un fabulos timp fanariot, când Alexandru Ipsilanti, beizadeaua fanariotă, visa la domnia celor două țări: Moldova și Țara Românească. Ruinat și părăsit după prima domnie, Ipsilanti se va întoarce în Moldova pe tron și cu ajutorul țarului Alexandru al Rusiei se îndreaptă și spre Bucuresti, pentru o scurtă perioadă și la tronul țării, unde se va stinge lent în anul ce va urma. Aceasta este doar atmosfera romanului lui Bratu, povestea celor doi eroi, Dide și Crăcea este însă savuroasă și plină de suspansuri, aventuri palpitante și iubiri de zile mari. „Trecătoarea pribegilor” deci, este o istorie a sosirii din pribegie a domnitorului Ipsilanti și a intrării cu solie trimisă din partea țarului Rusiei, Alexandru, pentru a ocupa tronul în Țara Românească (din Bucureștiul de altă dată), o istorie văzută prin prisma celor doi eroi. Intrați în oastea domnitorului Ipsilanti, acești doi eroi cred a li se arăta o nouă perspectivă în viață, iar zbuciumul lor arătat pe tot parcursul romanului înclină, mai curând, către o sinucidere lucidă, lentă, un protest la decăderea țării a cărei martori și participanți erau. Intrând în povestea cărții, intri în atmosfera acelei perioade fanariote în care parcă și vezi alaiul domnitorului fanariot intrând în București după atâta risipă de nebunie în goana după tronul țării, ca să-și ia locul între boierii ruginiți ce pândeau la hanul lui Manuc, sau lângă Curtea Veche svonurile din Divan (ori) de pe la negustorii înhăitați cu turcii care umpleau ca niște păduchi ușile tuturor palatelor unde se hotărau trădările și mazilirile. Dar când începi să vinzi domnitorii, iscând pizme vechi (așa cum o făceau boierii la vremea aceea) știai că scapeți și atunci nimeni nu te mai băga în seamă. Suntem pe vremea intrigilor când, în conacele boierilor foia o lume febrilă, purtând vorbe de colo-colo și abia așteptau ca noul domn să intre în dizgrația turcilor. Și plătind pungi grele cu monede de aur, mai toți dădeau din coate să reintre în grația noului domn înscăunat pe tronul țării. Cântecele populare și istorisirile despre acele perioade istorice, despre domnii risipitori perindați la tronul Țării Românești la anii 1806 și ceva, l-au inspirat și pe George Bratu în romanul „Trecătoarea pribegilor”, iar autorul romanului de față surprinde cu multă finețe tensiunea copleșitoare a vremurilor din înscrisul hrisoavelor, a cronicilor și baladelor noastre, cu acele zvârcoliri ale unor suflete fărâmițate din popor. Iar lumea asta din epoca neagră a domniei fanariote în țările Române, a unui popor mereu în suferință, atât înainte cât și după a doua decadă din sec. al XVIII-lea, care l-a atras întratât pe George Bratu să-și scrie romanul, era parcă stăpânită de o chinuitoare prăduire atât din partea boierilor hrăpăreți cât și a hoardelor otomane însetate de sânge și plăceri.

      „Trecătoarea pribegilor” (continuarea la vol I) va mișca toate inimile celor care vor citi mai departe povestea lui Dide, nepotul moșului cioban Dică și a babei Anica, însoțit de această dată în pribegiile sale prin țară de ortacul, frate mai mare, căpitanul Crăcea. Desprinsă ca dintr-o baladă veche, cu boieri, arnăuți și haiduci alunecoși ca niște șerpi, romanul lui G. Bratu păstrează doar poemul de slăvire în proză al cântecului și baladei vechi, în rest povestea e firească și tumultoasă. Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri, cu destinul său, dar și să descrii arhaic atmosfera de poveste a acelei epoci. Mai mult, această poveste poartă și zbuciumul luptelor duse de popor împotriva turcilor năvălitori de peste Dunăre, din ținutul bulgăresc, pașalâc turcesc. Și autorul îmbină fericit tema destinului imprevizibil al eroilor lui, cu trădarea, cu iubirea, și cu dorința de bunătate și împlinire existențială, într-o lume parcă „scoasă din țâțâni”. Romanul începe cu misiunea încredințată de domnitorul Ipsilanti celor doi eroi, Dide și căpitanul Crăcea, de a o elibera pe tânăra domniță Ludmila, o rudă a țarului, aducerea fetei fiind „biletul câștigător” pentru tronul din Țara Românească. În drum spre București, unde turcii ascunseseră fata, eroii noști întâmpină o serie de peripeții în cale, fac demascarea unor hoți de vite, ba căpitanul Crăcea întâlnește pe aleasa inimii sale Ilinca, iar în cele din urmă fac planul răpirii rusoaicei răpite și, după o palpitantă luptă cu turcii, eliberează și iau cu ei pe tânăra rusoaică, Ludmila. Dar trecerea fetei spre Moldova întâmpină alte peripeții demne de filmele haiducești cu aventuri. În cele din urmă, vestea eliberării domniței din Rusia ajunge și (spre liniștea lui Ipsilanti) la urechea domnitorului nostru cât și al țarului rus. Dar ca în orice domnie a acelor vremuri, pornesc pe la spatele domnului și urzelile, dar și trădările. Și Ipsilanti uită de „ridicarea la rang de onoare” a celor doi eroi, cât și de promisiunea făcută lui Dide. Dide se hotărăște să-și vadă satul natal, bunicii și surioara înfiată, Dochița, lăsată acasă, în urma fugii lui din primul volum. Aici, găsește satul ruinat ca urmare a focului pus de turci, bunicii morți și Dochița dispărută. După atâta întristare vine și bucuria reîntâlnirii la mormântul bunicului, cu Dochița, surioara lui. Are loc o fugă spectaculoasă a celor doi, iarna în sanie, spre București, terminată cu bine. Aici are loc reîntâlnirea cu fostul haiduc Radu, cel cu care fugise în munți prin „trecătoare” (în primul volum), acum, prins și întemnițat. Evadarea haiducului din temniță e un scenariu care se citește cu inima cât un purice și este demnă de pana unui scriitor de romane cavalerești vechi. Oltenia fiind în primejdie, Ipsilanti îi trimite pe cei doi eroi să oprească năvălirile turcilor de peste Dunăre, în toate satele și orașele Olteniei. La întoarcere, cei doi află că Ipsilanti a părăsit tronul din București, trădat de boieri, dar și de „visul” țarului de a stăpâni ținuturile românești până la Dunăre, și că s-a întors în Moldova, iar de aici cum că s-a refugiat la Kiev. Urmările fugii lui Ipsilanti îi lasă descoperiți și la mâna boierilor trădători pe cei doi eroi, care aleg calea fugii peste munți, înapoi în Transilvania. Dar nu singuri, ci cu cele două domnițe, Ilinca și Dochița. Mai întâi o eliberează pe Dochița (acum aflată în casa boierului Goran din primul volum, răpită de acesta), dar îi iau cu ei și pe cei doi soți, Ilie și Florica, cei care îi ajutaseră la eliberarea Dochiței din casa boierului Goran. Ca într-o moralitate medievală, în toate scenele plutește și ni se dezvăluie chipul morții autentice și un spectacol al măștilor ce trimite la viziunea carnavalescă asupra acelei lumi.

        „Trecătoarea pribegilor” continuă demonstrația unor scene palpitante și încântătoare, pâna la inevitabila concluzie logică a iubirii nemuritoare dintre Dide și Dochița (care nu-i era rudă, ci o fată înfiată de bunicul Dică), o iubire apropiată de liniile parabolei din baladele vechi. În acord cu noua miza a parabolei, povestea iubirii dintre cei doi devine asemănătoare unui basm. Nu e romanul unui destin, ci al unei stări a țărilor române la acele vremuri, când începuse a se înfiripa mișcarea de eliberare a Țării Romănești sub Tudor Vladimirescu. Lamentabilul eșec al Eteriei (o epocă de sumbră și profundă depresie) marchează încheierea unui ev și a unei civilizații. Solia haiducilor venită la stână (din finalul romanului), aduce vestea că Tudor Vladimirescu, pornit din Craiova să scape țara de năpârci, îi vrea în oștire și pe cei doi eroi ai romanului, Dide și Crăcea. Iar mult așteptata nuntă a lui Dide cu Dochița și a lui Crăcea cu Ilinca, nu este prea departe. Iar la stâna din munte, a ciobanilor coborâți la sat, și pe care au transformat-o în locaș de odihnă, se profilează, cât de curând, nunta celor două perechi de îndrăgostiți.

      Poveștile cu feciori de oameni nevoiași, fecioare țărăncuțe și haiduci legendari ori răzvrătiții hăituiți de potere din „Trecătoarea pribegilor”, sunt un amestec de realitate și legendă și are aura romanului-basmic cu accente realiste, multe scene ne conving că întâmplările ce ni se narează s-au petrecut cândva aievea și nicio clipă nu le percepem, pe undeva, că ar aparține fantasticului. La urma urmei, chiar în modul cum își descrie întâmplările, autorul e convins că basmul în sine este o continuă întâmplare; întâmplare menită a te ține prins în mrejele ei, suferind și trăind alături de eroii săi o poveste despre o lume în agonie surprinsă într-o altă dimensiune decât cea reală.

       George Bratu are înzestrarea unui bun cronicar prin apariția și a acestui al doilea volum, iar scrierea sa îi remarcă toposul basmului îmbinat cu relatarea istorică, autorul conducând cititorul „pe un tărâm incitant de poveste”. Cu alte cuvinte George Bratu găseşte salutar să transforme realitatea în poveste și povestea în realitate, sporind consisten­ţa baladescului din primul volum.

 

 

                                                       Tudor Cicu

despre tine...

 

despre tine...

 

despre tine îmi vorbește

tot mai rar câte-o știre în cotidianul local

cu care mă întâmpină de o vreme

femeia din ghereta cu ziare de la poarta crângului,

dar preferă să-mi spună orice minciună

numai să ia de pe mine

povara acestor dimineți gata să-mi repete

că visele mele sunt iluzorii...

ca lacrimile din icoana făcătoare de minuni.

despre tine mai vorbesc și frunzele căzute pe alei

în crâng. și câteva păsări uimite

că încă pașii mă aduc aici,

la copacul sub care

odată n-a mai vrut să plece poezia

și atât a ținut să asculte povestea noastră până la capăt;

la fel cum încerc de o vreme

să înțeleg și eu

zbuciumul acestor păsări fără cuib.

dar în noaptea asta

luna se dă în scrânciob cu visele mele

pesemne-i târziu

să mai caute cineva în lada cu zestre

rochia de mireasă

și pantofii celei uitate și acum în poveste.

 

ce noapte e asta...

 

ce noapte e asta...

 

ce noapte e asta, de ce pun eu scara

și-aștept de la tine să aud cam ce crezi,

când ninge de-o vreme din zori până seara

mai crezi tu frumoaso în povești cu zăpezi?

 

măcar de ar trece și troici ca-n siberii

în cântec de-armonici, sau în chiot pe drum

la trap meargă mânjii prin vaste imperii

iar tu să îmi depeni, versuri rare duium.

 

și simt cum ți-e teamă că-n vis deocamdată

sunt ca pe o plută într-o ramă sub cer

iar luna îmi ține umbra speriată

o, doamne! ca și cum, eu îi sunt temnicer.

 

la vise pun scara și aștept să-mi răspunzi

ce povești ți-ai dori din acest labirint

când te uiți de la geam și pricep că-mi ascunzi

c-ar ninge pe-afară și poveștile mint.