miercuri, 30 ianuarie 2013

300. Un poem pentru dumneavoastră (De ce-ai plecat? - parodie după Ion Minulescu)



De ce-ai plecat?
(parodie după o poezie cu ecelaşi titlu de Ion Minulescu)
                                 de Tudor Cicu

Dar ai plecat,
Când treptele, cu-ai tăi conduri ai încercat,
Până la palat!
Tu nu ştiai,
Cenuşăreasă ce erai –
Că-n lumea mea, potecile spre Iad urca...
Şi nu spre Rai?

Dar ai plecat,
Când strada toată îmi era
de partea mea.
Nici câini pe stradă nu lătra’
Nici luna-n cer nu strălucea
Vampiri, moroi?...
Ei, haida-de,
Când străzile sunt pline de noroi!

Ori nu ştiai?
Ca-n luna Mai,
Afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie
Un trubadur, aurolac,
precum poetul îţi cânta...

De ce-ai plecat?
Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Gioconda sufletului meu
Şi, nu zâmbi prostimii, fă-ţi doar cruce
La tine şi în vis,
vor face coadă toţi, şi-n pielea goală!

Deşi-au decis! Să-i vâre dracii, ca-ntr-o doară –
Buluc! Pe toţi, într-un cazan cu smoală.

luni, 28 ianuarie 2013

298. Tinere condeie - "Avântate odinioară", în Antologia lui L. Ulici (Azi: Daniela Crăsnaru)

                                            10. Azi: Daniela Crăsnaru

  1. Cuvânt înainte:

    În fapt, cuvintele Danielei Crăsnaru (din prefaţa la „Antologia poeţilor tineri. 1978 – 1982) de Laurenţiu Ulici, m-au determinat să scriu despre acei poeţi, întâlniţi de mine şi în Antologia respectivă, dar şi în revistele vremii. Spunea Daniela Crăsnaru: „Ori de câte ori trebuie să-mi aduc aminte de cineva drag,... se pare, a ajuns deja dincolo”. Nici Laurenţiu Ulici nu mai este. Dar, ce convingător scria el în „Prima verba”: „Am încredere în poet (ca şi în toţi cei aflaţi sub vizorul criticului în această Antologie – n.n) şi în direcţia lirică pe care s-a înscris, mă îndoiesc de validitatea atitudinii convenţionale pe care acesta o cultivă deocamdată”. Şi, mai avea, ceva mai încolo, şi un sfat adresat poeţilor care trec arătura şi dincolo de câmp: „Nu orice asociaţie lexicală şocantă are valoare poetică şi nu orice înşiruire de imagini produce lirism”. Despre apariţia acestei Antologii (ce mi-a căzut în mână şi mie), Daniela Crăsnaru scria: „Nu mai ştiu câte referate şi contrareferate la activ, cu lupte, cu nopţi nedormite, sancţiuni, ameninţări cu pierderea slujbei. Ce mai, tot tacâmul! Greu de explicat (povestit) cititorului de azi”... De ce, să fie greu de „explicat (povestit)” pentru generaţia de azi, cum scriau, cum gândeau poeţii generaţiei ’70 - ’80? Ei, uite! Cineva trebuie să le spună... pe nume, la toate astea. De ce tocmai eu?... Dar, despre asta, poate ceva, mai târziu.   

  1. Eu, despre Daniela Crăsnaru:

    Cum pot scrie eu câte ceva despre poeta Daniela Crăsnaru? Vă închipuiţi dumneavoastră? Înainte să fi primit, în 1991, premiul Academiei pentru întreaga activitate, primise deja, în 1972 premiul USR pentru poezie. De ce scriu, acum, despre dumneaei? Păi, foarte simplu: când debuta cu „Noi toţi înt-o singură inimă”, în 1972, eu abia terminam liceul. Cum i-am citit poezia din Antologia amintită, o găsim la pag. 189 cu cele 9 poeme, am înţeles destul de repede, că scrisul pentru ea, era ca o terapie sufletească. O vindeca de zidul pus dinaintea ochilor, care ascundea un pumn de cuvinte, cuvinte zărite ca orice adolescent curios să înţeleagă cât mai multe, şi le aşternea, mai apoi, pe hârtie. Reţin, doar, spusele poetei (citite undeva), cum că, de ar fi cu gândul înapoi, preţ de 30 de ani, ar fi asta, o întreprindere ridicolă, dacă nu, chiar dureroasă... Numai că, de! Durerea de atunci, era creativă. La Neptun, unde plecau (pe vremea lui Ceauşescu) poeţii, vara, totul era firesc. De aceea nici nu-şi mai aduce aminte să fi fost certuri, ori priviri urâte, ca acum. Era o libertate iluzorie, probabil, dar ERA!

  1. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 9 poeme  publicate în Antologie)

Mâna cu care scriu, intrând în albul hârtiei, are un aer dulceag, ca şi acel sentiment ce acoperă lucruri ridicol ţipând fără voce. E sătulă, pot spune, de blânde şi zinice decapitări ale poeziei. Acum, închipuiţi-vă cum ascult cuvintele goale ce aplaudă alte cuvinte. Sunt iată, martorul mut, mimul tragic, actorul jucând pe acel gâde care trasează mereu parcele prin sângele meu. Totul e ca la carte. Ies pe balcon, spre a vă înştiinţa că nimeni nu mă supune la forţă, sau la maeninţarea cu forţa, iar crinii de pe balcon, scot fără ruşine limba la mine. O, cât aş fi vrut să vă spun printre reverenţe şi piruete, că mi-e bine. Dar, până când voi afla proporţia fixă între negru şi alb, scriu şi semnez acest poem, fără complexe şi extrem de feminin. Cineva, odată, se mira că poeţii nu umblă desculţi, că antreprenorii au grijă, mereu, să nu le ruginească macazul şi să greşească linia moartă spre poezie. Eu le spun doar atât: „Uite că încă respir” Şi, nici măcar nu tremur la acest mers al poeţilor, pe sârmă. Aud mereu: „Priveşte ţeava acestei arme aţintită spre tine. E Poezia: ea te va învăţa supleţea, forţa şi disciplina”. Şi, atunci, cum să nu strig tuturor: „Priviţi şi voi odată cu mine: un oştean al ceţii se îndreaptă spre mine, prin incendiul de frunze, prin şivoiul amurgului... Aduce cu el un mesaj, un fel de ordin de azi disperat. Cum?! De la cealaltă viaţă? Atunci, nu poate fi decât un dezertor, căzând în genunchi, cerşind o cană cu apă... I-am strigat corbului de deasupra: „- Toarnă şi pe el apă din poezia lui Dumnezeu. Şi ştiţi ce mi-a răspuns? Ei, bine: „Imaginează-ţi, pentru Dumnezeu, că acolo e apa, că dincolo e liziera pădurii şi nu mai e mult până când îngerul te va trage de păr în sus, te va scoate odată şi odată din bulboana asta fără sfârşit”. Închid de atunci ochii şi aştept ziua aceea pentru a relua totul de la început: din disperare, din confuzie, dar, de la capăt.


4. Autoportret
(parodie după poemul cu acelaşi titlu de Daniela Crăsnaru)
                                                       de Tudor Cicu

Acest poem scris în spaţiu e ca o alergare spre zid
Se petrec în el şi vindecări de lumină
Şi toarcerea îngerilor pe faguri de miere
Că bine zice îngerul meu: Ia-mă cu tine, ia-mă cu tine...
Acest sentiment,
Acoperă lucruri ridicol ţipând fără voce.
Dar nu chiar acum şi mereu... şi mereu
Adică nu în viaţa aceasta.

Această retină a mea e sătulă să tot privească Marea
Stau şi acum lângă o mare
Alta! Cum sunt mii de mări pe Pământ
Ascult cum cuvintele goale aplaudă alte cuvinte
Nici măcar a bătrâneţe nu miroase marea.

Sunt, iată, deci, martorul mut,
O stranie poveste despe Aripi-care-cresc,
Actorul cu puşca pe sârmă.
Oare ce fapte bune am făcut eu şi poezia mea
Să mă întrebaţi mereu... şi mereu
Ca un gâde care trasează un teren de popice,
Pe trupul meu, acum, asemenea zidului
Prin care şi chiar dincolo de el
Voi nu vedeţi,
Decât acest pumn de cuvinte.

joi, 24 ianuarie 2013

297.Tinere condeie - "avântate odinioară", în Antologia lui Laurenţiu Ulici


                                          
                                                 9. Azi: Ion Mureşan

  1. Cuvânt înainte:

    Laurenţiu Ulici era convins că anumite mutaţii (în metamorfoza limbajului poetic – fireşte) l-a poeţii tineri, era doar o încercare de evadare din „pavilionul” clasicilor şi luptau (fiecare) cu armele lor, pentru un „caracter experimental”. Criticul, era de părere, că generaţia sa, funcţiona „ca o probă de microfon înaintea unui recital de pian”, încât (nu ştim cu ce etalon măsura cele spuse) „atât de mare ar putea fi diferenţa dintre dintre experimentul de azi a lui Mircea Cărtărescu şi poezia lui viitoare, ca să dau un exemplu de mare promisiune”. Un exemplu de mare promisiune (şi o puteam cataloga ca pe o mare profeţie) era, să-l fi dat exemplu pe Ion Mureşan, aşa cum, Daniel Cristea Enache a făcut-o în zilele noastre, scriind într-un articol, că doi-trei poeţi s-au desprins, deja, de restul plutonului de poeţi a zilelor acestea, printre care unul dintre ei, este tocmai cel despre care amintim aici. De ce ar fi trebuit L. Ulici să-l desprindă din generaţia tinerilor ce publicau între anii ’70 - ’80 ? Pentru că, spunea (mi se pare), în „Prima verba”, că dacă nu-l admirăm pe poet pentru versurile ce le scrie, în schimb, ar trebui să-l admirăm, pentru dragostea de poezie. Pentru că (tot el spunea): sinceritatea este şi calitatea de bază a poeziei.  

  1. Eu, despre Ion Mureşan:

    Înainte să fi primit, în 2011, premiul pentru cea mai bună carte de poezie din partea USR, iar la sfârşitul anului 2012, când a obţinut premiul Academiei Române, îi întâlnisem numele pe blogul poetului Liviu Ioan Stoiciu, într-o dispută a poetului cu scriitorul Ion Groşan. Nu ştiam cine este. Am căutat pe internet şi mi-a atras atenţia poemul numit, chiar aşa „Poem”, postat de cineva, cu explozia celui care a descoperit capodopera în poezie. Măi să fie! – mi-am zis. După „vai săracii, vai săracii alcoolici,/cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună”, eram ca şi convins, că Dumnezeu, în marea lui bunătate, nu se opreşte aici şi-mi va oferi o băutură şi mie, pe cinste! Şi, l-am persiflat (fără suport) prin următoarele cuvinte, postate atunci, la comentarii. Data: 31 martie 2011. „Alo! Domnu’ poet Mureşan! Mai dă bre încă un rând, e secetă pe aici, plătim noi. Ăştia, ascultătorii dumneavoastră! Aha: orele-s suspendate la chemarea mea!? Apoi, atunci, convocare generală în amfiteatrul poeziei. Eu chiar sunt Călin File din Poveste. Să te vedem pe mata. Eu chiar am scris că eşti om serios”. N-am crezut că va face cu degetul o gaură în peretele Raiului şi va da de băut, de ziua lui onomastică, pe muzica Adei Milea la Casa Universitarilor din Bistriţa. L-am regăsit, mai apoi, în Antologia lui L. Ulici la pag. 379 cu 8 poeme. Citindu-l, mi-am zis: Iartă-mă poete pentru necuviinţa mea (ştiu, ajunsă şi la urechile domniei voastre) dar, mai dă-o dracului de profeţie, că la cârciumă, bre, se dezleagă toate limbile.


  1. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 8 poeme  publicate în Antologie)

V-am spus un mare Adevăr în „Poemul despre poezie”, cum că: toată viaţa am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare. Ascuns sub pat îmi desăvârşeam lucrarea, numărând sticle după sticle, îngrămădite pe stiva de pantofi vechi. Nici de-al dracului nu mai urlu acum de spaimă, după ce am prins adevărul pe care vi-l spun: poemul acesta al meu, e ca un măr acru în gură. V-am văzut cum v-aţi holbat cu toţii: ce petrecere, ce ochi (mai roşcaţi decât blana unei vulpi), ca nişte băi de nămol părăsite, lucind ca metalul coclit, aveaţi, stimaţi domni frumoase doamne domnişoare! Nu vorbesc în numele voluptăţii, dar lucrurile le ating, precum aveţi voi, viziunea unei păsări deasupra unei mari grămezi de fructe. De ce oi fi crezut eu, că poetul e ca un iaz vânăt toamna, când îi strigam tatălui să rămână între lucruri utile, fiindcă eu, oricum, tot voi pleca cu nebunii pe malurile râului la cules de potbal. Potbal, din care ai mei făceau vinul tare şi bându-l credeam că voi dansa frumos sub nişte felinare umbroase, cu tot felul de arătări ce mi se arătau în vis. Ţin minte: sora mea, aplauda veselă, crezând că, aşa, deodată, am reuşit să vorbesc despre tot felul de tâmpenii cu două voci în gură şi un borcan de iaurt în braţe. Ca să văd, ce? Mutra măcelarului după închiderea prăvăliei, plângând? Adică, eu, îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa (ca şi cum aş pune gâtul poemului pe butuc). Mă credeţi nebun? „He, he, mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de un picior şi rotindu-l ca pe o elice deasupra capului, veţi înţelege că trăiesc o întâmplare teribilă. „He, he, mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de un picior/şi rotindu-l ca pe o elice deasupra capului/cu adevărat o să mă înalţ la cer” (mă imită poemul). La cer... la cer... cer... er... de unde Doamna aia în rochie colorată de bal, va deschide uşa, de parcă ar deschide gura unui câine şi începe să mă latre: ham ham ham...  



4. Autoportret la tinereţe
(parodie după poemul cu acelaşi titlu de Ion Mureşan)
                                                       de Tudor Cicu

Trebuie tată să rămâi în ţoalele tale
Ce să mai cauţi în copilărie cu aceste picioare păroase-n lighean
Eu voi pleca cu nebunii pe malul râului
Frumoasa Doamnă îmi plânge pe umăr
Pentru Dumnezeu: n-am să plec prea departe
Doar la cules de potbal.

Trebuie tată să rămâi printre dulapuri şi scule
Pe grămada de pantofi vechi
Stimaţi domni frumoase doamne voi barabule!
Când eu, în podul casei voi trage chiuind, cu furtunul din vin
Ca să exprim acel sunet fantastic, tăios
Când numele se izbeşte deasupra celui pe care îl denumeşte
E tot ceea ce vom zări sub fânar
La felinarul umbros.

Eu, trebuie să exprim acel sunet de bici
Când numele mi se va izbi de ceva...
Trebuie tată, să rămâi. Să rămâi între lucrurile tale
Pentru că într-un vis
Când voi da la toţi de băut poezie
De nici Dumnezeu, în marea lui bunătate nu se opreşte aici.

Face cu degetul o gaură în peretele Raiului
Şi le va spune o vorbă:
Mai daţi-l încolo, de vis!


296. Un poem pentru dumneavoastră ... (Tot o parodie... după un poet drag mie: Zaharia Stancu)



Prin pusta OTV
(parodie după  „Ady Endre” de Zaharia Stancu)
                                                       de Tudor Cicu

M-am plimbat pe post cu D.D-teul acela
Ca pe pusta maghiară, alături de Markó Béla
Ce umbla cu Borbely de mână, neprefăcut
Umbla şi-i spunea:
Otrăvit te-ai născut... otrăvit... otrăvit, te-ai născut.

Am pătruns prin pusta OTV, într-o seară
L-am întâlnit acolo şi pe Cioacă
Mima în piesa lui Hitchcock, cu Elodia
O mică cinzeacă...
Bea cu Elodia şi-i spunea:
Te-am iubit... te-am iubit, hajardea!

După OTV, în tomberonul lui Tolea zăcea RTV
De mulţi ani (zice D.D.) că zăcea,
Elodia nu i se afla alături
Dar D.D. spunea tot mereu:
Elodia e ca şi sora mea!
Şi, şoptea: tata mi-a spus, încă de la Caracal
Că mama m-a făcut cu-n evreu.

De-atunci, Elodia (leit-motivul) zălog
Folosit armă secretă de şoricelul „binom”
Pentru Markó Béla şi Borbely - ördög
Îngerii din cer, toţi le spun „nem tudom”
Care, pe limba lui Ady Endre,
Cel cu care Leda împărţea şi ghiudemul de cal
E totuna, cu idiotul lui Dostoievski,

Găsit şi printre mai noii miniştri
Găsit printre cei răsturnaţi în paharul cu whisky
Al preşedintelui, cel cu cuburi de ghiaţă
Al preşedintelui pus pe scandal
Apărut la TV faţă-n faţă
Cu carul legendar, într-un mit „cara(i)cal”.

miercuri, 23 ianuarie 2013

295. Cronica acestui anotimp. (Actualitatea fabulei...)



Nevăstuica intrată în antenă...
(parodie după „Nevăstuica intrată în hambar” de La Fontaine)
                                                          de Tudor Cicu

Se zice (na!) că tot ne da târcoale
O nevăstuică turnătoare-n şanţ
De-ajunse... printr-o întâmplare
Tocmai zvonac prin difuzoare
      Şi zvoneriii, se ţin de-atunci, în lanţ!
Că până peste hă... tarlale
Ajunse şi pe presă cea mai tare.

Dar într-o zi guzganul preşedinte
Îl cam avu, ca vierme, sub un dinte
Şi vru s-o dea pe uşă... huş, afară!
Dar dolofana... nu se urnea de-a dracu’
                           nici să o pici cu ceară.
Ori cum s-o dai cu sila
Ori din cale-afară?
Că deveni problema: naţională!
-„Unde-am greşit? La curte toţi se-ntreabă
Ciudată treabă!...” Dau şi ei dulăii
Dintr-o labă!

„Păi, când te puse şef peste hambar
Ai tras, mărite! Pahar după pahar
Şi n-ai luat în seamă
Al naţiei amar.
(zise un şoricel isteţ)
Acuma strigi? „- Afară, afară – cu orice preţ!”
Când nevăstuica-i cât purceaua din coteţ?...

Trebuia să te întrebi, când mai lătra căţeaua
Iar tu, cu cei de-afară, jucai în draci maneaua”.

luni, 21 ianuarie 2013

294. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia lui L. Ulici (Azi: Carolina Ilica)


                                                          8. Azi: Carolina Ilica

1. Cuvânt înainte:

 O anumită îndrăzneală la generaţia tinerilor asupra cărora se aplecase Laurenţiu Ulici, îi adăugase „ceva neobişnuit” acesteia „şi deopotrivă, şi-a adăugat sieşi o dimensiune nouă: lirismul”. La unii dintre ei, lirismul era doar o rezultantă. Laurenţiu Ulici găsea că „există un plan net în care poezia să acceadă la filosofie, aceasta e ironia”. Dar şi metafora suporta înlăuntrul poeziei acestor tineri „o răsturnare de forţe” – scria L. Ulici, întrucât (spunea el) „pe măsură ce se goleşte de lirism, se umple de inteligenţă, fraza poetică suferă, la rându-i, un proces de rafinare sintactica în limitele căruia este posibilă apariţia unor legături noi cu funcţionare regenerativă pentru percepţia poetică...”. Aici, pesemne se gândea la cei cu o morală lirică personală, cum era şi cazul poetei Carolina Ilica.

  1. Eu, despre Carolina Ilica:
    Când îi citisem, pentru întâia oară, versurile din primele două volume căzute în atenţia mea „Tirania visului”, am înţeles că am întâlnit poeta cu o marcă lirică personală. Un Orfeu-androgin (zic alţii) menit să cânte. Avea o poezie legănată „vino dor şi du-te dor”, mai târziu, numele ei, readus într-o dispută cu preşedintele ţării la TVR, cu o „palmă dată de acesta soţului poetei”, ce-i adusese faimă, m-a făcut să-i recitesc poezia. Apoi, am reîntâlnit numele ei  în Antologia lui Laurenţiu Ulici, la pag. 299  cu cele 4 poeme selectate de critic. Aşa am aflat că venea din Arad şi atrăsese atenţia criticilor cu volumul de debut „Neîmblânzită ca o stea lactee”, 1974. Cum în mine, plângeau caii luaţi la CAP, măcelăriţi mai târziu, ai bunicului, poezia „Pădureanca” mi-a atras atenţia. Carolina Ilica, însoţeşte poezia lumii ca o gheişă care te îndeamnă să-ţi povestească viaţa ei ori să-ţi spună: nu-ţi bate capul cu tristeţea mea. Am recitit poemul şi apoi am căutat  volumele ei de poezie. Citindu-i versurile, ai (o clipă) revelaţia că te afli dinaintea unui miracol al naturii, gata să-i faci o reverenţă, ca şi când ai înţeles că poeta este însuşi raţiunea de a fi şi a-i aparţine, veşnic, Poeziei. 

  1. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 4 poeme  publicate în Antologie)

Nu vă mai bateţi capul cu tristeţea mea. Iarna a venit fără să mă întrebe de ce am fost, cândva, neîmblânzită ca o stea lactee, ştiind că, atât „el” (necunoscutul din poezia mea) cât şi ploaia pe care am cântat-o, va plânge în duet. Pace n-a fost... Degeaba mi-am pus steaguri albe, albe veşminte când am plecat cu tata, cu gând să mă mărite. Mă rugam: tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii tată! Nechezatul lor, şuierat pe nări, mă atingea ca o rindea. Să plâng? Dar ce-mi văd ochii! Prinţul din lună, ca un somnambul, da perdeaua la o parte trimiţând solii, acele ţigăncuşe, ce trebuia să vestească intrarea noastră sub arcada nopţii. De-atunci zăpada şi braţul meu imită sosirea iernii, iar glasul rostogolit din ecou se grăbeşte să înconjoare un trup pruncesc ce nu-şi mai aparţine. „Pace ţie, Amazoano, călărind până aici” – aud, dar nu bănuiesc cine ar fi prinţul învăţat şi el să bată caii. Un sfetnic atunci îndrăzneşte: „- Preaînmiresmarea voastră, curtenii pe rând se sfiesc, să vă admire rochia de brânduşe, ce miroase a siminic, a muguri de brad, a dumbravnic, ori a mesteceni esenieni?” Dau să ripostez curteanului obraznic, dar îmi spun în gând: „Taci fato! Vântul întinde capcane şi laţuri”. E toamnă şi dragostea mea nu s-a copt, de strig tuturor cu mândrie. Cu Nebunia Mândriei. Le surâd, tuturor, din colina surâsului meu şi le arăt o pasăre roşie ce tocmai îşi ia zborul. „–Cuib îşi va face – le strig eu cu bucuria miresmei pe care o dă cu împrumut tinereţea – un cuib, ca o cireaşă-n azur. Cât mai aproape de soare”. Mă închipui o stalactită, pe care ei nu au cum să o atingă, să îmbete alaiul pădurii cu ea. „Ce păcat, spun ei, ce păcat! Când vei fi destul de înţeleaptă, nu vei mai fi destul de tânără”.    

4. Pădureanca (XII)
(parodie după Carolina Ilica)

Nu mai e mult şi tata o să bată caii
Iar peste rochia tot fulgerând brânduşe
Un nechezat sub stele: caii, caii...
Îmi vor vesti sosirea: ţigăncuşe.

Vor fi armonici, ca-n Esenin, toate
Păduri de fag, caleaşcă de mătase
Va spânzura perdeaua, care, într-o parte
Îţi vor lăsa vederii, ţâţele drăcoase.

Neîmblânzită-s ca o stea lactee, tată
Tu bate caii! Bate-i ca să mă ştie toţi
Căci prinţul meu nu are-n gând, îndată
Să-nfigă cucuruzul printre roţi.

Şi caii mei de bronz, nebuni ca mine
Furaţi de băcănitul din copite
Nu vor să ştie, bunii, cât mă rog... în fine,
Ca tata, cu un om avut să mă mărite.

vineri, 18 ianuarie 2013

293. Tinere condeie - "avântate odinioară", în Antologia lui Laurenţiu Ulici (Azi: Adrian Alui Gheorghe)


                                           7. Azi: Adrian Alui Gheorghe

1. Cuvânt înainte:
„Laurenţiu Ulici a avut întotdeauna viziune când a pus în valoare un segment al literaturii române” – scria Doina Uricariu. Vorbea despre această Antologie vizionară, a poeţilor tineri asupra căreia ne-am aplecat şi noi, abia acum. merita toată atenţia generaţia asupra căreia se îndreptase Laurenţiu Ulici? Păi, să vedem în continuare: poezia scrisă în vremea (tinerilor de care vorbeam) aceea, are un aer dens „de metamorfoză, deopotrivă în sintaxă şi semantică, în lexic şi tehnică, în viziune şi stil”. Păi, dacă-i aşa, înnoirea „geografiei interioare a poeziei” (cum îi plăcea maestrului, să spună), are loc pe coordonate destul de largi: de la discursul metaforic până la discursul narativ şi de la constanta retorică a discursului la constanta ironic-implicată, astfel încât tensiunea poemului să treacă de la lirismul clasic la un „antilirism” îmbrăţişat ca „revanşă” asupra lexicului socotit, deja,  perimat în poezie. De aceea nu a mai insistat maestrul Ulici asupra trăsăturilor de noutate ale poeziei tinerilor, învrednicindu-se doar, a ne indica (nouă, celor care le citim poezia) doar trei observaţii „întrucâtva laterale” (zice dumnealui): 1). caracterul experimental al unora dintre ei .2). îmbrăţişarea unui curent primenitor în poezie, pe care vârfurile deja consacrate (gen Nichita Stănescu ori Marin Sorescu), le promova. 3). Un limbaj înnoit cu care poezia şi nonpoezia, forţa o nouă realitate poetică

  1. Eu, despre Adrian Alui Gheorghe:

Numele său „o poezie în sine”, l-a făcut cunoscut pe „meridianul Ozana”, cum îi place să numească acea parte a Moldovei. L-am citit (cândva) prin Luceafărul, apoi, l-am reîntâlnit în Anologia lui Ulici la pag. 251 cu cele 6 poeme selectate de critic. Îmi plăcuse, într-un interviu dat, când spunea că Poezia, nu-i decât „lipsa de ţintă într-o hoinăreală dintr-o după amiază de lume”, unde cititorul e mai important decât poetul. „Când asculţi muzică, ecoul din tine e poezie!”, spunea în acel interviu. În accepţiunea sa, când scrii, trebuie să aspiri cuvintelor misterul. Mi-a atras atenţia (la TVR), într-un interviu luat poetului Liviu Ioan Stoiciu, fraza, prin care acest poet, Adrian Alui Gheorghe s-a îngrijit de opera altui confrate poet, dispărut: Aurel Dumitraşcu. Gesturi rare printre poeţi. Dar, gesturi care-i înobilează. Crede că a făcut parte dintr-o „generaţie muncită”, unde cititorul (care va pune mâna pe cărţile lor), le putea auzi „dinţii de lupi tineri clănţănind în întunericul ideologic din jur”. Sublim! „Cei care scriu cu luciditate vor fi fericiţi cu luciditate. Celaţi nu”. Frază, la care subscriem.  


  1. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 6 poeme  publicate în Antologie)

Tot rătăcind prin canalele atât de singure ale acţiunilor mele, am ajuns în sfârşit la mine: - Bună-ziua, am spus. Cel care îmi răspunde la salut mă împinge cu umărul, dinlăuntru, în afară. Ok! spun. Nu mi se răspunde. Nu avem ce ne spune. Îmi înfund puşca cu zece cânturi şi mă îndrept pe o suprafaţă întunecoasă. Moartea cântă aici, în orice colţ de piatră. Ca poet, sunt foarte atent la lucrurile de suprafaţă şi de adâncime. „Nu pierde din vedere părţile neesenţiale” – mi se sugerează dinspre stele. O! Cunosc cântecul sirenelor. „Eşti materia însăşi – îmi striga câte un filosof – mai ales, nu încuia lucrurile prin care treci” „- Duceţi-vă dracului, le spun într-o doară, vreau să zbor!”  Şi, culmea! Mă privesc toţi: ironici, ca şi cum m-aş afla dinaintea unui pluton de execuţie format din maimuţe. „Vezi că nu poţi? Vezi că nu poţi?” – îi aud. Mă gândesc la un chip uriaş care să cuprindă zările şi cerul. Să fiu, cât de cât, remarcat, de cineva. Oho! Iarbă, fie şi iarbă de-mi va creşte pe trup, o să zburde şi o să mă behăie iezii, ori, cuvintele sună acum, altfel, pentru ceea ce nu trebuie spus. „Şi-n somn, trebuie să fii, întotdeauna, mult mai precaut (gândesc aşa), dar lucrurile grave au întotdeauna profeţii lor; iată pentru ce mă simt vinovat: pentru că pot să spun o mulţime de lucruri despre nefericire. Asta, cred că se întâmplă în somn: stau cu mine însumi de vorbă, ca doi oameni aflaţi la cina cea de taină, unde, unul, unul din noi tocmai vorbeşte despre greşelile judecăţii lui Solomon. Numărăm fantastica realitate, pe degete: alt fapt ironic, pentru că, deja mi-am pierdut încrederea în morile alea de vânt. Ehei! De mi-ar fi gândul, acum, sabie, demult aş despărţi trupul de cap, până când întâmplările îmi violentează ochiul meu, în ochiul doamnei brune (din sonetele rămase nescrise, încă), mai ceva ca-n basmul celui care cerea cap-cap cu orice preţ: - Vai de mine? „Nu-ş ce zeu visează?” – „Nu-ş ce târg se tot face?”, de nici nu ne mai bagă nimeni în seamă…  


4. PAR-TERRE
(parodie după Adrian Alui Gheorghe)

Altfel spus: patinând pe o piele
de nu ne mai încap trupurile
nici măcar, speranţele – doamnă!
Am ajuns în sfârşit la mine.
„- Bună ziua, îmi spune „mortul din oglindă”
(şi-mi face semne dinlăuntrul în afară)
spuneai că te schimbi?”

Nu avem ce ne spune
Nici măcar la acea distracţie numită: confesiune
Nu mă pot înfăţişa.
„- Vreau să zbor! – am ţipat eu
De fapt, asta fac, urlu.
Iar ei tac şi se gândesc la metamorfoza mea.
Într-un gândac uriaş, ceva,
care să cuprindă războaiele lui Kavafis
De! - omul, viermele ticălos din Argos, un timp:
şi-n care, doar să înfund puşca cu zece cânturi.
Iar ei: lucrurile grave şi toţi profeţii lor de vată,
împreună (trebuie să ştiţi deja) vom alerga
pe o suprafaţă întunecoasă.
Hotărât lucru
Ne va lipsi acel singur şi minuscul glonţ,
în mâna celui ghemuit deasupra chitarei.
Ca moartea să cânte!
O, da! Să cânte…
Pentru noi doi: când vom tocmi vorbele
Ca şi cum ai înghesui piticii
(de nici gândul ori sabia)
nu le va desprinde în orice colţ de piatră.


miercuri, 16 ianuarie 2013

292. Cronica acestui anotimp (Trăncăneala la TV - parodiată şi ea)



Un cântec băcănit, Paulei...
(parodie după „Cântec” de George Topârceanu)
                           de Tudor Cicu


O, vis al iubirii trecute!
Când strangulai sub buric
Ca la şedinţele peceriste
Un clămpănitor băcănit: inamic.

Acum, tot... sub castanii şi plopii
Când căcăreze afişai în bucale,
De Paula Iacob te-apropii...
Lipsi-iar o literă, ca-n mintea matale!

Că pieptul începe să-ţi bată
De când bâlbâit ai căzut
Pe bancă. Visând revoluţia
Ce-ţi trase-un bombeu în şezut.

Şi-n toată gazeta aia „opere complete”
O freci don’ Băcanu, prin colţ.
Desprinde bre, puşcociul din perete
Şi trage-ţi în meclă un glonţ!

vineri, 11 ianuarie 2013

290. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia lui L. Ulici (Azi: Denisa Comănescu)

              
                                               5. Azi: Denisa Comănescu


1. Cuvânt înainte:
Denisa Comănescu, în accepţiunea lui Laurenţiu Ulici făcea parte din acel grup numeros de poeţi publicaţi deseori prin reviste, dar nedebutaţi încă în volum. Aşa că „înainte de a discuta despre noutatea poeziei scrisă înlăuntrul acestei promoţii” – spunea maestrul Ulici, trebuiau lămurite „câteva lucruri legate de existenţa ei ca promoţie sau, mă rog, generaţie”. Denisa Comănescu debutase în 1973, în România literară, iar în 1979 pentru volumul „Izgonirea din paradis” luase premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. „Recrudescenţa ironismului relativizant este, între simptomele impasului liric, singurul care deţine semnele noului chip structural” – scria maestrul Ulici în antologia sa. Există, se înţelege, mai multe feluri de ironie, dar tendinţa de a spune altceva decât spun poeţii în poezia lor, nu înseamnă neapărat o înclinare către direcţia ironiei poetice. Dar, un semn, vorba maestrului, tot există. Ca şi în cazul poeziei de început a tinerei (pe atunci) poetese buzoience.

2. Eu, despre Denisa Comănescu:
Am dat de poezia ei, în „Antologia poeţilor tineri… „ a lui Laurenţiu Ulici, la pag. 155, cu 5 poeme. Nu-i cunoscusem până la „Antologia” aceasta, poezia. Ştiam de la Emil Niculescu (poetul buzoian), că-i fusese colegă de liceu. Ca şi Constantin Feraru. De la Emil Niculescu, când mai stăm la o bere, am aflat că Denisa era fiică de avocat, că urmase Filologia la Bucureşti şi nu din poezie trăieşte, ci din traduceri şi editura Humanitas unde este director. Spre deosebire de alţi poeţi buzoieni, precum: Ghe. Istrate, Ion Gheorghe, Florentin Popescu, Passionaria Stoicescu, Nicolae Cabel, etc... (toţi locuitori ai Bucureştiului, dar buzoieni prin naştere), Denisa Comănescu nu a mai dat prin Buzău. Am văzut-o (live) la TVR1, cu puţin timp în urmă la un interviu cultural: mi s-a părut o fiinţă cu nervii la pământ. Dar, cu încredere în literele care i-au adus cândva, impunere în breasla poeţilor, prin gravitatea lirismului, a transcrierii nesofistificate a stării ieşirii din vârsta adolescentină despre care, abia acum, scriem şi noi. 
  
3. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 5 poeme  publicate în Antologie)
Oraşul, unde ecoul copilăriei se mai aude şoptind uneori, era ca un diamant aiurit, cu străzi singuratice şi case stângace ce se năruiau la simpla închidere a uşii. Îmi aşteptam, cu ochii pe fereastră, iubitul să vină cu liliacul rupt din curtea căminului de fete până ce-l auzeam pe bătrânul de peste drum, tuşind, să înţeleg doar eu: „E nesănătos, e nesănătos, în curând vom avea un ospăţ”, asta, până când apărea bătrâna cocoşată, nevasta lui. Şi, mă strâmbam în spatele ei, până se îndepărta. „O să ajungi şi tu ca mine, o să ajungi”, striga, de-o auzeam tocmai din cămăruţa ei de sub deal. Priveam aşa, până când cineva intra pe fereastră şi-mi fura nopţile. Bătrânul nu ştia nici un cântec de leagăn, crescuse în pustietate, dar, în fiecare toamnă, prindea porumbei, mă punea să le despic măruntaiele şi el îmi citea destinul: „poc: moare tatăl/poc: pleacă iubitul/poc: bei din sticluţa cu prea puţin neuleptil/poc, poc…”. Aşa i-am cunoscut pe bătrâni, până au dispărut amândoi sub mormanul de frunze şi ziare. Mama vopsea toate lucrurile în negru (era o obsesie vopsitul acesta) şi număra locurile la cimitir. În lipsa ei, eu mă furişam pe la două noaptea, în casă, iar mama, cum prindea de veste, ofta. O scotea din melancolie, tata, când ne striga pe amândouă şi ne aduna în camera de musafiri: „Hai că e miercuri şi la telecinematecă e Laleaua neagră”. Pe vremea aceea, poezia era declarată ţinut închis şi în lipsă de altceva plecam în parc, cum bolborosea bătrânul paznic de cimitir: „Ehei, fato! Dragostea se face prin parcuri. Du-te şi tu în parc”. Şi-mi închipuiam cum mă plimbam cu un băiat de mână. Trebuie să ştiţi, că pe vremea aceea, era noapte şi ploua, dar eu călătoream (cu ochii pe fereastră) pe o lebădă uriaşă. 


4.  Izgonirea din paradis 1979
      (parodie după Denisa Comănescu)
                                     de Tudor Cicu

M-am săturat de tine până în gât
ofta mama
şi voia să mă măture-n grabă din apartament.

Dar unde să plec?
Tinereţea mea alerga hai-hui
excitată, ca acel guzgan
prins de tata în cursa de şoareci.
La altceva, n-aveam a privi pe fereastră,
că poezia se declarase ţinut închis.

„- O să ajungi şi tu aşa ca mine!
Du-te în parc. Du-te şi tu în parc…
(cânta gunoierul cocoşat
cotrobăind prin lăzile de gunoaie ale oraşului)
Du-te în parc
cu primul băiat.
Că dragostea se face prin parcuri”.

Dar, e noapte şi plouă
Ştiţi voi ce înseamnă să plouă
mai ceva ca-n Lacustra lui Bacovia?
Călătoream însă pe o lebădă uriaşă
ca maşinile mici de-a lungul autostrăzilor.
Cerşeam fiecărei particule de aer:
„- Dă-mi unda, cu care să  prind lumina
eminescului şi poeziei lui, în călătoria spre stele…”

Până voi intra în noul paradis
până când şi creierul meu excitat
va ţâşni ca într-o cursă de şoareci.
ca şi acel cântec de leagăn
auzit în pustia de singurătate.

miercuri, 9 ianuarie 2013

289. Cronica acestui anotimp (Pui de găi... - parodie după T. Arghezi)




Pui de găi...
(parodie după Tudor Arghezi)
                                 de Tudor Cicu

În ceaţa groasă
carul cu boi al singurului student
băgat pe nedrept la zdup, se întorcea către casă.

Abia îşi mai ţinea ochii deschişi
Ţinând biciuşca şi alea hârtoape – bată-le vinele!
Gândea: „- Acum s-o fi culcat şi moşu
Ăhăă! Ca toate găinile!”

Doamne! Ca de prin Curtea Constituţională
Au sărit, cinci pramatii cu satâr şi topor
Şi mai că de nu făcură măcel
Prin târguri, iarmaroace, obor...
Şi ca să-şi salveze onoarea
Studentul, dădu Junicăi – din proţap
Libertatea şi... crucea mamii ei, onoarea
Ca tâlharii să n-o transforme-n pastramă.
Hăineală (pe Junică) parcă zicea că o cheamă.

Peste noapte, juna s-a nimerit
Pe corabia piratului cu-n ochi buhăit
Ce-i oferi hogeac şi frişca de pe halva
Într-un serai, ca şi cel al lui Ali-Baba, mai ceva!
Că mateloţii, hămesiţi pe corabie
Se îngrămădiră, ca berbecii cu scabie
Şi cerură în grup: viol (ori) să o treacă prin sabie.

Acum, baba căpitan, miorlăie-n ceaţă
Hăineală îşi muşcă dinţii din faţă
Păi, atunci? Să nu te ţii, miorlăitură...
Blonda şi piţipoancele alea două... bune de gură
(Că la noi, nu cocoşul – cântă găina!)
vor azvârli fustele ca-n Răscoala lui Rebreanu,
când le va alerga prin arătură, Petre Petre -
Ca după Nadina.

luni, 7 ianuarie 2013

288. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia lui L. Ulici (azi: Ion Stanciu)


                                        4. Azi: Ion Stanciu



  1. Cuvânt înainte:
„Ce se întâmplă însă cu poeţii care, fiind de aceeaşi vârstă cu cei de mai sus (vorbea despre cei născuţi după 1950 – n.n), au debutat mai devreme, au mai multe cărţi, s-au impus altfel, parcă mai singuri, în peisaj?” – scria Laurenţiu Ulici în „Antologia poeţilor tineri...”, urmând a înşirui o seamă de poţi, printre care zăresc şi numele buzoianului Ion Stanciu. „Diferenţele, nu de timbru şi de manieră personală subînţelese, ci de viziune asupra poeziei sunt suficient de apăsătoare pentru a îngădui prezumţia de alteritate la nivelul poeticii” – consemna maestrul Ulici. Ion Stanciu debutase cu volumul de poezie „Despre uimire”, în 1975, apoi cu „Fiinţa concretă”, 1979 şi atrăsese atenţia criticului. Dar, în 1976 primise Premiul de debut al USR pentru volumul de versuri „Despre uimire”. Ori, nu de aceea, Laurenţiu Ulici pariase pe poetul buzoian, ci fiindcă Ion Stanciu i se păruse „o mare promisiune a generaţiei tinere...” (L.Ulici: Prima verba, 1978, p.12). Atunci sunt îndreptăţit eu, acum, să mă întreb (cu prudenţa unuia ca Moromete): măi, ce încurcătură! Ce nenorocire se prăvălisee peste această fiinţă poetică, de numai scrisese o carte de poezie, ani întregi, adică, hăt!... până la „Constelaţia miresmei” în 2008?  


 2. Eu, despre Ion Stanciu:
L-am regăsit pe poet, şi  în Antologia lui L.Ulici, la pag. 505, cu 7 poeme. „Despre mine nimic nu-ţi aminteşte şi nu-ţi poate spune iarba” (Ion Stanciu: Troiţa). L-am cunoscut prin 2005, în biblioteca de  la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, unde mentorul lansărilor de carte,  e vorba despre poetul Marin Ifrim, mi-l prezentase ca pe singurul poet buzoian deţinător al unui premiu USR, dar nu-mi putea dărui vreo carte a maestrului Ion Stanciu, deoarece nu deţinea în bibliotecă niciuna. Cu prima mea carte de poezie „Cu marea în suflet”, 2005 – de la acea lansare – a urmat alte 4 cărţi ( un roman, un volum de povestiri, o nouă carte de poezie şi un volum de comentarii literare în care nu e cuprins niciun eseu despre Ion Stanciu, pentru că, până la acea dată, poetul nu mai scrisese nimic). Abia în volumul de critică „Asediul cuvintelor”din 2010, am comentat recenta sa carte scoasă „Constelaţia miresmei”, 2008: într-un eseu cu titlul „Un poet vizionar”. Ion Stanciu, trecea prin biblioteca sindicatelor de la Casa de cultură, pe la lansări de carte, lua cuvântul, dar rămânea pentru mine, în continuare, o enigmă. Aşadar, ce făcuse cu cei 20 de ani de tăcere, cu poezia? Străduinţa poetului Ion Stanciu din acele metapoeme (din 2008) era să biruie încă odată „timpul (care) se dilată până încremeneşte”, să reintre în spaţiul câştigat cândva pe merit, SĂ REDEVINĂ TIMP.
 

3.  Autoportret
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 7 poeme  publicate în Antologie)
Atât cât trebuie acestor cuvinte să prindă viaţă, mi-e dat să trec, pentru că cerul satului meu Lanurile (fosta Nicolae Fleva) – unde m-am născut –, e prelins în graiul de taină. De aceea mă-ndemn să gândesc despre mine ca despre un cuvânt. Poemele mi le-am scris, deseori, în umbra cimitirului, când satul îşi scutura de pe crupă, cenuşa ruginie a frunzelor de porumb, când pentru fiecare clipă se trăgea (vreau să cred că pentru mine) însă, o salvă de tun. Nu-mi era teamă de nimic, pe atunci. Aveam în faţă doar bolovănişul astrelor şi, doar eram un tânăr poet. „- Ţâşneşte suflete şi spală ţărâna, le strigam crucilor din cimitire, curăţă uitarea îngrămădită în inima mea de tânăr poet, vizionar şi visător, ca Maiacovski, Esenin ori Labiş al nostru”. Şi, da! Să mă credeţi: cu sabia limbii mele am jurat să scot din cuvinte un leş de lumină şi prin el să privesc inspiraţia, în faţă! „- Fii primul, care venind spre tine însuţi să te întâmpine lumea!” Juram doar pe umbrele morţilor mei, pentru că, trebuie să ştiţi, sunt uneori ca o pasăre-din-nimic, la capătul unui cântec. „-Pleacă pasăre, în rai – i-am strigat- uşş!” Se urnea greu pasărea şi în cele din urmă venea o ceaţă care-mi răsfoia celulele ca pe o carte de ghiaţă. Se scria greu (cu schijă de crini), la umbra cimitirelor, aceste poeme. „Mâna care vorbeşte despre mână. Nu te îndeamnă la nimic (te auzeam ori nu te auzeam, Doamne!), dar pune umărul, să urnim împreună acest poem. Găzduieşte între malurile vocii tale vulturul!” La ora trei (după amiaza: trimis de-ai mei, cu sapa la prăşit) sirena, sus în ceruri, bătea un cui acestui tablou şi plecam spre casă, cu pumnii înfipţi în buzunarele paltonului meu vechi şi demodat, cu întrebarea, mereu răscolitoare: Se va găsi un vers să întrebe de mine?”  



4Amintire despre satul Lanurile
     (parodie după Ion Stanciu)
                                  de Tudor Cicu

Chiar din umbra cimitirului acesta - încremenit
pe care îl visez... ca o schijă de crin,
te-nfigi în melancolie.
Vântul şlefuieşte de ani piatra crucilor
dar lumea nu-şi schimbă cursul
de fel... Şi,
trece în uitare şi uimire umbrele înaintaşilor mei.

Ascultă-mă!
Odată cu satul, la Domnul în mânecă -
când îşi lasă la poarta cerului celestele-i sandale:
Se va găsi un vers să-ntrebe de mine?

Acum, tu, strigă-mă! Eu mă pot înţelege
Acum şi copacul creşte sub pământ,
pe unde ţâşneşte şi spală ţărâna...
Aici mă pot reconstitui mie, însumi...
Şi, chiar satului, ce-şi scutură crupa ruginie! A...
A frunzelor de porumb
la umbra cimitirului unde mi-am scris poemele.

Aplecată deasupră-mi, şi pasărea asta cobitoare
Nu-i decât o sapă înfiptă cu sete, de poet.
O aripă găzduită între malurile vocii tale
Ţâşnită ca frunza porumbului dimineaţa
pe aceste cărări fulguite-n uitare.

Dar această flacără vie,
frunză a porumbului! Împăturită de mine la sân,
în schimbul cuvintelor,
e sabia limbii mele! De poet, pururi tânăr.

vineri, 4 ianuarie 2013

287. Tinere condeie - "avântate odinioară", în Antologia lui L. Ulici



                                                  Azi: Liviu Ioan Stoiciu



  1. Cuvânt înainte:
Vorbind despre unele semne şi mutaţii în poezia tinerilor născuţi după 1950, Laurenţiu Ulici îi radiografia direcţiile spre „o poezie nouă”, atrăgând atenţia că „toate aceste semne ale unei posibile poezii noi nu trebuie luate altfel decât ca intuiţii”. Incluzând, pe cei mai reptezentanţi, sub coperţile unei antologii a poeţilor tineri, Laurenţiu Ulici atrăgea atenţia asupra unui „veritabil cap de pod spre o nouă poezie românească”. În ce măsură, poezia de începuturi a acestor tineri poeţi, exprima o fază de tranziţie spre ceva „deocamdată imprevizibil”, încercăm (noi acum) prin intermediul parodiei să le determinăm „pecetea” cu care au pătruns şi rămas în conştiinţele noastre.

 2. Eu, despre Liviu Ioan Stoiciu:

Am dat de numele lui, în Antologia lui L.Ulici, la pag. 517, cu 8 poeme. S-a oprit şi în Buzăul nostru prin iulie 2008, căutând un vechi prieten la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău: e vorba despre poetul Marin Ifrim. Fiu de cantonier, orfan de mamă de la un an şi jumătate, Liviu Ioan Stoiciu mi-a atras atenţia prin „Cartea Zădărniciei”, recent apărută, atunci în 2008 şi dăruită cu autograf (fiindcă tocmai mă nimerisem şi eu, din întâmplare, pe la prietenul Marin Ifrim). De la acest gest, şi această carte, am pornit năvalnic prin biblioteci, căutându-i cărţile de poezie pentru a descoperi o fire boemă, un inconformist în imposibilitate de a se împăca nici cu sine, nici cu ne(o)comuniştii. Adică un poet original, care se revendică de la însuşi Homer şi cu armele cuvântului violentează realitatea „în maniera lui Sorescu” (l-am citat pe prof. Ion Rotaru). Pentru alte 2 cărţi, negăsite prin biblioteci, i-am făcut o vizită poetului, acasă, în Bucureşti. Nu ştia, şi îmi place să cred, nici nu bănuia, că prin 2011 avea să-mi apară o carte de 245 pag. despre poet, o carte scrisă ca experiment eseistic, cotrobăind prin subteranele poeziei sale şi ale literaturii universale. Dacă despre „La Fanion”, Florin Mugur spunea că „e o carte de amintiri din copilărie”, despre ultima sa carte de poezie „Substanţe interzise” se poate spune că e o carte de amintiri apocaliptice, cu spaimele şi prorocirile avute la anii maturităţii.

3.  Autoportret
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 8 poeme  publicate în Antologie)

La Cantonul 248, prima imagine vie era a cantonieresei cu un fier de călcat cu cărbuni în mâini. Eu, eram în vis la ea, interpret acolo şi îi prindeam fluturi cu şapca de elev. Apoi, pe şină, la Cantonul 248, cine bate sapa: tata!... tocmai, are de făcut cuiburi de fasole. Şi, atunci, am auzit-o pe cantoniereasă: bă, cine bate, nu e tata, e înaintaşul în literatură, care bate darabana. Dar cine să-mi ia în serios toate prostiile, vai, însă de imaginaţia mea. Seara când sosea de la serviciu, tata îmi viziona visul (îmi ciocănea capul) şi lăsa să-i picure, teatral, o picătură din inimă pe plita fierbinte, de sfârâia, sărind şi instantaneu zicea: „vezi, aşa şi cu poezia...” Numai că, pe urmă, tot eu, fugi şi adă apă (din ceruri), refăceam totul în urma lui şi stropeam imaginea visului şi o adunam picătură cu picătură în pahar şi o beam: „sărut mâna creaţie!” Dar, odată am căzut de pe cal (galopam în bibliotecă) eram elev la 13 ani şi, sâmbăta de la internatul oraşului, făceam naveta spre casă, şi pur şi simplu adormeam în tren, de treceau pe lângă mine, ăhă... şi mama staţiilor! Trebuie să ştiţi că era un cal, cu burta plină de cărţi. Ma-mă, ce mai îl călăream în vis şi tata îmi dădea câte o palmă teribilă, şi mă trezea: „că nu de poezii cheltuie el cu mine la liceu... Ia seama, bei poezie, apoi, dacă şi apa chioară dă lecţii (de morală), ce să mai spun?” ... Pe urmă, zarzărul a tot înflorit şi eu am început să mă iau în serios, ghicind în plumb topit cuvintele.


4. Când am căzut de pe cal
(parodie după Liviu Ioan Stoiciu)
                                  de Tudor Cicu

Când am căzut de pe cal
Pur şi simplu: dormeam în bibliotecă.
Cartea-mi căzuse pe piept.
Şi, m-am trezit în tren
Visând – ăhă! Şi, mama staţiilor...
Şi staţiilor, înfulecate ca de balaurul, ce ronţăia şinele
Voi credeţi, acuma, că mint? Băă...
Până şi mama păsării pasărei,
Cea cu clonţ ca de rubin, striga la mine:
„- Te dau pe mâna miliţiei!”
Şi, coboram.
Tata mă aştepta la barieră:
- Mă, adormitule, mă... unde
scrie... aici, că Poezia te-a trimis la studii!
Şi îmi dădea o palmă.
Să se dea bărbat în faţa Cantonieresei...
„- Atenţie, bă, la tren... ăsta trece,
Cantoniereasa, cu mine rămâne”.
...Cât despre poezie, nu de aia am cheltuit eu
Să te văd falnic, stejar la Canton,
Ca pe Ştefan cel Mare pe cal!”