miercuri, 30 noiembrie 2011

43. În căutarea adevărului.

Printre alte metode de a învinge un popor (de a renunţa la poezie), e şi discuţia avută azi cu prietenul meu Marin Ifrim, care deja a renunţat a mai scrie poezie, deşi pledoaria mea pentru a continua să trăieşti în poezie, nu l-a convins. Pe scurt: Un suflet mare, întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul său. În căutarea adevărului: „Dilema e aceeaşi-/A fi sau a nu fi:/de-o parte e lumina,/de alta – bezna şi...” (Vasile Tărăţeanu: Hamlet). Tot citindu-i pe unii şi alţii, încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind /numai urlând viaţa”, spunea Nichita, poţi arăta celor din preajma ta, că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip, s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credea în ecuaţia Timpului în care o simplă lespede pe un mormânt (vă puteţi imagina?), a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca şi cum (după sugestia poetului Maiakovski) Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint scormoneşte în „urechea astrală”. Şi atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă, e un palat al amintirilor (asta o spunea tot un poet, nu?). Închid şi eu uşa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul, când îşi strigă mierlele serii, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la habele mărginaşe, ai crede că, această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre acest adevăr, e securea ridicată în faţa căreia cititorii mei au rămas din acea clipă în genunchi. Viteza viperei cu corn, din rândurile pe care le descriu, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mişcare. E ca şi cum, cititorul, ajuns la acel pasaj, ca şi în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei, rosteşte: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se agaţă eroul lui Dostoievski, şi începe să spere aruncând din toată puterea, acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minţi: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt (după sugestia domnişoarei Estela, din „Marile speranţe”), i-am zis şi eu: „N-o să ne înţelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel de mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea ce desciu aici. Drumurile îmi sunt întemeiate, ca şi cale ale lui Jim Hawkins, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns în neasemuita luptă cu cuvintele, e toată această pledoarie (posibil zadarnică) pentru cele două bucăţi ale unui întreg, care n-a fost dezvăluit niciodată.  

luni, 28 noiembrie 2011

42. Adevărul, de după spusele părintelui Zosima.

Imaginea celor petrecute în senatul României, cu ocazia debarcării lui Mircea Geoană din funţia de preşedinte al senatului (cu însuşi M. Geoană,. vorbind pentru ultima oară în calitatea sa de al doilea om al statului), m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui Marmeladov din „Crimă şi pedeapsă”. „- De ce râde neghiobul acela”, spunea Katerina Ivanovna. Aştept momentul în care va răsări din acest popor, cel care ne va lumina pe toţi, cum i se spusese părintelui Zosima, de către o femeie din norod (din alt roman dostoievskian): „Mi-ai luminat inima, taică”. Zosima e un Iov postum. Înţelegem că acestui norod contemporan, i se pregăteşte soarta lui Iov. Dar, vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători. Adevărul, va dăinui chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea poporului meu. Nu arunc cuvinte mari! Dar, uneori, cuvintele au acea bucurie lăuntrică, de a revitaliza în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului.Da, cuvintele au o putere magică atunci cînd cel care le aşterne pe hârtie ori le rosteşte publicului larg, le caută, şi le înţelege rostul. Dan Puric este şe el, unul dintre aceştia. I-am citit cărţile şi, aud cum şi alţii nu se dezlipesc din faţa televizoarelor atunci când actorul apare pe micul ecran. Nu m-am dus pe stadioane să-i ascult viforniţele pledoariei sale, din teama de a nu mă aprinde la cremenea vorbelor sale. Dan Puric îmi aminteşte însă de rugile argheziene din psalmi: „Ruga mea e fără cuvinte/…Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte”. Adică, de un alt Arghezi, decât cel cunoscut din pamflete. „Ceva” (arghezian) răzbate şi din rosturile sale prezentate publicului pe acele stadioane ori săli de teatru. „Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu”, scria Tudor Arghezi în 1943, în vestitul pamflet intitulat „Baroane”. Şi, Dan Puric, ne atrage atenţia asupra celor care ne conduc şi stau călare pe saci de bani sau a celor care au adus în ţara mea doar „cârdurile de ciori” care, se ştie, mare prăpăd fac în semănăturile ţăranului rămas uitat în câmp cu braţele ridicate doar la cer. Vorba lui are însă ceva din „frumuseţea” evlavioasă a cronicilor. Doar Marin Ifrim, în tabletele sale, din „Jurnalul de…”, i-a preluat „peria de sârmă” cu care Arghezi îşi lucra pamfletul, izbutind să strecoare otrava îndoielii până şi în insul însuşi al celui tabloidizat, spre deosebire de LIS, care în tabletele sale îmi aminteşte de lecţia lui Juvenal, pentru că, deşi scrisul său ţâşneşte dintr-o indignare, în poezie părăseşte repede acest prag metafizic ştiind mai bine ca alţii că nu este suficient să fii indignat pentru a fi poet. Am recurs în acest comentariu la cele trei ipostaze ale scrisului actual, pentru că, din păcate, mulţi alţii ne ocupă timpul şi nu reuşesc prin scrisul lor să iasă din concertul scîrţâitorilor. Şi din păcate, nici noi nu avem a câştiga vreun „alt rost”, decât a ne alege, din cele scrise de ei, cu nimic.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

41. Cavalerul Tristei Figuri.


Aud în mine, ca într-un vulcan în clocot, toate cuvintele care nu vor să moară, cuvinte ce mi-au sugerat primul comentariu despre Mircea Geoană, un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă. El vroia pentru sine, locul dintâi, ca să ajungă deasupra tuturor. A sfârşit prin a ne striga în faţă: „Trageţi tovarăşi!”, drept strigătul său de luptă. L-a ajuns din urmă jalea din colbul patriei sale, situată pe hartă, la Dăbuleni. Ne aflăm aproape de comicul de optică al ilustrului cavaler al Tristei Figuri, Don Quijote, cel care chiar credea în lupta sa cu morile de vânt, ca pe o luptă pe viaţă şi moarte cu giganţii (partidului?). Cine ştie ce  colţ uitat al gândului îmi inspiră mie acum, imaginea unui Raskolnikov, dintr-o altfel de „mărire şi pedeapsă” care nu rodeşte alte gânduri în masa cea mare a figuranţilor de pe pagina autorului de geniu. Parafrazându-l pe Cioran, putem concluziona că, nimic nu mai poate mângâia poporul acesta, dacă, până în ziua aceasta Mare (de jale şi deznădejde), Isus, încă nu a auzit de noi. Ne vom pronunţa şi noi (asemeni lui Ippolit din „Idiotul” lui Dostoievski) afirmând despre un alt personaj, că acesta nu mai are timp să se îndrepte. Da! E greu să lupţi contra acestei idei duble, domnule Geoană! Dedublarea dinaintea căreia ne-a pus acest personaj, e precum mărturisirea diavolului, de a ne face nouă tot mai multe pronosticuri exacte. Îl vom urmări de acum încolo, ca pe un alt sfânt Gheorghe, trimis pe pământul acesta, să biruie reptila din visele unui popor tras la remorcă, de-un Gulliver pripăşit şi el peste noapte, pe lângă tronul cuvenit unui rege.

joi, 24 noiembrie 2011

40. Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte.


Ceea ce ne aminteşte pe blogul său poetul Ion Lazu, face parte din „Himera literaturii” – cum bine spunea, dar mai exact: din Interiorul durerii, despre care amintea la pag. 168. Pentru că „durerea lumii se adună pe neştiute, în adâncul fiinţei noastre, precum râurile subterane” (p. 68). Tot citindu-l (iată, nu mai reţin de unde...), am în faţă, imaginea din povestea celui care se ridica de pe patul său de spital, în fiecare dimineaţă, spre a-i relata vecinului, un orb imobilizat la pat, ceea ce vedea pe fereastra de alături. Câte minunăţii se întâmplau dincolo de geamurile ferestrei spitalului acela, şi pe care cel imobilizat şi orb, le putea afla numai din gura celui de lângă el, care simţea că numai astfel, avea cui împărtăşi bucuria unei vieţi tumultoase ce se desfăşura dincolo de ei. Asta, până într-o zi, când, cel paralizat şi imobilizat la pat, a aflat că cel care-i povestea tot ce se întâmpla undeva în stradă, nu mai era în viaţă. Cu o zi înainte, într-o dimineaţă, îl ridicaseră brancardierii, găsindu-l ţeapăn în aşternuturi, şi-l duseseră la morga spitalului. Acum, locul acestuia era gol. Atunci, orbul, a rugat-o pe asistentă, să-i mai descrie tot ceea ce vecinul de până atunci, putea zări dincolo de fereastră, având în vedere cât de minunat descria el tot ce se petrecea în afară. „Dar nu se vede nimic dincolo de fereastră, în afară de un zid din cărămidă al clădirii de alături şi care acoperă tot fundalul”, a replicat asistenta. „Nu se poate, a ripostat pacientul orb, cel de dinainte, vecinul de pat îmi spunea atâtea şi atâtea lucruri„ (...) „– Imposibil! Nu avea cum să spună despre ce se petrecea în afară, fiindcă pacientul de dinainte era tot orb”, a răspuns asistenta. Nu uluirea pacientului orb şi imobilizat a fost mare, cât neputinţa unora de a înţelege gestul, celui care, iată, plecase la chemarea lui Dumnezeu, pentru a povesti şi altora despre frumuseţile unei lumi nevăzute. E cam ceea ce Emil Cioran spunea cândva, că, sunt oameni care şi-au petrecut tinereţea citind numai filozofi, şi nu te conduc prin cele spuse în viu grai, în interiorul durerii. Dar un poet de mare viziune, un suflet dăruit cu har de la Dumnezeu, poate afirma în două versuri mai mult decât orice filozof în toată opera sa. „Plouă şi tu n-auzi cum răcneşte ploaia la noi” (un vers de Nicolae Gâlmeanu). Da, domnule Lazu: interiorul durerii e lăcaşul din care ne vin cuvintele. Să nu ne ferim, aşadar, de durere, pentru că „ea este gura de sânge a cântecelor” – spunea Nichita. Şi mai reţin: „Bâlbâit cum sunt/prelungesc obiectele/şi chiar şi moartea mea/mi-o bâlbâi/lăsând afară/ultima silabă din moartea altora...” Sapă-ţi în inimă aceste cuvinte (îi sugera Ion Lazu cititorului, la p. 382, în Himera literaturii), îndemnând cititorul spre intensitatea trăirilor din scrisul vreunui autor, şi abia în al doilea rând către precizia exprimării sale. Un sfat de memorat.   

miercuri, 23 noiembrie 2011

39. Adevărul are multe pajişti


„Adio tovarăşi”, îmi aminteşte (nuştiu de ce, memoria uneori îţi joacă feste), de poetul rus Vladimir Maiakovski, născut în satul georgian Bagdadi, în 1893. Era înscris în tinereţe, ca şi Mircea Geoană (el desigur, peste mulţi ani) într-un partid ce purta acelaşi nume: P.S.D. Rusesc. Nu pentru că, a scris poemul impresionant „Norul cu pantaloni”, memoria mea îl reţine, ci pentru că a iubit-o pe Lili Brik, soţia editorului său, precum Mihai Eminescu o făcuse la rândul său, cu Veronica Micle, soţia profesorului ieşean Ştefan Micle. Memoria mea îl mai reţine, pentru poemul (de fapt o elegie a morţii) închinat lui Vladimir Lenin, poem care-l va face cunosut în toată Rusia. Ca şi Esenin, pe care tocmai îl condamna într-un poem pentru sinucidere, se sinucide la rându-i, din motive rămase încă necunoscute. M. Geoană e un mic saltimbanc: adio tovarăşi! nu poate egala spusa poetului rus „De beregăţi/l-aş rupe, ca lupul – şi basta!”. Spusa „prostănacului” nostru (de parcă s-ar fi ars la gură cu borşu) nu seamănă cu mesajul celui care scria (citez): „Citiţi! Şi plezniţi de invidie! Sunt cetăţean sovietic”. Nu pot uita versurile pe care actorul Florin Piersic, le recita din Maiakovski, despre unele sfaturi trimise din străinătate, ministrului Rusiei. O! cum sunt toate astea , contemporane cu noi. Teama (sugera Cioran) îşi are o scuză în raţiunea unei fiinţe clasată la marginea societăţii. Dar când te manifeşti în faţa poporului tău, ca un negru sclipitor (musai să ieşi în evidenţă), ce-ţi dilatai vinele şi în creier ţi se încuiba fotoliul de preşedinte al ţărişoarei acestea, n-ai cum să fii atât de penibil, ca să rosteşti – cum dracu – doar „adio tovarăşi”. Du-te în „cruciş, curmeziş, în toată parte”, cum ar fi spus Ion Budai Deleanu, în C. VI, v. 96. Să nu stea lumea cu gura căscată? Asta-i încă o bună învăţătură, că fiecare „pasăre” pe limba ei piere. Adevărul are multe pajişti. Vietăţile care îi pasc iarba, sunt însă, agitate peste măsură, şi aşezate peste un muşuroi de furnici încă paşnice. De sub acoperişul sub care suntem sortiţi a ne măsura destinul în inci, yarzi, mile, etc... aşteptăm (la ce bun?) minunea mare: un simplu cuvânt, Doamne!  

marți, 22 noiembrie 2011

38. Cine iubeşte şi lasă.


Când se aduce vorba despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc şi în somn, rândurile autorului, la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama cât pierde literatura noastră, când, astăzi, ne prefacem cum cei doi brăileni, nici măcar nu au existat. E trist. Un amic, mi se confesa pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul cu nume necunoscut. Vorbea Saharei, fără nici o speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-am spus: („Vă înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul mereu spre altul, amară-i pâinea pe ţarina unde neamul acesta şi-a îngropat fii, iar urmaşii acestora va trebui să le dea glas prin cele scrise. Plecăm mai departe, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tot mai înmormântată ţărâna neamului acesta, au vrut-o ei; poetului însă nu-i poţi strânge beregata ca acelui piţigoi captiv într-o colivie. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea”). Cânde iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricît ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Isus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente, asupra cărora încă se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea, acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei.      

luni, 21 noiembrie 2011

37. Amară-i pâinea în ţarina neamului acesta

Aş vrea să fiu măcar o zi poetul, care să vă spun vouă, ca acel critic (care s-a vrut un vrăjitor străin şi rece), că omul neavând aripi, e totuşi o pasăre, măiastră pasăre, izbândită pasăre, preaaleasă pasăre, printre încremeniterele litere din împărăţia unde te aştept să-mi cânţi toată ziua şi noaptea. S-a ales poetul „vâjâind în rime şi ritmuri ca un asteroid/spintecând furtuni stingându-se într-o văgăună tungusă/... s-a născut poetul... /minunea negăsită-n tabla de materii „ – cum spunea poetul Marin Ifrim: („Omul ales”: Poeme, 2003). De când apăru ştirea cu nominalizarea lui Cărtărescu la premiul Nobel „toţi se-nchină, nu mai prididesc cu-nchinatul,/Au făcut scurtă la mână” (după Marin Sorescu). Scuipăm în sân (cum ştim de-n bătrâni) să nu fie de deochi literaturii române, poate va ieşi şi ea precum Lungu lui Sorescu să vază în direct „în izmene, desculţă”, minunea. Noi, n-am prea vrea, ca Minunea asta să-l întrebe pe Cărtărescu, doar: „Ce ma faci?”. Iar noi, să-l înghiontim pe la spate: „Şi tu mormolocule, ce i-ai răspuns?”. Tare mă tem (vedeţi din text cât de-al dracului mă tem, nu?) că totul va fi un „fâs” mare (premiul lui Băsescu pentru adeziunea din 2007) şi „zbârr peste case... dând din bărbie”. Noi, acuma, ştim de la Sorescu: „Lungu era om la locul lui”, dar nu-i bre ca-n cărţi! Cărtărescu s-a pomenit luat aşa pe sus, din nimic... şi cum toţi se cam uită în gura lui, să le spuie... Da „el ce să le spuie”? Aşa că, vezi mata cititorule, noi o aşteptăm pe Măria Bălii (critic renumit în „Minunea” soresciană), să se apropie cu scăunelul ei de acasă şi să ne spună: „A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori”...  va face o altă adeziune Cărtărescu ăsta, că simţim noi, a ajuns, certând poporul prostit deja de la prima adeziune „până aproape de Caracal”. De la un om spre altul mereu spre altul, amară-i pâinea pe ţarina unde neamul acesta şi-a îngropat fii. Plecăm mai departe, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?” În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie.   

36 (1) Vagabondul din Baltimore

Numit de unii „vagabondul din Baltimore”, sau: amantul frenetic al visului, E. A. Poe rămâne pentru generaţii întregi, poetul care a scris „Corbul” şi ne-a redat povestea frumoasei „Annabel Lee”, la care, eu, mai adaug acel „Eldorado” spre care tindem şi năzuim cu toţii. Acest „înger căzut care îşi amintea Raiul” – după Baudelaire – , în afară de faptul că a fost unul dintre marii gânditori ai lumii acesteia, Poe a fost cel care mi-a ridicat la „înălţime cosmică” dragostea pentru poezie şi poveste, şi mi-a strecurat fiorii prozei fantastice (romanul ştiinţifico-fantastic, fiind şi invenţia sa). Fără demersurile sale în proză, Dostoievski şi Kafka (bunăoară), în literatura absurdului, n-ar fi existat, pentru că de pe tărâmul sufletelor moarte al poeziei, pe tărâmul de basm al poveştilor noastre, nu-i decât o filosofie a compoziţiei, prin care atitudinea lui pentru poezie e una din cele mai moderne interpretări.. Iar dedublarea lui, exemplară. Se înţelege, că, muzica – atunci când se combină cu o idee care produce plăcere – este poezie, aşa cum gândea el, iar ideea, fără muzică, este proză. Citisem (cândva) „Biografia Literaria”, unde Coleridge afirma că un poem trebuie să-şi atingă scopul, în plăcerea imediată şi nu în adevărul celor rostite, ceea ce mă contrariase la acea vreme. Coleridge, însă, nu punea nicio clipă la îndoială inspiraţia poetică. La vremea când îl citeam, nu-i dădeam dreptate, pentru că, aşa credeam pe atunci. În creaţia poetică, puneam mai presus intuiţia poetică, precum matematicianul, în răceala demonstraţiilor sale. Dacă stau şi mă gândesc bine, Poe relua, de fapt, firul gândurilor lui Coleridge din acel enunţat principiu al plăcerii. Abia când l-am descoperit, mult mai târziu, pe A. Rimbaud, am înţeles care poate fi tonul cel mai adecvat pentru transmiterea impresiei de Frumuseţe în poezie. La Rimbaud „mi s-a părut amară”. La Poe, frumoasă, prin „tristeţea ei”. Şi, n-am fost de acord (la vremea aceea) cu afirmaţia lui Tudor Vianu, care spunea că visul ne permite trăiri poetice prin asumare (specifice acelei eliberări şi echilibre, notate de Aristotel) – la cei care recepţioneză arta – întrucât, a vorbi despre un catharsis al viselor, este o simplă analogie poetică. Asta, pentru că poezia nu exprimă, ci creează – ritmic – Frumuseţea, care e elevaţie. Dintre cele două porţi, deschise mie către poezie, am înţeles că se doreşte o poartă către altceva, poate un paradis refuzat, poate o logică a sugestiei. Înţelegem, însă, că poetul american acordă o mare însemnătate tehnicii şi mijloacelor de compoziţie. Orice basm care se respectă, începe cu „a fost odată”. Vedeţi: doar folosirea cuvântului „odată”, în poezie, cum ne şi trimite la basm? „Într-un regat lângă mare, pe care/Poate că ai să-l cunoşti într-o zi,/Trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”… Şi, uite aşa, povestea ei, continuă şi azi, făcând parte din viaţa fiecăruia.
                                                      

duminică, 20 noiembrie 2011

36. Trăsnetul care va rostogoli cuvintele


Cum îşi aşteaptă femeia, iubitul din războaie, aşa nu poţi trăi fără temeiuri, nici cât poţi privi înainte sau înapoi, până nu priveşti în tine însuţi. Acum 15 minute, m-am despărţit de prietenul meu Marin Ifrim, care m-a uimit: darul său, o carte cât psaltirea de groasă („Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui Ion Rotaru, plus, a sa Antologie de poezie „din capitala mondială a anonimatului”, Ed. Tipo Moldova, 2011), dăruită unor „vizitatori” din Transilvania, a însemnat, cât jurământul sincer rostit de Magwitch (zis Provis) din „Marile speranţe”: „Dacă moartea se ascunde în sperietoare, atâta pagubă, n-are decât să iasă la lumină ca s-o înfrunt, şi atunci o să cred în moarte, dar înainte, nu!". M-a întrebat într-o doară „de ce nu mai fac pe sticla lui LIS comentarii”. Nu contează în viaţă decât un singur amănunt „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu. Sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Avem ceva în plus de zis? Dacă nu o spui la timp, mai bine alege tăcerea, spunea bunicul căutând să zidească în mine cuvintele Marelui Temut. „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi dădea el de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Soarele cunoaşterii, e de abia la începurturile înţelegerii noastre. Pierzând legătura cu această înţelegere, pierdem şi ceea ce Homer numea „Patima care-i mai dulce ca mierea” şi se strecoară în pieptul Omului, şi „creşte ca fumul”. Cine îmi va răstălmăci profeţia lui Ahile, singurul în care am crezut şi mai cred?: „Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem/Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte” (C. I, v.58-59). Ţie, Homer, mă închin! Abia am aflat, în aceste discuţii avute cu prietenul Marin Ifrim, că nu pot fi singur printre cuvinte, decât în mijlocul cititorilor care mă caută. „Ce valoare are un om?” – se întreba controversatul Ion Caraion. Închipuirile, Doamne, au risipit atâtea amnare şi cremene în a face lumină în acest „întuneric” al vremurilor, încât nici păpuşarul ori privighetorile – „prea veghetorele” – scenei libere şi cerului, de la Shakespeare până la Ionesco, nu-mi ştie a pune dinainte, alt cântar cu care îi vom analiza lui Irod, straiele cu care Salomeea punea pecete pe buzele poeţilor în încercarea lor stupidă, de a o demasca. De pe Acropole (aflat în Grecia), mă uimise, stânca aceea crescută din senin, în mijlocul Atenei, numită Lyicabettus. În Iliada, C.13, v. 132-135, Homer amintea câte ceva despre această isparvă a zeiţei Atena. Nu-mi venea să cred ochilor. Vorba lui Sorescu: („La început m-am dus acolo/ca simplu nudist privitor de rând/Şi priveam aşa într-o doară „dincolo” ). Nu e de mirare, că, Marin Sorescu este unul dintre cei mai citiţi şi înţeleşi poeţi, astăzi. Poetul împărţea corăbiile cu care se naviga în poezie, distribuind iluziile nescesare solicitanţilor. Astăzi, cineva crede (după mintea lui), că va împărţi premiile Nobel ca pe nişte pomeni unora şi altora. Cortina cu care ni se dezvăluie nouă, un Cărtărescu plăsmuit în apa tulburată de critica vremurilor dominate de diavol, pare a fi trasă de mâna nebunului strecurat de Shakespeare în sonete, şi căruia Sorescu îi împrumută vorbele, ferecându-le în geamantanul vărului său. Poetul (român) care va fi destinat acestui premiu, cu un şoim pe umăr va intra în cetate, dacă va mai intra cineva după Nichita. Iar noi, îi vom auzi, stârnite din pliscul acestei formidabile păsări, injuriile: „Du-te dracului... du-te dracului de prost”. Să nu mi se spună mie, acuma, că poetul nominalizat (admis fără loc) „se face că n-aude nimica”.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

35. Ivan Turbincă nu era decât un ceşetor de tăcere.

Mi-ar fi plăcut să intru în dialog (pe blogul poetului Dorin Tudoran) cu cel căruia îi citeam pe vremuri în „Luceafărul” (1980?), versurile din „Să fii prinţul”; „Pasărea lyră”; „Iertarea mai târziu”... de pe vremea când „soarele devasta pieptul unui taur celebru”. Mirela Roznoveanu, care mi-a fost „naşa” debutului meu în Tomis (1972) nu a mai publicat acel pamflet scris de mine, prin care poetul mi-ar fi putut da o replică, obligându-mă să intru în dialog. Îl citesc, totuşi, pe blog. Poemul dedicat lui Marin Preda, îl citisem integral, în „Pasaj de pietoni” ediţia 1979. „Cântec de trecut Akeronul”, mă vindecase de melancolia poeţilor care puseseră un „ultim pariu cu vremelnicia” (Levitaţie întreruptă). „Cântecul de sfârşit”... „Şi dacă”... „Cântecul nuielii!”... „Cântec de demult”... au însemnat bucuria mea (în anii aceia: 79-80), de a sări într-un picior... Dar, cel mai mult (fiind născut pe malul mării), strigam orizontului: „şi marea, cum spuneai, marea/simţ pierdut al cărui zeu va fi fiind?” Ce ani! Acum „coboară amurgul în cârjele lui de sticlă”. Nu mă luaţi în seamă: „asta e lectura devorantă pe care o faci tu lumii astăzi”. Plânge şi acum „bunicul ăsta al meu”, al tău, al vostru, al neamului ăsta, care nici nu mai ştie a plânge pe ascuns. „Eu am povestit toate acestea/din următoarele motive:/din când în când/în visele mele de noapte/apare acest bătrân/care a fost bunicul meu” (Dorin Tudoran: Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu). Tu cititorule, ai ochi bătuţi de ploi de privighetori, dacă nu înţelegi cum poetul, i-ar fi dedicat patriei, tocmai, un cîntec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Am spune ca Slavici, în povestirea sa „O viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa”. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului. O, ce foaier de gânduri se deschide de aici... Din fraza pe care tocmai am citat-o, înclinăm spre un autor reflexiv şi moralist, cu alte cuvinte un autor grav. Din păcate, Dorin Tudoran, tocmai îşi închisese blogul când eu am vrut a intra în dialog. Literatura nu a pierdut nimic. E ca şi cum am fi pe malurile unui ţărm şi am privi spre orizont. Şi, ce aud? Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu? Ivan Turbincă, nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar, clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet, în care, numai şi semnul crucii, va rămâne adânc scrijelat în cuvânt.

vineri, 18 noiembrie 2011

34. "Salonul literar", 2011, Mărăşeşti.

Astăzi, 13 noiembrie 2011, orele 10, la Casa de Cultură „Emanoil Petruţ” din Mărăşeşti, la manifestarea Festivalului Naţional de Creaţie Literară „Constantin Ghiniţă”, ed. I-a, au participat personalităţi culturale din întreaga ţară. În ordinea în care acestea au fost prezentate de comentatorul şi organizatorul Festivalului, Virgil Răileanu, îi redăm aici: Adrian Botez, Florin Nicu  Iliescu, Gh. A. Neagu, Culiţă Ioan Uşurelu, Mircea Novac cu soţia Lidia, Ion Lupu, Petre Colăcel, Rodica Ghiniţă, Mariana Vîrtosu, Elena Stroe Otavă, Ştefania Oproescu, Constanţa Cornilă, Marin Moscu, Marin Ifrim, Costel Pricop, Teo Cabel, Săndel Stemate, Stelian Vicol, Liviu Pendefunda, Ionel Necula, Virgil Panait, Petre Abeaboeru, Ioan Dumitru Denciu, Ion Zaharia, Cătălin Mocanu, Dorel Vidraşcu, Paul Spirescu, Georgică Pătrăşcan, Tudor Cicu, Dan Grăjdeanu, Constantin Marafet, Marian Ilie, Costea Matincă, Vasile Ghinea, Vasile Buruiană, Neculai Aurel (revista Clio), Vasile Tărăţeanu (Cernăuţi), ....Au mai fost prezenţi: primarul oraşului Mărăşeşti, Vlase Constantin, consilieri municipali, directorul casei de cultură Pavel Dragu şi câteva grupuri de elevi. A fost scuzată întârzierea poetului Liviu Ioan Stoiciu şi a soţiei sale, care în câteva clipe, va trebui să sosească din Bucureşti. Notă: nu anunţasem încă, scuzele poetului LIS de a nu fi prezent. Avea să o facă mai târziu Virgil Răileanu, inclusiv eu când mi-a venit rândul la prezentarea de carte. Într-un cuvânt: atmosferă de sărbătoare. Programul a început cu momentul evocator Constantin Ghiniţă (întemeiatorul Salonului Literar vrâncean - aflat tot astăzi, la a 11-a ediţie). A deschis festivalul dedicat lui C. Ghiniţă, poetul şi publicistul Adrian Botez. Acesta a evocat (citind un amplu material) personalitatea poetului „care a militat pentru a aduce la Templul de Cultură al Mărăşeştiului, oameni de mare personalitate în cultura română de pretutindeni şi zugrăveşte amplu amintirea lui C. Ghiniţă „care-şi punea capul pe tavă pentru templul culturii şi rostul prieteniei”. Când te cheamă prietenul, te cheamă însuşi Hristos – a punctat poetul A. Botez. Aflăm din această evocare, că poetul din Mărăşeşti, C.Ghiniţă, s-a născut la 10 noiembrie 1946 şi a descins din familia vestitului Aprod Purice şi a fost cel mai reprezentativ poet religios-axiomatic din Vrancea. În încheiere A. Botez spune: „azi şi aici, cu continuitate, îi felicităm pe organizatorii ediţiei a I-a C. Ghiniţă pentru acest festival pe care urbea cetăţii l-a onorat, dar, pe când festivitatea lui C. Ghiniţă ca cetăţean de onoare post mortem?” (...) A urmat momentul lansării şi prezentării de carte. La momentul: „Liviu Ioan Stoiciu-Poezia şi subteranele ei”, Culiţă Ioan Uşurelu vorbeşte despre cartea lui Tudor Cicu, făcând un tablou al cărţii tocmai primite prin poştă. „Această carte este un fel de roman, dacă nu o piesă de teatru, cu două personaje (autorul şi poetul) în care acestea evoluează în paralel, la distanţă de timp şi de spaţiu, dar personajele devin cunoscute cititorului ca în corul antic ce premergea piesei antice...” Marin Ifrim, completează tabloul prezentat de Culiţă I. Uşurelu, arătând că această carte, a izbucnit din câmpul energetic al unui îndrăgostit de poezie dar şi bun cunoscător al poeziei lui LIS, iar Tudor Cicu i-a dăruit cititorului „o carte spectacol.”(...) „Pe LIS îl suspectam încă demult că era un veritabil clasic în viaţă. Numai la Vrancea se pot face seisme literare”. În încheierea lansărilor de carte, Culiţă Ion Uşurelu prezintă numărul aniversar 75 al revistei „Salonul literar”. După ora 13.30 se trece la ultimul moment înscris pe afiş: decernări de diplome. La masa festivă care urmează după cele 4 ore de adevărat „salon literar”, încep discuţiile în particular, schimbul de cărţi şi reviste între scriitori, recitaluri de poezie şi muzică. Am primit cu această ocazie, cărţi din partea lui Ion Lupu, Vasile Tărăţeanu, Costel Pricopie, Săndel Stamate, Emil Lungeanu, dar am şi dăruit 15 exemplare din cartea mea, celor de faţă, inclusiv bibliotecii alte 3 exemplare.                     

joi, 17 noiembrie 2011

33. Adjud. Dublă lansare de carte


Pe 03.nov.2011, am fost invitat la Adjud, pe meleagurile unde poetul Liviu Ioan Stoiciu, îşi încredinţa VEŞNICIEI, cea de a 13-a carte a sa de poezie. Am scris, după 32 de ani de la debutul poetului, o carte despre Universul poetic al poeziei sale, despre o nouă cale în poezie. Cum va primi critica actuală, această încercare, de a uimi lumea literară prin impertinenţa unuia ca mine, vom vedea. Voi reacţiona pesemne, ca CEHOV, când spunea că, nu citea nici un rând scris de critici cu privire la cărţile sale, dar, citise cele scrise de Scabicevski, ce-i profeţise că va muri beat, lângă un gard. Haida de! Ce ar fi însemnat ca Andersen, autorul „Fetiţei cu chibrituri” – Lebedelor; Amnarului; Hainele cele noi ale împăratului etc... – să ia de bună, cele spuse de critica vremii?: ”L-am sfătui pe autor, să lase deoparte bazaconiile cu povestiri despre necuvântătoare şi să se aplece asupra unor lucruri mai serioase”.    
Abia ajuns acasă, încerc să-mi aştern aceste gânduri, care nu au nicidecum forţa de a sintetiza ce s-a întâmplat la Adjud cu ocazia lansării: 1) Volumului “Pe prag (Vale-Deal)” şi “Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, dar pot sugera cititorilor acestui blog “atmosfera” unei zile, de 03 noiembrie 2011, ce nu are cum să nu rămână în istoria literaturii, măcar prin prezenţa unor distinşi iubitori de literatură. Şi, mă refer aici, la cei care au asistat la acele splendide recitări de poezie LISiană, datorate unor eleve de liceu, care şi-au meritat aplauzele celor prezenţi în biblioteca de la Adjud. “Acum, când spectatorii au plecat la casele lor/întregi ca miezul de nucă/în sală întunericul întoarce/capetele spre candelabru” (Marin Ifrim: Verva putreziciunii/ din vol. Fotografii cu cântec, 2001). Încep să înţeleg cum nu se vede poezia, spunea M. Ifrim:  „alte cuvinte vin să ia locul/altor cuvinte”. Ascultându-l pe Adrian Botez (în expunerea despre poet, îngeri peste îngeri, înălţând alte niveluri templului pe care l-a gândit) îţi spui, că poetul nu-i decât o vioară atârnată în ştreang, cântând în neştire. Mi-e teamă că mi-a ajuns veşnicia la margine. Nu spun care margine. REFLECTĂM asupra celor spuse de LIS: „ Şi o singură/dată în viaţă e mult/să fii trimis”. Atârnăm de Dumnezeu pe un fir de aţă. Cuvintele poetului sunt întâmpinate cu teamă de acei critici interzişi dinaintea calului troian al poeziei suprarealiste. Paul Spirescu, a îndrăznit critic, să atragă atenţia noastră, prin sintagma cioraniană, care ne spune nouă, că, paradisul iluziei într-o altă cale a poeziei (sugerată de antivorbitori, despre poezia LIS), nu dezvăluie alte mistere, după corolarul blagian, până la Liviu Ioan Stoiciu, care ne introduce în tainele ce leagă cele două lumi paralele din existenţa fiecăruia, când totul era după Hölderlin, de nespus. La care, poetul de faţă i-a răspuns, liniştindu-ne pe toţi cei de faţă, că nu crede în profeţia celor care deja consideră că, după această carte (Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei), va fi tratat de critica noastră cotemporană ca şi cum s-ar umbla cu o ceaşcă de porţelan. Voi fi (mi-am spus) paratrăznetul celor pentru care, nesimţirea va trece din lung în lat, dar de mă voi opri aici, sunt o făptură de deplâns. Poezia, de după Liviu Ioan Stoiciu, cere o altă lume şi o altă cale în poezie, asta e sigur!

miercuri, 16 noiembrie 2011

32. După ce puii vor învăţa să zboare


Realizezi cititorule, că suntem amândoi pe ultima treaptă, de unde va trebui să ne oprim ca la porunca lui Moise: „Nu te sui pe trepte la jertfelnicul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta”. Şi, va trebui să mă opresc pe această treaptă, altfel va crede cineva că m-am pierdut în pulberea stelară a viselor mele, fără să pipăi şi să urlu (cum spunea poetul) luând contact permanent cu pulberea pământească a existenţei concrete. Fiecare treaptă urcată alături de tine, cititorule, va trebui înţeleasă ca o trecere în lumea acelor oameni simpli dar profunzi din Imperiul zămislit de autorii care i-au şi creat, fiindcă aşa au simţit ei să-şi trăiască viaţa; nu prin ficţiunile ei, ci prin marile pasiuni şi legi indestructibile: iubirea şi ura, lupta şi înfrângerea, bucuria şi durerea, speranţa ori moartea. Şi aşa am simţit şi noi că e drept. Am căutat uşa care să nu ne înfunde în labirintul hăţişurilor de care vorbea Labiş, încât spaima şi sentimentul pustiului să nu aibă sorţi de izbândă pentru a se cuibări definitiv în sufletele noastre. Pentru că, lipsea din acest periplu livresc, amprenta beethoveniană asupra sentimentelor noastre, iubirea de oameni, am murmurat împreună cântecul biruinţei din „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a, care a plutit tot timpul deasupra noastră. Chiar dacă eroul lui Straus se retrage dezamăgit în sine, în fiecare partitură a sa (înţelegem împreună nu?), până şi înfrângerea lor părea glorioasă. Şi le-am ridicat acel cântec de biruinţă meritat. L-am întrebat odată pe un amic abia întors din Venezia italică: „La ce te gândeşti?” Ne aflam pe o terasă şi savuram împreună câte o halbă de bere. Răspunsul lui m-a năucit: „Şi sub arcadele Palatului Ducal, oameni simpli ca noi, hrăneau porumbeii ca şi pe la noi. Dar sub Puntea Suspinelor mi-am amintit de Casanova şi deţinuţii care ridicaseră acolo ultima lor privire către azurul cerului italic”. „N-o fi fost chiar Casanova, o fi fost altcineva care să-ţi fi atras atenţia! am căutat să-l consolez”. „N-are importanţă. Tot una e! – a venit răspunsul. ...Ştii ce mi-a mângâiat sufletul? - îmi mărturisi deodată. De la un balcon am auzit într-o zi, cântând pe cineva. Refrenul cântecului începea cu „fronde verde”... şi mi-a amintit de cântecele noastre care începeau cu „frunză verde”. Uneori – continuă el – astfel de amănunte te ţin tare pe picioare. Dacă merg pe „firul” amintirilor, o să vezi că şi acele cinci-şase habe de pământ cu care mi-au blocat ieşirea din casă, numai pentru că aderasem la un anumit partid, pot însemna cât lingura de catran ce poate strica un butoi cu miere din parabola lui Balzac al tău”. Nu m-am mai întrebat de ce apucase calea bejaniei, prin alte ţări străine. Crede-mă cititorule, gândul nu-mi mai era decât la rândunelele (că tot vorbeam de ele în însemnările din ziua precedentă) care într-o zi şi-au lăsat puii, după ce-i învăţaseră să zboare şi să vâneze, de unele singure, în balconul meu, şi dispăruseră fără urmă. Ca după două săptămâni, să apară amândouă la cuibul în care îşi „abandonase?” puii. Ciudat însă (va trebui să-mi explic odată şi asta), puii n-au mai apărut la cuibul lor cu o zi înaintea sosirii rândunelelor mari. Le ştiam doar, că seară de seară trăgeau după un zbor de o zi încheiată, tot la cuibul lor, aşteptând îngrijorate pe cele care le-au dat viaţă. Cinci ani privise şi Ernest Toller de la ferăstruica celulei sale, un cuib de rândunică, scriind versuri. Versurile acelea aveau să apară într-un volum, chiar aşa intitulat: „Cartea rândunicilor”. Poetul din care voi cita acum, cititorule, intuia cum voi încheia: „Că nu vrem vise, vrem/realitate. Dar cine să tulbure/ordinea? N-are cine... Toţi spun că văd lucrurile din cer, dar au rădăcini: unii/vin de la începuturile visului. Par ireali, dar sunt reali. Alţii/au rădăcini de pelin, de suprafaţă – rădăcini ale celui plin. Toţi gândesc, dar/nu deschid gura – deşi vorbesc! Prin ce cod/secret se înţeleg?” (LIS: celui plin). Dar, nu m-a întrebat dacă voi mai scrie, aici, în continuare. La ce bun. Cine să se mai aplece la asemenea vise?  

marți, 15 noiembrie 2011

31. Notiţe făcute la malul mării

De câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”, unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” – şi – nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson? Nici un adolescent nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca pe bietul Jim Hawkins în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi cu cântecul lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”. Şi, cum să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu: „dacă lucrurile merg până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?” Iar după ei, au venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile mele. Am început să citesc „Veneticii” şi impresia mea este că Ion Lazu este un foarte bun observator cu un vigilent simţ al detaliilor. Mi-am notat asta în mod expres şi cred că va trebui imediat să caut în „Himera literaturii” – de acelaşi autor - (o notiţă în acest sens) ceva în legătură cu asta. Ştiu că există. Imaginea bătrânului lăsat în urma căruţei, la Ciobârciu, m-a pus pe gânduri. Când am înţeles, că-n gestul său, bunicul Papa, nu vorbele celor de care se despărţea, poate pentru totdeauna, ar fi vrut el să reţină în căuşul palmei, ci pe Vera cu ai ei cu tot, am realizat că, doar Şolohov avusese puterea sugestiei de a ne face să ducem instinctiv degetele la gură şi să ne sfârtecăm unghiile, de ciudă. Sunt convins că înaintând în lectura acestei cărţi (venite atât de târziu pentru mine), voi avea surprize mari. Dar, vedeţi cum Dumnezeu le orânduieşte pe toate?  Ea a sosit la mine printr-un gest rar întâlnit între scriitori. Trimisă prin poşta română. Acelaşi simţ al detaliilor îl întâlnesc, când citesc notele sale de călătorie de pe blogul domniei sale, în descrierea de la Neptun şi în sonetele care întregesc atmosfera mării. Cum spunea în „Himera literaturii”? Citez: „Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (mi se pare că-l cita pe Th. Mann). Dar, de la acest autor, am învăţat că „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Nici eu, nici cititorul, nu trebuie să uităm asta. Pentru că, uitaţi în această pustiitoare singurătate, scriitorul moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică, abia după moartea sa. Aşa se întâmplă, când: „în Valea Umbrii,/Dacă umbli/Zorind spre Eldorado” nu te alegi cu nimic în timpul vieţii. Cine înţelege asta?      

luni, 14 noiembrie 2011

30. Ce poate fi mai palpitant


Când pui întrebări, ai sentimentul că înaintezi, iar răspunsurile, fiindcă au rămas mult în urmă, iată, nu mai vin. Iar când privim în urmă, avem senzaţia că noi am mers înainte, mereu înainte, dar ceva din sufletul nostru a rămas pironit de locurile din care ne-am desprins şi ne urmăreşte cu mirare desprinderea. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă un pic cu „stranietatea” senzaţiei pe care Dorian Gray o avea ori de câte ori îşi privea tabloul asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice ca el să rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că, portretul deţinea şi taina vieţii lui, şi acum (privindu-l) îşi dezvăluia povestea. Cititorul meu, mă poate privi mirat, cum, arămind pe-un caier de fus, povestea mă fascinează acum ca şi în copilăria mult lăsată în urmă, precum odinioară, pe mult iscusitul Ulise, zeiţa „Calipso, cea cu plete mari de aur,/Ce cuvântează ca o muritoare” (Homer, Odiseea). H. C. Andersen mărturisea, că, în „O mie şi una de nopţi” găsise subiectele pentru piesele sale care au salvat la vremea aceea teatrul. Tâlcul poveştilor din piesele sale, era pus să rostească acel adevăr simplu: sănătatea, voia bună, pacea sufletului şi iubirea celor apropiaţi sunt întotdeuna de preferat arginţilor şi aurului. Tot citind în adolescenţă, cam tot ce îmi cădea în mână, bucuria descoperirilor mele, trecea printre cei dragi „precum plugarul poftitor de cină,/când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii” (Odiseea, C 13, v. 47-48). Ce ne rămâne în urmă? – mă tragi tu cititorule de mânecă, observând, fireşte, că nu ţi-am răspuns la întrebare. Poate ar trebui să-ţi răspund precum poetul acela muribund al lui Lamartine: „Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripii sale pe valuri?”. De ce continui să-ţi scriu aceste rânduri? O, cititorule! Nici nu ştii câte frumuseţi „şi preţuri noi” iscat-au autorii, dar, acuma ştiu, că ea este un lucru obişnuit şi ne pândeşte în întâmplătoarele momente ale vieţii ori în nuştiu ce dialog firesc desfăşurat pe stradă. Dar, numărul pildelor, al fabulelor, al metaforelor de care e capabilă viaţa să ni le ofere e neînchipuit de limitat pe lângă aceste nenumărate invenţii livreşti, care, atenţie! poate însemna pentru toţi – precum faptele Apostolilor. Mereu m-am tot gândit la acea fantastică discuţie surprinsă de Raskolnikov, în acel local de mâna a treia. Scena are loc după prima vizită la cămătăreasa Aliona Ivanovna, când amanetează în schimbul a două bumăşti, inelul dăruit de sora sa Dunea. Discuţia aceea nu e mai puţin fantastică decât convorbirea nocturnă a câinilor cervantereşti din „Don Quijote”. Căci dacă e straniu să auzi patrupedele vorbind cu glas omenesc, nu e mai puţin straniu să-ţi asculţi propriile gânduri, rostite aşa ca din senin, de gura altuia. Spune autorul: „Cât de ciudat se împleteau aceste vorbe cu gândurile lui”. Nu ştiu de ce, aceste imagini se împletesc cu cele ale lui Geordano Bruno (care credea) şi cele ale lui Galilei (care ştia). După cum se ştie, primul a ars, iar al doilea a retractat tot ce susţinuse cu ştiinţă în faţa judecătorilor săi. Ei, bine! Ce-l făcea atunci pe Andersen să susţină cu tărie, că , din durerea cea mai aprigă poate ţâşni bucuria? Ar trebui să-i verific susţinerile lui Bulgakov sau poate, să-i mai întreb şi pe alţii. Sau mai bine, să procedez ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care, la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi, urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo copilăria. Dar, întâmplător (şi în povestea asta) apare un om şi, „din plictiseală” îi distruge viaţa, ca şi a acelui pescăruş. Andreea, care mi-a fost eroina unor scenarii de ale mele, prin alte comentarii, ar spune ca şi Nina Zarecinaia din piesa amintită: „Este doar un vis!” Şi, aici, cititorule, trebuie să cădem amândoi asupra unui aspect al discuţiei noastre: e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică? LIS în Jurnalul său, le îmbină măiestrit, astfel încât, ambele dialoguri să suporte rigorile experimentului. Aici, va trebui să mai reflectăm şi noi, ca acel Ivan Bezdomnâi, poetul, din „Maestrul şi Margareta” – căruia nimeni nu-i putea lămuri în singurătatea sanatoriului în care fusese adus cu forţa, cele deja întâmplate: „...şi totuşi, individul ştia dinainte că lui Berlioz i se va tăia capul?! Cum să nu intri la idei?” (pag.143). Dar, tocmai aici e sarea şi piperul (profesorul acela misterios, care prevăzuse toate acestea), era un om care îl cunoscuse personal pe Pontius Pilat - din ceea ce povestea. Ce poate fi mai palpitant? Şi, se pare, că s-a şi născut, chiar acum, cea de a treia întrebare.    

duminică, 13 noiembrie 2011

29. Când îţi pui o întrebare

Abia acolo pe Acropole mi-am pus întrebarea: Oare cum s-a putut cuceri în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare, se cuvine să şi răspunzi la ea. În intervenţia mea anterioară, chiar am avut de pus o întrebare! Să o continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo, pe Acropole, nici un rob? Se ştie că acolo, au lucrat marmura şi roca de granit numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea în artă nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia bunicul meu ori de câte ori era pus în încurcătură, aşa zice, mai degrabă, că nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte povestea uciderii lui Esop care i-a batjocorit după bunui plac pe preoţii lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l acuze de hoţie. Stâncile peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi mărturie prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu traiesc din ezitări ca Hamlet şi uneltesc împreună într-o lume, care, firesc, se va şi schimba după voinţa lor. Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” – spunea Cioran. Cu alte cuvinte, nici un adevăr nu te mai poate ţine legat de această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită de altfel şi de Ivan Karamazov), este a unei umanităţi ce va trebui să reuşească să găsească soluţia fericirii în afara ideii de Dumnezeu. Acum, eu mă adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu particip la discuţia celorlalţi. I-aş reaminti cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte, îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse prin afirmaţia lui Ken Kesey dintr-un „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri apoi m-a condus la bârlogul lor”. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor mele, trimise în acele „scrisori din străinătate”, mă învăţase cândva, să nu am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele vânturi”. Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe), că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii (asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei? Şi dacă există nedreptăţi mari ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. LIS o demonstrează prometeic în Jurnalul său. Câţi nu vor fi osândiţi pe nedrept în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu vor fi ei, aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte ca şi Cloşca, Horia sau Crişan? Vor fi mulţi, vor fi nenumăraţi? Prin asta, i-am răspuns şi acelei comentatoare din străinătate, care nici n-a început lupta cu marea de incertitudini în care se pare că duce o bătălie pe viaţă şi moarte, şi ne anunţă că deja a abdicat. Şi se pare că am şi lansat ce-a de a doua întrebare!

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

28. Pe urmele adevărului

Tot datorită spuselor unui poet, vin în acest Contrajurnal de la Mare, să apreciez punctele de vedere ale comentatorilor şi, să cred (deocamdată), că toţi au dreptate; doar bunul Esenin ne mai poate împăciui: „În zadar muşti ca nebună/Bezna groasă: e destul./N-ai să-l laşi pe Crist să spună/Adevăru-ntr-un pătul!”. Pornind de la acest fapt, că „nu există meditaţie fără o înclinaţie către meticulozitate” – cum bine spunea Cioran, gândurile mele de la mare, sper să vă încarce cu acele baterii solare , precum şi pe mine m-au încărcat. Deci: În privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului şi „scoaterii” acestuia în straiele sale mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce noi credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţi. Şi, e suficient s-o comparăm pe Veronica Micle, aşa cum era ea în realitate, cu imaginea pe care şi-o construise Eminescu din acea „pulbere de stele”, ca să ne dumirim asupra unui altfel de adevăr. Van Gogh era cuprins de disperare că, în lumea asta largă, nimeni nu-i împărtăşea ideile în afară de fratele său Teo. Pentru Eulalie, E. A. Poe era singurul vieţuitor în lumea suspinelor, întrucât Annabel Lee, era de cealaltă parte a adevărurilor spuse până atunci despre nemurirea sentimentelor. Filosofii au iubit întotdeauna adevărul, dar, au lăsat de înţeles că, se poate căuta încă un principiu unic, asupra adevărului deja rostit. Pasternak nu se înşela, când spunea că, de am „râde stelelor – ce hohot!/Dar necuprinsul – loc străin”, ne-ar înghiţi pentru totdeauna în Marea Uitare, dacă nu ne-am exprima cu sinceritate destăinuindu-ne unii altora. Dostoievski arată clar, că, viziunile din aura epileptică sunt un dar pe care doar natura îl mai poate pune în discuţie. O fi adevărurile omului de geniu, ori ale omului bolnav mintal (schizofrenic), în sensul celor declarate de Hölderlin, că, dacă ar fi fost mintal sănătos ar fi fost un mare poet, dar, că, vedeţi dvs., boala l-a făcut unic, ca şi pe Bacovia ori Paganini. Aici, i-aş da dreptate, mai mult, lui Ovidiu, care spunea într-un cânt al Penelopei către Ulise: „Poate-o iubire te-a prins, toane atâtea aveţi ... (şi mai departe)... Mie la ce-mi foloseşte că aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Dacă rămân ca pe vremea când Troia era în picioare/Şi-ndepăratatul meu soţ fără sfârşit mi-o lipsi?”. Şi, atenţie! Nu ne vorbeşte aici personajul homeric prototip al fidelităţii, ci o femeie obişnuită... care, cine ştie, are toane! Toane avea şi Dante Alighieri când prorocea: „Priveşte fiara ce m-antors în cale/Slăvite domn, şi-alung-o de la mine,/căci mă-nfior din creştet până-n poale”. Spuse de unii (ne sugerează D. Alighieri), viaţa e un paradis, după alţii un infern, iar noi suntem ca la Purgatoriu: între hotarul crud al morţii şi Muntele Vrăjit. Singur Acheronul, tace murmurând. Nu acelaşi lucru îl aşteaptă pe Grigori din „Donul liniştit”, după trecerea fuviului pe gheaţa de martie. Dar, oare, ce alt adevăr îl mai putea aştepta? Se împlinise, numai „puţinul visat de Grigori în atâtea şi atâtea nopţi de nesomn. Stătea la poarta casei lui, ţinându-şi fiul în braţe...”. Iar acesta, e un adevăr de necontestat. Şi, ne mai aruncăm o privire asupra gândirii filosofilor care au lăsat să se înţeleagă că, la sfatul bătrânilor, mai e încă loc pentru adevărul acelui Godot mult aşteptat. Vidul trebuie umplut cu oameni de credinţă. Oameni, care pe întreg Pământul, tind să instaureze egalitatea între state, respectarea drepturilor omului de către alt stat, etc... etc... Ce mântuire v-aduce viitorul umbrit de prorocirile Apocalipsei, moartea sau viaţa la urma urmelor? Să fie vagabonzii lui Becket, mesagerii unei noi Evanghelii pe Pământul acesta? Şi, vedeţi, am lansat doar o singură întrebare!         

joi, 10 noiembrie 2011

27. Trei ipostaze ale nemuritelor clipe

1. Întâmplarea ce urmează, am auzit-o de la scriitorul critic Ion Roşioru, la Hîrşova, în cadrul unei întâlniri cu cei câţiva scriitori de la revistele Helis, Slobozia şi Ex Ponto, Constanţa. Era după zavera lui Tudor Vladimirescu, când de teama represaliilor, nu ţi se deschidea poarta, nici atunci când (mai ales la miezul nopţii) vreun drumeţ oarecare cerea insistent şi, ca un ultim şi disperat gest, găzduire. Era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne drumurile cunoscute. Într-o astfel de noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni, rătăciră drumurile, iar caii, le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Şi, mult după miezul nopţii, alaiul cu acei rătăciţi ai sorţii, ajunseră într-un sat din Transilvania. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară găzduire peste noapte. Într-un târziu, li s-au deschis porţile şi, după ce gazdelor li s-a adus la ureche povestea acelei rătăciri la miez de noapte, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât prietenii, care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă. A urmat o uvertură improvizată pe moment, de „necunoscutul” picat la miez de noapte în acel colţ de ţară străină, la care, gazdele au asistat neclintite. După aplauzele meritate, gospodina româncă, s-a dus la necunoscutul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Dar, ştii, domnule, nu cânţi rău! Aţi face ceva audienţă, dacă aţi şi studia câte ceva, în domeniul muzicii!”. Povestea, mi-a fost transmisă cu mult timp în urmă, fără ca cel care îi depăna firul, să simtă, că-n fiecare ascultător, vibrează câte un spiriduş atins de geniul unei astfel de întâmplări, care la rându-i, va bate şi el cândva la o poartă oarecare. Nu povestea în sine contează, cât, momentul când povestea te va înfăşura cu magia mesajului său.     

2. Cea de a doua întâmplare, am reţinut-o în memorie, încă din copilărie, redată de bunicul meu şi intersectată acum cu cele citite în cartea lui Viorel Frâncu, referent al bibliotecii V.Voculescu din Buzău. Drumurile românilor şi bulgarilor s-au intersectat de nenumărate ori pe parcursul istoriei. Bunicul îmi povestea că, de unul singur, făcuse bani frumoşi din comerţul cu sare prin ţinuturile Cadrilaterului, ştiut fiind că, în Bulgaria nu există sare. Caii şi căruţa bunicului ajunsese chiar foarte cunoscută prin acele locuri. Bunicul povestea cu mult farmec despre acele drumuri făcute pentru negoţ. Sigur, acum, domniile voastre, să nu credeţi că avea şi talentul lui Frâncu, cel care ne farmecă în carte, cu acea minunată descriere a unei inspirate călătorii (şi imaginară, şi documentată dintr-o vastă  bibliografie) prin ţara vecină. Bunicul, de, le mai înflorea, ori că, voit, dorea a ne speria cu unele poveşti auzite de la bulgarii întâlniţi în cale, de mi-au rămas şi acum în memorie, întâmplări petrecute la prag de seară cu vestitele cete de cîrjalii, ce nu de puţine ori l-au lăsat cu buzunarele golite. Dar, la rândul lor, unii dintre bulgari, în drumurile lor prin ţara noastră, au oprit prin meleagurile noastre pentru tot restul vieţii. Până la mijlocul sec. al XX-lea, se mai putea auzi (spun cronicile), între gureşele precupeţe buzoience ascunse în spatele mormanelor de morcovi, arpagic, varză, mărar şi pătrunjel, expresii precum: dobăr den, dobre doşli, blagodarea etc… Conform datelor statistice din Cartografia oraşului şi jud. Buzău, întocmită în 1838, din totalul meseriaşilor din Buzău, 320 dintre coloniştii bulgari de aici, consemnaţi ca nedajnici, se declarau a fi grădinari - (după Viorel Frâncu, vol. „Grădina cu bulgari”, p. 37).  De la ei am cunoscut noi: braga preparată din mei şi zahăr şi salepul. Dar, cel mai mult, erau cunoscuţi ca producători de zarzavaturi. Este drept, bulgarii au umplut un gol în agricultura românească; zarzavagii bulgari figurând în calitate de specialişti. Numele străbunicului meu, Stoenciu Cicu, a fost menţionat pentru prima dată în cartea lui V. Em. Galan „Victoria de la Oltina”, menţionat ca refugiat bulgar. În memoria lui, mi-am permis a consemna şi cele de faţă. 

3. Cea de a treia întâmplare la care am fost martor, mi-a fost prilejuită de poetul Ion Lazu, cu ocazia acelor descrieri de pe blogul domniei sale a concertului din ediţia „Festivalul George Enescu, 2011”, ce a avut loc la Ateneul Român. Prin labirintul poeziei şi al muzicii clasice nu rătăceşte prea multă lume. A vorbi despre poezie şi despre muzică, e ca şi cum ai deveni deodată vrăjitorul care ţine focul în mâinile sale şi doar prin atâta, şi tot îşi uimeşte publicul. În cazul poeziei, uimirea e cu atât mai acaparatoare pentru cititorul ei, cu cât ea se împleteşte armonios cu muzica. Un Garcia Lorca, un Rimbaud, un Esenin sau Bacovia (doar câteva nume găsite în clipa asta, pe arcuşul timpului), îmi apar în faţa ochilor ori de câte ori privesc la Marele Vrăjitor (dirijorul vreunei orchestre), cum se confundă cu visele noastre ori risipeşte deasupra instrumentiştilor, lumina furată ninsorilor, cu bagheta lui misterioasă. (Vă felicit  d-le Ion Lazu, pentru surprinderea acelor Clipe Unice din cele două seri Enescu!). Noi, cititorii domniei sale, rămânem doar condamnaţi la mirare. Pe vremea studenţiei aveam abonament la Ateneu. Şi, sacrificam puţinii bani trimişi de acasă, pentru mângâierea inspinată a sunetului răspândit în sala Ateneului. Dezamăgitoare a fost însă, clipa, când voind a-i oferi fratelui meu, venit în vizită la căminul studenţesc de atunci, o seară nemaipomenită la Operă (se juca Rigoletto de Verdi), l-am auzit într-o pauză (mersese până la marginea balconului şi aruncase de acolo o privire, în jos, spre sală), spunând: „Măi frate-miu, da-s mulţi! Înseamnă că le place!?”. Dar, poate, asta e viaţa adevărată. Cea care are de toate. Risipei de ecouri ale instrumentelor de atunci, i-a venit rândul, risipa de cuvinte, acum. Poate că aşa e şi în viaţă. O uşă deschide altă uşă. Până într-o zi, când nu vom mai şti unde am pus cheia. Nemurit este cel care ştie să asculte, ca şi cel care ştie să redea, şi să nu pună punct vreodată.

marți, 8 noiembrie 2011

26. Pariul cu literatura

Am primit doar un singur telefon cu privire la comentariul de final asupra Omului-de-ocară din povestirea lui LIS: „Toate ca toate, mi s-a spus, dar, nu văd legătura cu Pip din „Marile  speranţe”. Cum aşa? În umbra lui Pip eram doar eu! (Am mai precizat): „Şi mi se părea că aud paşii urmăritorilor săi în fiecare vâjâit de vînt şi în fiecare agitaţie a frunzelor în copacii de sub fereastră. Uneori chiar aş fi jurat că cineva ciocănea în uşa de la intrare”. Spiritul Omului-de ocară, despre care am tot scris, trimisese spiritului meu aceşti soli, care voiau a-mi transmite mie, că totul se întâmplase aievea şi dacă aş fi fost un pic atent, întâmplările acestea se petrecuseră sub acelaşi acoperiş cu mine. Dacă vântul şi ploaia ar fi dus cu ele, aceste gânduri, fiţi convinşi că v-aş fi povestit varianta mea (o ca şi uitată, întâmplare din copilărie) cu omul găsit în cimitirul satului natal (ca în Marile speranţe), cerându-mi un leu, pentru o peniţă, de toc de scris. L-am crezut nebun, dar, înspăimântat de figura celui care îmi întindea insistent acea peniţă, am întins mâna, am luat obiectul şi într-o clipă de derută – din partea amândorura – am fugit mâncând pământul. Ajuns acasă, am îngropat peniţa de toc (ceva mă îndemna să o fac), şi după asta, multă vreme, am uitat întîmplarea. M-au urmărit după aceea, cuvintele ocnaşului ajutat de Pip în cimitir: „Tu n-ai aşteptat ziua asta aşa cum am aşteptat-o eu; nu te-ai pregătit pentru ea aşa ca mine”. Mi-am zis, atunci, că prea trăiam din cele citite prin cărţi. Nu ştiam să fi pus un pariu cu literatura pe atunci. Şi, astfel, şi acum, după atâţia ani. Nu-i vina mea (i-am spus interlocutorului meu): gândurile domnişoarei Havisham cu privire la Pip, nu fuseseră decât un vis. Estella, pesemne, nu-i era sortită. Dar mie? Ce îmi oferise această povestire? Trăiam şi eu, un vis, revenisem din el? Îmi aduc aminte, cum, peste ceva vreme, am dat la o parte ţărâna de pe locul unde îngropasem peniţa aceea şi am descoperit-o roşie, ca încinsă de flacără. Am bătut cu piciorul asupra gropii până am obosit. Ceva urla în mine şi nu ştiam de ce. Imaginea aceea m-a urmărit de-a lungul vieţii. După ce am citit toate cărţile de poezie, scrise de LIS, am putut făcu uitată şi îngropată definitiv în memorie, acea întâmplare. Pentru că, întâmplarea, abia de acesată dată, avea o motivaţie suprarealistă. După această discuţie, interlocutorul meu a tras următoarea concluzie: „Cred că de mâine, voi citi din nou „Marile speranţe” şi-l voi căuta prin biblioteci pe LIS”. Pariul cu literatura fusese deja câştigat.          

luni, 7 noiembrie 2011

25. Cuvintele au sens datorită memoriei

- „Aha! Iată că te am şi eu în mână, în sfârşit. În sfârşit! Ce să-i faci? Te-am înhăţat şi eu de guler! Tocmai mantaua ta o vreau! Îmi trebuie...”. Vocea venise de undeva de sus. Dormeam? Eram eu treaz? Îmi vorbea în vis Omul-de-ocară? Păi, această voce, nu are cum să fie, decât a stafiei care-i luase locul pe lumea cealaltă, lui Akaki Akakievici, domnilor! Vedeţi în ce încurcătură m-am băgat? Persoana influentă (nu spunem numele), tocmai se tolănise în sanie şi-i spusese vizitiului: „La Carolina Ivanovna!” Dar, cum toate gândurile plutesc de la sine, vreau a-l scuti pe cititorul meu de o bătaie de cap şi să-i spun, ceva, aşa, mai precis: „vezi că tot de o femeie a fost vorba aici?” Şi, între noi fie vorba, vrând să mai uite povestea asta neplăcută şi să se mai distreze cu imaginea visului său, Omului-de-ocară, îi veni pe neaşteptate această idee cu femeia din vis. Poate fi aceasta un leac cu efecte sigure pentru o bună dispoziţie a cititorului? Dar, ce te faci? Critica, spunea ea, că, rostul omului este să preia suferinţa lui Dumnezeu şi din când în când Dumnezeu să tragă clopotele spre cerul omului, cum ne sugera Cioran. Vezi, îmi mai spune îngerul păzitor al condeiului cu care îmi scriu gândurile, o uriaşă frică l-a cuprins pe omul-care-scrie. De a nu fi descoperit şi înlăturat de la fereastra ştiutului, sub ameninţarea misterului spre care tocmai îl călăuziseşi; frica de a nu i se fi descoperit (de către doctori specialişti), acel sindrom depresiv neurasteniform, care îl înhăţase de gulerul mantalei pe amicul nostru A.A., şi de care se ţinea acum precum scaiul. „Când sunt singur, pot fi oricând original – mi se mărturisise Omul-de-ocară – dar, vezi dumneata, când sunt acaparat de către o femeie, ori mă aflu într-o mulţime, nu pot să fiu asemeni personajelor amintite de tine de prin „Marile speranţe”, Bătrânul şi marea”, „Demonii” etc... etc... Prima mea datorie (moştenită de pe vremea când lucram la Cotidianul, că tot am pomenit asta), este să semăn cu toţi ceilalţi, adică să devin banal de simplu ca oricare alt om al străzii”. „Am înţeles – i-am spus, numai lui. Dacă am intuit corect: e ca acea relaţie dintre crocodil şi pasărea suveică, care-i curăţă resturile de mâncare între dinţi”. –„Cuvintele au sens datorită memoriei, îmi spune Omul-de-ocară. Imaginaţia, fantezia şi invenţia omului-care-mă-scrie, e puterea sa de a avea reprezentări în Lumea prin care tu te-ai tot desfăşurat. Dar, numai o imagine interioară, îi poate dicta finalul prozei „O încurcătură de minte”. Ai fost şi tu martor. Să aşterni în scris o obsesie, nu-i altceva decât să o expulzezi în afara ta. Odată eliberat, finalul e ca şi scris”. Ah! Cum aş putea să nu-i fiu loial Omului-de-ocară, alături de care am suferit în cuvinte! Şi, uneori, ne-am devansat unul pe altul în idei? E ca şi cum l-aş fi întrebat (întâlnindu-l întâmplător pe stradă), cam ce părere are despre fizionomia curtenilor noştri de la palat? Pot să jur, domniile voastre, că, mi-ar fi răspuns, precum acel părinte al frenologiei, F. J. Gall, ţarului Rusiei: „Pot să jur că în ciuda straielor şi rangului lor, toţi sunt nişte infractori extrem de periculoşi”. Şi, nici măcar nu avea să ştie vreodată, că ţarul vrând să-l încerce, invitase la masă nişte ocnaşi – foşti criminali şi tâlhari pe care îi îmbrăcase în veşmintele dregătorilor săi. Înţelegeţi şi tăcerea ţarului: doar nu era taman el, ditamai ţarul, să se dea de gol şi să se facă de râs. Acum, pot să jur şi eu: da, cuvintele au sens datorită memoriei. 

duminică, 6 noiembrie 2011

24. Spovedania Omului-de-ocară

„Într-o bună zi, voi pieri fără urmă, ca paznicul farului de lângă Aspinwall, mi-a mărturisit (într-una din vizitele nocturne) Omul-de ocară”. Nu mă gândisem până acum, la această ciudăţenie a sa: că, după atâtea dezamagiri, iată, era „mereu plin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa că toate se vor îndrepta în bine”, cum scria Sienkiewicz despre Skawinski, paznicul farului. – „De ce nu mi-ar fi şi mie hărăzit un destin încoronat cu laurii suferinţei? că, tot se lăuda Cioran, că la el până şi în suferinţă, vremea trecea odată cu el în măreţia eternităţii. Omul-care-scrie, îmi mărturisea scriindu-mă, că s-a eliberat prin scris de un rău existenţial funest. Dar, vezi, Doamne, cât sunt şi eu de strâmtorat, precum Ieremia? Lăuntrul meu arde şi, Omului-care-mă-citeşte, puţin îi pasă că aici se vorbeşte despre viaţă şi moarte. Totul, însă, e pus pe acest talger al destinului. Spun, apoi scriu, şi iarăşi spun, până o să mă audă şi surzii... „fiindcă eu vreau să trăiesc. Fiindcă nu vreau ca soarele mâine dimineaţă, să răsară fără noi”. Iar tu, criticul meu, ştii că, după ce spusese toate astea, dinaintea Nadiei, din „Insula” lui M. Sebastian, se lăsase cortina. Ei, bine! Eu, Omul-de-ocară, tot trag de cortina asta din douămiişiceva încoace. Chiar nimănui nu-i pasă de spectacolul meu? Numai tu, unul singur, să fi rămas neclintit în faţa teatrului meu, „ghicind/în plumb topit/cuvintele...”? Seneca îşi tăiase venele în baia romană, dar sângele lui umple şi azi biblioteca. Cuvântul e acum ca sângele, dar, prins între mine şi Omul-care-scrie, tu, criticul meu, nu poţi lucra la mântuirea mea şi nici măcar să-i ajuţi pe ceilalţi să lucreze la mîntuirea lor, nu ai cum. Cabala, despre care începusem a mărturisi câte ceva, îmi tot spune mie că „o să ne aflăm şi noi norocul”, precum spuneai tu, că zisese şi Axinia, din „Donul liniştit”. Cu speranţa asta, cred, vom intra împreună în literatură. Eu, ca exponent al individului agresat de univers, tu, ca cel care-şi vinde la capăt de pod, cam ce a mai rămas prin tolba unuia ca Ivan Turbincă”. – „Ei, bine! Şi, Omului-care-se-scrie, lui, care îi este locul în toată această poveste care ne priveşte pe amândoi? Doar n-o fi un vrăjitor amânat, să ne întindă mereu capcane şi să ne întreţină numai pe noi în aceste exerciţii de visare?”... Ceasornicul de la Aspinwall bătuse miezul nopţii, iar el (în locul paznicului de far), nu-şi părăsise încă locul din vârful turnului. „Jos la picioarele lui marea cânta” – scria Sienkiewicz despre celălalt. Bătea darabana lângă far? Auziţi şi voi cum bate? „Bă, cine bate, nu/e tata, e/înaintaşul/în literatură, care bate darabana, cu degetele, a pustiu, ia ascultă”. (LIS: ochiul fără apă).    

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

23. Omul-de-ocară mi se destăinuie


Dacă nu mă înşel (îmi spune Omul-de-ocară), în fiecare din textele criticului meu, se manifestă specificul şi amprenta lui Kafka; ori, dacă eu nu mă înşel, cineva confundă planurile. Dacă Franz Kafka n-ar fi scris, acum voi n-aţi fi avut în faţă tabloul de referinţă al personajului cu care să mă comparaţi. De ce spunea Homer, că zeii urzeau nefericiri? Aha! Cineva, trebuia mai apoi, să le cânte. Hopa-şa! Omul-care-scrie, şi mă are pe mine în vizor, e omul care se scrie, pentru că, lumea descrisă de el, există numai pentru a fi inclusă într-o povestire ca asta. Nu ştiu ce părere o fi având cititorul meu despre această închipuire: autorul însă, se simte confortabil când mă înghesuie printre cuvintele sale pentru nu ştiu ce alte invenţii metafizice... „E greu să te aprob (i-ar fi spus autorul unui personaj tare complicat), dar să nu crezi că vreau să te condamn. Îmi dau seama că mari părţi din sufletul, multul sau puţinul suflet pe care-l ai, nu vor putea fi recuperate niciodată”. (Augustin Buzura: Feţele tăcerii, p.95). Mă tem (îmi şopteşte personajul meu) că autorul îmi vrea moartea. Moartea fizică, spirituală, metafizică...ce ştiu eu. Transmite-i te rog, autorului, că prea ar fi cusută cu aţă albă istoria asta. Tu spuneai (acum fiţi convinşi, omul-de-ocară mi se adresează doar mie, criticului său), că, în „Bătrînul şi marea”, bătrânul visa fericit cu faţa spre briza serii şi aştepta să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei... Fă-l te rog, să se oprească o clipă şi la visul meu, chiar dacă peştele care sărise purtând cu sine moartea,  „părea că pluteşte în văzduh, deasupra  bătrânului din barcă”. Nu pot! Nu am cum! i-am spus: „în cer, acolo, cineva întoarce zilnic noimele pe care tot încerc să le descifrez. Tu faci parte dintr-o lume din care eu am plecat o data cu Pip, eroul meu din  „Marile speranţe”, pentru că-l văzusem şi eu pe omul învins”  zbătându-se şi luptându-se cu toată lumea din jur, ca o fiară sălbatecă. A fost o mare fericire pentru mine (i-am mai spus), atunci când m-am trezit. Tu însă nu te vei trezi niciodată. Eu, pot doar să fac, ca flacăra lumânărilor să ardă până la capăt, iar vântul şi ploaia venite în bezna de afară să ţi se pară învăluite în gânduri ca într-o negură îndepărtată”. – Ce de cărţi veţi mai scrie despre mine! l-am auzit. Şi sta îngândurat: „sunt mort sau nu!.... nu-şi spune gândul în întregime. El/ nu mai are pe nimeni, nici măcar nu mai e stăpân pe/ propriul corp/ omenesc legat spre chinuire...”. (LIS: din vol. La plecare, 2003).