luni, 30 decembrie 2013

464. La pânda cuvintelor (2)



  1. Cartea e lumea, iar lumea va sfârși într-o carte.
                                     Motto:
                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”
                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)

   Mulți dintre tinerii care mi se adresează, chiar nu știu că, imediat după debutul meu la revista Tomis”,  (asta se întâmpla prin 1972), în 1973, îl vizitasem pe poetul buzoian Ion Gheorghe, aflat la redacţia Luceafărului undeva pe calea Victoriei, după câte îmi amintesc, pe la casa M. Sadoveanu, dacă nu mă înşel, unde era prea ocupat cu problemele revistei alături de Sânziana Pop şi Ileana Mălăncioiu. Mă ţintuise cu ochii lui şerpuitori, încât nici nu am avut replică, decât multă... multă vreme după aceea. „Bănuiesc ce gândeşte ăsta din faţa mea” – îmi transmitea. Nu voisem decât să-i arăt câteva din poeziile mele. Chiar s-a oprit asupra uneia şi m-a încurajat cu vorbele pe care nu le poţi uita: „Asta da! te reprezintă. Continuă pe acest drum. Asta-i calea!”. Redau poezia de atunci. Ea face parte și din vol. de debut Cu marea în suflet”, 2005.

Doamnă trec şi eu …


Strig prin trup, tu știi bătrîne... surd şi mut cu tîmple spîne
Vai, ecoul fără milă îmi împușcă şoimii-n zbor !
Doamnă, prin elicea morii, trec, dar nu şi cel din urmă
Peste care munți de ghiaţă m-or sfida, întrebător.

Doamnă, trec şi eu pe ape, gol, cu tălpile crăpate
Cu icoana poeziei, ferită de  fum și seu
Iată, păsările negre, vin cu aripe de ceaţă,
Picurînd pe cumpeni grele, sîngele lui Dumnezeu.

Şi-mi spun, grav: Tu ochi de vidră, leagă-ţi rana din clepsidră
Timpul îşi retrage colţii încercaţi de mult nisip...
Cine rostul întrebării va ciopli ca-n piramidă,
Să dezvăluie pe cruce, adevărului un chip ?




Ce observ eu, acum, după mulți ani.

   Voi încerca, acum, să caut, „semnele” prin care îşi proba poetul Ion Gheorghe, îndelung cuvintele (de parcă şi le-ar fi extras de pe siglele monetare), precum îşi împrejmuieşte ţăranul de la munte, ogorul, cu mărăcinişuri şi smicele, de pe înălţimea căruia, uneori „îşi încălzeşte cucul penele şi gura” – cum spunea, într-un vers. Alex Ştefănescu care fusese prezent la cenaclul TOMIS-ului, unde am citit eu, în 1971, tot mai crede că poetul Ion Gheorghe ar închide-ca să vadă” ochii (cităm): „ca să vadă, ca un vizionar, ceva din trecutul ceţos al lumii satului”. Păi, chiar aşa? Citindu-l pe Ion Gheorghe, realizez tot mai mult, că poetul avea şi ochi să vadă toate cele și (mai apoi) să scrie, şi urechi să audă, cam tot ceea ce i s-a transmis de-a lungul vieţii, şi mai avea ceva în plus, de care Alex Ştefănescu nu suflă o vorbă: revelaţia copilului amestecat printre părinţii şi bunicii săi, descoperind taina „făcutului şi nefăcutului” (cum spunea Petre Ispirescu într-un basm).  Adică, descuietoarea de la cămara oprită de împăratul din vechime, pentru fiul şi moştenitorul său. „Aceştia eraţi voi, care pentru alţii fost-aţi/Sămânţă de bob: v-au îngropat şi-aţi izbândit:/Iată, pe zugrăviile din afară ale lăcaşului/Pitagora-i sfântul desculţ Iancu Arsene,/Pe umere cu aura cât roata de plug;/În cămăşoiul de cânepă încins, tatăl tuturor/A toate Sophiile dacilor înfeciorate cu zei;” (Doctrina bobului – din vol. „Sutrele ţăranului Iancu Arsene”, 2010). De unde să fi știut eu, de pe atunci, a-i dezvălui (fie și pe cruce) un chip, adevărului care era țăranul român? Abia după 2010, când aveam să-i stau, iarăși, dinaintea poetului, să-i întorc vorbele zicerii sale, aveam să-i și înțeleg, mai vechea sa profeție. E, totuși, ceva pregătit cu migală de mâna Destinului!  



duminică, 29 decembrie 2013

463. Trei Doamne și toți trei... (2)





  1. Primul e genial, în rostire
Asasinul unui vis (veţi spune?) e ploaia care a venit să ne ridice în ştreangul cuvintelor! Strâmb răspuns (veți spune!), că mortu-i trist atunci când mai şi plouă din senin. Așa e împământenit în popor. Destulă-i vraiştea curţii de la ţară privită de pe terasele blocurilor, ca fără nici o lumină în zare cuvintele să se facă numaidecât, cioburi... cioburi. Un drum care n-a mai dat roată casei, e un drum care nu va sosi niciodată la noi în prag. Cel care a „stupit” odată, va scuipa și a doua oară. Prima dată, de!, va fi iertat, că iertarea-i de la Iisus Christos. Numai că ei au pe acel „dumnezeu” – numit SATANA! Când vor greși, a doua oară (de i s-ar fi atras atenția lui Petru la cel de-al doilea cântat al cocoșilor (cum îi profețise Mântuitorul său), de cei din jur, poate aveam o altfel de istorie creștină. Dar îi ascultăm smeriţi sufletul trimis în paginile poemului („Motive”- de Marin Ifrim.), ca pe un pendul în care orizontul așteptat de toți, e din ce în ce mai şters. Nu ştiu care domnişoară (observ: a-i curge fardul pe blogul cățelandrului știrb, de tot mai încearcă o pălărie străină prin poemul acesta. Cităm din poemul, mai sus amintit: „cel ce moare de mai/ multe ori/devine greu de purtat/în suflet”. Mi-a plăcut întotdeauna linia întâia cu care Marin Ifrim dă orizont deschis unei replici exacte. Felicitările mele. Cât îi privesc pe cei, care de la fereastra lor nu văd nici un război între generaţii, le atrag atenţia că oblomovismul din ei îi îndreaptă spre acea stare în care un ceasornic se opreşte pentru că nu l-a mai întors nimeni, chit că în sinea lor îşi spun că după câte au făcut ei, până şi o piatră ar fi înviat. Asupra unui punct de vedere critic cu privire la alte teme din GLORIA MEA , mă opresc aici, pentru că „va trebui să tac într-o zi, în faţa unei catastrofe lirice”. Şi, l-am citat pe Nicolae Gâlmeanu, poet buzoian, care scriind toate acestea, cu siguranță, îl avea în vedere pe ruda de pripas, unul G.L., bătându-i și acum la ușă, cerșind 5 lei pentru țigări.  Fiindcă, vorba poetului deja citat: „dintr-o singură/ respirație poezia/îngheață câte/un rătăcit/direct în piatră”. O piatră rece, ca de mormânt.

  1. Ce-l de-al doilea, magnific
   Ce e de “recuperat” se va recupera de la sine. Nu eu sunt cel în măsură să ceară la control legitimaţiile de scriitor ale celor care au urcat în sec. al XXI-lea, pe scena literaturii române. Dar pe de alta parte (unde chiar e nevoie de rabdare), și se dărâma temelia construcţiei prolelcultiste, clădite de M.N. & company, în fruntea Uniunii,  ehei!, înca de prin 90, (aceeaşi: Andrei Pleșu şi Gabriel Liceanu), iar acum, stând pe jilţurile în care-şi dospesc filozofic fundurile, discutând, vezi doamne, intelectual despre ce credeti? Despre  prostie! Din prea plina lor mulțumire de sine în care tineri foarte talentati pleacă cu scârbă, lăsând în urma lor un mare gol. Un astfel de critic tânăr e şi Daniel Cristea-Enache, dar masa e ocupată de mancurţi. Intr-adevar, totul e regizat, la fel ca în footbol, o generatie ratată, acolo, dar şi aici. Nu pot sa nu remarc, viclenia lui Horia Gârbea, care, sta după colț cu "pana", dându-le la cap, când  le e lumea mai dragă „tinerilor crai” – ce se cred mai ceva ca-n Mateiu Caragiale, cu (i)fose de poeţi. „Corbul de atunci încoace, stă şi tace, stă şi tace”… probabil de la ...nea Gârbea, încoace. Dar atenţie, prietene D.C.E. ai cerut să-ţi dea (istoria literară) trei poeţi care și meritau seara aia pierdută, şi ţi-a dat unul, pe I.G. (bolborositorul, cum spui) ceilalţi doi, simt că i-a subtilizat H.G. cu Poe şi I.B.Deleanu. Daniel Cristea-Enache – în eseul „Poezia mare, poezia oarecare” din „Revista 22 (comentând volumul „de-a viul” al poetului Teodor Dună) – cum că, în afara lui Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu şi Mircea Cărtărescu, nu are cine alerga în zilele astea după plutonul celor trei... Rămâne să-i descifrăm şarada lui Daniel Cristea-Enache. Iată, ce se scria negru pe alb: „Din absconsul Nichita Stănescu îmi place să cred că am înţeles câte ceva; din bolborositorul Ion Gheorghe sau din histrionul mistic Ion Mureşan, la fel”. Primesc provocarea. Dar... despre asta, pe altă dată. 


  1. Al treilea, pune punctul pe i
Când se aduce vorba despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc şi în somn, rândurile autorului, la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama cât pierde literatura noastră, când, astăzi, ne prefacem cum cei doi brăileni, nici măcar nu au existat. E trist. Dar să ni-l reamintim (așa cum l-am văzut eu, pe Greuceanul literaturii române: Fănuș... prima oară, la Carul cu bere”, în 1976, pe vremea studenției: “I s-a spus lui Panait Istrati “vagabondul genial” - și așa va rămâne prin veacuri... Panait Istrati a fost ceea ce reprezintă esența a mii de călători cu vocație...  Nu știu dacă a flămânzit mult, cred mai degrabă că foamea-l căuta necontenit, prinzându-l uneori din urmă....” (Cartea cu prieteni, 1979). Degeaba-i spuneam eu: “Am venit cu marea în suflet și n-aș vrea să plec, de aici, cu Bărăganul sub pleoape”. Îi pusesem dinainte, câteva foi de hârtie cu, două/trei din poeziile mele. Nu l-am putut convinge, atunci, pe Fănuș. Era la masă cu o tânără sălcioară, ochi verzi, în ei să te pierzi, subțirie la mijloc, tragi cu pușca și nu ia foc: păsărică cu noroc! Vorba lui Nichita: “Ursul acesta blând și calm și bleg, Fănuș/ e apucat de nimeni ca de doruri...”.  Păi, cum să nu te apuce, un așa dor, când în fața hârtiei pe care scrii, și cuvintele mor!   



luni, 23 decembrie 2013

461. La pânda cuvintelor (1)


Notă: Mulți au convingerea, greșită, că am devenit scriitor (ori) am scris doar aflat pe meleaguri buzoiene, unde, e adevărat, am publicat - în volum - numai că, începuturile mele literare, după debutul în proză, 1972 (Tomis, girat de Mirela Roznoveanu) au fost mult înainte de apariția primului volum, din 2005:

Cartea e Lumea, iar Lumea va sfârși într-o carte
                                     Motto:
                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”
                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)

   Pentru cei mai mulți tineri, care mi se adresează, cu diverse ocazii, aș vrea să le reamintesc cuvintele pe care mi le adresa, în 16 aug. 1986, regretata Gabriela Negreanu la „poșta redacției”, în revista Luceafărul. Păstrez revista și reproduc: "Dulciurile din ... „se-ngână ploaia”:

                 Se-ngînă ploaia

Auzi, se-ngînă ploaia, dar simt cum în cuvinte
Mă-ntîmpini la tot pasul cu gloanţe de argint
Cu-o mînă azi mă cumperi, cu alta tu m-ai vinde
Pe iezere albastre, ori mări de hyacint.

Și-ai vrea să ningă-n lună, să fie iarăşi iarnă,
Sa-ţi scriu poemul vieţii, acum, să-ţi mai promit.
Dar înfloresc salcîmii; şi-n seara asta, doamnă...
Iau haina roasă-n spate, şi plec spre alt zenit.
 
    Însă de-o dulceață de poșircă. Mai sănătoasă, de adevărată ce-i, aceasta:

Privesc in urmă

Plecam cu tata peste deal să prindem păsări.
În fiecare dimineaţă eu căram
                                      coliviile
în care mai niciodată nu puneam nimic.
Viscolea vîntul zăpada subţire
                                      printre măceşi.
“Dar lupii , dar lupii? -
                               întrebam.
Dacă se zăresc ei pe nesfîrşita întindere?“
Și adulmecam cerul cutreierat de ulii
în timp ce tata presăra pe cîmpul sterp
scaieţii şi cele cîteva colivii
cu sticleţi şi pietruşi
ademenind cu cîntecul lor
                                 alte păsări.
Mă întrebam : “oare nu-i trist ,
pasărea să fie doar cîntecul imaginar
ca o fîlfîire de aripe?“
Seara ne întorceam cu coliviile pe umeri
ascultînd în tăcere
doar cîntecele închipuitelor păsări
                                        închise în ele.

Aceasta e calea adevărată a poeziei. Mai trimiteți".

Poeziile se regăsesc și în cartea mea de debut, din 2005: „Cu marea în suflet” – la p. 68 și 36. (Titlul volumului de poezie, l-am dat după acele vorbe rostite dinaintea maestrului Fănuș Neagu, în 1971, la Casa Mihail Sadoveanu, unde se țineau ședințele cenaclului “Luceafărul”, care sunau așa (îmi aduc perfect aminte), le rețin, pentru că m-a pus să repet de trei ori, încercând să le imortalizeze pe o pagină de hârtie: "Am venit cu marea în suflet și n-aș vrea să plec de aici, cu Bărăganul sub pleoape". Petru Popescu, autorul romanului "Dulce ca mierea e glonțul patriei" - se afla de față. Ca și poetul Nicolae Lupu ori Dan Verona. Ambii poeți citeau din poeziile lor, lângă mai tânărul prozator: Ioan Bledea. Un prozator, transilvănean, cu mare avânt literar, de mare forță (îl intuiam de pe atunci pornind pe urmele lui Ștefan Bănulescu). Despre ceilați doi, am citit, dar despre Bledea (o mare promisiune, n-am mai auzit!). Și nimeni nu mi-a putut spune câte ceva!   

Ce observ eu, acum, după atâți ani:

Acum, când scriu aceste gânduri, mi-l și închipui pe poet, dinaintea colii de scris, stând la pânda cuvintelor cu arma inspirației sale. Ochiul poetului scrutează cerul, doar-doar, se va ivi „câte ceva”  în bătaia puștii sale. Gheorghe Grigurcu spunea că: „scriind, explorezi un spațiu în care pătrunzi fără protecție, riscant”. Cu siguranță,  nereușita unei astfel de explorări aduce cu sine: incertitudinea, deruta, dezertarea din fața colii de scris. Dar, când “pasărea” ochită cade pe ogorul poetului, spunem că se pogoară asupra lui: inspirația. Mulți au crezut că inspirația este “așa ceva” – o zburătoare – care încearcă agerimea armei cu care e înzestrat poetul. Cred că există o strânsă legătură între cele două lumi aflate în antagonism în ființa poetului: deopotrivă, comunicativ și cititor. Combinația de cuvinte (lumea poetică) și magma sufletească a cititorului (percepția lumii transmise) – aflate în legitimitatea vaselor comunicante, ale gândirii – și care ne îndeamnă să considerăm drept har intuiția celui care scrie, constituie lutul din care omul simplu își zidește casa. Cititorul simte cum actul scrisului  și al lecturii asimilate, se încrucișează la înălțimea ochiului și imaginației sale, cu întreaga lume ce se vrea a fi percepută. În felul acesta, inspirația e unda transmisă, în subconștient, de către poet, spre a-l înlănțui pe cititor cu seismul imaginilor în care a „ARS” el, chiar în clipa de dinainte de a scrie și, în care a și scris, mai apoi, ca și aflat pe buza prăpastiei. Orice alt cuvânt scris, îl putea arunca în uitare.    

      

vineri, 20 decembrie 2013

460. Trei Doamne și toți trei (1)


        Trei Doamne și toți trei...

  1. Primul e genial, în rostire
   Am citit în revista din decembrie, anul curent “Bucovina literară„ un interviu luat de Vasile Proca lui Mircea Popovici. Excelent interviul postat sub titlul invitatul revistei : Măcar de ar lua aminte, cei care trebuie. „Eu, drept să-ţi spun,/Nimic nu simt din el”, sunt cuvintele diavolului (Faust: Mefistofel, în noaptea valpurgică). Se pare că ne batem „gura” scrisului, în zadar. Păi, de ce n-am spune (toţi ) aşa ceva!...  Spune M.P: „Dragă, s-a întâmplat un fenomen foarte interesant. La școala de ofițeri de jandarmi eu m-am dus forțat. Era o dispoziție, să ies militar până la mama dracului. Înțelegi?... Eram foarte boem, să știi. Mă enerva disciplina militară, că trebuia să salut pe toți tâmpiții. Că dacă era un grad mai mare, trebuia să zic: Să trăiți! Să-i bag în mă-sa, erau proști ca noaptea, știi?„  Pe o cale bătută, cu ăştia de acum, nu se mai poate merge. Îmi amintesc, de la Nicolae Filimon, citire (p. 69), din „Ciocoii vechi şi noi”: „- Îţi aduci aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în curtea domniei tale un copil trenţăros şi smerit?” „- Despre Dinu voieşti să vorbeşti?” „- Tocmai despre dânsul, cucoane. P-acest copil sirac, domnia ta l-ai îmbrăcat, l-ai hrănit, i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat”. Parcă se referea la... cei din zilele noastre (ce dau cu gura, ca proasta satului), cuvânt cu cuvânt. Şi, care a fost răspunsul postelnicului Andronache, faţă de vătaful său? Drept dovadă a credinţei sale, l-a dat afară din curtea sa. „Să n-am parte de ochii mei!”, îi spunea postelnicul, Duducuţei. „Năluciri!”, se apără ştrengăriţa Duducuţa, la toate defăimările iubitului ei. Dincolo de cortina realităţii (întotdeauna există o astfele de cortină), Dinu Păturică, văzându-şi adversarul trimis (nu la PODEA), ci, undeva mult mai departe de haznaua pe care a gândit-o (în pustiul sufletului său), deja începuse să-şi frece mâinile a satisfacţie. Nu bănuia, pe atunci, că are să-i vină și lui rândul. Lumea noastră (politică ori culturală) n-a învățat, mai nimic, din literatura scrisă. Poate n-or fi citit (mă avertizează, îngerul meu păzitor) – dar, își dau cu părerea. Şi, ne mai miră, că toate acestea se întâmplă şi în zilele noastre?  

  1. Ce-l de-al doilea, magnific
    Când l-am cunoscut la Râmnicu Sărat pe poetul Mircea Micu (după ce-l citisem pe Fănuş Neagu din „Cartea cu prieteni”, 1979) şi, l-am auzit povestind, cât a călătorit el prin Mongolia, de a şi scris o carte despre asta, mi-am zis: Măi, da cât noroc pe unii! Îţi trebuie o viaţă să călătoreşti în atâtea ţări, câte ai întâlnit în literatură, dar, e şi asta, ca şi cum le-ai bătut, tu însuți, cu pasul şi poţi scrie despre aceste călătorii. Însă, uite cum poţi fi subiectiv! Eu care m-am născut şi am şi copilărit la 12 km de graniţa cu Bulgaria (uneori mergeam de 1-2 Mai în pădurea de la Negru-Vodă, la nici 100 m de Bulgaria), nici măcar în Bulgaria nu am mers, până în 2011. Prin părţile Dobrogei, satele sunt mici „ţărişoare”, li se potrivesc vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat în altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Pe lângă poezie, unui autor, nu i-ar sta rău să scrie o carte de călătorii gen „Drumuri prin Europa” de Karel Capek, sau ceva impresii, dacă n-a şi făcut-o. Citind ce spunea Fănuş, despre Mircea Micu, am impresia că autorul amintirilor despre Mircea Micu, e cucul ăla din copacul abia părăsit, în care și-a depus ouăle la clocit, de o cu totul, altă pasăre: „…când Mircea Micu ajunsese să scarpine cuvintele ca un soldat călcâiele, Zaharia Stancu l-a privit lung și i-a zis: “- Mda. Poți să te apuci să scrii roman„.  Și, a scris romanul „Singur în Mongolia„, dăruit, acolo la Râmnicu Sărat cu mențiunea: „Lui Tudor Cicu, pentru sensibilitatea sa!” După cele spuse de poetul Mircea Micu, nu ne rămâne decât să ne mişcăm într-un spaţiu unde imaginaţia ne este puternic solicitată…


  1. Al treilea, pune punctul pe i
    Uşor, uşor... ne apropiem de sufletul poetului care ne înjură la gazeta lui „știrbu buzoianu”, care vede el și simte pe limbă, „ceva”, drag lui... excremente acolo, ceva care „îl râcâie pe suflet”, ar spune cineva din popor. Hai să-l scoatem dintre filele cu flori presate şi să-l transportăm într-o altă dimensiune: veţi spune că nu sunt ferm, precum Oxana din „În noaptea de ajun” a lui Gogol (tot îmi place mie să-mi fie bunic), cea care-i spunea fierarului Vakula: Nu mă mărit cu tine până nu am dinainte pantofiorii ţarinei. (Aşa o fi zis?)  Oh, Doamne, câte nu se petrec şi azi în lanul de rapiţă al literaturii! … ce fân … fân-fân … Calistrat Costin şi popândăul lui e de vină. Dar, chiar e de vină?... Cităm doar din revista „Plumb” nr. 81, decembrie 2013. La pag. 13, ce citim noi? În pasionanta sa călătorie în jurul craniului propriu, Lixandru (George Lixandru, Icarlandia sau refleții în cerc, ed. RALUCA, 2012) excelează într-o miștocăreală aiuritoare ce-l face haios și miezos (“ …noi toți stăm pe fundul unei iluzii pufoase“; „azi e ziua mea onomastică, e sfântul așteaptă”; “…în palma mea sexul ei se desfrunzea cald”), ca și printr-un soi de mizerabilism apropiindu-l de STELARU („…poetul cotește la dreapta spre nemurire, vai de poezia lui”!). ATENȚIE! Calistrat Costin a pus unde trebuie, semnul mirării. Adică, după închiderea ghilimelelor la versul poetului. Oare întâmplător?   


                                                        *în fiecare vineri (urmăriți acest titlu, în postarea mea)

miercuri, 18 decembrie 2013

459. O parodie pe săptămână (Azi: Passionaria Stoicescu)


Tudor Cicu: parodiind contemporanii...

Passionaria Stoicescu: Vinovată
        (originalul)

Mângâi şifonierul ca pisica
atunci când n-are cine-o alinta
şi-n casa părăsită e doar ea
înăbuşinduşi frica;
şi-aud cum mă bleastămă pădurea
altădată ascunzând
păsăret şi jivine,
acum doar blănuri moarte
şi ţoale aiurea...

Mângâi oglinda –
şi simt cum mă junghie laqcul,
peştii lui de odinioară, nisipul...
Încremenite ape dau să mă-nece
şi nu află pe nimeni,
nici măcar sufletul
care-mi ascundea odată chipul...

Ating hârtia,
adică o frunză, un ram,
pentru că scriu,
pentru că altă salvare n-am
decât să aşez cuvintele-n albul sicriu
şi să le-nmormântez cu-ncetişorul...
Dar ţipătul ei se aude clar:
- Du-te dracului!
Dacă m-ai trădat cu calculatorul,
De ce te-ntorci la mine iar?



Vinovată
(parodie după poezia cu acelaşi nume din vol „Şarpele cu aripi”- de Passionaria Stoicescu)

Mângâi şifonierul şi el mă alintă pe mine,
Invitându-mă să-i pipăi umerașele.
Ce mândră eram! – îmi imaginez.
Veneam de la şcoală
sărind într-un picior şi cântând:
„-Stăncuţa... Stăncuţa... Cine i-a văzut pisicii...”
Ceva care rima cu uța-uța... părăluța...
„-Vai de mine?! Închisă în balcon e doar ea”.
Draga de ea, pisica mea!
Şi dau fuguţa.
Se plânge şi scheaună de foame, sărmana.
E plină de scaieţi şi bureţi de pădure
Mozolită de tot felul de jivine...
O-ntreb: „-Ce-i cu tine prostuţo?” Dar tace mormânt
Toarce-n palma mea, pisicindu-se...
Miorlau... miorlauu!
„-Şi pentru asta să te dai tu
cu curul de pământ?”

Mângâi oglinda
şi-mi admir nurii
Simt cum mă-njunghie lacul oglinzii,
unde-aruncam, cândva, stoarsă de munca la editură
peştii de odinioară, matracucele de la Litera.
„-Iar ai deschis gura (îmi spune oglinda)...
Fără rost!”
Păi, se putea să lipsească şi Martie a noastră din post?”
Mă strâmb la ea.
Sar şi „jartelele” de la budigăi:
„-Acuma na, stai cu gura închisă şi pe banii tăi!”

Ating hârtia
„-Da (zic): Limba română avea ochi albaştri!”
Eram, doar, regina balului, în poezie...
Mă uit în jur, prin dulap, la calculatorul la care,
rar, dar mai scriu.
Hârtia e goală, vântul a spulberat cuvintele...
Şi-i pretutindeni pustiu.
Nu-mi rămâne decât să aşez cuvintele
în albul sicriu. „Halei hap! – de la cap”.
Şi iar... şi iar...
„Nu mai sunt, iată, Doamna de Muştar!”
Dar ţipătul celei din oglindă se aude răspicat:
„-Lasă-ne madam! Şi dă-i pisicii ăleia una în bot.
Vrea crenvurşti, partea taurului, ori a leului, na!
Să plece dracului,
cu taur-cu leu-cu crenvurşti,
(măcar până îţi scrii poezia)
Măcar atâta răbdare, bre...
Adică o frunză, un ram
cu hârtie cu tot!






joi, 12 decembrie 2013

456. Poeta - Ana Maria Gîbu (speranţa din Dorohoi)



Între irizări lirice şi jocul poetic

   Am înţeles şi eu, că tinerii poeţi reuşesc să debuteze de la vârste fragede, unii prin antologii, alţii chiar prin plachete proprii. Despre Ana Maria Gâbu ştiam din auzite, poate de pe facebook, poate din cartea Luminiţei Zaharia... Mi-a trimis pe calea poştei române, cartea sa „Nu mai este un joc”, apărută la ed. Armonii Culturale, 2013. Tinerii, în general, prin poezie, se manifestă îndeobşte ca trăitori ai cotidianului, fascinaţi sau, dimpotrivă respinşi de „efervescenţa” cetăţii. În poezia acestei tinere (16-17 ani?) te regăseşti, ca cititor, între irizări lirice şi jocul poetic (n-am spus jocul cu păpuşile) „pînă când nerostirile/mă vor chema/pictez cuvinte” (împlinire). Nici nu ştii ce să surprinzi (mai întâi) la „jocul” acestei adolescente îndrăzneţe, în puţinele imagini rostuite. Realitatea imediată, cea de pe retina ochiului cu care îşi asediază, la sânge, lecturile? Ori, acele „felii de viaţă” pe care confesiunea lirică (un pic subiectiv-feministă) îi dictează crâmpeie lirice, imprimându-i o turnură, cu precădere reflexivă? Titlurile poemelor, din placheta de faţă, atrag atenţia, împingând înţelegerea şi sensurile cuvintelor spre orizonturi stranii, sugerând „axiome” ideatice, că, luate singure, numai acestea îţi sunt suficiente spre a-ţi transmite fiorul unor clipe, în care „s-a petrecut” câte ceva din viaţa ei. „prin hăţişul de cuvinte” (titlu de poem) – aflăm cum, „la masă cu verdele/adun culori/din cuvinte”. Irizări lirice, pe care doar un neînţeles pictor anonim, o aduce şi în poezie, „amestecând albastrul din ochii tăi”... „cu albul de la ţărmul zilei” şi... atenţie!: „îmbrac visul de ieri/în şuviţe din curcubeul lui mâine” - fiindcă, acum, înţelegem, s-a săturat „de basme/promisiuni îngenuncheate” pentru a afla cine este (ea) cu adevărat (pact). Lecturând, mai departe, poezia tinerei adolescente din Dorohoi, suntem în pericol de a nu cădea în capcana ce preconizează destructurarea limbajului poetic, prin: ilogisme, asociaţii lexicale pantagrueliene (vezi: Gargantua lui Rabelais, cu acel „clopot, clopoţelnic, clopoţind în clopotniţă cu clopotarii clopotoşi... etc.), ca şi unele deturnări de sens. Prioritară, la tânăra adolescentă, rămâne predispoziţia ei ludică (pseudo-epică) irizată de gingăşia jocului poetic. Un curcubeu de culori îi invadează percepţia ideatică a lumii (sper să scape curând de această ameninţare), pe care încearcă, deocamdată (cu arme stângace) s-o descifreze. Verdele (predominant) – care „îi spune poveşti”/la gura speranţei”, apoi, albul, prin care „ochiul inimii a descifrat” (nerostitul?), castaniul cu care „mângâi cuvântul... din starea de zmeu”, urmând ca „între albastru şi alb” să coasă „aripi din privire/şi le transform în poeme” – sunt lumea ei împletită „cu alb şi roşu”. Starea de poezie din faţa calculatorului, mimetismul surprins între acest tablou amplu al prozei fireşti, citadin prin redare, şi o anumită înclinaţie (încă, nedefinită la o vârstă atât de fragedă), antimetafizică, să fie doar un avânt poetic? Riscăm, în pronosticuri, spre acele „anotimpuri rimbaudiene”, de bun augur. Că prea ne sugerează unele trimiteri ale versului spre imaginea de convieţuiere osmotică a concretului cu abstractul. Efervescenţa ideatică, asediul lecturilor, explozia rostirii... o va marca şi de acum încolo în poezia sa. Reţinem, pentru frumuseţea adolescentină a rostirii, doar „ascunse cuvintele luate prizoniere” şi finalul unui poem semnificativ - „februarie încărcat de iubiri”:

„cuibărită într-un vis
cochetez cu luna
până recompun
drumul spre acasă

mut tăcerile rănite
de ger
într-o poezie
fac leagăn din ramuri de mâţişori
şi culc în el
iubirea”

Pare că un eu poetic al inocenţei, se joacă purtând măşti diferite cu tablourile unei maturităţi decepţionate. Dar, cine mai ştie, poate e şi acesta un mod de a coabita (în cadru imagistic) cu erotismul adolescentin.

                                                                                       
                                                                                                                 Tudor Cicu

luni, 9 decembrie 2013

453. Atitudini (5)



 Cântecul Lui Igor
           Motto:
„Ce bine e să treci prin stepă, să te zoreşti spre casa ta... Fuge din nou prin stepa largă cneazul Igor; dar teama nu-l zoreşte-acum, ci dorul pentru Iaroslavna”
                  (Al. Mitru: „Cneazul Igor”)

   Când povestea despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit... cum vestise bătrânul ce tocmai ne rostise cu ajutorul guslei, povestea, am simţit o mare durere ca atunci când mă întorceam, recent, din satul dobrogean unde îşi au loc veşnic, în cimitirul satului, ai mei părinţi. Priveam la stepa dobrogeană, din mersul automobilului şi zăream, în închipuire, imaginea lupului cel tânăr încolţit de acei săteni, pe o parte a muntelui Chasseral (din povestirea „Lupul” de Hermann Hesse), chinuit de sete şi de foame. Îl atrăsese mirosul de animale, într-un grajd al satului acela de munte, numai că, un glonţ avea să-l nimerească şi, deşi retras la adăpostul unor brazi, avea să-l dibuiască ţăranii, şi să-l doboare cu bâtele din dotare. Atât i-a mai fost dat să vadă: o lună uriaşă şi roşie ca sângele. Când, asupra lui s-au năpustit ţăranii cu bâtele „el n-a mai simţit nimic”. Ca în ochii stinşi ai lupului ucis, ar dori scriitorii Buzăului, să privească, la cel care se tot screme în gazeta lui pişăcioasă, numită şi „buzoiană”, ca să-i aducă aminte, că-l scăpase odată, când furase draperiile Casei de Cultură spre a le transforma în pantaloni, pentru zi mare, dar, că asemeni lupului lui Hermann Hesse, nu mai este, acum, nimic de făcut. Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt despre oastea lui Igor. Dar „în prestigiul metafizic al chinului” - cum spunea Cioran – aş vrea să-ţi amintesc, numai ţie, că atunci când n-ai măsură în nimic, ca în cazul celui amintit, te măsori şi cu Dumnezeu. Adică, tot ce n-are margine, în lanseta pe care o arunci guzganului cu care te joci de-a Orwell: iubirea, încrâncenarea, furia, nebunia şi ura scrisului tău, sunt în acest caz de esenţă religioasă. Când ai dreptate, prin orice cuvânt ţi-l apropii pe Dumnezeu. J.L. Borges spunea un lucru sigur: când ceea ce scrii seamănă cu viaţa, proza ta e salvată de ceea ce nemurirea îl preferă: adevărul durabil. E un vacarm în urmă şi, din moment în moment, mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc în memoria neamului meu deosebit de vrednic. Dar, supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? Plâng, în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul. Încet, cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar, mă trage de guler bătrânul Taras Bulba, cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghearele gadinelor, ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelor pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul, ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi, controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre, cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe vom mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe vom mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? Povestea cu alergatul securităţii prin toată stepa Dobrogei, până la porţile cetăţii Buzăului, rostită pe blogul unui cap de castravete împăiat, nu-i decât ceea ce călugăriţa din „Un veac de singurătate” a lui G. Garcia Marquez, i-o spunea donei Fernanda del Carpio de Buendia, când îi adusese progenitura de câteva luni, învelită în scutece, într-un coş: „Nimeni nu va crede povestea asta!”, spusese călugăriţa, văzând că dona Fernanda, încearcă a inventa o replică de genul celor din „Decameronul” lui Boccaccio. Povestea noastră despre Igor şi oastea lui s-a isprăvit, spune cronicarul. Când focul s-a stins şi toţi aflaţi pe lângă Iaroslavna, au uitat de cină, luna ascunsă după nori, nu uită a răsfrânge un boţ de lumină pe ţeava puştii cu care tocmai fusese ucis lupul lui H. Hesse, ca şi în ochii turbaţi ai lupului nostru buzoian. 



                                                         (va urma)

vineri, 6 decembrie 2013

452. Atitudini (4)


. În cetatea tăcerii
            Motto:
Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu”
                                           (Sfântul Tihon).

    Povestea enoriaşului de care-ţi aminteam, cititorule, începea aşa: la marginile unei cetăţi, pe un dâmb lângă un drumeag se afla o cruce de piatră pe al cărei frontispiciu se afla sculptat, Fiul lui Dumnezeu, Iisus, înfăţişat răstignit pe cruce. Veneau enoriaşii din toate părţile, tot felul de drumeţi care îngenuncheau dinaintea Mântuitorului de pe cruce şi se rugau. Se dusese vestea că dorinţele celor care se rugau acolo, cu toată credinţa, chiar se înfăptuiau. Zamar, un enoriaş scăpătat din cetate, nu cerea mai nimic. Se aşeza la căpătâiul Mântuitorului şi privea intens până ce sufletul său era inundat de jale. „Doamne, gândea Zamar acela, pune-mă pe mine în locul Fiului tău, veşnic în ploaie şi vânt, condamnat să-i asculte şi să-i privească, în tăcere,  pe toţi. Pune deasupra mea osânda aceasta şi pe El ţi-l ia de-a dreapta Ta, unde îi este locul”. Azi aşa, mâine tot aşa, până când Domnul a fost mişcat de rugămintea lui Zamar şi a tunat din ceruri: „Îţi voi îndeplini ruga Zamar. Dar cu o condiţie! Să păstrezi tăcerea, indiferent de ce vei auzi şi vei vedea. Tăcere deplină”. S-a legat prin jurământ Zamar şi, de a doua zi enoriaşii îngenuncheau fără a observa schimbarea, dinaintea crucii pe care Zamar luase locul Mântuitorului. Într-o zi, a venit un om avut cerşind favorurile unei fecioare din cetate. A plecat, apoi, uitându-şi punga cu galbeni destinată coruperii acelei fecioare, la baza crucii. Zamar a observat, dar nu  a zis nimic. După el s-a prezentat un om sărman împovărat de nevoi şi greutăţi, care, vrând a-şi lua zilele, venise să ceară iertarea Mîntuitorului. S-a rugat cu ochii închişi vreme de o oră întreagă. Cum a deschis ochii a zărit punga cu galbeni şi i-a mulţumit Domnului pentru ajutorul trimis şi soluţia aleasă. Într-un timp, venit cu grabă mare s-a prezentat la cruce şi un tânăr, tare disperat, rugându-se să-i ajute Domnul în calea pe care tocmai se hotărâse să apuce. Îşi părăsea ţara, peste câteva ore, luând calea exilului pe continentul ce le promitea tuturor un Eldorado de vis. Nu mai apucase să se desprindă de la baza crucii, căci asupră-i se năpustise cu pumnii şi picioarele, omul avut, ce între timp observase lipsa galbenilor şi se întorsese la locul faptei. „Tâlharule, scoate de unde ştii, de unde te faci că nu ştii, punga cu galbeni!” Zamar a văzut şi aceste fapte, şi n-a mai suportat o asemenea nedreptate, prin care un nemernic judeca din proprie voinţă un suflet nevinovat şi, de acolo de pe cruce, a ridicat vocea: „Opreşte-te, om fără judecată! Nu este el vinovatul. Faci o mare eroare!” Bogătanul s-a speriat foarte tare şi, temându-se de mânia Domnului, a luat-o la sănătoasa. Din ceruri s-a auzit vocea ca de tunet a Domnului: „Zamar, ai încălcat porunca mea. Părăseşte crucea, n-o meriţi!” „Dar, Doamne, ai văzut cu ochii tăi cum se înfăptuia o nedreptate! Nu poţi lăsa să se întâmple una ca asta”. „N-ai dreptate Zamar!, s-a făcut auzită vocea Domnului. Tocmai s-a scufundat vaporul pe care trebuia să-l ia tânărul acesta. Fusese voinţa Domnului ca acest tânăr să mai poată avea o speranţă, pe pământ”. O fi înţeles, cititorule, Zamar, oare, că Domnul şi-n tăcere, lucrează pentru noi? Vezi dumneata: furia aceasta, setea de a pricepe, năzuinţa de a pătrunde în misterul Universului care ne înconjoară, a Universului existenţei umane, a tot ceea ce ne înconjoară, le este dată adolescenţilor în nebunia comportamentului lor. Doar ei trăiesc până la epuizare această ardere, împingând limita inteligibilului până la tărâmul inexprimabilului. La maturitate, omul este mai chibzuit. Această constatare mă trimite cu gândul la Oedip şi la Igor cel din cântul de care tocmai ţi-am povestit. Ţineam să-ţi murmur „acel” cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul, trece în stăpânirea uitării şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea, pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz, şi trâmbiţele care vestiseră cu câteva clipe înainte, în toate cele patru zări, întoarcerea lui Igor. Alunecările sale, de la Voinţa Domnului său, i-au fost condamnate pentru totdeauna, la tăcere. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plâng în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Noi nu suntem în locul Mântuitorului, pe acea cruce. El, însă, se aşteaptă să fim drepţi şi să nu-l minţim. Astfel ne transmitea, prin învăţăturile sale şi Sfântul Nectarie din Eghina: „Cel ce min­te (cu gândul, ori fapta: prin scris sau vorbire) este dispreţuit de toţi; toţi îşi întorc faţa de la el, nimeni nu-i caută prietenia, este respins de toţi şi nimeni n-are încredere în el; deşi trăieşte în societate, rămâne fără prieteni; căile îi sunt strâmbe şi paşii lui aduc pierzania; s-a îndepărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu Şi-a întors faţa de la el. Mincinosul îşi petrece viaţa în amărăciune, pentru că minciuna îl adapă în toată vremea cu necazuri; nenorocit şi săr­man ajunge la capătul zilelor sale, sfârşindu-şi viaţa în nefericire; nimeni nu-l miluieşte, nimeni nu-l ajută, pentru ca nici atunci când suferă nimeni nu este de partea lui, şi nici atunci când spune adevărul nimeni nu-i dă crezare”.  

                                                                   (va urma)



marți, 26 noiembrie 2013

445. Cred că Dumnezeu ne-a părăsit.


Cred că pe noi ne-a părăsit Dumnezeu.

Cu mulţi ani în urmă, când mergeam la finii mei din Pârscovul poetului V. Voiculescu, am văzut un puşti mulatru. O curiozitate pe străzile prăfuite ale Pârscovului. Uite, domnule!, mi-am zis. A pătruns un negru şi-n Pârscov. Era, ce-i drept o ciudăţenie, ca la ţară, să vezi un negru mic, mic de tot. Peste mulţi alţi ani (prin 2003), la Pârscov, chinezii au făcut o fabrică de lemn, lemn pus la uscat adus din pădurile apropiate şi nu numai. Brad şi fag uscat, cherestea peste cherestea, uscată în cuptoarele lor şi, apoi vândută italienilor ca material brut din care ăia făceau mobilă etc... şi ne-o vindeau, după aceea, tot nouă, ca lemn ori mobilă de lux. Nu asta vreau să spun, ci, că numai peste câţiva ani de la această invazie a chinezilor la Pârscov de Buzău, în locul unui mic mulatru au apărut pe străzile comunei, mici chinezoi, progenituri de-ale noastre, dar cu nişte ochi oblici şi mici, înfundaţi în scăfârlie, care te priveau ciudat, nu ca pe la noi, românaşi d-ăştia, de-ai noştri. A fost o transformare uriaşă în Pîrscov: femei abandonate de soţi, divorţuri masive, sinucideri în rândul femeilor şi tinerilor, curvăsărie ştiută acum şi de gurile vecine Pârscovului. Şi, s-a mai schimbat ceva: blocurile au luat locul ghetourilor, sinistre şi afumate de burlanele sobelor improvizate ce funcţionau cu lemn, ieşite ba prin zidărie, ba prin ferestre, iar prin localurile de zi ori de noapte, au început a se strecura căţelele şi câinii comunitari, atraşi de mizeria momentului. Doar V. Voiculescu a rămas, acolo, sus în ceruri, să mai privească locurile pitoreşti, cândva, ale copilăriei sale. Cred că pe noi ne-a părăsit Dumnezeu.


 P.S. Peste un sfert de oră începe meciul Stelei cu Schalke 04... Mai rămânem să facem doar nişte calcule, în rest, iată, doar Dumnezeu ştie ce e cu noi! Asta, dacă nu ne-a părăsit, în toate, definitiv.

duminică, 24 noiembrie 2013

443. Între înjurături şi încurajări


Între înjurături şi încurajări

Cum cititorii blogului (măcar unii dintre ei) ştiu că de vineri până duminică seara sunt plecat la ţară, la stupina şi casa socrilor mei, decedaţi acum doi ani, că acolo nu funcţionează internetul, deci, nu am cum intra în polemică cu aceştia, găsesc acest mod, de a posta, duminică seara la sosirea acasă, câteva explicaţii:

1. Da prietene Marin Ifrim: Am citit ce mi-ai sugerat. Acest poet buzoian, singurul care m-a somat să scot, cronica „Icarlandia poetului” din prima mea carte de comentarii lieterare „La temelia cetăţii”, despre cartea sa, în balamuc a stat o viaţă. Băiatului ăsta ori i s-o fi implantat o minte de găină poetică, să mai scrie şi gura lui ceva, ori, bivol cum îl ştim (ţii minte cum se lăuda cum îl sponsorizase  Becali şi Băsescu?), va arunca rahatul atât de sus, că tot el ne va şi demonstra cum trebuie să te poziţionezi, în literatură, pentru a-l prinde întreg. 
P.S. Dragă Marine! Cum poţi crede că un asemenea specimen mă poate convinge şi, poate convinge şi pe alţii, când spune: "Membrii din conducerea Renaşterii Buzoiene" îşi scot cărţi cu banii Primăriei Buzău, apoi le vând tot Primăriei"... iar Tudor Cicu, un apropiat al celor doi (O.C. Petrescu şi Marin Ifrim, a se vedea contextul articolului), are 7 cărţi scoase aici. Dacă eşti doar BOU, şi nu citeşti unde am scos cărţile (măcar citeşte primele două pagini şi te  vei documenta), cu ce sponsori şi ce greutăţi am publicat cărţile -  poţi arunca căcatul acolo sus şi să-l prinzi tot tu, pentru a demonstra cât de tare eşti în prinderea şi scoaterea lui la iveală. Un bou, Lixandru ăsta, căruia i-am dat cândva bani (neînapoiaţi) şi, mai aud, că a scăpat de la balamuc. Să fie la el! Dacă demonstrează că eu am luat din banii Primăriei Buzău, că eu am intrat o singură dată acolo, că primarul Boşcodeală mă cunoaşte personal, că figurez pe o listă sponzorizată de Primăria Buzău (ceea ce eu nu ştiu şi habar nu am), păi, am să propun unui oraş întreg, precum Buzăul, să-l recunoască de CETĂŢEAN DE ONOARE pe abia ieşitul de la balamuc cu mintea întreagă, pe numele său George Lixandru.
2. Unui anonim (dacă mă ştie din facultate, de ce anonim? – noi n-am stat acolo ascunşi): Am şi fost bucuros să-i citesc rândurile pe blogul meu literar. Asta, pentru că arăta că mă cunoaşte, de acolo, de la blocul A-B de lângă fosta Semănătoarea, de pe vremea Facultăţii de Energetică. Aşa cum îl întâlnisem pe Nicolae Caprinciu, abia în 2013, şi, cu surprindere (că mă ţinuse minte) aflasem că fusesem „colegi de palier” pe vremea anilor 1975, la Facultate. Că ne plăceau petrecerile cu bere, etc... asta e durerea unora? Chiar am fost mândru că ţineam un cenaclu în viaţă, preluat de la generaţia de dinaintea mea: Dan Goanţă, Dan B., Indre Gheorghe etc... că fusesem făcut membru de partid (nu oricine era făcut membru p.c.r. în facultate). Cred că a înţeles că nu sunt pentru o filosofie (fie şi legitimă) a doctrinei lui Horia Sima din care a postat pe blogul meu, mai apoi din S. Bastavoi (pe care din păcate nu l-am citit), dar, care scrie legitim despre Eminescu. Aşadar, nu sunt un om de litere, complet, să pot comunica cu oricine. Dau doar din umeri şi le dau dreptate fiecăruia. Cine sunt eu să-i pot judeca pe alţii?
3. Bădie Culai: Îţi mulţumesc pentru aceste vorbe (scrise pe blogul meu). După ce ai terminat cu „vinerea-ca-post”, te-am acuzat de „trădare” a bloguitului dumitale minunat, care ne ţinea şi pe noi, cititorii dumitale, în priză. Nu neapărat pentru a comenta, cât a ne îndulci cu expresia moldovenească a lui Creangă din „Amintiri...”  Până la dumitale, chiar păream a-l fi uitat. Ceva mai târziu, ţi-am dat dreptate, cum i-am dat (mult mai târziu) lui Liviu Ioan Stoiciu şi am vrut a proceda şi eu la fel. Mai ales că am un serviciu zilnic de 8 ore, că mă aşteaptă acolo atâţia oameni nemulţumiţi de cum li s-au calculat indexele pe contorii găsiţi blocaţi, cum doresc a scăpa prin comisia de reexpertiză (al cărei secretar, sunt) de decizia „inumană” – zic ei – de la prima comisie, cum, altora nu li s-au satisfăcut cererile de acum 4-5 zile şi câte altele. Apoi, pentru cele întâmplate prin 2009, 2007... dracu mai reţine cu câţi ani în urmă, pentru nu ştiu ce reclamaţii eşti chemat să dai, zilnic, la poliţie declaraţii dictate tot după cum vor ei? Să nu mai spun: cereri, plângeri din partea consumatorilor, că de!, e democraţia poporului şi noi suntem, încă, la stat. Apoi, soluţii şi atribuţii profesionale (prin fişa de încadrare a postului!). Păi, în astfel de condiţii, mi-ar mai arde mie de bloguit, de literatură? Ştie cineva, oare, ca să postez APROAPE  zilnic, câte ceva pe blog, trebuie să scriu, ori să bat cele scrise seara acasă, a doua zi, la calculatorul de la servici? Iar, aici la program, să fiu surprins de câte un şef şi să-mi reproşeze acest fapt? De câte ori nu m-am simţit jignit, când mi s-a spus: „Ţi-am cerut un lucru, o situaţie la care trebuie, e adevărat să munceşti şi peste program, dar, de câte ori ţi-am reproşat noi, că în timpul serviciului mai scrii şi poezii?”. Cât priveşte gramatica: bădie... bădie! Cineva, să facă şcoala în limba turcă, apoi liceul Industrial Energetic, urmat de o facultate de specialitate, cum am făcut eu şi să mai aibă pretenţia la: virgule, nume proprii, semantică, ortoepică. etc... Pe unul ca ăsta, aş vrea să-l văd şi eu! Acum, dacă l-aş citi pe profesorul Ştefan Beldescu din Vrancea (de care doar am auzit), îl voi înţelege pe moment, voi şti unde se pun virgulele, cum se scrie corect cutare şi cutare... dar, a doua zi am şi uitat totul. Sunt un „violonist” după ureche... ca nea Floricel cel din „Lăutarul” (schiţa de pe blog, mult în urmă), dar, după care juca tot satul.


P.S. pentru toţi: Unul îl numea pe Marin Ifrim, „pamfrecaru” (pe blogul său), altul pe facebook (mie mi se adresa), că nu se dă lecţii de literatură pe facebook... etc. Toţi, după cum văd, dau lecţii... însă, nimeni nu arată şi cum se face. „Fripturiştii ne-talentaţi ai literaturii sunt furajaţi cu bani publici...” – zicea ăla, abia scăpat de la balamuc. Despre mine (ca să nu vă mai obosiţi a-i căuta blogul) spunea că aş fi „scriitorul” (?! – la mintea lui înceţoşată, încă nu se dumirise ce aş fi)  care toarnă pe hârtie doar ceea ce, cică (găsise băiatu mingea pentru joaca lui), i-au zis alţii. Aici, unii îi pot da dreptate: ca să scriu cele 12 cărţi de până acum, au muncit alţi 12 scriitori de seamă ai Buzăului (mulţi anonimi, ca Homer), printre care şi el. Fără să ştie, tot înjurându-mă,  pe la toate colţurile a uitat că pentru a scrie ceea ce doresc eu, trebuia să-mi lege mâinile şi să mă cheme la secu şi poliţie să le dau declaraţii după cum dictează ei, nu după stilul şi conştiinţa mea. Uite că nu mai deschid poarta să vă răspund la comentarii, cum au făcut cândva grecii cu calul de lemn al troienilor. De ajuns că s-a făcut, atunci, acea enormă gafă! 

joi, 21 noiembrie 2013

441. Un poem pentru dumneavoastră (Ia-ţi visele-n spinare...)


Ia-ţi visele-n spinare…
                       Tudor Cicu

„- Ia-ţi visele-n spinare şi calcă pe stele
Pe piscuri reci de piatră, pe roci tari de granit
Ţi-au fost cuiburi fragede, iluziile…
Casa poeziei s-a aprins cu-n chibrit.
Aruncă gresia, goleşte-ţi furiile
Pe viaţă, pe moarte… şi calcă pe stele!”

M-ademeneai cu apa… şi singura din cer
Fântână ridicată în lăcaşul minţii
Şi gânduri prea surpate, chiar cu miile,
Cohorte încolonate, precum sfinţii
Ca raze de lumină, ca făcliile
Pierdute, confuze… şi singure pe cer.

Şi-mi ceri s-aleg o cale, ca şi un astru mort
Când ştii ce e sfârşirea – absenţă în amar
Că, văd, în urmă rămân semeţi doar munţii
Nici şir de corăbii urmând vre-un felinar.
Şi totuşi… veşnic sub cercănele frunţii
Rămân să te admir… ca şi un astru mort.



miercuri, 20 noiembrie 2013

440. Autoarea lui Nils Holgersson, la cei 155 de ani de la naştere. (Amintiri dragi)

Imagini de arhivă:13 septembrie 1997, cu colegii din IRE Buzău (pe atunci), la pescuit, pe malul lacului.


155 de ani de la naşterea autoarei lui Năpârstoc.
                        Motto:
                      "Mai mulţi mor în fugă decât în luptă"
                                             (Selma Lagerlöf)        

„A fost odată un ştrengar”...., aşa începe povestea celui mai ciudat „năpârstoc” din lume, care a zburat pe spinarea gâscanului din ogradă, de-a lungul şi de-a latul Suediei. Povestea mă fermecase încă din copilărie, de pe vremea când o şi citisem. Ca toate zămislirile, povestea asta a rămas misterioasă în mintea copilului de pe atunci, când şi citea „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, a scriitoarei Selma Lagerlöf, născută la 20 Noiembrie 1858, la Morbacka, în Suedia. „Istoria universală e memoria generaţiilor viitoare...”, spunea J.L. Borges. La prima vedere, ori în amintire, aventurile, fie că ascund aventuri ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a scriitorului care a ţesut neuitata poveste, sunt magii în mâna prestidigitatorului, acolo pe arena circului, dar şi proiecţii don-quijoteşti în povestirile unor fiinţe cu aplecare spre filele ce aşteaptă a fi umplute cu astfel de istorii. În 1909 autoarei i se decernase (primei persoane feminine, dacă nu mă înşel) premiul Nobel. Fusese o fire bolnăvicioasă, încă din copilărie. O paralizie la un picior, sau cam aşa ceva. Asta n-o făcuse să abandoneze lupta cu viaţa şi să ne dea „epopeea” prichindelului transformat de spiriduşul pe care şi-l făcuse captiv într-o plasă, în călătorul „incognito” de pe spinarea unui gânsac de curte, într-un cârd de gâşte sălbatice condus de faimoasa gâscă, Akka. Vă puteţi închipui, un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată pe cap, navigând în spatele gâscanului Martin, din ograda părintească, înspre Marea Baltică? Dacă nu, ori aţi uitat, pesemne, astfel de întâmplări, recitiţi cartea. Îmi aduc aminte, câte spaime îngrozitoare nu trăisem, alături de micul Năpârstoc! Vă puteţi imagina, cât de îngrozit eram pe atunci, când citeam cartea şi, aflam că, aşa, dintr-o dată gâscanul cu care călătorea, dispăruse iar din preajma sa. Se rătăcise pesemne în ceaţă ca şi-n alte dăţi. Dar, mereu şi mereu, credeam că era pentru ultima oară. Scriitoarea suedeză mă înşurubase în pielea lui Năpârstoc, de nu mai scăpam, oriunde mă duceam, de acesta. Vă puteţi închipui, un flecuşteţ de prichindel, nu mai mare decât degetul mare de la o mână, luat la biciuit de abia iscatul vânticel, ori dihăniile care abia aşteaptă să te dea dea berbeleacul şi să te înfulece. Poveşti şi iarăşi poveşti, care îmi încântaseră, cândva, copilăria. Ţinuturi necunoscute, geografii minunate ale locurilor prin care treceau eroii (gâscanul Martin, gâsca şefă, Akka şi năpârstocul de Nils), aveau să mă poarte din Dobrogea natală până în depărtata şi, doar imaginata, Suedia. Tare aş mai vrea să mă trezesc, reîntors acasă şi, să le strig (ca şi Nils Holgersson), alor mei: „Mamă şi tată, sunt mare, sunt iarăşi om!”  Privind, acum, toate astea, cred că mă mai urmăreşte, încă, un dor nespus după acele vremuri şi mai că aş vrea să fiu şi eu un Năpârstoc ca să pot călători peste mări şi ţări, împreună cu un cârd de gâşte sălbatice, ca eroul nostru din poveste. Nu-i aşa că şi vouă vă e la fel de drag?    

luni, 18 noiembrie 2013

438. Ultimele trei zile de concediu prin Moldova.(4)

 1. Ce 7 magnifici de la prezidiu
 2. Şi, eu, în plan de ascultare, atent la tot ce se întâmpla în sala Cupola.
 3. Gellu Dorian, anunţând un moment poetic.
 4. Cu aparatul (în zare) bădia Culai - în persoana lui Nicolae Ciobanu - cu "ochii" pe mine.
 5. Public receptiv la momentul poetic al serii.
6. Adrian Alui Gheorghe, cu un premiu special pentru Gellu Dorian.

Se anunţa o lansare de carte la Piatra Neamţ

 2. A doua zi
                      Motto:
                        „La intrare va creşte un pom din zahăr candel
                          chiar împăratul va întreba de ce tocmai acolo” 
                                 (Aurel Dumitraşcu)
   Mulţi cred că înaintea unei zile în care se dezlănţuie furtuna, domneşte liniştea. Ei bine nu-i chiar aşa. Marţea la orele 17, în sala Cupola a Bibliotecii GT Kirileanu, avea loc mult aşteptata lansare. Afişe cu anunţul respectiv le zăream, mai pretutindeni, în oraş. Tot marţea, trebuia să părăsim hotelul, să ne găsim, prin oraş (greu, foarte greu!), un nou loc de parcare, să onorăm vizita promisă familiei Ciobanu. Multe mai trebuia noi să facem. În linişte, le-am făcut pe toate. Am încheiat socotelile cu hotelul, ne-am plimbat prin oraş, am făcut şi vizita familiei Ciobanu şi, iată-ne la numai 2-3 ore de clipa lansării pentru care am venit în Piatra Neamţ. „Dar o trompetă ar spune/mult mai bine/lucrurile acestea” (Adrian Alui Gheorghe) – aşa ar fi scris, aici, mai departe, poetul gazdă. Cu un sfert de oră, înainte de ora anunţată, am urcat treptele spre sala Cupola. Sala era aproape goală. Doar noi şi trompeta de care tocmai aminteam. Glumesc. Erau alte două persoane înaintea noastră, acolo. Imediat, după noi, a sosit poetul Adrian Alui Gheorghe, urmat de soţia sa, actorul Vasile Murariu şi scriitorul Grigore Grigore de la Târgovişte, dacă nu mă înşel, însoţiţi de preşedintele Filialei Scriitorilor de la Iaşi, Cassian Maria Spiridon. Cum a dat ochii de mine, poetul A.A.G. a rămas ca interzis. Nu se aştepta (după lansarea de la Biblioteca Bastilia de la Bucureşti, de acum două săptămâni) să dea de mine, acolo, tocmai la Piatra Neamţ. Încet-încet, sala s-a umplut cu cei nerăbdători, ca şi noi, să dea ochi cu Poezia. Adrian Alui Gheorghe şi-a invitat musafirii pe rândul de scaune, postat în semicerc, dinaintea iubitorilor de poezie şi a rostit câteva cuvinte, explicându-ne nouă, de ce ea cartea, ea poezia, ea literatura e un orizont de aşteptare pentru toţi. Menţionând, că doar poezia, ca şi literatura, nu prinde rădăcini decât între oameni, a anunţat că în seara aceasta, aici, la Piatra Neamţ, începe un nou proiect (mai exact, era reluat, începând din acea seară), intitulat „Antologia scriitorilor români contemporani”, cu un poet de o calitate aparte: unul dintre scriitorii care ştie să producă evenimente culturale de excepţie, iar numele său este Gellu Dorian. Criticul supercunoscut, Mircea A. Diaconu, primul invitat să ia cuvântul, îşi reaminteşte că se află din nou, aici, în sala Cupola a bibliotecii GT Kirileanu, unde a citit cărţi şi a şi făcut practică, după mulţi ani. „Există o mentalitate, care va trebui uitată: toţi scriitorii mari au trăit altădată! (aşa se spune), dar, privind în jur, scriitorii sunt şi acum prezenţi, şi nu unii dintre cei mai neînsemnaţi. Are încredere în generaţia tânără care mai şi citeşte (în sală sunt destui tineri), iar, ceea ce se întâmplă, azi, e o dovadă că trebuie continuată şi nuanţată o astfel de manifestare. Întocmeşte un portret al poetului onorat cu această deschidere, punctând pe substanţa creativă şi identitatea inconfundabilă a poetului. „ca să-l surprinzi îţi trebuie o anumită distanţă faţă de poet”. E greu (recunoaşte), pentru că se află în relaţii foarte apropiate şi îi „numeşte” câteva trăsături esenţiale, explicabile prin faptele lui Gellu Dorian: 1) Este unul dintre poeţii importanţi ai vieţii culturale contemporane; 2) E unul dintre deţinătorii a numeroase premii literare; 3) Deşi consacrat ca poet, scrie teatru, a luat şi aici câteva premii, ca dramaturg dar şi prozator; 4) Indiscutabil, înainte de orice, Gellu Dorian este poet. Având în vedere, înaintaşii săi de la primele încercări literare: Geo Dumitrescu, Ştefan A. Doinaş etc., poetul a dezvoltat, în scris, o mare preţuire faţă de literatura universală. A şi dat o carte, intitulată „Cititorul de poezie”, dovadă că în tinereţe, Gellu Dorian visa cărţi în loc de fete. Invitat de Adrian Alui Gheorghe, mentorul serii, poetul G.D. ne citeşte din cartea sa, prefaţând momentul de poezie urmat de cel de muzică (la pian Doru Sascău, apoi voce, rând pe rând: Roxana Văideanu, Lorena Maria Muntenaş, Corina Zotta, Cristi Laiu) din acea seară. Cassian Maria Spiridon, crede că în această seară, cu toţii, facem un exerciţiu de admiraţie pentru noul proiect care începe cu un poet de excepţie. Aminteşte de Festivalul Nicolae Labiş, de la Suceava, de surpriza din seara aceasta, căci, acolo, se aflau şi cei din seara aceasta. Precizeză că un autor care nu are conştiinţa artistică, este un fel de „cormoran” al vieţii, dar, în ceea ce-l priveşte pe G.D. nu e cazul. Acesta are profilul unui poet complet şi, astfel, exerciţiul nostru de admiraţie din seara aceasta, e unul de admirat. Iarăşi un moment poetic (aici este rugat actorul Vasile Murariu să numească două cifre de la 1... la ... 60) şi G.D ne citeşte poemele cu nr. 7 şi 13. Adrian Alui Ghorghe, intervine şi ne aminteşte că, fără un poet care ştie să îndulcească cuvântul, limba noastră devine un bolovan ce produce doar zgomot. Poetul Radu Florescu, spune că G.D. îşi desăvârşeşte viaţa lui, prin scris şi, că odată cu el trăim şi noi visul său de a salva, ceea ce a mai rămas, frumos, în om. Cum tot ceea ce contează... de acum încolo (în poezia lui G.D), totul depinde numai de el. Nicolae Sava (un alt poet al locurilor), ne reaminteşte că G.D. face parte din grupul de la Durău, şi doar sub aspect astral, la minunata vârstă, abia împlinită de poet (60 de ani) el se află aici, că aplecarea sa, în poezie, asupra mitului Ghilgameş, vine ca o continuare la rosturile poeziei lui Nichita Stănescu. Cum, poezia se cultivă mai greu decât pământul, G.D. le mulţumeşte celor care au luat, deja, cuvântul şi au făcut astfel de aprecieri la opera sa. Ne încântă, iarăşi cu un moment poetic, urmat de muzică. Poetul Emil Nicolae, înţelege (cum altminteri, o Doamne!) ce uşor era înainte, să scrii venind doar în contact cu cărţile scriitorilor. Dar, e greu să vorbeşti, acum, despre un autor, cu el, dinaintea ta. Face, însă, o remarcă, dacă nu hazlie, pesemne interesantă: În ’53, luna Martie, moare Stalin şi, de fericire, părinţii noştri au trecut la „procreere”, din dorinţa de a sărbători evenimentul, şi din acel „orgasm” s-a născut generaţia „optzecistă”, de după moartea lui Stalin. Crede că, se poate vedea în această nouă carte a lui G.D. şi acel „scenariu” intuit, poetul fiind şi dramaturg, iar ecuaţia poetică a acestei cărţi o consideră a sta în semnificaţia poemului cu nr. 39, intitulat „Setea”. Acestea fiind, deja, spuse, Adrian Alui Gheorghe aminteşte celor prezenţi, că fapt rar întâlnit la astfel de lansări de carte, în sală se află prezenţi şi poeţi de prin alte locuri: Tudor Cicu de la Buzău şi Grigore Grigore de la Târgovişte. Sala e încântată de această ştire şi A.A.G. trage, imediat, şi concluzia serii: poetul trimite mesaje învăluite în cuvinte, cu gândul că cineva, din spaţii îndepărate, le va recepta. Citeşte, chiar o mică parabolă, în acest sens. Însă, reţinem, mereu şi mereu, astfel de mesaje ale poeţilor, vor pleca spre o lume... cum se va vedea, uneori (dacă nu de cele mai multe ori – n.m.) indiferentă. Vi s-a părut o seară tristă? O seară fără semnificaţiile ei? Nu pot răspunde decât cu aceste versuri ale lui A:A.G: „ca un steag împăturit/Universul a rămas la uşă schelălăind”. Şi am plecat spre Buzău. În urma noastră, oraşul rămăsese îngropat la rădăcina caselor.     

                                                                              sfârşit