vineri, 29 martie 2013

333. Tinere condeie, avântate odinioară - în Antologia lui L. Ulici (Azi: Matei Vişniec)



                                         16. Azi: Matei Vişniec

1. Cuvânt înainte:
   Vorbind despre o anume „expresie a unei priviri peste umeri” în cazul unor poeţi, Laurenţiu Ulici avea în vedere la unii dintre tineri, efortul lor de a părăsi matricea poetică a vremii, încercând un nou proces de poetizare, din păcate, în cazul multora, fără prea clare semnificaţii în arta poetică. Se prea poate să nu-şi fi propus (în „Antologia…” sa) în a-i clasifica pe cei care îşi asuma condiţia „purtătorului de cuvânt” al unui întreg mod poetic. Face, totuşi, o delimitare între poeţi: 1.)- publicaţi deseori în reviste, dar nedebutaţi în volum (dintre cei la care ne-am oprit până acum, să amintim pe Adrian Alui Gheorghe);  2.)- un grup mai restrâns care aveau cel puţin o carte publicată. Exemplu: Gabriel Chifu, Denisa Comănescu, Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Domniţa Petri, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Uricariu… şi 3.)- cei care au debutat mai devreme, au mai multe cărţi şi „s-au impus altfel, parcă mai singuri, în peisaj”. Exemplu: Daniela Crăsnaru, Carolina Ilica, Florea Miu, Ion Stanciu, Doina Uricariu… Întrebarea care îl frământa la acea vreme pe Laurenţiu Ulici (despre primele 2 categorii), consta în hamletiana frazare: „Fac şi ei parte dintr-o <generaţie> cu ceilalţi sau, pentru că nu sunt din ultimul val, se exclud de la aceasta?” Că „multe glasuri din interiorul sau dinafara promoţiei recente” înclinau spre cel de-al doilea termen al alternativei, nu ne pare (acum) a fi chiar departe de adevăr. Dar cum facem cu cei care aveau să debuteze mult mai târziu (cazul lui Matei Vişniec, ce publica în volum, abia prin 1980) şi care nu se evidenţiase (până la întocmirea antologiei) prin asaltul făcut asupra revistelor literare? Ceva, însă, îi atrăsese atenţia criticului, de vreme ce îi oprise 8 poeme pentru „Antologia…” sa.    

    2. Eu, despre Matei Vişniec: 
L-am întâlnit în „Antologia poeţilor tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, la pag. 599, cu 8 poeme. Matei Vişniec s-a născut în 1956 la Rădăuţi, oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată pe care toată lumea o recunoaşte ca fiind axa de simetrie a lumii. Ceea ce este interesant, poetul care îi atrăsese atenţia lui Nicolae Manolescu prin prezenţa în poezia sa, a unor „filiaţii soresciene” şi care se folosea de real (în poezie) sub masca unei prezenţe halucinante şi se remarcase „cu o doză de parodic şi ironie”  (tot după N. Manolescu), după plecarea sa în Franţa (1987), devenise cel mai prodigios dramaturg român modern şi postmodern. Marian Popa, în „Istoria literaturii”, crede în „entuziasmul unor exegeţi” şi-i atribuie un demers comparatist în teatru: ceva ce aduce cu Beckett, Ionesco, Pinter, Havel, etc… La rândul său, Daniel Corbu îi face un portret de poet modernist. Mi s-a părut (din ce am citit) că M. Vişniec este un poet (totuşi) trist şi rezervat în metafore ori retorica discursului poetic, dar un poet ancorat în matrice existenţialistă, cu tentaţia alegoriei. Redăm din versuri: „iar calul meu se uita la mine/se mira/nu mă mai văzuse  niciodată mort” – ori – „doar poemul rânjeşte groaznic/şi se aruncă asupra sa precum gândacul” – alteori – „Să aprinzi lumina şi să îţi observi inima/târându-se ca un crab,/îndreptându-se către fereastră…”, etc! În poemele sale, personajele poartă măşti spre a nu fi ucise prin recunoaştere. Piesa (poemului scris) se joacă în întuneric, mai mult ghicind cine şi ce simulează că se joacă de-a <v-aţi ascunselea>. Una peste alta, filosofia lui Vişniec, se converteşte în sensibile metafore, uneori hazlii, iar poemul se citeşte uneori pe sine, e şi trist, dar şi golit deja de toate acele teme ale aşteptării, a ceva ce plutind în aer ar fi putu face să se şi întâmple ceva straniu.   

          3.  Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 8 poeme  publicate în Antologie)
   Sunt lucruri pe care nu le înţeleg: am avut o copilărie grea şi întunecată. Deci iată de ce nu înţeleg deloc, doamnă, dar chiar deloc, pentru ce mâine oraşul va fi plin de flori. Tu spui că mâine regele va face dreptate. Aşa deci, totul e pregătit. În cinci minute (spui tu) regele va fi aici şi va traversa călare oraşul prin mulţime şi va spune: ăsta da, ăsta nu, ăsta da, ăsta nu… Ia aminte, draga mea, în zarva aceea se întâmplă ceva straniu. Îl vezi tu pe bărbatul acela singur? Ei, bine! Bărbatul acela a îmblânzit toate păsările de pe castelul regelui; numai bufniţa deschide încă odată ochii, spunându-ţi că nu mai poţi goni o pasăre de pe umărul tău fără ca pasărea să te întrebe cum am dresat un melc pe sânii tăi. Tu izbeşti cu pălăria în pământ şi spui: „mai lăsaţi-mă în pace”, fiindcă (am omis să-ţi spun) omul acesta îşi ţine în buzunare două păsări mici. Mă întrebi de balerinele de la metrou, dar să ştii că ele au fost împuşcate. Din clipa aceea, împuşcăturile ale mă tot bârâie ca o pendulă în zona interzisă. „la culcare – am strigat acolo, şi cei o mie de soldaţi aliniaţi pentru o nouă tragere s-au şi repezit asupra mea, şi m-au prefăcut într-o saltea plutitoare. Tu m-ai salvat, atunci, ca de la înec şi ai coborât după aceea în Piaţa Kogălniceanu să cumperi un pachet de ţigări. Vânzătorul doar te-a privit odată şi s-a înveselit: „Nu-i aşa, nu-i aşa că vă place Vivaldi?” De unde dracu să ştie el că eu eram liber, liber pe străzi şi mulţimea mă credea un cal alb. Tu îi strigai vânzătorului: „Prindeţi vă rog animalul, prindeţi vă rog animalul”. Doar mie nu-mi păsa de nimic. Mă gândeam la trăsuri, la unii fluturi albi ce acoperise soarele şi-l oprise pe linia orizontului. Pentru că, de atunci de la metrou, mi-am jurat să plec şi eu la vânătoare cu un glonţ în buzunarul drept. Dar de fiecare dată, mă întorceam singur printre boturile câinilor, până te zăream şi veneam lângă tine, chiar mergeam cu tine umăr la umăr până la intrarea în sat şi exact în locul, în care mereu te întrebam „de ce nu înţeleg, deloc, doamnă, dar chiar deloc, ce mi se întâmplă”, acelaşi domn ne întreba dacă nu avem nevoie de un foc; un alt domn înalt mă întreba, iarăşi, dacă nu avem nevoie de o pălărie albă cu dungi maro… De fapt, acelaşi bărbat înalt cu ochelari albi, întotdeauna cu o placardă pe care scria: „aceasta e câmpia pe care aţi alergat”.     



4. Oraşul va fi plin de flori 
       (parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetului Matei Vişniec)
                                  de Tudor Cicu


Hai că n-o să mai dureze mult
mi-a zis: hai că n-a fost aşa de rău
n-ai aşteptat degeaba
mâine regele va veni călare pe un cal alb
mâine oraşul va fi plin de ţigănci care vor vinde flori.
Dar n-ai cum să-ţi dai seama
că inima ta nu mai e cu tine
că inima mea va fi pusă pe masa cu flori
palpitând între două trompete ce vor fi scoase
din trenciurile consilierilor.
Tocmai când va fi să se intoneze imnul regelui.
Iar regele va traversa călare piaţa şi va spune:
tu n-ai inimă, împuşcaţi-l
tu da
tu n-ai inimă, împuşcaţi-l
tu da
În zarva aceea, nu-mi aminteam
să fi dresat, încă, melcii ăia pe sânii tăi.


joi, 28 martie 2013

332. Niciodată parodii... (Parodii în oglindă)




Radu Gyr: Hangiul

Afară-i vânt şi-i gol ulciorul.                                              
- Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca zarea şi ca dorul
şi cum e jalea de amar.

El însă-mi toarnă în neştire
un vin adânc cu umbre lungi.
- Bea! Dulce-i ca o amintire
pe care-o chemi când o alungi.

Ulcioru-i gol şi-afară vântul...
- Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca bezna, ca mormântul
şi cum e moartea de amar.

Hangiul însă-mi pune-n faţă
un vin însângerat de vremi.
- Bea! Este dulce ca o viaţă
pe care-o ierţi când o blestemi.



Radu Gyr: Hangiul
(parodie după Radu Gyr: de Tudor Cicu)

Afară-i zloată, cupa-i goală
- Hei, cârciumare, fuga-n beci
Şi adă vin. La toţi o oală!
Şi pomeniţi-mă în veci.

El, gânditor îmi umple cana
Cu vin sfinţit în busuioc
- Bea! zice. Plină-i damigeana
Şi-om da şi cep la poloboc.

Meseni mai sunt, în căni doar vântul
Iar cârciumarul toarnă iar
- Hai, bea străine că pământul,
Ne este casă şi umbrar.

Mă uit în cupa ce mă-ndeamnă
Un vin ca sângele prin vremi
- Bea! O fi moartea… Tu eşti Doamnă,
Şi-atât de tânăr, să mă chemi?





Rainer Maria Rilke – Zi de toamnă

 
Doamne, e timpul. Vara a fost mare.
Aşterne-ţi umbra pe cadranele solare, 
şi vîntului dă-i drumul pe cîmpii.

Porunca pentru pîrgă a poamelor tîrzii, 
mai dăruie-le doua zile calde, 
grăbeşte împlinirea, sa se scalde
o ultima dulceaţă în vinul greu din vii.

Cel care n-are casa, nu-si va mai construi.
De-acum, cel singur, singur o sa fie:
veghind, citind, el lungi scrisori va scrie
şi pe alei mereu va rătăci, 
neliniştit, cînd frunzele adie.





Rainer Maria Rilke – Zi de toamnă
 (parodie după R.M.Rilke: de TudorCicu)


Doamne, trecut-a vara. Iar e toamnă
Dă drumul norilor la vatră, din cazarmă
Iar vântului fă-i loc prin bălării.

Poruncă pentru păsări, să-nşire cârduri vii
Pe boltă-n curcubeie să se scalde
În soare-aprins şi razele lui calde
În ultimă zvâcnire, ca pufu-n păpădii.

Iar eu tot pe hârtie, voi trage de condei
Şi-un rost, acum? ca visul ce se pierde,
Când bruma ofileşte tot ce-i verde
Mă vei găsi scriindu-ţi din bordei
Cu degetele strânse ca un vierme.



miercuri, 27 martie 2013

331. Cărţile de pe masa la care scriu ( "Vreme închisă" - jurnalul lui Ion Lazu )




(continuare – Anii: 1980/1981

   Primele pagini din Jurnalul lui Ion Lazu pe anul 1981, încep cu o evocare ca de început de roman, ori, diaristul e conştient că tot ce scrie în Jurnal va fi fructificat, cândva, într-o proză. Atent la orice detaliu (natură-oameni-stări sufleteşi), Ion Lazu ne copleşeşte cu descrierile acelor călătorii ce scot în evidenţă omul şi zbuciumul său în a surprinde, fie şi cel mai neînsemnat eveniment, gest care îl evidenţiază printr-o mare dragoste pentru lucrurile şi locurile pipăite cu degetele şi absorbite cu privirea, ori călcate cu piciorul. Sub titlul „Bucuria privirii”, îşi începe Jurnalul anilor 1981 cu cea de a doua călătorie spre Luxemburg, la fratele său. De această dată îşi alege astfel traseul, ca trenul să ia direcţia spre destinaţia finală, trecând prin Iugoslavia, Italia şi Elveţia, cu oraşele lor: Belgrad, Zagreb, Veneţia, Florenţa şi Lausanne. În Iugoslavia, atât Belgradul cât şi Zagrebul i se dezvăluie a fi două oraşe curate „fără imobile betege sau dărăpănate, cu o anumită demnitate”. Primele observaţii: se vorbeşte mult despre politică, iar iugoslavii consumă arta porno (prin intermediul revistelor şi a cinematografului) ceea ce-l face să-şi noteze mirat, despre „o adevărată exaltare a industriei porno”, aici: „Altfel de comunism!” – scrie concis. În Italia, primele oraşe întâlnite în răgazul dintre popasurile făcute în gări şi „goana trenului”, sunt: Veneţia şi Florenţa. Însemnarea pe care o face, acum: „…cu ochii mari pironiţi spre cele două minuni care m-au vrăjit deplin! Adriatica. Trieste” – spun cam totul. Florenţa îl absoarbe cu totul. Paginile de Jurnal devin, acum, incitante pentru turistul nerăbdător să ia şi el calea spre sudul continentului european, cândva. Expoziţia de la Florenţa „de la Gaugain la Picasso” îi produc „frisoane, nu alta!” pentru ca în final să iasă din expoziţie „cu capul mare”. Cât despre oraş, nu îndrăznim a face vreun comentariu, pentru că însemnările diaristului spun cam totul. Cităm: „ Oraşul e cu deosebire frumos, are farmec la vedere, poate va fi avut şi locuri de tihnă, de reculegere, căci pentru a scrie e nevoie să te izolezi şi iar să te arăţi în lume şi iar să te izolezi”. Cu alte cuvinte, nimic nu trebuie să-ţi scape, aici, atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu însemnări, fiindcă ar fi păcat să se întâmple aşa ceva. În Elveţia, face un popas la Lausanne, prilej cu care trăieşte o adevărată sărbătoare a privirii. Bucuria privirii însăşi. De fapt, chiar nimerise într-o zi de sărbătoare naţională a Elveţiei. În Luxemburg, fratele, cât şi prietenii mai vechi (cu care făcuse cunoştinţă la prima sosire aici, în 1979), îi stabilesc un program epuizant, pe măsura curiozităţii musafirului, de a vedea cât mai multe în această parte a Europei şi a admira în scurtul timp, cam tot ce se poate întâlni la fiecare pas. „Despre Amsterdam chiar merită să scriu mai pe larg” – notează diaristul. Să reţinem că oraşul Amsterdam (cu ocazia vizitelor făcute prin Ţările de Jos) îl face să exclame la un moment dat: „Stâncărie neagră-vânătă. Licurici? Garduri de mărăcini pe marginea subţirilor drumeaguri vicinale, asfaltate şi acestea. Dar nu vei vedea pe-aici odioasa pârloagă a agriculturii socialiste” (p.212). Şi, mai reţinem, pentru impresia de ansamblu a eticii societăţii capitaliste, întâmplarea cu taşca de umăr (pierdută) în care avea toate actele: paşaportul, biletele de întoarcere, actele de identitate, etc… Cred că aceste descrieri sunt cele mai frumoase părţi din acest Jurnal. În cazul lui Ion Lazu, sub condeiul său (notând instantaneu fiecare amănunt surprins în drumurile sale) totul devine viu, încât ajungem să bănuim că el a tras „cinematografic”, totul, în lăcaşul memoriei şi acum ne redă, intact, filmul acestor aventuri în „afara timpului Istoriei”, pentru cei mulţi, închişi ca într-o temniţă între graniţele ţării. Fapt ce-l îndreptăţeşte la o măreţie a rostirii: „Sunt omul care a văzut o jumătate din Europa”.
                                                (eseul nostru va continua: marţea şi miercurea viitoare)   

marți, 26 martie 2013

330. Cărţile de pe biroul la care scriu: (Vreme închisă - de Ion Lazu - II - )




                               Vreme închisă
                                  (Jurnalul lui Ion Lazu)

2. Anii: 1980 – 1981
                Motto:
  „Ca să vezi, dacă nici el nu se poate stăpâni s-o admire, ce să mai vorbim de ceilalţi?”
                                                                                                    Cinghiz Aitmatov

   Continuând lectura Jurnalului lui Ion Lazu, începi să înţelegi că astfel priveşte cu admiraţie lumea, numai omul estetic, cel care având suflet şi „armură” de artist, îşi poate stăvili când vrea, pornirile contemplative, aplecându-se asupra scrierii sale şi îi transferă din pulsul trăirilor sale focul în care se modelează creaţia. Ion Lazu este un scriitor al detaliilor, dar Jurnalul devine o necesitate prin a se rosti în cam tot ceea ce gândeşte ori, prin scris, spune lucrurilor pe nume: „Acest jurnal, din care lipsesc tocmai etapele cele mai tensionate şi întâmplările cele mai importante din viaţa mea, nu este nimic mai mult decât un antract, în sens literal: între acte… şi sunt destule gânduri importante şi trăiri intense dar acre nu-şi fac loc în carnetele mele” (p.168 şi 222). În Jurnalul lui Ion Lazu, anul 1980 este pus în tabloul lui firesc: „Orăşeanul nostru nu are curajul să plece nicăieri de acasă fără plase la el. Nu se ştie ce apare de cumpărat, din câte-i lipsesc, bietul… Iar sătenii duc cu trenul şi autobuzul pâine şi saci de mălai, pentru care fac cozi la oraş, dând şi ciubuc vânzătoarelor…” (p.135). Cum era firesc ca într-un Jurnal de scriitor, să găsim şi însemnări despre lumea literară a acelor ani, despre scriitori, anul 1980 (însemnarea e din luna mai), reprezintă şi anul în care Lazu primeşte la telefon ştirea morţii lui Marin Preda, iar Mircea Ciobanu i-o confirmă. Prilej, cu care diaristul scrie cu amărăciune: „Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul monşer, alt om prea singur…”, ca peste alte câteva zile, să încerce să pătrundă în casa vilă a lui Eugen Barbu (din acel imbold de a cunoaşte bărbaţii mari ai literaturii) dar, omagiul poetului „C.V.T. cu şleahta lui… gata să mai facă şi alte plecăciuni spre patron”, îl dezgustă şi ca atare se retrage dintr-o citadelă care nu era din lumea sa. Refugiul (cu toate „armele” scrisului) în prezentul Jurnal nu trebuie înţeles ca pe o înfrângere „pe arena literară” (tumultoasă) a epocii, chiar dacă, uneori, pare dezarmat: „Şi, în general, are vreun rost să notezi ce simţi pe moment, ce gândeşti, ce-ai vrea să faci?”. Să înţelegem, că tot ceea ce i se întâmplă, chiar şi înfrângerile zilnice, umilinţele, necazurile fireşti, la urma urmei… etc., toate acestea i-au fost date scriitorului ca material pentru arta lui? Mai mult ca sigur, că da! Toate acestea îi sugerează jurnalistul, cititorului, i-au fost date pentru a le transfera şi, apoi, transforma, în materie epică, pentru a le da un sens şi o morală, pentru a ţine întins firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi trainice din existenţa fiinţei omului- „disperarea mea neagră”. Iată cum trimite spre cititor, acest deziderat: „Îţi vine cine ştie ce idee, vrei să notezi un gând, o observaţie de viaţă, ceva ce ţi se pare demn de reţinut şi nu ai vrea să se piardă, cum prea se întâmplă…” (p.142). Însă, nicicând nu se îndoieşte de puterea cuvântului: „Dar, dacă ar fi să pictez ceea ce simt, să mă exprim ca pictorii, nu? Sau să transform în muzică! Aş găsi culoarea pe care să mizez sau leitmotivul care să consune cu mişcarea mea sufletească?” Pe măsură ce-i citim Jurnalul, această temere, transmisă şi nouă, se risipeşte. Paginile curg lămurind ele însele, că sentimentul e bine surprins în cuvinte, iar cuvintele vin, se înşiră unele după altele, sugerându-ne ideea că lumea este făcută din corespondenţe între trăirile prezente şi reverberaţiile sufletului la tot ce a însemnat trecut în viaţa noastră, în viaţa altora, fiind plină de oglinzi magice, şi că întâmplările ce ni se par, acum, neînsemnate, deţin taina multor necunoscute, iar o explorare (prin însemnările aşternute în Jurnal) peste o vreme, devine o necesitate. „Sunt lungi momente când nici nu mă gândesc măcar la marea încercare prin care trec” (p.163). Evocările unor tablouri „în icoane şi imagini” despre părinţi, refugiul său în „vieţile noastre trecute”, întâmplările cu cei dragi, poveştile adevărate auzite acasă (multe dintre ele surprinse secvenţial – ca în cinematografie - ) vor însemna, cândva, pagini de proză cu mult mai multe infinite sensuri.

                                                                   (continuare: miercuri) .  

luni, 25 martie 2013

329. Cărţile de pe biroul la care scriu: (Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu - de Gheorghe Postelnicu)


Vasile Voiculescu – într-o ramă realist pârscoveană
                             
  Nu-mi aduc aminte să fi auzit (până acum) despre un roman „beletristic” despre viaţa omului V. Voiculescu. Acum, o astfel de carte mi-a fost dăruită spre lecturare, de către scriitorul pârscovean Gheorghe Postelnicu, cu ceva timp în urmă. „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, de Gheorghe Postelnicu, a apărut la ed. Euro Press, 2012 (326 p.) şi, constituie, în principiu, o monografie despre lumea şi viaţa şi opera poetului şi scriitorului V. Voiculescu, născut la Pârscov la 27 noiembrie 1884; din părinţi munteni (Costache şi Sultana) şi, mai apoi, cartea documentată ştiinţific, şi concepută „beletristic” despre viaţa şi opera autorului celor 90 de sonete închipuite ale lui Shakespeare. Această carte a fost concepută (spuneam) beletristic, dintr-o dorinţă de reflectare a unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator pârscovean. „De ce o carte despre viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu?” – se întreabă şi autorul. Am putea răspunde, folosind tot argumentele autorului:  1.)- A scrie o carte despre V. Voiculescu şi a-i scoate din context acele, unice (în literatură) – „ momente din viaţă era păcatul cel mare”. Acesta e argumentul cu care, hamletian, Gheorghe Postelnicu se înrolează în această golgotă voiculesciană, navigând într-o ramă realist pârscoveană, printre naratorii îndreptăţiţi să ne dea efigia unui V. Voiculescu al Pârscovului dintotdeauna. Şi 2.)- Spune autorul: „Mai trebuie adăugat că arhiva orală pârscoveană este încă activă, dar până când?” Este oare V. Voiculescu, omul pe care îl prezintă Gheorghe Postelnicu? Pentru a ilustra puterea pe care a avut-o ştiinţa, creaţia şi credinţa asupra poetului pârscovean, autorul face largi trimiteri la arborele genealogic al familiei V. Voiculescu (Voicu Băcanu şi Ion Hagiu – bunicii după tată şi mamă ai poetului, veniseră pe Valea Buzăului, dinspre Săliştea Sibiului şi Ţara Pădurilor de dincolo de curbura munţilor Carpaţi) - apoi, ne povesteşte câte ceva despre copilăria feciorului de băcan, petrecută în valea Pârscovului, şcolile urmate, educaţia creştină căpătată şi asumată, odată cu trecerea sa către maturitate, închisorile în care fusese aruncat, fără milă, de un regim nerecunoscător şi excesiv oprimant, după care, îi va urma moartea, petrecută în condiţii groaznice. Că, Vasile Voiculescu se considera un „vânător bibliofil de prin magherniţele de pe cheiul gârlei”... sau că, 11 ani nu a aprins focul în sobă, deoarece aceasta era blocată cu cele 7000 de volume” (cum scrie autorul) – o reţinusem din mărturiile părintelui Valeriu Anania, a lui Ioan Ianolide, Adrian Făgeţeanu ori Nichifor Crainic, tovarăşi de temniţă grea şi cumplită, între anii 1958 când a avut loc arestarea poetului (v. pag. 35) şi 1962 când a avut loc eliberarea sa (v. pag. 58). Dar noi am vrea să pipăim omul V. Voiculescu şi să-l simţim ca pe o senzaţie fizică. Fiindcă ceea ce am dori noi, nu e rezultatul unei judecăţi a autorului ci o stare pe care ne-ar da-o lectura, după cele trudite de autor. Dar, oare, n-am cere prea mult unui autor care îngrămădeşte de toate: viaţă, operă, documente, păreri, raţionamente, etc... într-o singură carte? Un critic, spunea odată că unul dintre efectele unei cărţi monografice beletristice trebuie să fie acela de a ne da impresia că nu descoperim, neapărat, ceva nou, ci că ne amintim de ceva uitat. Istoria lumii în care a trăit un mit ca V. Voiculescu e memoria generaţiilor ulterioare, care nu exclude erori ale unui întreg sistem (ca în scrierile lui Kafka), dar ne aşteptăm ca autorul să deschidă porţile încâlcitelor labirinturi care l-au împins de colo-colo, pe omul V. Voiculescu. Să fi reuşit toate acestea, Gheorghe Postelnicu? Să vedem, mai departe. O magnifică descriere a poetului o face nepoata Daniela: „bătrânul cu barba albă şi sălbatică, de care spun legendele şi cărţile vechi că făurise lumea, era un sfânt care emana în jurul lui atâta personalitate, atâta putere mocnită şi atâta linişte încât mă simţeam strivită, şi în acelaşi timp ocrotită”. Tabloul (în rama pârscoveană) este întregit, mai apoi, de amintirile lui Ion Caraion, Constant Ionescu, V. Mănuceanu, Adrian Maniu, Leonte Radu, N. Steinhart (v. pag. 47,48,49,54,55, 61). O cotitură (marcată de un destin nemilos) în viaţa omului V. Voiculescu, a survenit după moartea soţiei: 22 noiembrie 1946, iar poetul (după aceea, din lipsă de alternativă) a luat drumul sihăstriei şi al isihiei (p.20). Doar 360 de zile (după eliberarea din temniţele Aiudului, petrecute în condiţii cutremurătoare – a se vedea tratamentul satanic şi iadul din aceste temniţe, şi din cartea „Crucea reeducării”, 2010, a prof. Constantin I. Stan), atât a mai trăit „poetul  îngerilor” după eliberarea sa din 1962. Încet-încet, Gheorghe Postelnicu îşi intră în mâna naratorului şi relatarea copilăriei lui V. Voiculescu, devine o poveste menită să capteze pe cititor: „Orice poveste este o anticipare a realităţii” se justifică autorul. De mic copil, Vasile Voiculescu a fost atras de mirajul râului Buzău, cu desişurile sălciilor şi arbuştilor ce adăposteau mari ochiuri de apă, aşa numitele bălţi ori lacuri. Când a mai crescut, era neîntrecut la înot. Alteori (povesteşte autorul) îl găsim atras de lumea cărţilor iar locul preferat era: „în fundul grădinii sau ascuns între ramurile nucului bătrân„ unde dialoga cu personajele şi cerul de deasupra sa. Primele însemnări literare datează  (se pare că e o descoperire a autorului) de la vârsta de 17 ani, când pe o carte de poezii a lui M. Eminescu este datat un poem scris de mână, de tânărul V. Voiculescu. Ambianţa rurală, cu oameni veniţi la hanul tatălui, de prin toate părţile (fiecare cu povestea, vorba şi obiceiurile locului de unde venea) – dar, şi „urmele materiale şi numeroase legende păstrate în arhiva populară, au îmbogăţit universul spiritual al scriitorului” (p.87). Nu ne îndoim că zona Pârscovului, cu împrejurimile sale, era un ţinut acaparat atât mental dar şi în realitate, de diversitatea legendelor şi miturilor, cu locuri însemnate de Dumnezeu. O poveste, de dragoste, este şi evocarea primei iubiri a poetului, din paginile în care Gheorghe Postelnicu descrie idila tânărului student Voiculescu, urmată, mai apoi, de căsătoria cu Marioara Florioara C. Mitescu, în 1910 (p. 89-98). Urmează un arc de timp înapoi şi, anii de şcoală ai copilului Voiculescu încep la Pleşcoi, şi mai apoi la un pension particular din Buzău, şi după aceea: Liceul Haşdeu. După transferul elevului Voiculescu la Liceul Ghe. Lazăr din Bucureşti, acesta „îşi extinde lecturile, hrănindu-se spiritual la literatura şi filosofia europeană contemporană” şi universală. Sunt anii unor mari transformări din viaţa viitorului poet, ani de oscilaţii sub presiunea părinţilor, când părăseşte Facultatea de Litere şi trece la Facultatea de Medicină. Nichifor Crainic povestea cum a auzit de la un părinte duhovnic, că în casa unei femei bolnave (tratată cu rugăciunile lăsate de la Dumnezeu, bisericii) a găsit la aceasta, în pod, o carte despre boli şi „leacuri băbeşti” scrisă de V. Voiculescu, pe înţelesul tuturor. Urmând leacurile descrise în carte, părintele Matei a tratat femeia, care, după însănătoşire, i-a mulţumit lui Dumnezeu că fusese deţinătoarea unei astfel de cărţi. Caracterul omului V. Voiculescu începe să se întregească din trăsăturile personajelor pe care le pune în operă (ne sugerează autorul), adică, trăsături fundamentale pe care nu le găsim decât la geniul uman: „voinţă, putere de muncă, intuiţie, hărnicie, fermitate, abnegaţie, jertfă de sine”, dar şi virtuţi umane precum: „cinstea, curajul, demnitatea, omenia, bărbăţia şi credinţa”. Iată, pe scurt, „mortarul” din care e clădit omul Voiculescu, prezentat (atât în viaţă cât şi prin opera lui, trecută şi ea prin malaxorul critic) de scriitorul şi criticul Gheorghe Postelnicu. Pesemne, intuieşte Gheorghe Postelnicu, nu există nici un scriitor al timpului nostru care să nu poată învăţa câte ceva de la autorul lui Zahei Orbul, aşa că, în partea finală a monografiei se ocupă de nuvelistica şi povestirile lui fantastice. Vorbind despre proza lui V. Voiculescu, Gheorghe Postelnicu îi dă o anumită interpretare proprie, sugerând că universul fantastic al nuvelelor sunt cărămizi-imagini, dintr-un zid al memoriei, preluate din copilărie şi întipărite pe retina ochilor săi, roade ale minunilor, şi nălucirilor, din poveştile străinilor care îi poposeau tatălui, la han. Descoperite şi neînţelese (acele poveşti) atunci, devin acum, la maturitate, parabole şi drumuri mirifice pentru marea aventură a creaţiei sale, dar şi orizonturi şi limanuri pentru predecesori: „Voiculescu a scris nuvelele fantastice după ce a descifrat tainele credinţelor şi mitologiilor, după ce a înţeles filozofia şi teologia, dar nu înainte de a stăpâni cuvântul...” (p.264). Personajele sale: „...ies din orizontul realului şi intră simbolic într-o lume a libertăţii şi imaginarului” (p.270). Că, în el, au încăput toate acestea, nu tăgăduim, dar, efigia omului V. Voiculescu este, după cum sintetizează criticul: „...ca însuşire dominantă, generatoare de fapte şi atitudini, omenia” (p.325). Ajunşi la sfârşitul lecturii, avem, acum, certitudinea afirmaţiei făcute la început: 1.)- Cartea este beletristică, prin dramatismul unor evocări, prin reveniri episodice la viaţa poetului, prin tot ceea ce devine atractiv la lectură, într-un spaţiu al captivităţii, în scrierea naraţiunii şi, pe care cititorul n-are cum să n-o simtă. 2.)- Cartea este documentară, prin multitudinea de documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate părţile şi reinterpretate. 3.)- Are şi un caracter ştiinţific, deoarece autorul nu ia drept adevăruri tot ceea ce s-a scris de către voiculescologi, până acum, el analizează şi se îndoieşte de fiecare afirmaţie utilizată de înaintaşii săi, le analizează aparte (uneori intuitiv) şi, prin filtrul raţionamentului logic cerne improvizaţionismul unora, pentru a se situa cât mai aproape de „anticiparea unei realităţi” (vezi p. 107-113). O anumită nostalgie am avut pe tot parcursul lecturii, având în imagine chipul poetului pârscovean din tabloul misterios al sfântului ţinut la loc de cinste, pe un perete, în holul de intrare al Bibliotecii buzoiene; le doresc celor ce-i vor întoarce filele romanului lui Gheorghe Postelnicu să împărtăşească această nostalgie.

                                                                                                           Tudor Cicu

vineri, 22 martie 2013

328. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia... lui L. Ulici: (Traian T. Coşovei)



                                            15. Azi: Traian T. Coşovei

1. Cuvânt înainte:
Întrucât (sunt semnale) mulţi nu au auzit, încă, de această „Antologie a poeţilor tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, să amintim cititorului nostru, că ea a apărut abia în 2005 la Ed. Muzeul Literaturii Române cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor. Doina Uricariu, în prefaţa la antologie, intitulat sugestiv „După un sfert de secol” – explică şi de ce a fost posibilă apariţia (atât de târzie) a volumului antologic, cu poeţii tineri prinşi în vizorul criticului. Iată cum ni se destăinuia poeta: „Am primit la lectură dublă acea antologie, ceea ce reprezenta primul semn că manuscrisul era indezirabil şi urma să fie blocat. Fireşte, nu era o antologie cuminte, din cele care se purtau pe atunci, dedicate patriei, iubirii, poeziei naturii, pădurii sau mării… Nu plătea tribut nici uneia din directivele „culturale” ale momentului. Era o carte adevărată, într-o vreme când adevărul putea să fie considerat un duşman de moarte. Dar cum altfel? Păi, iată ce scria, însuşi L. Ulici, în „cuvânt înainte” la antologie: „…m-a interesat mai puţin valoarea în sine a tinerilor poeţi şi mai mult calitatea lor de exponenţi ai înnoirii, am dat cezarului ce este al cezarului şi numărul de texte cu care sunt prezenţi poeţii în antologie diferă în funcţie de valoarea pe care, fie şi intuitiv, antologatorul le-a atribuit-o”. Acum, dacă la pag. 163 am dat de poetul Traian T. Coşovei cu 10 poeme, noi ce să mai spunem? Intuitiv  îl vom cataloga şi noi printre cei parodiaţi „în dansul acesta în doi”.


2. Eu, despre Traian T. Coşovei:
   Poetul acesta, care spunea într-un vers: „zidurile aveau glas de păsări”, era trecut pe lista lui N. Manolescu la Gala poeziei române de la rotonda Ateneului, al 15-lea, mi-a atras atenţia cu un poem destul de întins şi un haiku „umoristic”. Dar, ne întrebăm, sunt haiku-rile umoristice? Le ştiam rodul unei gândiri mult prea profunde, a surprinderii „esenţei” unei cugetări filosofice la un anumit reper al imaginaţiei. Dar, să vedem ce a fost la Gala poeziei:   Traian T. Coşovei e cunoscutul fiu al reporterului realist socialist Traian Coşovei. A debutat cu vol. „Ninsoare electrică”, 1979. De la început a fost catalogat, drept „copil teribil” al poeziei. Nu pot însă crede, că „se pişa pe pantalonii lui N. Stănescu”, chiar dacă-i declara asta lui Daniel Corbu. Hai să-l urmărim: Întâi îşi caută ochelarii, apoi ne citeşte poemul intitulat „Cuvinte cu indulgenţă”. Suntem în atmosfera poemului, cu focul stins, cu ţigările pe sfârşite (care le mai are, care nu, să se împrumute – n.m.): „deja omul din colţ/şi bătrâna doamnă ce şterge vitrina” se gândesc la el, adică la „viaţa mea care îşi cere iertare”. Şi, aici, vântul, tot stinge chibriturile. De Chitila, pesemne. Aţi văzut, ale lui Andersen din „fetiţa cu chibrituri” luminau până în bucătăria din care, se hlizeau la fetiţă nişte gâşte fripte...  (Iar, pentru ce-i spunea lui Daniel Corbu, ar cam fi momentul să-şi ceară iertare). Dar, staţi, că nu s-a terminat: atmosfera devine explozivă ( chibrituri - bidonul cu gaz – hârtia unor scrisori risipite peste tot) „cu lanţuri de flori de câmp, i-au legat mâinile” Nu-i aşa că este extraordinară imaginea? Apoi, cu focul stins şi „cu lupii de la uşă (dracu ştie ce pândeau ăştia? Doar nu bidonul cu gaz... Ete, na!) şi-a scris o viaţă întreagă poemul. Asta da, mărturisire... Poate aude şi N. Manolescu, pentru cea de a doua Istorie a literaturii... Dar, asta, numai „după ce a creat poemul muntelui literă cu literă”. Noroc că ne-am trezit din vis, fiindcă poemul era aproape de sfârşit. Nu ne-a convins, ştie şi chiar simte şi poetul asta, aşa că ne citeşte un haiku de 5 versuri (tehnică frate! astea cu 5 versuri): „De ce ochii tăi sunt în lacrimi/De ce aparatul (...?) tău sângerează/Poate şoseaua /pe care ţi-am călcat câinele/era umedă!” Mamă, mamă!... Dacă îl auzea şi vecina (care să vă spun un secret: îl plânge mai ceva decât pe bărbatu-său)... doamne, doamne, câte nu aveam eu de scris, acum.


3. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 10  poeme publicate în Antologie)
Ştiu,- ştiu că totul e foarte târziu, că totul se zbate între două discuri electrostatice. Să luăm de exemplu, aerul meu care alerga înaintea respiraţiei mele , precum frunzele alergau înaintea copacilor, putem demonstra, evident, că zidurile au glasuri de păsări, că părul tău arde ca un războinic pe rugul de gheaţă al stelelor, etc… etc. Dar, mai daţi un răgaz aerului să bată la fel, stelelor să se coboare la picioarele femeii care doarme alături de mine şi veţi vedea cum păsări mecanice plâng pe umerii mei cu lacrimi electrice, cum, suspendat între două întâmplări, vă pot spune de ce o alcătuire de roţi dinţate şi pârghii, sunt părinţii mei. Acum, sincer: taică-mu şi-a vândut şi apa din fântână ca să mă scape de singurătate, apoi, veniţi voi „încăperi prea înguste” spre a mă lăsa ademenit şi bântuit de stafii ori să mă acoperiţi de fantasme. Păi, se poate? Încercăm, cu toţii, să fim oameni, balanţe comerciale, trenuri electrice, încercăm să fim oameni şi clack! din palme! La moara fericită a odihnei, copii! Dacă cineva crede că recolta de soia e mai importantă decât Manuscrisele de la Marea Moartă, e-n regulă. Voi spune şi eu, clack, clack! până trece maşina de stropit străzile peste tinerii ce mimează sărutul lui Brâncuşi, prin parcuri. „E o foame de cuvinte pe lume…”, mi-au spus toţi, e o foame de cuvinte pe cinste… încât n-am mai rezistat şi m-am ridicat peste orchestra care te ruga să pleci, aveai o floare în piept, şi ţi-am spus: „…şi tu, dragostea mea, şi tu spânzuri de o sonerie muzicală?...” Ah, întâmplările lui nicăieri şi niciodată, tocmai acum să-mi las tinereţea să ardă cu flacără albastră în acest oraş părăsit de stafii? O, nu! Tocmai acum, când mă întrebi (dintr-o casă cu pereţi de sticlă): ce va fi, ce va fi? Înverziţi de poveşti şi de basme, să netezim deci, - stâlpul, placa, lespedea, turla… pentru surdul care ascultă şi pleacă, pentru orbul care se uită şi urlă… ştiu,- ştiu că totul e foarte târziu, că nimic nu se va alege de strigătul ierbii, martor îmi este Whitman, cel care l-a avertizat pe Ion Gheorghe cu venirea ei, dar numai eu îţi pot spune, draga mea ce va urma după ce-ţi voi aşeza un fir de iarbă pe Lună. Cu spinarea aş fi mutat piramide sub fereastra ta – deşertul, cimitirele, de elefanţi, jungla, guvernatori, ţărani, dictatori ai junglei şi băştinaşi încălzindu-se la focul vesel al carabinelor, Pompeiul îngropat în cenuşă, pe însuşi marele Socrate… Pe toţi i-aş aduce, numai să-i placă ei, numai să rămână. Hei, hei, ce aş fi vrut să fac eu pentru ea!? Numai să plesnească ea cu palmele şi să se veselească… Dar ea a trecut foarte repede (nu, nu ca îngerul lui Nichita prin zid, ce zid? Prin lanul de secară a lui…..), lăsându-mă foarte singur. Ştiu,- ştiu că totul e foarte târziu (mi-aţi mai spus); dar între timp, îngerul a murit ronţăind banane uscate, iar din penele lui, femeile au umplut pernele pe care vor visa cum stau eu de vorbă cu noul înger şi mă gândesc că iar vom avea câteva veacuri de pace. De aceea vă tot spun: lustruiţi tot ce se poate lustrui, ardeţi tot ce se poate arde – dar, veniţi să-l întâmpinăm.


4. Requiem 
  (parodie după poemul cu acelaşi titlu de Traian T. Coşovei, din  antologia  amintită)
                          de Tudor Cicu

Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână
şi ajuns la ghizdurile ei răsuflă uşurat:
mă scăpase de singurătate.
Pentru surdul care ascultă şi pleacă
Orbul care  se uită şi pleacă
Suntem ca într-un lift agăţat de pereţii temniţelor incaşe
(mayaşe,- spuneţi voi: că tot se ocupau cu cercetarea duhurilor)
Cert era,- cam dădeam cu toţi din coate
izbind lespezi şi bârne ca fluturii
orbiţi de albul strălucitor al lunii.

Viaţa (vedeţi voi) îşi continua cursul normal într-o tăcere
atât de exactă şi de complicată în ninsoarea abstractă.
Degeaba urlam cu toţii de-a valma;
Surdul la orb, orbul la noi…
Noi la cocoşii de tinichea răsuciţi de vânt,
pe acoperişuri.
Nimic nu arăta
că ea va face orchestra să tacă şi să rămână alături de mine.

Nici un anotimp – doar acesta
Nici o linişte – doar a mea
Printre stafii şi fantasme agăţate de ghizduri
încercând să mă-ntreacă
încercând să o ademenească
cu strigătul meu, cu vocea cu care îmi strig
pe nume, tăcerea – ca din gâtul cocoşului de tablă;
Şi din apa fântânilor
băute de cocoşul lui Creangă.


miercuri, 20 martie 2013

326. Cărţile de pe biroul la care scriu: (Vreme închisă - Ion Lazu) /2.


1. Anul 1979 (continuare la partea I-a)

   Înţelegem din aceste pagini memorabile a Jurnalului lui Ion Lazu, că scriitorul „îşi dă întreaga măsură şi se justifică numai în faţa colii albe de hârtie”. O aventură în masivul Vânturariţa, relatată prin fraze tensionate, ca în romanele poliţiste, devin pagini superbe de lecturat, mai ales de cei care au cunoscut acele locuri şi s-au aventurat prin acele locuri neumblate. Surpriza acestora, de a citi şi altceva decât poate surprinde simplul muritor, poate fi una a uimirii: „Nu cumva am lăsat acolo, din neatenţie, ceva care se pierde pentru totdeauna?” Regretul acesta l-am simţit, în diverse situaţii, cu toţii. Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost într-o altă lume. Iar această „altă lume” avea să vină atât la propriu cât şi la figurat, odată cu prima ieşire peste graniţa ţării. Aventura trăită în trenul care-l ducea la Budapesta şi Viena până la Luxemburg (unde îi locuia un frate), mai apoi în Franţa şi retur spre casă, prin Germania, Austria şi Ungaria, ca şi întâmplările neprevăzute de prin locurile acelea, fac deliciul cititorului dar şi al celui care a străbătut, la rându-i, traseul urmat de Ion Lazu. Punctăm pe scurt: 1)- „Se confirmă zvonurile despre o eleganţă dusă la extrem în capitala Ungariei”. 2) – „Viena pare un oraş pe care chiar ai vrea să-l înveţi pe dinafară, ca pe un poem perfect”. Şi toate astea, pentru că Ion Lazu nu încetează a-şi nota fiecare amănunt: „poate aceşti companioni se miră că scriu în carnet şi că mă uit la ei oarecum ca într-o vitrină”. Dar, mai are importanţă? Lectura devine o încântare. Ajuns la Paris, îi vine să le strige tuturor: „Domnule, a fost o greşeală, gata! – nevenindu-i a crede că doar „printr-un noroc, sau, prin purul hazard, poţi ajunge la Paris…” (Notă: am reţinut că pe 12 octombrie, când se năştea fiul meu, se afla la Paris „trăind la cea mai înaltă tensiune”). Ni se strecoară, subtil, prăpastia care exista, pe atunci, între noi şi nemţi: „pe şosea, în ceată, maşini în şir… Te gândeşti că aici orice ins are o maşină a lui, iar la noi doar 4-5 la o mie” - (sau) – „Pe stânga, într-o vale îngustă, un sat alb, curat , continuat cu o poiană verde curată şi ea – asta fiind diferenţa şocantă: aici nu vezi coteţe, cocine, tot ce paralizează imaginea la noi” – ori – pretutindeni vezi: „...poze cu oameni în atitudini fireşti ale vieţii... normalitatea, degajarea la ele acasă... la noi: crispare, înţepeneală oficială, veselie festivistă, autocontrol şi control impus”. Peripeţiile de la întoarcerea către casă (vezi pag. 119) sunt picante dar şi dureroase. Nu mai spunem, cum i-a apărut imaginea pământului românesc, după acele zile de vis şi uluieli mentale: „Acolo este ţara mea! Am văzut un spaţiu cu linii mari, un şoim zburând deasupra liniei ferate: multe turme mici, ciobani cu câini negri, coline ce par pustii, grămezi de reziduri pe lângă pârâu...”, etc. (Notă: dacă Ion Lazu ar fi citit postarea cu nr. 11 de pe blogul meu, scrisoarea cu nr. 1 trimisă „din străinătate” – prima mea ieşire, în 2011, din ţară, spre  Viena prin Budapesta – ar constata că, ori i-am imitat scriitura, ori nimic nu s-a schimbat de atunci, în legătură cu noi.) După astfel de rânduri scrise în Jurnalul lui Ion Lazu, firesc, vine întrebarea: „Nu cumva am pătruns în irealitate?” Şi ca să fie oala plină dar şi cu capac pe deasupra, la întoarcerea acasă, stagiara R. îi aduce veşti şoc: „fratele ei, flăcău de 17 ani...  plecat în practica şcolară la Braşov, este omorât în bătaie, în curtea uzinei, de un coleg mai mare ajutat de încă doi sceleraţi”. Motivul? Pentru că nu le împrumutase casetofonul pentru o seară de dans. Cum se simte autorul Jurnalului, întors din nou acasă? Şi-l cităm: „O jivină nimerită în mijlocul traficului şi neştiind încotro s-o zbughească pentru a scăpa cu viaţă”. Elocvent, nu? Şi trist în acelaşi timp...
                                                       
                                                      (va urma: marti si miercuri 26/27.03.)   

marți, 19 martie 2013

325. Cărţile de pe biroul la care scriu: (Vreme închisă - de Ion Lazu)


    Vreme închisă
                                  (Jurnalul lui Ion Lazu)
                                     
1. Anul 1979
                           Moto:
                          „Tot ce-i aproape se îndepărtează”
                                                                        Goethe    
      
   Cu ceva timp în urmă mă aflam în amfiteatrul Liceului Spiru Haret din Buzău, cu prilejul unei lansări de carte. Amfiteatrul era plin cu elevii primului şi al celui de al doilea an de liceu. Am fost solicitat să prezint cartea unui prieten scriitor, fost cândva şi el, elev al liceului Spiru Haret. Am luat cuvântul, începând prin a-i îndemna pe elevii numai ochi şi urechi (aflând că eram dobrogean şi că îmi începusem primii ani de şcoală, învăţând în limba tătară), să ţină un Jurnal numai al lor, în care să-şi noteze orice eveniment deosebit, chiar şi simple gânduri despre o asemenea lansare de carte, dar pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa lor… etc. Le-am amintit, că mulţi scriitori, înainte de a fi scriitori, au exersat scrisul prin intermediul unui Jurnal intim. Le-am dat exemplul lui Titu Maiorescu, care timp de 54 de ani a ţinut un Jurnal cu însemnări zilnice, început de pe la vârsta de 15 ani. Am amintit de I.D.Sârbu, Mihail Sebastian, L. Rebreanu, M. Eliade, Ionesco, Galaction… iar din literatura universală: Lev Tolstoi, Shelley, F. Kafka, Andre Gide, Stendhal, Pavese, George Eliot, Baudelaire, Jules Renard…  Nu ştiam, pe atunci, de Jurnalul ţinut de poetul, scriitorul şi eseistul Ion Lazu, încă mult înainte de 1979, şi nici nu citisem „Vreme închisă”, jurnalul anilor 1979-1989, că le-aş fi amintit elevilor despre acest Jurnal de lectură. Acum, că am intrat în posesia acestuia, m-am gândit să fac o incursiune prin jurnalul lui Ion Lazu, în ideea că poate cititorul meu tânăr va dori să afle mult mai mult, din cele spuse, acolo, în faţa acelor elevi de liceu şi, cine ştie, se vor îndemna la o astfel de preocupare, „trudnică” de altfel, dar care, nicicum, nu le va fi zadarnică. „Există o poetică a Jurnalului?”- se întreba Eugen Simion. Din Jurnalul de lectură al scriitorului Ion Lazu, vom încerca să descurcăm iţele a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru. Jurnalul, ca să începem cu începutul, descinde din latinescul diurnalis (de la diurnus: al zilei (sau) de-a lungul zilei) şi este o specie aparte a genului memorialistic. Citind Jurnalul lui Ion Lazu, încep să cred, tot mai evident, că a avut asupra sa un efect psihologic foarte puternic şi că a fost scris, ca şi cititorul, să simtă acest lucru, şi să fie atras ca un magnet de lectura lui, dintr-un fel de dorinţă de a pătrunde în budoarul misterios al scriitorului şi poetului Ion Lazu. Anul 1979 (cu care Ion Lazu îşi începe Jurnalul) - spre exemplu – pentru mine, a fost anul când a trebuit să renunţ la Dobrogea mea natală şi serviciul (eram încă inginer stagiar) la Centrala Canal Dunăre Marea-Neagră (lucram în ecluza de la Cernavodă la echiparea macaralelor turn de fabricaţie sovietică), pentru a mă transfera la Buzău, unde locuia şi avea serviciul, soţia mea. Dar, 1979 e şi anul când s-a născut primul meu copil. Anul 1979 îl găseşte pe Ion Lazu în gazdă la coana Olga din Goranu de Vâlcea, cu colegii Nae şi Sandu – alţi doi ingineri geologi. „Am venit aici anume pentru nisipurile cuarţoase care au făcut cândva obiectul respectivelor exploatări pentru sticlă, iar cei doi amici, pentru tufurile vulcanice de la Malul Alb şi dinspre Govora-Ocnele Mari”. Încă „de prin 1975 încoace, ca la orice uituc dovedit ca atare, însemnările au devenit aproape zilnice – un adevărat Jurnal”, notează Ion Lazu, noi înţelegând că obişnuinţa de a nota „a sfârşit prin a face parte integrantă din personalitatea mea”. Făcând o pledoarie pentru această „specie literară”, Ion Lazu se înarma cu infinită răbdare pentru a nu claca „sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot” şi a-şi apăra Jurnalul „ca pe singurul izvor de care depinde viaţa ta afectivă - ca pe unica şansă”. De reţinut, asocierea unui astfel de izvor de simţire cu izvorul captat, cândva, de ai săi părinţi, împreună cu alţi săteni, pentru rodnicia şi dărnicia parcelelor de pământ răsădite cu varză. Conştient că prin Jurnal realiza cel puţin două lucruri „de mare importanţă”: 1) – să-şi ia note despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă şi 2) – să surprindă pe fila de jurnal, întâmplările prin care tocmai a trecut – Ion Lazu strângea totodată şi materia primă pentru viitoarele scrieri; „materie” ce n-ar fi fost, altminteri, stocată în lăcaşul memoriei, ori, anumite detalii îi puteau scăpa. De aceea îşi numeşte Jurnalul, folosind o licenţă poetică, atunci când spune: „o imagine a vieţii, deci, nu mai mult de atât este acest Jurnal. Şi totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un risc asumat”. Prin intermediul însemnărilor din Jurnal, reţine pe lentila înregistrării amintirilor, că avusese în facultate un coleg care scria „dezlănţuit” într-un jurnal al său, până şi la întrunirile dansante, spre hazul tuturor. Reîntâlnit mult mai târziu, constată că totul fusese doar fumuri risipite, că, urmare a  rătăcirii acelui jurnal, ţinerea sa a însemnat doar „vânare de vânt”. Faptul că un astfel de fragment al vieţii s-a păstrat, totuşi, însemna că episodul putea fi fructificat şi plasat „la începutul tuturor începuturilor literare”. Şi, încă un lucru de reţinut: a ţine un Jurnal „înseamnă a nu fi singur sub canonadă”. Că există o poetică a Jurnalului lui Ion Lazu, nu ne îndoim: în ce fel poate fi catalogată, atunci, acea noapte de pomină, trăită la gazda din Goranu, acea noapte cu tunete şi fulgere, când „şi gluga cerului ardea fără istov”, de te situa la un pas de cea mai înspăimântătoare noapte trăită în viaţa ta? Abia a doua zi, putându-se desprinde de pereţii camerei sale, a putut constata ravagiile tornadei: „copaci prăbuşiţi, inclusiv salcâmi bătrâni – însă cei mai fragili sunt teii, acum gata să înflorească”.

                                      (va urma: mâine, miercuri – partea a doua din: Anul 1979

luni, 18 martie 2013

324. Tinere condeie, avântate odinioară - în "Antologia... lui L. Ulici: Nichita Danilov)



                                        14. Azi: Nichita Danilov

  1. Cuvânt înainte:
Când Laurenţiu Ulici spunea în „Prima Verba”, că în cazul unor autori „verbul e personal şi greu de substanţă, imagistica fără să fie violentă, sugerează memorabil”, nu neapărat îl avea în vizor pe un anume poet, cu atât mai mult pe Nichita Danilov. În „Antologia...” sa, criticul credea că „un limbaj poetic nou nu e ca oricare dintre cele ce l-au premers: în el încap la fel de bine reuşitele şi eşecurile, pozia şi nonpoezia” (iar) „simpla apartenenţă la un limbaj înnoit nu constituie un argument axiologic şi această banalitate, deopotrivă teoretică şi istorică, a rămas din nefericire necunoscută unor poeţi tineri al căror dispreţ pentru poezia celor mai în vârstă decât ei nu este egalat decât de propria lor naivitate vehementă”. Dar, să-i dăm creditul de adevăr, ascultând şi ceea ce afirmă Doina Uricariu când punctează pe scara valorilor critice, următoarele: „Laurenţiu Ulici a avut conştiinţa valorilor şi întotdeauna un orizont mult mai înalt şi mai larg, sub care scruta Poezia şi Istoria”.
    2. Eu, despre Nichita Danilov:  
L-am întâlnit în „Antologia poeţilor tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, la pag. 205, cu 6 poeme. Mi-am reamintit că-l ascultasem în direct pe poet, la Radio Cultural, în Gala poeziei  române - 2012, fiind al 16-lea pe lista lui Nicolae Manolescu. În recenta sa carte „Portrete fără ramă”, Nichita Danilov scrie consecvent despre confraţii săi, ceea ce, să recunoaştem, este un lucru tot mai rar printre scriitori, simţind că poezia a cunoscut o efervescenţă aparte, în mai mare măsură decât proza. Uneori acustic, alteori de un umor contagios, Nichita Danilov imprimă textului eseistic o „detentă carnavalescă” (după Bogdan Creţu). Pesemne e la fel de şocant şi suprarealist în zugrăvirea unor portrete, ca în poezia sa, unde, între realitate şi imaginaţie nu mai există nici o limită: păsările îşi fac cuib în fiecare deget al mâinii, dar vezi şi păsări ducând cleşti şi ciocane de tot felul, în ghiare şi-n cioc duc ochelari şi peruci. Alteori zăreşti nouri cum trec pe catalige şi oamenii atârnă ca nişte tablouri în cuiele rămase-n pereţi. Dacă mai reţinem că într-un poem, un om trecea pe stradă despicat în două, iar omul ducea într-o mână un cap de miel roşu şi capul de miel deschide ochii şi behăie, e suficient să ne facem o viziune despre poezia sa inconfundabilă. Scriitor profund acest Nichita Danilov, cu repetate lecturi dostoievskiene. Ştiam că scrie o poezie suprarealistă, uneori religisoasă şi este bântuit de viziuni metafizice. Ce-mi transmitea mie, cel cu urechea lipită de difuzorul aparatului, acest poet, urcat pe scena Galei poeziei române de la Teatrul Odeon? Să vedem: citeşte un poem intitulat „Ceaţă”, în care ne închipuim „vântul care stătea la colţul străzii/ţinând un joben”. Şi, pe cineva alături, încercând să-şi aprindă ţigara, dar vântul îi stingea chibrit, după chibrit. Poetul, care privea toate astea de dincolo de uşă (nu putem spune: indiferent), încet-încet şi-a ridicat ochii spre o „Ea”. (De! Dacă şi ea îi făcea semn cu evantaiul?). Atunci, s-a trezit din somn. Multe vise în galeria poeţilor noştri! Să-l ascultăm pe poet: care tocmai şi-a ridicat ochii spre cer (era în genunchi, reţinem asta!), dar cerul s-a răsturnat şi ne-a arătat tuturor o privelişte amară (??!). „de chiştoace căzute pe jos” – explică poetrul nedumerirea noastră. Nu înţelegem cine era acoperit de dunele de nisip şi ce căutau aceste dune în poem. Dar, de ce să ne chinuim, mai bine ascultăm: „o caravană întreagă de suflete” poartă „vântul care făcea semn că o ia când pe stânga când pe dreapta”. Bine că ei (?!) mergeau înainte „acoperiţi de ceaţă”. Păi, vedeţi, cum se explică şi titlul poemului, la final?

          3.  Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 6 poeme  publicate în Antologie)
   Cu ţeasta lui Yorick în mâini, o serafime, o serafime, mă întreb: „Dacă am secerat, unde şi ce am secerat, ori dacă se înalţă din trâmbiţa ta, eternele zboruri?” Se aude bătaie de aripe dinspre întuneric, iar fiecare spic e o lumânare aprinsă în vânt. Fierb mii de oceane şi mări însetate de foc şi-nviere, păsări albastre şi cai fumurii, un curcubeu de clopote se înalţă din trâmbiţa ta, o serafime, o serafime! Oameni înalţi intră şi ies din morminte, pretutindeni e sărbătoare, în timp ce un singur bărbat la aproape 27 de ani stă cu spatele la cimitir şi fumează pipă. Să-mi amintesc acum de Napoleon care la aproape 27 de ani era deja general şi traversa Alpii, de Lermontov care murea străpuns de un glonte, de Esenin care încerca să se spânzure, tocmai acum, acum când în spatele singurului bărbat ce sprijină cu spatele cimitirul, începe să cânte fanfara? O, nu! Mai bine, o serafime, o serafime, să se facă din nou senin, tot mai senin, să-ţi văd trupul ţeapăn în şaua calului, cu capul atârnat de şa, precum Cidul, cu tropotul calului în galop, ca o limbă de clopot, tot într-un tropot, tot într-un ropot, până când calul tău va îngenunchea pe zăpadă, fixat într-un tablou. Doar era în decembrie, când ne plimbam amândoi prin Copou, cu baston, barbişon şi pipă. Îl căutam, amândoi, pe Edgar Alan Poe, să-i ducem corbul poposit şi la noi în Copou pe un soclu de piatră. Ţii minte, cum ne certa corbul? „Pe cine imiţi tu, Nichita Danilov, că te plimbi cu baston, barbişon şi pipă?” Era în decembrie, nu ne păsa de Bacovia; ceaţa se strecura prin grilajul de fier peste soldaţii ăia morţi, cu chipuri ca turnate din bronz. „Heil Führer! Feil Führer! Heil! Heil!” – rânjea mulţimea frenetic şi, astfel ningând, zăpada încet se înroşea din nou în Germania. Şi, noi priveam la soldaţii morţi, cu ochii foarte albaştri şi păr deschis la culoare, toţi unul şi unul, toţi încălţaţi în cizme de fier, bătând pas de paradă: „Heil Führer! Feil Führer! Sieg! Sieg!”. Fanfara trecea, orga lui Bach răsuna funebru, eu zăceam rănit sau poate chiar mort, statuia mea de poet genial plutea în aer? O serafime, o serafime! Sunt vinovat pentru toată istoria lumii; amestec cărţile şi fumez o ţigare iar în jurul meu e un câmp gol.

4. Senin 
       (parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetului Nichita Danilov)
                                  de Tudor Cicu

Se făcea senin, tot mai senin pe mare
Sub clarul de lună, arunc zarurile pe puntea navei. În zare
Trupul tău saltă în şa, iar sub şa într-o parte
Capul tău atârnând ca al Brâncoveanului după moarte
Calul te ducea, ţeapăn te ducea, tot mai departe
Părul ţi se înspica ca o lumânare aprinsă de vânt
Calul tău te purta peste propriul mormânt
Mâna îţi atârna ca la fecioare albastre, a înserare
Calul tău orb tropăia, tropăit în mirare
Frâul lui ţeapăn, sub ţepene vrăji
Cu sângele tău tânăr plutea, mână-în-mână pe străzi
Calul te ducea tot într-un tropot, tot într-un ropot
Capul îţi atârna lângă şa ca o limbă de clopot
Sub copitele lui zăpada încet se topea, se topea
Deasupra ta, fluturau steaguri, cât să-nfăşoare o stea
Şi afară se făcea, se făcea tot mai senin
Sub clarul de lună, zarurile mele sângerând rozmarin
Calul tău îngenunchea pe zăpadă, fixat în tablou
În faţa ta se oprea, ori pornea... ultimul tren din depou
Dar, ce dracu să mai vezi, prin aburitul hublou?

vineri, 15 martie 2013

323. Tinere condeie, avântate odinioară - în Antologia lui L. Ulici (Azi: Nicolae Băciuţ)



                                            13. Azi: Nicolae Băciuţ

  1. Cuvânt înainte:
 Efortul întreprins de criticul Laurenţie Ulici, de a strânge poeziile care-l definea pe cel asupra căruia se aplecase, de a le analiza stilul şi maniera scrierii lor, l-au îndreptăţit pe critic, să spună, undeva, că: „refuzul metaforei atrage după sine diminuarea lirismului până la proza curată” iar „valeitatea de a gândi profund, numaidecât profund, cu sau fără mijloace, dar mai ales fără, îl conduce pe poet... la prozaicitate hilară de tipul: restul e zgomot”. În prefaţa la „Antologia poeţilor tineri – 1978/1982”, Laurenţiu Ulici trasa câteva jaloane în poezia tânără (la vremea aceea). Printre altele, spunea el: „perspectiva relativistă (ironică) din versurile multor poeţi tineri sau încă tineri comportă, la nivelul expresiei, un asemenea proces de înnoire în şi prin manierism... Pe de altă parte, dincolo de erupţia manieristă, dar nu fără legătură subterană cu ea, creşterea, iarăşi considerabilă, a gradului de impermeabilitate afectivă şi, implicit, a celui de contigenţă culturală, constituie un al doilea simptom al impasului liric”. Nicolae Băciuţ s-a dovedit un poet instruit şi inteligent, interesant pentru critica vremii, ca sondare a unei gândiri poetice nedisimulatoare în poezie, cu calităţi poetice care meritau urmărite cu interes de critici.

  1. Eu, despre Nicolae Băciuţ:  
Creionând portretul poetei Domniţa Petri, am amintit şi de Nicolae Băciuţ, un ardelean din Bistriţa-Năsăud, autentic. I-am scris într-un e/mail, întrebându-l de soarta poetei pe care am cunoscut-o în timpul Facultăţii. Mi-a răspuns astfel: „Domniţa Petri mi-a fost colegă de clasă la Liceul L. Rebreanu din Bistriţa, o colegă adorabilă: deşteaptă, talentată, frumoasă, prietenoasă... Dar America nu iartă!” L-am regăsit pe Nicolae Băciuţ, în „Antologia...” lui Laurenţiu Ulici, cu 4 poeme. Nu se vedea renunţând la cuvinte, la poezie, în tinereţe: „ard un poem în ochelari străvezii” şi, nici azi, când spune. „Mi-ai dat Doamne, cuvinte şi nu le pot pe toate folosi”, pentru că, ochii lui „sunt mai flămânzi ca ploaia” şi dacă ar renunţa la poezie, ar însemna să rămână „nelocuit/de o mână dusă la gură/în loc de sentinţă”. Cu ajutorul gândurilor prinse în versurile celor patru poeme din „Antologia...” lui Ulici, încercăm a-i creiona portretul poetului, la tinereţe.

       3.  Autoportret
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 4 poeme  publicate în Antologie)
Trăiesc într-un poem, deocamdată. Respir singurătatea prin monezile fierbinţi atârnate la gât. Mă simt în acest poem ca într-un tablou de Van Gogh, ca într-un cântec neauzit ce urcă prin sângele (seva) copacului, alungând păsările. E mult foşnet în poemul acesta, dar, poate nu sunt eu acesta, poate aceasta nu-i umbra mea ci a copacului cu păsări din mine. În locul gurii (ceea ce vedeţi, însă, e doar rotirea nesfârşită a coroanei către cer), după plecarea păsărilor, rămâne un hohot de râs. Dacă aţi fi cer, eu aş fi alcor, steaua aceea găsită, după îndelungi calcule minuţioase, de profesorul din „Steaua fără nume” a lui M. Sebastian. Ţine-ţi mine, când spunea: „Eu am găsit o stea” „Unde?- întreba Necunoscuta” „În cer”. Alcor se cheamă şi steaua mea, Dumnezeu e, acolo, atât de aproape de mine, încât nici nu mai trebuie să fac nimic. Poemul meu are ochelari străvezii. Mi-a fost, la început, teamă de el. Teamă că are să-mi bată la uşă, să-mi intre în casă ca şi cum aş fi aşteptat moartea să aflu câte ceva despre viaţă. Acum ochii mei sunt mai flămânzi ca ploaia, cuvintele urlă din vârful limbii ca într-o peşteră şi se preling ca picăturile de ploaie, pe colţul gurii. Parcă ar semăna cu nişte petale de trandafir. La gura peşterii, unde arde poemul meu, fumul se ridică subţire către steaua Alcor şi, în fiecare zi iau totul de la capăt. 



                           Ca şi cum 
       (parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetului Nicolae Băciuţ)
                                                de Tudor Cicu

        
        Ca şi cum n-aş mai încăpea în pielea mea
        privindu-mi sângele şiroind pe asfalt.
        Bobiţe în semănătura cuvintelor...

        Ca şi cum,
        pe fiecare bob tu vezi doar titlul poemului.
        Pe fiecare stea din părul tău,
        gândurile mele ard odată cu curgerea lui
        într-un fel de uitare
        într-un fel de ţipăt
        solidar cu ochii mei mai flămânzi ca ploaia.
        Ochii aceştia,
        te privesc din tabloul lui Van Gogh
        ca soldatul Ivan la capăt de pod
        ca şi cum ar renunţa la cele două carboave;
        ca şi cum trupul meu s-ar rostogoli
        prin sângele copacului din care au zburat păsări.

       În fiecare zi iau totul de la capăt...
       Ard un poem în ochelari străvezii
       şi din gura peşterii urcă fumul.
       Ca şi cum, se ridică până la voi
       chicotind din turbincă
       un imens hohot de râs.  

miercuri, 13 martie 2013

321.Cărţile de pe biroul la care scriu... (E vremea saxaulilor în floare - de Nicolae Zahiu)



                                   Plecase la întâlnirea cu Dumnezeu


   Inginerul petrolist Nicolae Zahiu, a fost cetăţean al comunei Berca unde am locuit şi eu aproape 24 de ani, venit şi eu, de pe meleaguri constănţene, pe meleaguri buzoiene, la un an după terminarea facultăţii. Lui Nicolae Zahiu i se spunea Lordul de Berca. Era un inginer tânăr, bun specialist (avea faima unor brevete în domeniul utilajelor de extracţie petrol) şi, în plus, o soţie frumoasă, că lumea din Berca, mai mereu întorcea capul după tânăra pereche când îi zărea împreună. În timpul vieţii, a ascuns faptul că scria poezie, ori poate nici nu scria. Abia după revoluţie, când „cărţile” se făceau sub acoperişuri ascunse, în grupuleţe restrânse, el n-a intrat în atenţia profitorilor de după revoluţie, ca un om aşezat şi cuminte, şi la locul lui. Locul lui n-a fost acela de director al Schelei de Extracţie Petrol Berca, cum era firesc, ci a fost trimis în mare grabă şi taină (ca să scape de privirile sale de înger acuzator, pesemne), tocmai în Turkmenistan, în deşert, ca specialist de care era mare nevoie, pe o platformă terestră de extracţie petrol. După moartea soţiei, viaţa sa a luat o direcţie rea, în cădere continuă. În picaj total. L-a salvat actuala soţie, cea care a pus la dispoziţia Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, poetului Marin Ifrim, caietele sale cu manuscrisele unor poezii. Asta, după moartea inginerului Zahiu, o moarte dramatică survenită după o boală necruţătoare. Ca bercan, îmi fac datoria şi-l supun atenţiei dumneavoastră. Măcar atât pot face, acum, pentru acest suflet curs în cea de a doua plachetă de poezie intitulată „E vremea saxaulilor în floare”, ed. Editgraph, 2012. Placheta de versuri a lui Nicolae Zahiu, conţine o poezie de o muzicalitate deosebită, cu imagini şi doruri, mereu şi mereu spre ţara sa şi cei dragi. N-a mai apucat. A lăsat în deşert o statuie cioplită cu mâna sa şi câteva tablouri pictate, dar mai ales o poezie a deşertului şi a speranţelor viitoare. Poezia lui Nicolae Zahiu e scrisă din durere, suferinţă, multe-multe (alte) neînţelegeri ale vieţii – dar nu conţine ură şi revoltă, ci o împăcare, visare, dorinţă, şi multă speranţă  – ca la întâlnirea cu Dumnezeu, cum îi urzise la drum destinul, avea să-şi rezolve toate neînţelegerile-nelămuririle şi să o ia de la capătul drumului. Poemul cu nr. 48, de la p.55, este edificator: „Am inventat împreună, vise, dorinţe/ Barhane, varani şi morganele cele care mai ştiu”.... Poezia sa a fost scrisă în deşertul exilării trupeşti şi sufleteşti: de aceea, revin mereu şi mereu, aceleaşi şi aceleaşi imagini pustiitoare izvorâte din sufletul său de poet: saxaulii în floare, barhanele la zenit, morganele la orizont, cocorii şi lebede în zbor pe deasupra tuturor, apoi, şacalii şi varanii deşertului, şi alte multe „cirezi halucinante de fantome”. Peste această pustiire şi dor „din mine a rămas numai cuvinte”, spune poetul la un moment dat. Poemul „Kara-Kum”, este magnific, pentru un trăitor în deşert ce a „lăsat la o parte un domeniu, în care visele mor”. Trăind în pustiul deşert fără pic de poezie, poemele sale sunt tablouri succesive, din care, şi cu care, încearcă să urmeze calea cocorilor către casă. Un poem precum „Saxaulul”, de la p.27, e un adevărat catren brodat în plin deşert asiatic, pe care doar pana măiastră a lui Omar Khayyam ar fi putut-o scrie într-un pastel, de altfel, nemuritor: „În deşert saxaulul deja a-nflorit/Vrăjile făcute în nopţi de sânziene/Sunt spălate şi scoase pe rând la-nsorit/În urlet lunatec, tăcut, de hiene/În deşert saxaulul deja a-nflorit”. În final, cititorului meu îi dedic acest poem al lui Nicolae Zahiu.  Poemul care mi-a inspirat şi titlul tabletei:

                     M-am întâlnit cu Dumnezeu în pustiu
                                                                             de Nicolae Zahiu
              
                 Am inventat împreună, vise dorinţe
                 Barhane, varani şi morganele cele care mai ştiu
                 Că în tot ce va fi este şi a fost, sunt ale mele credinţe
                 M-a întrebat de iubirile trecute, prezente şi viitoare

                 De nisipul călător prin timp în clepsidre uitate
                 De saxaulii în floare, de zborul care mă doare
                 M-a întrebat în final de tot şi de toate...
                 Am întrebat mai apoi de ce Doamne,
                 De ce sunt aici şi acum?

                 Tu te joci cu conştiinţe cu existenţe şi rişti,
                 Mi-a răspuns cu un zâmbet înţelept de străbun
                 Pentru că în forma aceasta şi aici
                 Trebuia acum să exişti.




                                                                                   

marți, 12 martie 2013

320. Cărţile de pe biroul la care scriu... (Tăcerea din cuvânt - de Vasile Ghinea)

Notă: revenit din lumea celor aflaţi lângă îngerii lui Dumnezeu (cât p-aci...) - mulţumesc şi aici, unor doctori care m-au tras înapoi pe Pământ - revin pe blogul meu cu un comentariu la cartea celui care aşteaptă (cum s-a exprimat la telefon) un gând sincer de la mine.


Lectorul la prima strigare

   Şi atunci când ia în vizor scriitorii cunoscuţi, Vasile Ghinea rămâne acelaşi om al cetăţii (prizonier al tăcerii – cum spuneam în „Asediul cuvintelor”, 2010), un poet care imprimă realităţii o viziune ca şi în poezia sa: „îşi desenează visele (gândurile) în forme ale cuvântului veghind asupra sinelui”, cu alte cuvinte, între realitatea textului lecturat şi imaginaţia lecturării nu mai există nici o limită, nici o margine a căutărilor sale, aşa, ca privitor cu ochi critic, din afara textului. De aceea, putem afirma că, într-o sentinţă coexistă ceea ce spune poetul Vasile Ghinea şi ceea ce, firesc, ar fi autorizat criticul să spună. Şi, important era, în demersul său, comentatorul acestor lecturi să nu înceteze din a-şi pune întrebări cu privire la căutările autorului lecturat, ori Vasile Ghinea le ocoleşte cu sfinţenie. I-aş reaminti, ghidul utilizat şi de Gheorghe Postelnicu în demersul său de a-i decripta opera lui Ion Gheorghe, când punctează, emblematic, fraza lui Eugen Simion. Cităm: „Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. „Tăcerea din cuvânt” de Vasile Ghinea, carte de comentarii ale cărţilor unor autori, preponderent, râmniceni,  a apărut la Ed. Rafet, 2012 – şi reprezintă efortul eseistic al unui lector la prima strigare, din care, din păcate, lipseşte cântarul analizei aplicate pe text. Nu e o situaţie festină să te afli prea aproape de autorii despre care scrii, din mai multe motive. Nu că s-ar creea, cum ar fi spus Mircea Dinutz: „o interdependenţă păguboasă de ambele părţi”, dar, o atare aspiraţie (a celui lecturat) nu poate fi marcată în rostirea intimă, unde starea afectivă şi starea ideatică ar trebui să devină co-participante, sub semnul rigorii, al echilibrului, al trăirii cuvântului lecturat şi de cele mai multe ori, conduc la o competiţie inegală între lector şi osmoza sufletească, despre acei autori comentaţi, la care ar trebui să aleagă „tăcerea” să vorbească. Ne vom apleca asupra unor eseuri din carte, cu precădere numai asupra celor care ne-au atras atenţia:
    1.) În „Debutul unui tragism postum”, lectorul se ocupă de volumul de versuri „Moda de toamnă” a lui Titel Constantinescu, spunând la un moment dat: „Poezia inclusă în acest volum stă sub semnul tragismului, iar toamna apare ca un leitmotiv în diverse ipostaze” (uitând de sfatul dat de criticul E. Simion), iar poezia emblematică a volumului, intitulată, chiar aşa: „Moda de toamnă”... „amintind de un ordin monahal, cu toate angoasele”. Firesc, ceea ce enunţase, ar fi trebuit demonstrat prin chiar versurile poetului în cauză. Ori (la câte versuri ni se citează ori ni se prezintă demonstrativ, versuri alese de lector), poezia în cauză nu e o poezie a tristeţii şi nici de factură targică, nici a anotimpurilor maladiv-bacoviene, bântuită de tot felul de angoase ale poetului, ci este poezia resemnării sufleteşti, după ce toate speranţele poetului nu au fost materializate şi certificate de-a lungul vieţii. Deşi avem o obiecţiune şi ceva îndoială, cum că, poezia sa „emblematică” nu stă sub semnul tragismului, cronica în cauză, nu stă, nici ea, sub semnul logic al comentariilor făcute de lector, pentru că: intuitiv-alegerea poemului din încheierea cronicii sale, lasă poarta deschisă optimismului poetic şi frumuseţii transpuse în poezie, a gândului poetic despre cel care scrie. Ceea ce nuanţează (nui aşa?), o altfel de stare poetică a celui lecturat.
     2.) În „Aripi încărcate de Dorul Luminii”, comentatorul ne propune şi o a doua carte de versuri a lui Titel Constantinescu: „Câmp cu margarete”. Aici, avem mai multe obiecţiuni. Să le luăm pe rând: „Nunta” e poezia (după lector) – poezia „în care lipsesc regretele”. Versurile citate de lector, ne arată o poezie optimistă şi cu largi orizonturi în împlinirile visate cândva, iar „Exerciţiu de singurătate” (la care îi subliniază, cititorului, titlul sugestiv al poeziei), ne sugerează nouă, doar neputinţa poetului de a cânta la „acel moment al vieţii”, o certitudine a chemărilor sale, neconcretizată în „ceva” definit ca şi intuit de o viaţă. Dar, să punctăm integrala ridicată de lector asupra atmosferei volumului: „... dintr-o lectură grăbită, dacă am poposi la o lectură integrală, descoperim multă tristeţe, chiar dramatism”. Afirmaţia ne-a cam pus pe gânduri. Dar să o luăm metodic: a)- Deşi poeziile desemnate de comentator nu justifică temerea lectorului, comentatorul insistă, spunând că „autorul se descrie şi descrie (sic!) peisaje, imagini cu o migală de miniaturist. O poezie în care cuvintele creează şi transmit, sentimente”. Acum vine încurcătura în care e pus cititorul: Totuşi, lectorul enunţa ipoteza prin care se vrea demonstrat contrariul, nu? Păi bine, între enunţ (cele două poezii amintite) – din care ne citează versuri remarcabile – şi ipoteza popasului interceptat greşit ca urmare a „unei (posibile, nu?) lecturi grăbite”, lipseşte demonstraţia afirmaţiei făcute, dar nu şi concluzia la care se raliază cu toată fiinţa!? („autorul se descrie şi descrie peisaje...) etc. b)- „Singurătatea” e poezia (tot după lector) unde, chiar singurătatea (!?) „capătă proporţii cosmice”. Mai curând, observăm noi, teama că a încurcat tărâmul rostirii poetice cu cel al rătăcirii poetice, e durerea pe care o strigă, acum, poetul. Dar, furat de titlul poemelor, lectorul cade în silogism enunţiativ. c)- În „Poate o stea”, nu prin „regretele prind formă şi culoare” se remarcă „simbolistica nuanţată” a poetului analizat, cât prin curgerea sa, fiinţă şi cântec, într-un elan pururi tineresc, asemeni mânzului blând din fiinţa sa, cântec pe care (încă mai speră) şi-l doreşte readus din tinereţea de demult, de cea care îi poate reînvia iubirea de altădată, mizând pe sonurile unui cântec nou. d)- În „De paşti, mai 1975” aflăm (tot de la comentator) că sufletul poetului „e mai bulversat ca oricând” şi, în poezie „se simte şi o uşoară tentă socilaă” (?). Versurile citate, ne sugerează că poezia are o puternică atitudine socială prin revolta pe verticală-orizontală-spaţiu-timp-societate; o revoltă mocnită pe un rug interior, atât de poetic descris, că-ţi vine să spui, dacă nu cumva, poetul îşi regăsise menirea?! e)- Îmbătat de vraja rostuirii şi rostirii cuvintelor, afirmaţiile lectorului nu se justifică prin versurile pe care ni le citează ca exemple. Una peste alta, din versurile trunchiat redate de către lector din poezia lui Titel Constantinescu, din vol. „Câmp cu margarete”, noi reţinem tonul elegiac, melancolic şi semnificant în simboluri poetice, prin care, poetul îşi făcuse din poezie, aripa cu care s-ar fi vrut desprins de Pământ. Cu alte cuvinte, nimic trist, nimic dramatic la acest poet elegiac şi cu sufletul în zariştea poeziei păstorită de simbolişti.
   3.) În eseul „Dan Manciulea între sacru şi profan”, lectorul îi analizează proza râmniceanului Dan Manciulea. Lăsând la o parte unele asociaţii nefericit rostite (când e vorba de literatură, nu?) – ex: „fantasticul realist” (sau) „orchestraţia simfonică, biblică”, în cronica aceasta, lectorul convinge cititorul să se aplece asupra volumului de povestiri a lui Dan Manciulea, prin cele scrise despre povestirea „Bătrânul Dan”. Restul nu ne-a convins. Dar, e totuşi ceva. Tot despre acelaşi prozator, eseul „Dincolo de noi”, convinge prin decriptarea povestirii „Norocel”, convins că este cea mai bună scriere din volum, prin gradarea precipitată a narării întâmplărilor ce au loc în planul real şi planul fantastic, scriere mânuită cu pricepere prozaică de autorul în cauză.
   4.)  În „Spectacolul lumii”, atracţia către eseistica sub forma „tabletelor argheziene” (!?) a lui Grigore Leaua este convingătoare, având în vedere cele spuse în preambul, dând citire filosofului Constantin Noica: „...creem noi înşine lumea înconjurătoare. Dar pentru Dumnezeu, nici lumea n-o să ne înveţe ce e de făcut, când e vorba de noi şi nu de ea”. Ne rămâne doar curiozitatea de a citi cartea, sau ceea ce lectorul numeşte (starea de după lectură) „ca o pilulă amară sau un strigăt în deşert”. Cunoscându-l pe Grigore Leaua, aciditatea dar şi ironia abia percepută a scrisului său, de ce nu i-am da dreptate comentatorului?
   5.)  Ursoaia” este eseul prin care Vasile Ghinea se apleacă şi asupra romanului „Borta” de Gheorghe Mocanu. Am citit şi noi cartea şi asemănările cu unele evenimente şi pasaje descrise în „Maidanul cu dragoste” de G.M.Zamfirescu ne-au pus pe gânduri. Dar pe noi ne interesează comentariul lui Vasile Ghinea. Un eseu, în care lectorul vădeşte o grijă aproape pedantă pentru coerenţa impresiilor. Exemplificăm: „lasă impresia de siguranţă”... „te conduce cuvântul şi nu întâmplarea”... etc. Demonstraţia lectorului, prin punctarea vădită a unor pasaje care ridică sentimentul lecturării la proporţii cosmice, totuşi: nu prin tensiunea trăirii, ci prin candoare, mă îndreptăţeşte să fi scris cândva (în „La temelia cetăţii”, 2008) despre cartea de povestiri a lui Gheorghe Mocanu „Pe uliţa vântului”, că autorul are „plăcerea de a nara” şi că are „darul de a nara fluent, fără canoane şi îngrădiri ale construcţiei epice”. Aşadar, putem spune, una peste alta, că demonstraţia comentatorului ne-a convins.
   6.) Eseul „Între cele văzute şi nevăzute. Tăcerea din cuvinte. Ţipăt de fum şi cântec” îl are sub vizor pe Theodor Răpan cu „Evanghelia Tăcerii – Solilocvii”. Am „curs” şi eu cu tot sufletul în celelalte Evanghelii: „a Cerului – şi – a Inimii” şi uimirea noastră ar putea fi materilaizată, nu într-un eseu, ci chiar într-o carte, despre Universul poetic la Theodor Răpan. Dar, să te încumeţi sp scrii despre glasul poetic al poemelor în proză, răpiene, e ca şi cum ar trebui să stai un întreg anotimp la umbra cărţilor în floare. Un elogiu făcut de Vasile Ghinea autorului, nu-i doar un zbor de lebede prin poezie cât o figură de copil teribil care trăieşte lectura, ca ceva înte Poveste şi Lied. Cu alte cuvinte, sugerează lectorul, un creator autentic ca Theodor Răpan nu-i în toate momentele existenţei lui un înger şi, când nu este, nu-i singur, este cu opera lui. Vorbim aici, de resurecţia modernismului, ceva heidegerrian.
   7.)  Eseul „Zborul între metaforă şi lehamite” îi nuanţează lui George Lixandru, prin „Icarlandia sau reflecţii în cerc”, pe de o parte: refuzul metaforei ce îi atrage după sine diminuarea lirismului cât şi (pe de altă parte) solemnitatea unei poezii care uneori i se potriveşte, alteori nu, lui George Lixandru. N-am văzut acest volum, dar, credem că este o reluare a ciclului intitulat „Icarlandia” din volumul „Nebunul şi pasărea albă a libertăţii”, ed. 2006. (Şi nu ne înşelăm, pentru că poezia „Icarlandia” citată de Vasile Ghinea, este citată şi de mine, în „La temelia cetăţii”, la pag. 69). Dar, să-l urmărim pe lector, încercând să-i înţelegem argumentaţia: „Poezia este păstoasă, ca un tablou care nu se mai termină” ... multe dintre reflecţii se încheie ca o scuză aproape obsesiv”... etc. În finalul eseului dăm şi peste următoarea frază: „Este expresia lirică a unui revoltat social, uneori şi a propriei persoane” (bine definit - n.n), dar, sunt momente când ai impresia că se trage de mânecă (!) cu Dumnezeu”. Doamne fereşte! Nu le-ar mai lipsi decât să-şi fure unul altuia, lingura din farfurie. Vasile Ghinea pare a nu observa un fapt evident în poezia lui George Lixandru: beţia de cuvinte (în transcriere actuală - fluxul de vorbe), fără idei şi fără control. Dacă lectorul nu a găsit mijlocul de a cerceta o interpretare a poeziei care se învârte în cerc, îi vom sugera, că, aplecarea comentatorului rămâne aproape o glumă, pentru că, nimic nu aminteşte în poezia lui G.L. de viziunea dialecticii yin şi yang, în timp ce uroborus-ul (creatura care-şi devorează propria coadă, învârtindu-se în cerc) manifestă o circularitate prestigioasă filosofic în contul altei viziuni biblice, şi la care, ţinteşte şi poetul pe nemestecate.
   Ne oprim aici, având convingerea că Vasile Ghinea nu-i un neavenit în critică, dar, va trebui să ţină seama şi de severa cenzură a sinelui când se va hotărî să pornească din nou pe drumul unor alte judecăţi mai bine cumpănite, cu demonstraţii credibile şi formulări care să-i îngăduie extravaganţe mai reţinute.