- Cartea e lumea, iar lumea va sfârși într-o carte.
Motto:
„Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în
uitarea oricărei nefericiri”
(Arthur Rimbaud: Un anotimp în
infern)
Mulți
dintre tinerii care mi se adresează, chiar nu știu că, imediat după debutul meu
la revista “Tomis”, (asta se întâmpla prin 1972), în 1973, îl
vizitasem pe poetul buzoian Ion Gheorghe, aflat la redacţia Luceafărului undeva pe calea Victoriei,
după câte îmi amintesc, pe la casa M. Sadoveanu, dacă nu mă înşel, unde era
prea ocupat cu problemele revistei alături de Sânziana Pop şi Ileana
Mălăncioiu. Mă ţintuise cu ochii lui şerpuitori, încât nici nu am avut replică,
decât multă... multă vreme după aceea. „Bănuiesc ce gândeşte ăsta din faţa mea”
– îmi transmitea. Nu voisem decât să-i arăt câteva din poeziile mele. Chiar s-a
oprit asupra uneia şi m-a încurajat cu vorbele pe care nu le poţi uita: „Asta
da! te reprezintă. Continuă pe acest drum. Asta-i calea!”. Redau poezia de
atunci. Ea face parte și din vol. de debut “Cu marea în suflet”, 2005.
Doamnă trec şi eu …
Strig prin trup,
tu știi
bătrîne... surd şi mut cu tîmple spîne
Vai, ecoul fără
milă îmi împușcă şoimii-n zbor !
Doamnă, prin
elicea morii, trec, dar nu şi cel din urmă
Peste care munți
de ghiaţă m-or sfida, întrebător.
Doamnă, trec şi
eu pe ape, gol, cu tălpile crăpate
Cu icoana
poeziei, ferită de fum și seu
Iată, păsările
negre, vin cu aripe de ceaţă,
Picurînd pe
cumpeni grele, sîngele lui Dumnezeu.
Şi-mi spun, grav:
Tu ochi de vidră, leagă-ţi rana din clepsidră
Timpul îşi
retrage colţii încercaţi de mult nisip...
Cine rostul
întrebării va ciopli ca-n piramidă,
Să dezvăluie pe
cruce, adevărului un chip ?
Ce observ eu, acum, după mulți ani.
Voi
încerca, acum, să caut, „semnele” prin care îşi proba poetul Ion Gheorghe,
îndelung cuvintele (de parcă şi le-ar fi extras de pe siglele monetare), precum
îşi împrejmuieşte ţăranul de la munte, ogorul, cu mărăcinişuri şi smicele, de
pe înălţimea căruia, uneori „îşi încălzeşte cucul penele şi gura” – cum spunea,
într-un vers. Alex Ştefănescu care fusese prezent la cenaclul TOMIS-ului, unde
am citit eu, în 1971, tot mai crede că poetul Ion Gheorghe ar “închide-ca să vadă” ochii
(cităm): „ca să vadă, ca un vizionar, ceva din trecutul ceţos al lumii
satului”. Păi, chiar aşa? Citindu-l pe Ion Gheorghe, realizez tot mai mult, că
poetul avea şi ochi să vadă toate cele și (mai apoi) să scrie, şi urechi să
audă, cam tot ceea ce i s-a transmis de-a lungul vieţii, şi mai avea ceva în
plus, de care Alex Ştefănescu nu suflă o vorbă: revelaţia copilului amestecat
printre părinţii şi bunicii săi, descoperind taina „făcutului şi nefăcutului”
(cum spunea Petre Ispirescu într-un basm).
Adică, descuietoarea de la cămara oprită de împăratul din vechime,
pentru fiul şi moştenitorul său. „Aceştia eraţi voi, care pentru alţii
fost-aţi/Sămânţă de bob: v-au îngropat şi-aţi izbândit:/Iată, pe zugrăviile din
afară ale lăcaşului/Pitagora-i sfântul desculţ Iancu Arsene,/Pe umere cu aura
cât roata de plug;/În cămăşoiul de cânepă încins, tatăl tuturor/A toate
Sophiile dacilor înfeciorate cu zei;” (Doctrina
bobului – din vol. „Sutrele ţăranului Iancu Arsene”, 2010). De unde să fi
știut eu, de pe atunci, a-i dezvălui (fie și pe cruce) un chip, adevărului care
era țăranul român? Abia după 2010, când aveam să-i stau, iarăși, dinaintea
poetului, să-i întorc vorbele zicerii sale, aveam să-i și înțeleg, mai vechea
sa profeție. E, totuși, ceva pregătit cu migală de mâna Destinului!