fata de pe dig

 

fata de pe dig

 

mai știi? - priveam în zare la fata de pe dig

și pariam pe vise la care geam să bată

când marea numai zdrențe de spumă, ca turbată

amenința cu valul nedându-mi timp s-o strig.

 

și ne-amăgeam cu-o scoică, să tot ghicim un sens

ca multe să ne spună, dar s-a pornit să ningă...

că fulgii reușiră vederea să ne-nvingă

de-am părăsit noi țărmul și-am regretat imens.

 

cuprins și-acum de vraja imaginilor vechi

un clopot se aude în mine cum tot bate;

sau văd că-mi fuge somnul, de-un timp, noapte de noapte

și-aud pe-ale ei buze cuvintele-n urechi.

 

de n-ar fi fost ninsoarea aveam multe să-i spun...

dar m-a cuprins uitarea și m-a zidit tăcerea;

privind țintă-n tavane cu ochii nicăierea,

ori noi n-am fost acolo? - nici fata, presupun.

Cartea de poezie (Gabriela Ana Bălan)

 

Interferența poeziei cu zona celor nevăzute    *  

 

       Când scrii un poem ca și cum ai citi „o carte despre viața ta”, te poți întreba dacă nu cumva poetul-poeta ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, pe de o parte, dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației, pe de altă parte. Să se fi rătăcit cel care își scrie viața, definitiv, în orașul cu miloane de ferestre printre haita de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele? Sau e o călătorie ludică și iscată din dorința de a fragmenta firul epic? Din aceste tranșee ale singurătății, din care ne și scrie vorbindu-ne de un optimism benefic, ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, și lupta sa cu propriul eu, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață care nu sunt doar așa niște zădărnicii? În volumul de poezie „Prea mulți Pilați pentru două mâini” a poetei Gabriela Ana Bălan (apărut la editura Salonul literar Vrancea, 2021), avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii, în poematice reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația generală a emoției și sentimentului, însă cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt, sau mai limpede spus: „dacă versurile mele ar avea un cal/toți l-ar mângâia l-ar hrăni cu jăratec” (vezi Adio, monotonie). Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Și Gabriela Ana Bălan o face scriind „cu flori la mitraliere”, răscolind printre amintiri în acest labirint al vieții, pentru a se salva, anunțând cu surle, trâmbițe și tobe chiar moartea dubioasei (plan)pandemii a acestor timpuri: „pregătiți artificii/bateți tobele/nu sunt o poetă cuminte/mai cade o frunză/trupul meu/atârnă ca o rochie de mireasă pe umeraș” (Frunza de argint).

       Cum peste toate, în astfel de vremuri, s-a lăsat o liniște mai grea decât o pânză a înghețului, iar poeta se simte „captivă în trup ca în scorbură”, credem că din tot acest zbucium interior, întotdeauna, cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea gândului care stă la fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire la lumină pentru a demonstra „cu subiect și predicat că/glonțul sunt eu”: „se face sete în poezie/degeaba aduc stropi de ploaie picuri/.../nu îmi citește nimeni versul până nu îmi salvez gândul...” (glonț).     

       Că sunt trădări în această călătorie a trecerii noastre prin viață, că această „femeie” (sinele) nu a trădat-o niciodată, și îi vindecă „rănile pe dinăuntru”? Sunt. Dar nu avem cum să nu ne întrebăm: care să fie punctul final al unui drum cu două capete parcurs sub povara unui anotimp apăsător, cum e al poeziei în starea de pandemie? Iată ce stări o încearcă în „Ziua 25”. O cităm: „mai este o singură fereastră/de la care nu am privit încă lumea”, dar în liniștea în care îți trimite „de la celelate ferestre” tensiuni interioare, când „se zărește doar vânătorul/cu pușca gârbovită ca o coasă”, planeta pe care o privește „din colivia de la etajul patru”, nu are și ea acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri concretizate în povești ale sufletului? Un mic semn vine abia din însemnările la „Ziua 28”: „...încerc/pe cât posibil/să nu respir/cine vorbește despre dragoste acum/cine vorbește despre trădare acum”. Și asta, pentru că în zare se zărește un drum cât de cât ceva mai luminos: „miroase a libertate nu a moarte/sau poate la fel/în noaptea aceasta nu mai urc scări/nu am mască nici declarație pe propria răspundere/numai instinctul de supraviețuire/și tocul ochelarilor în care m-aș putea ascunde/la auzul sirenelor pornite prin oraș” (Ziua 29). Acest drum (în „anul de dizgrație douăzeci bis”) să fie el ales din dorința de a-și fragmenta trăirile epice? Arată el direcția poetică, ori o radiografiere a poeziei în libertate (un concept estetic, la urma urmei)? Și dacă poeta a mizat pe cauzalitatea directă dintre poem și propria existență, la intersecția gândurilor cu meditația, nouă nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții articulate ce țin de un anumit nivel de sinceritate: „poezia începe atunci/tată,/când nu mai vii de nicăieri/coasa a ruginit/dar macii din fața ferestrei dansează/ca și când le-ai cânta”. Să înțelegem această tihnă ca pe o retragere în carapacea celei care se visează singura vizionară sub povara timpului?: „îmi trec prin minte furnici/duc în spate grăunte cu grăunte/spaima mea” (îmi trec prin minte furnici).

        În vremuri de pandemie, când doare și ce nu doare, poeta are sentimentul unei lumi rănite de altă lume, o lume spectacol cu marionete și măști, în care „ne-am trezit cu prea mulți Pilați”, însă o lume teatrală, și în care suntem sortiți să ne pierdem printre toți acei trecători care o acceptă, unde suntem priviți precum un furnicar de senzații, dar care-i declanșează atâtea amintiri pe care memoria le absoarbe, le reține și le conferă semnificație: „într-un oraș care nu se deosebește/cu nimic de păpușa mea din cârpe/cu voal de perdea eu/în pântecul orașului sunt un vas de lut/umplut cu suflet” (Păpușa). Însă pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale și adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și pe cititor în cele câteva frânturi biografice din această carte de poeme, un biografism secvențial și ermetic, cartea trebuie citită în spațiul de convergență și de sinteză a poeziei cu zona celor nevăzute de pe tărâmul spiritualității. Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să surprindă ecoul unor gânduri pe care poeta le rulează atunci când se confruntă cu viața.

* Cronică apărută în revista CALIGRAF nr. 11/noiembrie 2022 (pag. 10) 

                                                            Tudor Cicu

 

Poetul ce știe a îmblânzi o vioară

 

Poetul ce știe a îmblânzi o vioară

       Dacă în ultima vreme se vorbește tot mai intens de prăbușirea lecturii în rândul cititorilor, ce mai poate să facă un poet? Să vorbească în șoaptă (că oricum nu e ascultat), să privească în gol la masa lui de scris (că oricum nu va fi băgat în seamă), ori să spună rugăciuni de trei ori pe zi pentru a-i da viață și speranțe, doar ea, poezia? Uneori îți pui întrebarea: de aceea să fi optat tot mai mulți dintre noi către poezie? E posibil. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, sim­te altfel viața, oamenii, poezia... Uite că (deși mai rar) aproape toți continuăm a crede că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, n-aș vedea de ce nu m-ar crede și pe mine, cititorii (care mai cred în magia poeziei), că poezia e o continuă mărturisire, o spovedanie a sincerității noastre! Când i se adresează cititorului, ori își lasă să-i picure sufletul pe coala de scris, alta e dispozi­ția poetului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Doar că poetul, coborât la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale, pus față în față cu viața, le și rostește. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Omul, ca și craniul lui Hamlet, știe că acel cântec al său îi poate lumina drumul. Nu e doar un exercițiu terapeutic scrisul ca atare, ci mai curând o cuprindere a realității din cele mai puternice trăiri ale noastre, o confirmare că viața nu e doar... vis, iar momentul creației, pentru poet, nu e doar o etapă din viață, ci chiar viața.

      În dorința de a-și potoli tot dorul „în fața cuvântului inimă” (că și cuvintele au suflet), în volumul de poezie „Umbra cuvintelor” Aurel Anghel i se destăinuie cititorului că prin poezie el a învățat „iubirea în tăcere”. E ca și cum ai prins peștișorul de aur și în loc să-i ceri câte ceva de la viață, el i se destăinuie că (deși îl caută „cuvintele în poezii”), rămâne „între cuvinte” același „zidar de cuvânt... zidar de poezie” lângă imaginile sale dragi: „firul de grâu”, „zborul cocorului”, „lanul de grâu”, „vioara ca ființă”, „cuptorul unde mama cocea pâinea”, „carul pe câmp”, „caii cu care alerga zarea”, „oile la iernat în staul”... și, mai ales, cu chipul mamei uitat în fereastră, cu al bunicii, bunicului din îndepărtata copilărie, cu imaginea toamnei peste câmpia Bărăganului etc. Volumul cuprinde pe lângă alte teme ca timpul: iubirea, viața, moartea, poezia, natura, visul, îndeosebi poeme de dragoste. Dragostea face parte din viața însăși, căci nu poți trăi frumos fără iubire, nici să te bucuri de tainele vieții, nici să zbori precum cocorul deasupra câmpiei Bărăganului. Ea are multe fațete, de aceea: „Mi-a rănit inima în plină noapte?/ trezit din somn/ de șoaptele părului tău.../ valurile unei mări/ în care mă înecam încet/ îmbătat de mirosul de crin/ al trupului tău/ Doamne, a câta oara murisem?!” (frumusețea ta). Notele de romantism decurg cursiv, limbajul e nepretenţios; şi înţelesul se simte confortabil în asemenea alcătuiri lirice. Câtă vreme lucrurile vor sta astfel, nealterate de tulburări echilibristice, nu putem decât admira graţia cântecului pus pe strune de vioară. Cu nostalgie și dor nestins, poetul evocă satul natal, în deplină comuniune cu natura, căci el apare peste tot în cântecul său. Îmbinarea (ca-n pictura naivă) a bucuriei cu tristețea, a nostalgiei cu tabloul prezent al risipirii într-un cântec, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experienţe trăite deja, în alt timp şi în alt spaţiu: „ieri am văzut satul meu/ copilăria mea cum se duce/ Ascunsă sub cruce/ pleacă și din amintire/ sute de cruci aplecate/ împinse de timp/ căzute pe spate” (Timp peste timp).

     La Aurel Anghel există și acea uşurinţă de a mânui epicul, liricul, jocul ludic al imaginației... ca în poemul intitulat „echitație fără profesor”, din care nu avem cum să nu reținem acest frumos vers: „am rămas agățat în secera lunii”, dând frâu visului să alerge odată cu cocorii pe cer, cu caii în zarea câmpiei, că toate sunt stări ale poeziei care i-au pecetluit şi cimentat stilul de poet ce știe a îmblânzi arcușul unei viori: „furat din cer/ cuvântul vioara/ uitat la margine de alt cuvânt/ pădure furată/ la noi pe pământ/ îngheață cuvântul în sufletul meu/ îl dăruiesc poeziei” (Gândul unei clipe fără cântar, e cuvântul cu har). Dar, cu certitudine, lirismul e o rezultantă între ceea ce am numit la el relaţia poezie-joc ludic, în fapt, poezia lui e terapie pentru suflet. Uneori, în această lume de poveşti a copilăriei se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări la „umbra cuvintelor” (sugestie venită de la Nichita), poetul împletind doar ghemul poveștii care ne/îl scoate pe cititor din labirint: „să ne ascundem/ la umbra tăcută a unei șoapte/ povestea să dureze o noapte/ cu incipit/ cu fapte/ cu punct culminat/ și sfârșit/ a fost odată” (Umbra cuvintelor).

      Poezia e singura formă a rugăciunii noastre și doar așa înțelegem de ce J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate („DOAMNE,/ pe ce lungime de undă ne călătorești/ scriind în aceeași secundă/ miliarde de povești?”), adică un fel de „nebunie” îngerească căreia îi cade pradă. Când scrii un poem, ca și cum ai citi o carte despre viața ta, și te poți întreba dacă nu cumva poetul nu cumva ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața (pe de o parte), dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației (pe de altă parte). Noi știm că aceasta e fereastra la care dă târcoale acea haită de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele. Din aceste tranșee ale singurătății (acum la senectute), din care ne și scrie vorbindu-ne cu un optimism benefic, iată cum poetul ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață care nu sunt doar așa niște zădărnicii: „Mai lunecă arcușul,/ mai îmbie/ pe coarda groasă lunecând/ poetul se trezește/ scrie/ încă-un rând”  (În zori).

      Aurel Anghel (ca poet al câmpiei și dorului fără sațiu) cunoaște mai bine decât oricine (învățăturile mamei l-au apărat ca pe „firul de grâu”), că tot ceea ce este rupt de Dumnezeu nu este de pe lumea aceasta, iar cel care se situează în afara Lui, se află într-o mare eroare și la mare depărtare de a-și găsi un echilibru sufletului său. Un echilibru aflat între întrebare și răspuns: „ar fi mai pictat Van Gogh aceste galbene sfârșituri... de vară! - dacă n-ar fi poezia? Că sunt trădări în această călătorie a trecerii noastre prin viață?, da, sunt. Dar femeia visurilor sale, cea care i-a fost alături și pe care nu a trădat-o niciodată, îi vindecă „rănile pe dinlăuntru”.  Asta pentru că, deși fiecare dintre noi avem alte înţelesuri şi chei de descifrare a unor cuvinte precum singurătate, iubire, dragoste, moarte, dorință, fericire... ș.a., ea (femeia din viața asta), i-a înțeles enigma eului scindat, golit de sine și iluzoriu în relația dintre suflet și destin: „doi îngeri s-au strecurat sub fașă/ când am văzut lumina/ aprinsă de alt înger/ clipind cu bucurie a zis/ copilul acesta, sigur/ va scrie poezie.” (ursitoare).

      Demersul liric din poemele ce pudrează din când în când melancolii vindecătoare, atunci când pune în ecuație emoțiile și sentimentele cu noi conexiuni ale cuvintelor, e unul de remonetizare a discursului, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri, rostogolind cuvinte „odată cu povestea (sa) de iubire”: „a fost odată ca niciodată/ un împărat albastru/ împărăteasa tot albastră/ castelul albastru/ marea albastra/ ochii tuturor turcoaz” (***) Accentele de sinceritate în poezia lui Aurel Anghel o constituie acurateţea și simplitatea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate, iar discursul poetic fiind unul cursiv, limpede, denotă respectul faţă de limba română și ca atare, este dominant şi frapează prin acurateţe. Dorința e nuanțată într-un anotimp al regretelor târzii, în care tabloul fondului de trăiri afective şi ideatice, împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract îl diferențiază pe poet de autorii care se plâng de nerealizarea ei. Printre rânduri, uneori, pare a ne transmite că poate va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe, din cel al imaginației poetice în realitatea zilei, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să surprindă ecoul unor gânduri pe care poetul le rulează atunci când se confruntă cu viața.

      Închei, spunând că poezia e ceva care se simte. Și dacă nu simțiți poezia și nu vă inspiră dorința de a ști ce s-a întâmplat mai departe, după ce ea a luat sfârșit, atunci autorul ei nu a scris pentru tine și cred că ai trăit degeaba, ori e ca atunci când zaci de friguri și nu știi de ce. „Frigul este ceva ce ne cuprinde pe toţi”... scria poetul spaniol Antonio Diaz Tortajada. Ori ca acolo, înlăuntrul tău, în propriul sine ca prin porţile hotarului tău și unde nu mai dai de nimeni ca pe străzile pustii de pe vremea pandemiei. „Dacă nici ea (poezia) nu reuşeşte, nu mai avem nicio speranţă”, cum spunea Mircea Eliade. Întrucât, lumea (după cum ni se destăinuie poetul), ce are ca țintă țărmul unde să poată visa la creația lui Dumnezeu, devine subiect și liman (totodată) al unor experienţe trăite deja, peste care survin înțelesuri noi ale interpretării acestei lumi deschise spre noi întrebări și opțiuni de iubire și credință, și pe care acest poet ți le dăruiește, ție cititorule!

 

 

                                                                                      Tudor Cicu

                                                                      (membru USR Filiala Dobrogea)

 

Un articol preluat din ziarul OPINIA de Buzău

 

Tudor Cicu, scriitorul cu viață de poveste transpusă în cărți (*articol scris de Valentina Bucur –în  foto, mai jos-  de la ziarul Opinia/Buzău – apărut în 3 noiembrie)

                                                                                                                                        Valentina BUCUR -3 noiembrie 2022

                                                                                         (la salonul de carte)

 

„Pierduți prin Siberia” este cel mai recent roman al scriitorului Tudor Cicu, pe care l-a scos de sub tipar cu doar câteva săptămâni înainte de declanșarea războiului din Ucraina. Pentru acest volum, Cicu a fost recompensat, în octombrie, la Concursul Național de Literatură „Vasile Voiculescu”, cu premiul pentru romanul istoric, oferit de Asociația „Renașterea buzoiană”. „Atunci când scriem, practic ne scriem viața. Îmi amintesc de Ernest Hemingway care spune: «Să scrii despre viață e greu, dar ca să scrii despre ea trebuie mai întâi să o trăiești». Dacă nu aș fi trăit momente cumplite în viață, nu aș fi putut scrie probabil acest roman”, a spus Tudor Cicu, la Biblioteca Județeană, unde a avut loc evenimentul de lansare a romanului istoric „Pierduți prin Siberia”, o carte vie, o carte cu un erou adevărat, căruia viața i-a oferit răgazul să vorbească despre război. De altfel, scriitorul Tudor Cicu povestește că acest om „l-a trezit” într-o dimineață, pe când se afla în fața televizorului, și l-a auzit vorbind despre război. „L-am auzit vorbind despre război. Mi-am zis: «Oare tata îmi vorbește iar despre război?». Tata făcuse trei ani de armată și patru de război și venise din Munții Tatra, din Cehoslovacia, pe jos”, relatează Tudor Cicu momentul care l-a determinat să aștearnă între filele unei cărți, ale unui roman istoric, momente dramatice de război trăite în parte de eroul colonel – care acum își doarme somnul în Cimitirul Eroilor din Buzău -, dar și de tatăl său. El a pornit  de la un episod dramatic din viața sa, petrecut cu mulți ani în urmă, după absolvirea liceului, care i-a rămas în memorie ca unul de tristă amintire și pe care l-a descris în câteva cuvinte astfel: „În  data de 25 octombrie, la garnizoana militară din Constanța, cu băgăjelul în mână, ne-a băgat într-un vagon și ne-a trimis în armată. Nu am intrat la facultate în anul acela și a trebuit să fac armata. Am intrat atunci într-un război cu viața”. În carte, spune Tudor Cicu, se mai află, pe lângă amintirile tatălui său despre război, și un episod despre tatăl scriitorului buzoian Stelian Grigore. „În această carte se mai află, cu îngăduința domnului Stelian Grigore, chiar tatăl dumnealui, căruia colonelul respectiv (n.r.,  eroul cărții) îi aprinde o lumânare, așa cum și-a dorit tatăl domnului Constantin Grigore”. Scriitorul începe romanul „Pierduți prin Siberia” cu închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde a fost închis colonelul, pe care l-a numit  Costea P. Duminică, și care, apoi, a plecat în război și a ajuns într-un lagăr siberian.  „Pronunțând cuvântul război mi-am adus aminte de Hemingway, din «Adio, arme», în care Catherine îi spunea lui Henry: «Ce ar fi să nu mai vorbim despre război?» și Henry îi  răspundea: «E foarte greu să nu vorbești despre război. Chiar nu se poate». Pentru că războiul a fost o grozăvie mai mare decât toate grozăviile existente”, mărturisește scriitorul Tudor Cicu, care a retrăit, prin personajele romanului, memoria unor evenimente dramatice la care a fost părtaș nu doar tatăl lui, ci o întreagă omenire, fiind vorba despre o dramă colectivă.

Florentin Popescu: „La Tudor Cicu, câtă viață, atâta literatură”

     Cartea a apărut cumva și ca o premoniție la ceea ce avea să urmeze, pentru că ea a văzut lumina tiparului cu câteva săptămâni înainte de începerea războiului din Ucraina, din februarie 2022, după ce, timp de câțiva ani buni, manuscrisul fusese dat uitării, pentru că autorul nu avea finalul potrivit. „Nu mă așteptam la așa ceva. Cine se aștepta ca, în februarie 2022, Rusia să pornească război împotriva Ucrainei? În subconștient ceva a lucrat însă; primisem o carte despre prizonieri, de la Constanța, și mi-am spus «Continuă să scrii!»; inițial mi-am zis: «Hai să-i fac fugiți prin Ucraina», și am pomenit în carte niște localități din Ucraina, localități reale. Am început să scriu la această carte prin 2014-2015. M-am oprit la capitolul 17. Nu știam cum s-a întors generalul acasă din Siberia. Până în 2022 au fost șapte ani de tăcere. Aruncasem manuscrisul acela. Noroc că l-am mai găsit prin debarale. Am făcut un jurnal literar, dar el (Costea) scrisese un jurnal pe care l-a citit la televiziune și pe care generalul Alstani mi l-a dat să-l răsfoiesc. L-am memorat cât am putut eu să memorez date și să îmi mai notez. Așa am reluat scrisul și am continuat cu cele trei capitole, după capitolul XVII, iar romanul «Pierduți prin Siberia» se finalizează după ce se termină jurnalul lui Costea. După ce a început războiul în Ucraina, în februarie 2022, mi-am spus: «Ce întâmplare! Eu termin cartea despre război și alt război bate la ușă!». O fi întâmplare, o fi premoniție?! Nu știu ce o fi, dar ceva a fost!”, se confesează Tudor Cicu, care crede pe undeva că bunicul lui, de acolo de sus, îi veghează scrisul.

Tudor Cicu este un inginer, adoptat de Buzău cu mulți ani în urmă și care s-a dovedit și un scriitor foarte valoros. Are o poveste de viață fabuloasă, complicată, plină de suspans, la concurență aproape cu cea a personajelor sale. „Cărțile mele au mult sentimentalism, au multă trăire, așa cum m-a apreciat Florentin Popescu – la Muzeul Literaturii Române, unde am lansat  cartea «Don Quijote pleacă la război» -, care a spus: «La Tudor Cicu, câtă viață, atâta literatură». Viața mi-a oferit mai multă nefericire decât fericire. Am continuat să scriu. A fost povestea pe care v-am povestit-o astăzi, cum am fost băgat într-un tren și trimis în armată, o amintire despre care nu aș vrea să mai povestesc niciodată. Am încercat prin ceea ce scriu să mă tratez și eu, dar să îi tratez și pe alții, pentru că se regăsesc și alții în scrierile mele. La romanul meu «Copil din flori», soția eroului, vărul meu care a murit, îmi spunea că citea o pagină și plângea două ore. Cât a durat oare cititul cărții?!”.

 

Un refuz care l-a stabilit definitiv în Buzău

     Tudor Cicu relatează, încercat de o puternică emoție, și acum, după atâția ani de la petrecerea evenimentelor, cum, printr-o coincidență nefastă, s-a aflat în prag de batalion disciplinar în armată, și cum a devenit probabil singurul șef de promoție din istoria Facultății de Energetică care a ajuns la Canalul Dunăre-Marea Neagră. „Eu povestesc în cartea «Copil din flori» cum bunicul a fost la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Am stat și eu acolo un an și ceva. Am lucrat la ecluza Cernavodă. Știam limba rusă. Am mers la director să-i solicit să o aduc și pe soția mea acolo. Ea era din Buzău”. Cum s-a lovit de refuzul directorului, și-a căutat de lucru în Buzău și aici a și rămas.

      În prezent, el este membru cu drepturi depline în Uniunea Scriitorilor din România; și-a căpătat acest statut după ce s-a hotărât să își aștearnă, mai mult sau mai puțin romanțat, întâmplările din viața sa între coperțile cărților ajunse la numărul 27. Scriitorul își amintește cum a intrat  cu patru volume în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Dobrogea: „Am intrat  în 2009, iar în 2005 am scris prima mea carte de poezie intitulată  «Cu marea în suflet»; am mai scris «Iarba de mare», carte de comentarii și încă o carte”.

 

Fănuș Neagu: „Mă simt răzbunat pentru toți munții de hârtie cenușie ce mi-au trecut prin mână”

Activitatea literară a început-o însă cu mult timp în urmă, în perioada școlii generale, și apoi în liceu  când a și fost remarcat de scriitorul Fănuș Neagu. „Scriam deja din școala generală. Am început  să scriu, la început,  versuri. Am continuat în liceu. Fiind liceu energetic toți se uitau chiorâș la mine. Nu acceptau. Se întrebau <Ce caută acesta între noi?>. Auzeam des întrebarea <Faci literatură și ești la un liceu de specialitate energetică de cinci ani?!>. În acea perioadă am fost la cenaclul organizat de Mirela Rosnoveanu, care era la Revista <Tomis> pe vremea acea. Am citit proză la cenaclul, „Tomis” și s-a întâmplat o situație interesantă, despre care cineva a spus că poate fi o profeție. Mi-a spus: <Te va urmări în viață, pentru că așa ceva nu se întâmplă oricui>. În timp ce citeam la cenaclu, o țigancă a intrat în sală și a întrebat ce se întâmplă acolo, despre ce este vorba. Erau mai multe țigănci cu rochii înflorate, îmbrăcate în costumele lor, cu mărgele, cu părul împletit cu bănuți. Și au fost date afară. Un coleg de-al meu care a participat la acel cenaclu mi-a zis că este un semn care ori e benefic ori nu, și că vom vedea în viitor. Și se pare că a fost de bine. S-a întâmplat în ’72, în februarie, și eram în anul cinci de liceu… Când am venit din vacanță, în aprilie, Rosnoveanu, care era redactor șef – acum este în Canada -, mi-a spus: <Te-am publicat. Ai apărut în revistă cu proza  <O felie de pepene>. Era o proză pe care nu o citisem în cenaclu. Dar, ca să particip la cenaclu, trebuia să trimit mai multe scrieri. Și, pe vremea aceea, am trimis proză și nu poezie. Cineva mi-a zis să-i trimit poezia lui Fănuș Neagu, la Revista <Luceafărul>. Am primit un răspuns care m-a uimit. L-am pus pe perete acasă. Scria Fănuș Neagu așa: <Mă simt răzbunat pentru toți munții de hârtie cenușie ce mi-au trecut prin mână. Te vom publica>. Și nu a trecut mult și mi-a publicat vreo două poezii”.

 

De loc din Tătaru

Străbunicii săi au venit în Tătaru (fost Azaplar) de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Despre bunicul său știe că înainte de cooperativizare avea cai şi căruţă și făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea etc. Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. S-a opus la vremea respectivă intrării în CAP și, povestește Tudor Cicu într-un interviu, consemnat cu ceva timp în urmă de Gheorghe Postelnicu, i s-a înscenat că deţinea armă în casă. „Au venit <băieţii cu zel de la celula de partid>, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care se construia pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A stat aproape doi ani. Când s-a întors de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci, tatăl bunicului era pe moarte; Moșu’ Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui) și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata, care era deja însurat cu mama care-i purta numele de Stoenciu, și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte tot Stoenciu”. Tot el mărturisește că drama familiei bunicului l-a inspirat să scrie în romanul „O viață în arşiţă”. De fapt, cam toate romanele sale pornesc de la fapte reale, se confesează autorul. „Primul roman pe care l-am scris, <Iarba de mare>, a fost despre prima mea iubire, în timpul liceului. Era Liceul Energetic Constanța, liceu profesional, pe care l-am urmat din ’67 până în ’72. O poveste ciudată de dragoste la mare, cu marinari, cu un copil sărac. Apoi, toate romanele mele au pornit de la diverse situații. <Fata cu smochine> a pornit de la o poveste a unei prietene cu care am plecat eu în Grecia, a unei fete din satul meu. Nu mai știu nimic acum de fata aceea din satul meu natal. Apoi am scris <Copil din flori>, care este viața reală în proporție de 90 la sută a vărului meu, tragedia vărului meu. Am mai scris <Tătărușca>, o poveste de dragoste dintre un român și o tătăroaică, o dragoste interzisă la vremea aceea, roman scris cu Mihaela Roxana Boboc; este o poveste despre etnia tătară, despre tătarii mei din satul natal. Cineva din Constanța mi-a cerut cartea pentru că e pomenit și numele fratelui acolo. În sat la noi e înmormântat, Fazîl Mehmet Negip, poet tătar refugiat din Crimeea, și școala în care am învățat și eu, din localitatea Tătaru, îi poartă numele acum. Pe vremea mea nu avea nume”, mai povestește scriitorul.

 

Povestea continuă…

      Și povestea sa, a familiei și a cărților sale, continuă… Abia a lansat romanul „Pierduți prin Siberia”, și aflăm că Tudor Cicu mai are la sertar și alte cărți. „Am o carte de poezie și nu știu ce nume să-i dau. Sunt versuri clasice și mai am și o carte de povestiri”, mărturisește Tudor Cicu.

Dar, timpul are răbdare cu acest scriitor, care nu se grăbește să-și publice cărțile considerând că fiecare are un destin, așa cum au și oamenii. Nu s-a grăbit nici cu volumul „Pierduți prin Siberia”, care i-a adus și un premiu la Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” din toamna aceasta. „Eu nu am participat niciodată la concursul  <V.  Voiculescu>.  În urmă cu câțiva ani, când directorul Bibliotecii Județene, Sorin Burlacu, a organizat  <Primăvara poeților> și l-a premiat pentru anul 2019 pe Nicolai Tăicuțu la poezie consacrată, eu am fost premiat pentru <Nu ești în povestea>, volum pe care l-am publicat în 2020. Am primit premiul mare la  scriitori consacrați, membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, cu această poezie confesivă, de dragoste, de viață, filozofică, de multă trăire. I-am oferit atunci o carte domnului Stănuță, care mi-a spus că nu am participat niciodată la Concursul Național de Literatură  <V. Voiculescu>.  Așa că m-am dus la Centrul Cultural și Educațional <Alexandru Marghiloman>, unde se organiza concursul și le-am dat cartea <Pierduți prin Siberia> ; și nu am dat numele meu și nici nu am dat adresa. M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la Stănuță care m-a anunțat că am primit premiul <Renașterea buzoiană> pentru roman istoric”.

 

·       Articol preluat din pag. 10 a ziarului OPINIA de Buzău, 3 noiembrie 2022

când și ceasurile au tăcut

 

când și ceasurile au tăcut

 

știu, nu poți trimite ce mi-ai scris aseară

la capătul lumii trenul meu e-acum

prins între painguri de hulpava gheară

a prea multor temeri răsărite-n drum.

 

n-am să-ți pot trimite nici eu o scrisoare

prins în vis de alte, nu ne-am scris noi doi;

când uimiți ți-s ochii, sub castanii-n floare,

ce tot ning tăcerea lumii peste noi.

 

tot dansând sub fulgii din micuța gară

pe-un peron cu trenuri trase în depou...

acele la ceasuri, pentru-a câta oară,

vor izbi de ziduri, repetat ecou?

 

și ce tren să-ntreacă pe orbită luna

cum strigam: „Fă, Doamne, cea mai lungă zi!

strașnici cai, ca zmeii, s-alerge întruna

dând cu bice, zorul. doar a mă trezi.