vineri, 27 iunie 2014

543. Alergând după o himeră - (a XIV-a carte în cronologia scrierii mele)


Notă: Azi, 27.06.2014, proaspăt ieșită de sub tipar am ținut în mâini cea de a XIV-a carte dată la tipar, întrucât cea de a XIII-a (AZAPLAR) se mai află, încă sub tipar. Cartea e structurată pe trei paliere, fiecare însă, cu tematică diferită. O carte de eseistică, în special, dar, gândită ca un basm în trei părți, în 161 de pagini. Editura RAFET, 2014.

Adnotări pe coperta a IV-a:
„Frumuseţea acestor note despre o călătorie prin Grecia, în căutarea unei himere (pornind de la o altă “himeră” – a noastră), va trebui să stea în orice ghid de turism. Frumuseţea acelor locuri descrise, cu dune de nisip, maluri calcaroase ori numai argilă, cu stânci ieşite din mare ca nişte rechini gata să sfâşie ţărmul, şi acele mlaştini printre arbori şi pâlcuri de pini şi papură, ca într-un decor alandala încropit de natura însăşi, dar mai ales, cu imaginaţia celui care îşi va croi “calul troian”, împrejmuind o cetate imaginară, pentru a-l cuceri pe cititor, va stârni şi interesul tău? Eu care am scris un roman intitulat „Iarba de mare”, dedicat mării şi magiei în care te pierzi prin astfel de locuri, înţeleg totul. A-i spune cuiva că ai stat de vorbă cu marea, cu muntele şi pustiul, e ca şi cum a-i stîrni, cititorului, prin ecoul tău, o pietricică muntelui şi, numaidecât îi va urma avalanşa, care, neavizaţilor, le va aduce multe coşmaruri, în vise, de acum înainte. Dar, poate ne înşelăm, iar minţile noastre lucrează fără încetare ţesând un val tulbure (ca spuma mării năclăită de meduze) şi, le  ascunde tot ceea ce ei nu vor vedea vreodată, iar pe noi, ne protejează, ca pe nişte fii ai unor zei recunoscuţi”.
                                                                                    Tudor Cicu
             
Cartea a I-a
Alergând după o himeră

Motto:
Desigur, himera literară din vremea lui Byron diferă mult de cea în care (aşa cum am văzut) tocmai s-au desfăşurat cei doi poeţi (Ion Lazu şi Ion Murgeanu) porniţi în căutarea himerei literare de pe la noi. Dar nu putem spune că, în cazul unora, aceasta a însemnat un continent şi în cazul altora, o insulă”.
                                                                                   Tudor Cicu

 Cartea a II-a
Ion Gheorghe – un poet controversat

            Motto:
            „Eu nu-i judec în niciun fel. Comentez
              Înfăptuirile.”
                                    (Ion Gheorghe)


Cartea a III-a
Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.
       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)

Motto:
“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea; sunt un om urât şi temut, fără niciun folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România. Naturi ca a noastră sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”
                                           (Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:1882)




luni, 23 iunie 2014

541. Poeții și cărțile lor. AZI: Gina Zaharia cu „Lacrima cu multe c(k)arate”


Gina Zaharia: în „Lacrima cu multe c(k)arate

   „Lacrima cu multe c(k)arate”, apărută la editura Ispirescu, Satu Mare, 2014, a autoarei buzoience Gina Zaharia este cartea de poezie în care transferul de personalitate a făcut posibilă asemănarea unui zbucium pe un tărâm al poeziei încărcate de un lirism aparte. Și asta pentru că, arzându-și destinul pe tărâmul liric, Gina Zaharia își cuibărește visele spre a trimite semnale spre „zariștea poeziei”, strigându-și uimirea și bucuria rostirii. Născută sub steaua poeziei moderne de un lirism cuceritor prin veșmântul epic cu care își rostuiește poemele, Gina Zaharia e înzestrată cu o excelentă ureche muzicală, cu darul de a da un rost epic tabloului descris, cu ampla rostire a unei imaginații șocante, dar cu efecte scontate. Dacă textele de început, din volumul acesta, ne ajută să ne familiarizăm cu povestea presupusă a unei călătorii pe oceane-mări (și) tărâmuri de vis, ironia abia schițată din următoarele poeme vizează fie o lume virtuală cu toate ispitele ei, fie o lume prin care bântuie umbre ale unor ținuturi orfeice, alunecând cu certitudine dinspre concretul lumii imediate spre povestea în care îngrămădește visele ei flămânde, într-o poezie a sufletului: „am de gând să-mi fac un pod/pe unde să-mi plimb umbra din când în când”. Poeta se risipește, uneori, dar, în cele mai bune poeme ale sale o face cu un farmec aparte al epicității, fiindcă la fereastra ei, constatăm cu uimire, „cineva descarcă hambare”  - de vise transformate în poezie de amploare: „veneam de departe treceam prin lanul în care privighetorile cântaseră fără odihnă”. Până și-n diminețile, care îi sunt „întemnițate fără rost”... „împletesc cârduri de vise sub ploile care repetă descântece”... (și ce frumos rostește, urmarea altui gând)... „să-mi pot înhăma lupii/altfel mă pierd în nămeți”. Cum bine observăm, prioritară este predispoziția ludică și reconstituirea pseudo-epică a trăirilor sale. Dacă prelungirea unor versuri e resimțită de cititor, ca pe o agresiune la propria imaginație, actul de creație e văzut ca o înfruntare continuă cu destinul unui eu creator în căutare de noi și noi teritorii poetice, precum acele tărâmuri mult căutate de poeți și prin care se pare, încă n-a trecut poezia predecesorilor întru modernitate și, cu care, acum, „împărțea cetatea cu paznicii risipiți în noi”. În poemele Ginei Zaharia se adună și îngerii pe trepte pentru a asculta ca din glasul unei alte Șeherezade, continuarea poveștilor până la o mie și una... „Într-o altă viață am fost pescăruș pe umărul tău”, spune, undeva, semn că va trebui să-i ascultăm glasul în liniștea care se cuvine ascultării unui poem ce ne-ar fi aparținut cândva, într-o altă lume și în alt anotimp. Până și vreascurile trosnind „a dragoste” în șemineu, par a-ți spune povestea lor. Și, ca în orice poveste, în poezia autoarei buzoience, „munții își întind aripile”. Abia „după ce vom fi câștigat secretul cu muntele”, ne vom lămuri asupra tentației avute de a se pierde/risipi în filmul amintirilor din ”aceste cârduri de vise”. Astfel de secvențe (ori) felii de viață nu au cum să nu atragă atenția cititorului aflat, la lectura poemelor, într-o bună dispoziție lirică. Pentru că, împreună cu poeta ne vom trezi „curcubeu” ori „un copac la marginea zării” prin care rătăceau „ploi” și se odihnesc zmei. Să-i redăm, în întregime, poemul „plugurile nu ară duminica”, în care ne invocă participarea afectivă:
                          „nu alerga prin câmpuri de fier
                           plugurile nu ară duminica
                           când pornesc în risipă
                           știu că-n urma lor sosesc privighetori
                           să îngroape ultimul cântec

                           prin secerișul uimirilor am trecut și eu
                           eram cu un pas la dreapta
                           te-aș fi strigat
                           dacă nu recunoșteam timpul nostru
                           într-un cuib de vulturi

                          odihnește-te în scorbura negării e loc și pentru tine
                          voi naviga pe un fluviu de ceață
                          din când în când voi deschide un poem
                          să culeg întunericul”
Mai apoi, în poezia cu rimă versul curge dezinvolt, deși, ici-colo, se simte și forțarea rimei. Dar poezia păstrează, în continuare, același mister al căutărilor ei fără odihnă:
                         „Aș vrea să schimb decorul, să las un ban pe iarbă,
                          Cu siguranță hoții vor trece înapoi,
                          Tu vinde-le-nserarea și-ntoarce-te în grabă,
                           A înflorit misterul, și-a înflorit în doi...!”
                                            (A înflorit misterul)

Când metrica versului, în versificație mai puțin amplă, e mai sigură (prin curgerea sigură a versului scurt), cititorului i se întipăresc mai ușor imaginile create și mesajul poeziei e cel ghicit și așteptat (vezi: „Siberiana”; „Pe drumul spre mine”; „Pe-un fapt divers, doi maci îmbrățișați”; „Ocean de oglinzi”... etc. Discreția rostirii în dialogul iubirii, adaugă încă o poetă, împăcat-confesivă, uneori (ori) grav-meditativă, alteori, în spațiul poeziei feminine.
                      Notă: cartea e pusă pentru lectură pe site-ul „ÎNSEMNE CULTURALE”, 
                                unde am găsit-o și eu. 

                                                                                Tudor Cicu

luni, 16 iunie 2014

540. O seară a poeților de pretutindeni, la Piatra Neamț

 1. Cantautorul Florin Săsărman
 2. Moderatorul de la sala Cupola a Bibliotecii GT Kirileanu din Piatra Neamț: AAG.
 3. Dan Mircea Cipariu citind din „Singurătatea vine pe facebook”
4. Imagini din partea stângă a sălii, unde, aproape de perete, lângă tabloul din colț, retras discret, îl zărim pe Eugen Simion.
 5. Claudiu Komartin - un show poetic.

6. Buzăul e reprezentat, prin mine, cu un cântec amintind de vasta întindere a câmpiei dobrogene.
                                               
 7. Rita Chirian - vocea din Sibiu.
8. De la Satu Mare, George Vulturescu, înfingând în moarte un cuțit transilvan.




   Poezia ca și cântecul
                 Motto:
                    „când asculți muzică, ecoul din tine e poezie”
                                (A.A.Gheorghe – dintr-un interviu)

   Sub însemnele de pe acel afiș (găsit de noi) la Biblioteca G.T.Kirileanu din Piatra Neamț, vineri 13 iunie, a avut loc o serată de poezie în sala Cupola. Poeții s-au strâns de pretutindeni, iar ca moderator l-au avut pe poetul gazdă: Adrian Alui Gheorghe. Invitați, îndrăgostiți de poezie și cântec, locuitori ai orașului Piatra Neamț. În drumul nostru către Piatra Neamț, ne-a ajuns ploaia, din urmă. Fugisem din calea ei, încă de pe la Mărășești spre Adjud. Infernul ne-a prins înainte de Lespezi, la cca. 30 km de Piatra Neamț. Prima călătorie a lui Dante A., pare-se a fi fost: Infernul: „Înduri captivitatea, însă vei dărui acelui poem un cuvânt. Nu te-am privit niciodată, oceanule în faţă!” (Mersul lumii e însă prea complex pentru naivitatea unui om). Ar părea o interogaţie whitmaniană. Abia acum (credem) cititorul, va înţelege de ce a zis Baudelaire că iubirea  râde şi de Infern şi de Paradis. Poetul (mai sus amintit) care-şi văzuse îngrădită posibilitatea de a comunica societăţii adevăruri nerostite, descoperă în acest periplu prin infern (sub mantia orfeică a cântăreţului fără de frică şi prihană) : eliberarea prin limbaj. Nimeni nu-l împiedică aici, să jongleze cu cuvintele, fiind tot mai pregnantă rostirea sa, cum că nu adevărul contează, ci abilitatea de a percepe un tip special de credibilitate a rostirii în marginile imaginarului. La ora 19,00 Adrian Alui Gheorghe anunță publicul prezent că serata de poazie va începe cu poeții: Dan Mircea Cipariu (București); Radu Vancu (Sibiu); Claudiu Komartin (București); Bogdan Federeac (Iași); Vlad A. Gheorghiu (Iași); Dan Coman (Bistrița Năsăud); Ioan Radu Văcărescu (Sibiu); Adrian G. Romilă prezentând doi membri tineri ai „cenaclului de joi”( care ne citesc din poezia lor – unul visceral și puternic celălalt sentimental și feminin); Tudor Cicu (Buzău); Paul Gorban (Iași); Rita Chirian (Sibiu); și George Vulturescu (Satu Mare).  Poeții își încep destul de timizi propriile lecturi, având în vedere că pe ultimul rând se află, atent la tot ce se petrece în sală, însuși criticul Eugen Simion. Tinerii cad în păcatul poemelor prozaice, unde existențialismul are o notă specifică în enunțul lor.
1. Dan Mircea Cipariu ne citește din „Singurătatea vine pe facebook”, câteva poeme. Începe cu scrisoarea a XIII-a, din care aflăm că „moartea nu face parte din planul meu divin” iar particula lui Dumnezeu nu poate fi capturată. „Sunt un proprietar de singurătate”, reținem această sintagmă. Aşadar, nu-i ucideţi visele „o măsură a lucrurilor (şi ele n.n.)”, ce vor veni cu fiecare scrisoare trimisă. Mai aflăm câte ceva (inedit pentru public) că „omul străzii” îi cere bani pentru a-și cumpăra o carte.
2. Radu Vancu ne prezintă o poezie prozaică din care evidențiem un spectacol citadin, care se petrece și nu se petrece în memoria autorului. Nu prea se înțelege, cum fac îngerașii tobogane din sicriele morților, dar credem că, tabloul, face parte din poezia imaginar/suprarealistă.
3. Claudiu Komartin ne citește din poezia care se pare că i-a țâșnit ca un glonț pe la ureche. Existențialist și ironic (deopotrivă), ironic pînă la amărăciune, poetul privește viața și viața îl privește pe el. Ambele aruncări de ochi se petrec după un gard enigmatic al cuvintelor. Omul, praf, măturat și aruncat prin parcuri pare a se sparge de râs la acest tablou al vieții. Dar, să fim atenți la destinul poeților, încheie poetul!
4. Bogdan Federeac ne citește din inedite... Și el are tot o înclinație spre poemele prozaice cu elemente fixate în memorie.
5. Vlada A. Gheorghiu face parte din generația celor care cred, în poezie, că cetatea, cam cât cuprinde o societate, riscă să devină cercul de harababură a lumii. Tot atât cât o zadarnică şi grea povară a unui nou anotimp în infern sub care tinerii chiar cad prăpăstios în păcatul poemului prozaic ce nu are nimic sentimental cu formele clasice, dar are înclinație (el, poetul) spre fluviul poem-proză al timpului acesta.
6. Dan Coman, ne citește din „Alesul” – un poem emblematic care începe în stilul arogant și teribilist al generației sale. Dar nu prea înțelegem cum de poate să facă parte din cei aleși care „stau aici și nu fac nimic„!
7. Ioan Radu Văcărescu, își aminteșlte că a mai fost, aici, acum 30 de ani și că se poate numi că, azi, sărbătorește reapariția sa în mijlocul publicului nemțean. Tot ce ne citește stă sub semnul unei speranțe a vremurilor, când se pare că au apărut energii noi în poezia română.
8. Tudor Cicu, face mai întâi o comparație între cele două portrete ( una din sala bibliotecii GT Kirileanu, cealaltă din aula Bibliotecii V.Voiculescu din Buzău), punctând pe faptul că marile săli de lectură își veșnicesc mentorii. Citește trei poeme, dintre care ultimul, dă prilej unui ropot de aplauze.
9. Paul Gorban spune că ascultă de ceva vreme poezie și crede că lumea se îndreaptă spre ceva frumos. Reținem (din antologiile în care a fost prins de C. Komartin și Radu Vancu) că „soarele miroase puternic a pământ” – de altfel, o metaforă reușită. Are o poezie melodioasă (o baladă e chiar despre iubire și imaginație).
10. Rita Chirian, e cea mai tânără președintă de filială, aleasă la USR (de la Sibiu) și, cum citește, intrăm în sevrajul poeziei ei. Versurile au, pe ansamblu, o metafizică a unei poezii aflate pe tărâm suprarealist. Cuvintele ei sunt alese cu grijă, ca să poată fi transformate de ascultător, în imagini reale. Poezia (ori glasul ei) ar fi avut nevoie de un microfon.
11. George Vulturescu ne citește două poeme fluviu, cu imagini șocante despre moarte-viață-trăire-ori imaginație împinsă spre absurd. Reținem comicul situației și ironia celui confruntat cu moartea cea de toate zilele. De la el reținem: „Bă! Băutura, ascultați aici/Duce la filosofie și poezie”.
       Un astfel de eveniment, îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? Acel gol imaginar care-l desparte de îndemnul orfeic de a-i urma pe eroii periplului imnic, până la capătul acestui alfabet încifrat, al tinerei generații? De ce nu ne-am pune și astfel de întrebări? Parcă Montaigne, zicea că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de aur. A-i dori să-ţi aparţină amândouă, dar nu ţi se cuvine decât una. Poetul întreabă, se apără, se răzvrăteşte, se supune în tot atâtea stări „cioplindu-şi visele interstelare” şi împărţindu-şi „frăţeşte crucea, cuiele, oţetul, unul mie, unul ţie…” cu chiar Fiul Omului. E răscrucea de unde e posibilă intrarea în destin a cărţilor scrise. Cantautorul Florin Săsărman, a presărat cu vocea sa melodioasă, cântece diverse, folk, în special pe versuri din Esenin, Voiculescu, Shakespeare, Adrian Păunescu etc... Un recital de zile mari, care a încântat publicul și i-a cam pus pe gânduri pe unii. Facem, la sfârșit, fotografii în grup. Unii se despart, cu gândul că mâine vor pleca spre ținuturi botoșănene, spre un Festival Mihai Eminescu. Alții, cu gândul că, până acasă mai au drum de străbătut. Toți cu gândul la o seară următoare de poezie.

                                                     (cronicar de ocazie: Tudor Cicu)            
          
                                               



miercuri, 11 iunie 2014

538. Scrisori din provincie (VI)

 1. E greu să bați țăruși la gard.
 2. Se trasează în continuare gardul din plasă de sârmă.
3. Tăpșanul din spatele grădinii (latura vestică).



A şasea carte poştală de la Negoşina

   Odată ce gardul dinspre partea vestică la grădina mare e terminat, ne întoarcem către casă tăind lanul de fân pe de-a dreptul, direct prin mijlocul grădinii. Faci gard și gata, se chiamă că ești gospodar. Acasă ne aşteaptă soţia cu grătarul încins. S-au făcut micii şi peştele pentru saramură, şi-s aproape rumenite pulpele de pui. Pe stradă trece din când în când, în sus şi-n jos, maşina lui nenea Zaharia, vecinul de la marginea pădurii de pini. O recunosc după număr şi culoarea alb-albastră. Dar, e şi singura maşină din sat. Soţia îmi spune că anul acesta, lui i s-a încredinţat sarcina de a se ocupa de praznicul de Rusalii ce va fi peste două zile. I s-a spus şi ei, toate astea, de către o vecină cu care s-a întreţinut ceva mai devreme, la poartă, pe când noi dădeam zor cu gardul. Aflu că de Rusalii în fiecare an la biserica din jos de casa socrilor mei se ţine slujbă mare, cu câte doi-trei popi şi lume… lume, de încă două trei ori cât are, acum, satul. Lumea vine de peste tot: satele învecinate, ori de prin alte zone ale ţării pe unde s-au risipit, cândva, fii satului. Iar după slujbă, enoriaşii și invitaţii sunt poftiţi la mesele întinse în curtea bisericii unde are loc praznicul cel mare, de Rusalii. Se servesc bucate alese, de la ciorbă până la sarmale şi friptura cu pilaf de orez. Că de, boierul se cunoaște, fie bogat, fie sărac. Azi mă duc, mâine mă-ntorc, mâine seară sunt la loc. Nu lipseşte de pe mese, ţuica şi vinul. Cu această ocazie oamenii îşi dau drumul la vorbe şi fiecare îşi evocă morţii. Se spun întâmplări din viaţa lor, se deapănă amintiri, dar oamenii mai spun şi de-ale lor, de suflet, amintind şi de bucurii şi necazuri. Câte n-are omul pe suflet? Şi dacă nu acum, când se întâlnesc cu al nouălea neam, apoi când? Numai să stai să asculţi şi poţi afla de tot neamul lor odihnit şi neodihnit. Deh! Când e să te ia dracul, te ia și din biserică, ca pe Macehala. Sunt şi cerşetori adunaţi pe la porţile bisericii. Şi lor li se împart de-ale gurii, primesc pachete de prin coşurile cu care femeile au venit la biserică, ca toată lumea să plece spre casele lor împăcate şi mulţumite. Mie îmi pare că unii n-au pic de obraz, căci dacă n-ai fost la înmormântare, la unii și la alții, apoi, e frumos să vii tot într-o fugă la praznic? Dar, parcă, mai bine o zi șoim decât o săptămână vrabie. Spre seară îmi reped cu maşina tovarăşii de muncă, spre casele lor, apoi mă întorc la Negoşina unde voi mai sta încă alte două trei zile, până după Rusalii. Sunt şi treburi de făcut pe la stupi, nu numai gardul îmi era în plan. Şi, la un stup câtă treabă nu e! Să-i verific puietul şi ramele cu hrană, să le urmăresc culesul la fâneaţă, că despre mierea de la salcâm nici nu poate fi vorba. Ploile, din timpul florilor de salcâm, au făcut zadarnică orice speranță a mea de a recolta ceva. Seara stau cu soția la măsuța așezată lângă nucul de la poartă și vorbim sub stelele și luna de pe cer și admirăm, formele aproape întregite și rotunde ale Lunii. Noaptea visez ceva neplăcut și mă trezesc brusc. Îmi pare că cineva umblă pe afară, prin magazii, că tot aud ușile, trântite. Îmi vin în minte versurile lui Maiakovski din „Norul cu pantaloni”: „Sunt singur, cu ochii de lacrimi,/holbați – cât butoaiele-or fi./Mă sprijin pe coate, mă ridic, în sfârșit:/Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări!/Dar din inima-n flăcări/nu-i chip de sărit!”. Nu arde, ferească sfântul, dar nici nu-i nimic pe afară, degeaba bâjbâi prin spatele magaziilor. Doar Luna, strălucind pe cer și vântul iscat ca din senin, de trântește cu putere ușa de la podul magaziei. „Bine că nu plouă”, îmi zic. Dar, mă uit pe cer după nori, s-ar putea ca după vântul ăsta, care îndoaie salcâmii din dreptul gardurilor, să vină și ploaia. Nu da cu bâta în baltă că te stropește, sună o zicală de-a noastră. Mai bine mă gândesc la ploaia, din poemul lui Maikovski: „Ploaia cu șuier să intre încearcă,/crispată de groază/la geam -/și urlă himerele parcă/pe Notre Dame”. Cu gândul la o frază scrisă de E. Cioran, care suna astfel: „Cum oamenilor le lipsește poezia, în ce să ancorezi, dacă nu în moarte?”, intru din nou în casă. De ce o fi spus Cioran una ca asta, mă tot întreb nedumerit, în așternut. Stai, bade, că nu se mai prăpădește lumea, din astea! Apoi, somnul mă poartă din nou în lumea viselor și, nu mă mai întreb nimic. Peste zi îmi arunc ochii prin grădină, dar nu mai zăresc capra cea zăpăucă și mieii ăia care se țin, gaia, după ea. Răsuflu ușurat. Adică, am făcut o treabă bună. Și gândul îmi este tot la poemul lui Maiakovski: „Simt/că nimic/nu înseamnă – acest „eu”/cineva dinlăuntru/mi s-a smuls, a fost greu”. Dar, stați așa! Te pui cu acea capră zăpăucă? Două zile a tot dat, bănuiesc, roată gardului de plasă, cam tot prin locurile pe unde știa cărările spre grădina mare și ajunse, pesemne, și la capătul pădurii, iar de aici, pe o cărăruie umbrită prin pădure, tocmai la marginea gardului meu, răsări nenorocita. Și, ce să vezi!? Era loc de intrat și pe aici în grădina unde știa ea iarba grasă și mănoasă, ca în pântecele măsii de-acasă, că mă pomenesc, chiar în ziua de Rusalii, cu ele, în grădina mare taman spre celălalt capăt, cel dinspre drum de casa socrilor mei. Trăgea, satana, spre casa din sus de noi! Acum, chiar holbez ochii cât butoaiele, cum spunea Maiakovski.
- Ce, blestemato, nu ți-e de ajuns? Un strigăt neverosimil îmi sfâșie buzele, ca ai poetului, în poemul său. Fierb, și pe ascuns, îmi sare un nerv. „Asta e satana în carne și oase”, zic. Dar, numai zic, vedeți domniile voastre că mă abțin să înjur de toți dumnezeii... de capră, de gard, de muncă, de istovirea istovirii. Iau o bâtă și fuga în grădină după ele. Dau fuga odată cu ele, roată gardurilor din plasă, până la porțiunea învecinată cu pădurea, pe latura nordică, pe unde, realizez că s-au și strecurat. De! Cine nu cârpește spărtura mică are necaz, după aceea, să dreagă borta mare. Le fugăresc prin pădure până pe tăpșanul unde erau învățate să pască înainte de a ridica și gardul pe latura vestică a grădinii. „Na, zic, s-a dus baba cu colacii, să vă mănânce, de-acum, vârcolacii!”. De le-ar mânca. Mă tupilez după un lăstăriș mai acătării, să văd dacă mai încearcă să revină înapoi, spre pădure. De acolo, de după tufișuri, zăresc capra cea zăpăucă cum ridică botul și adulmecă „liniștea” lăsată înspre pădurea în care m-am ascuns. Îi zăresc botul mirat ca la acea capră proverbială în litreratură, privind un afiș electoral. După o vreme încearcă să coboare din nou, tăpșanul, tot cu gândul să se apropie de colțul pădurii cam tot pe unde a mai intrat deunăzi, în grădina noastră. Dumnezeu mi-e martor, oameni buni! Văzuta-ți ceva mai îngrozitor decât fața mea când e calmă? Ei, bine! Sar ca ras din tufiș și o fac pe lupul, ori alte alea, ducă-să-pe-pustii!  Soția, care între timp coborâse și ea în grădină îmi aude glasul și îmi strigă să le las în pace, că, doar n-am dat în mintea unei capre nebune. Îi arăt cam pe unde au găsit noua cale spre grădina noastră.
- Măi, femeie, asta s-a pișat pe toată munca noastră! Păi, e corect? Dacă pun eu, o momâie din țoale de alea vechi, împănate cu fân, aici,  ce crezi, le-or învăța minte?
- Ei, aș! spune soția. Doar nu-s păsări să se sperie de momâia ta. O să ridice coada și va face ceva mărunțele lângă momâia aia. Altă soluție nu e, decât să întregim, în continuare gardul și în partea aceasta de pădure.
- Măi, să fie! rostesc cu năduf. Aici era bun unul ca Dănilă Prepeleac, ori Croitorașul acela viteaz, că îi veneau ei, de hac caprei. Și eu care credeam că nu s-or mai aventura prin pădure, de teama lupului, ori a altor lighioane. Îi spun soției: Ăsteia nu-i este frică nici dacă mi-aș pune în gând, că dacă o mai prind prin grădină, pastramă se cheamă, cu tot neamul ei...
 O, de-aș da drumul slobod glasurilor mele, ehei, pe ce meleag mi-ar mai întâlni oamenii gândul?


                                                            (va urma)           

luni, 9 iunie 2014

537. Scrisori din provincie (V)




A cincea carte poștală din stupina de la Negoșina

   Să fi avut dreptate Cehov când spunea, în „Doamna cu cățelul”, că „treburile neînsemnate și vorbăria goală îți acaparează timpul, energia și, în cele din urmă, îți lasă o viață măruntă, meschină, fără sens, și nu ai nici măcar putința să fugi, să evadezi, de parcă ai fi închis într-o casă de nebuni, sau într-un arest”. Dacă, totuși are dreptate, înseamnă că de aceea tot fug eu la țară, printre stupii mei. Să fie asta o motivație la stresul acumulat în acest oraș, tot mai mult sufocat de orgolii de tot felul? Uite, aici la țară, la Negoșina, printre ai mei (soția, fratele Niculae și finul Sorin), simt că toate aceste orgolii nu au nici o noimă. Eu, împreună cu frate-meu și finul Sorin ne ocupăm de întregirea gardului cu plasă pe latura vestică de la grădina mare, ce cuprinde cam un pogon și ceva. O grădină cu pruni bătrâni și multă, multă fâneață. În special pentru florile oferite albinelor, mai apoi, de folos lui nenea Sile, care o cosește, ca fâneață, pentru vacile sale. Vecina de peste drum de noi, ceva mai sus ca locație, are o capră și încă patru miei ce-mi tot cutreieră grădina, de la o vreme. „Ce să-i faci, vecine, sunt animale și ele! a dat din umeri blonda „de la Cotroceni”, cum îi zice soția, în glumă. Unde găsesc o portiță deschisă, pe acolo intră. Vecine! Sunt animale și ele, întărește vecina, cele spuse”. Mi-am zis că dacă închid și partea dinspre vest a grădinei (zona împădurită), s-ar putea să rezolv cu animalele astea care tot îmi calcă grădina în picioare. Mai bag patru milioane de lei, dar sper să rezolv problema, definitiv. Mă simt la fel de revoltat ca acel Gurov din povestirea lui Cehov, ce n-a dormit toată noaptea, „iar în ziua următoare l-a durut capul și noaptea iarăși a dormit prost”. Pornim înarmați cu trei suluri de plasă, cca 60 m, să acoperim intrările caprei zăpăuce și a mieilor duși de nas de acea capră „râioasă”. Defrișăm cât ne stă în putere lăstărișul fostului gard, improvizat de socrii mei, cândva, printr-o pădurice de pomi crescuți din întâmplare, ori plantați anume. Drujba ne-a lăsat (se pare că bujia era distrusă, că nu mai dădea scântei proeminente nici măcar atunci când o apropiam de carcasa metalică), așa că, trebuie să facem față cu ferăstraiele și toporișcele. În câteva ore gardul e gata. Soția, care între timp se ocupase cu grădina de zarzavat de la casa părintească, vizavi de grădina mare, vine cu aparatul de fotografiat și ne face câteva poze. Acum, toată partea vestică până la partea nordică a grădinii, dinspre pădurea cu pini, se află închisă cu plasă de sârmă. S-au închis cărările cunoscute pentru capra cea zăpăucă și cei patru miei habotnici ce intrau pe moșia mea, la păscut. Cele două peturi de bere, din plastic (2,5 l), zac aruncate printre buruieni. E cald. Doar temperatura, atinge, nu-i așa, 30 de grade. Iar muncitorii au nevoie de ceva rece. Alerg spre beciul de la casa socrilor, peste drum, unde, în ascuns, țin încă o sticlă la rece. Cum vin cu petul în care se află berea la rece, îl aud pe frate-meu: „Îl știi pe nea Izmet, ăla din satul Tătaru? Ăla de avea o fată pe nume Ghiulgian, de încurcase-și tu geamantanele cu ea când ați venit cu rata în sat, de la oraș. Avea o vorbă nea Izmet: „Tot românul ești un hoț!” Și noi îi ziceam: „Bre, nea Izmet, mă faci hoț?” „Nu bre! Nu la tumneata! Eu zic, tot românul ești un hoț!” ... Așa că, frate-meu, ne-ai ascuns berea asta, hoț ce ai fost să ascunzi de noi încă un pet de bere, dar ne prinde bine acum!” Ce mai poți spune? Bem, pe rând și ne bucurăm că am terminat gardul.
- Nașule! îl aud pe finul Sorin. Caprele și mieii, dacă vor să intre în grădină, o iau ocol prin pădure și tot intră...
- Pușchea pe limbă! Nu cred să se aventureze prin pădure... mai sunt lupi ori alte lighioane de care ar trebui să țină seama când un animal intră în pădure – îmi dau eu cu părerea. Vor vedea că pe unde au intrat lejer, acum e un gard și... basta!
N-aveam cum prevedea totul, ca acel Gurov care se întorsese la S. după doamna „inimii lui”. S-o vadă pe Anna Sergheevna... Dar ajuns în strada Staro-Gonciarnaia și află casa, găsi că peste drum de casa acesteia se întindea un gard cenușiu și lung, cu un rând de cuie în vârf. Ca și gardul întins de noi, caprei și mieilor cu care ne teroriza de o vreme vecina de peste drum. Cum avea s-o întâlnească Gurov pe Anna Sergheevna, rămâne să-i citiți maestrului Cehov, povestirea ca să-i înțelegeți lui Gurov fraza aceasta: „Cum? Cum – întrebase el, luându-și curajul în mâini. Cum?”. Cât despre capra cea zăpăucă și mieii târâți după ea, rămâne să aflați, de la mine, continuarea.         


                                                               (va urma)

miercuri, 4 iunie 2014

535. Cărțile de poezie și destinul lor


„Ploi în oglinzi” – de Florina Isache

  Într-un anotimp, în care undele „fondului de trăiri afective şi ideatice intră cu dificultate şi mult modificate în raport cu natura lor reală”, cum l-a definit, cândva, L. Ulici vorbind despre poezia tânără, Florina Isache (poeta roșioreană a Teleormanului) e de departe o poetă feministă „de o sensibilitate lirică uneori incandescentă” (Liviu Comșia - referințe critice) - mai curând, face parte din categoria poeților care scrie o poezie anticonvențională și neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian. Împins până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convețuire între concret și abstract, poemele sale adăpostesc în spatele unei rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii: „Eu îmi umplu ochii cu tine./ Luminez drumul în larg al pescarilor,/ stând la țărm” (Printre primele minuni ale tale) - sau un alt poem - „Tot ce erai tu mă ținea în viață./ Drumul tot mai greu. Inima o lua înaintea trupului, mâinile o luau înaintea inimii, se vedeau/ prin ele teritorii abandonate” (Întâlnirea). În recentul volum „Ploi în oglinzi”, de Florina Isache, ed. Tipoalex Alexandria, 2014, prioritară este predispoziția ludică și un simț perceptibil al unui tablou suprarealist cu o notă dominantă a unui ambient poetic într-un cadru existențialist și desfașurat pe coordonate ireale: vezi „Croazieră”; „Incendiu”; „Ritual”; „Torid”; „Reconstituiri” etc. Florina Isache e poeta la care elementele tabu: apa-focul-ferestrele-ploile, îi dau o imagine distorsionată a realității („Nu trebuie să privesc prin fereastră, mi-am spus”), doar sufletul își mai înalță agonia spre acele întinderi învinse de elemente obsesive precum: moartea,sângele și leacurile prin care se desfășoară această etapă a spaimei sale ideatice. Multe poeme sfârșesc prin tot felul de constatări aforistice (vezi poemul „Sâmbătă”, p.57- ori- „Nud”, p.59). În alte poeme se simte influența ori exercițiul hai-cu(ului). Uneori, forțând imaginația, fraza devine supărătoare și stă sub riscul mimetismului cu înclinație antimetafizică: „strigătul se zbătea de coaste/ ca o liniște”, p.70 (ori) „îți simțeam mirosul de cer spart”, p.71. Când, în timbrul Emil Botta, își aplică eului poetic o mască a maturității decepționate, deși ea pătrunde în teritoriul suprarealist, la nivelul imaginarului, cu o notă de un optimism-glacial, poetei îi reușesc construcții oximoronice de efect, fulgerări ideatice surprinzătoare, o imagistică plină de vitalitate, o continuă mișcare a semnelor și contururilor abia ghicite (vezi: „Întâlnirea”; „Ca într-o oglindă”; „Jertfa a fost consumată”; „Descoperire”; „Resemnare”; „Autodidact”; „Speranță” etc.). Trimiterile la prezent și la personaje contemporane sunt mai mult decât explicite și cu discrete trimiteri la universul poetic din poezia lui O. Genaru. Reproducem poemul „Ereditar”, (p.33):

„Mama și-a tăiat părul și l-a depus la o bancă.
Cu depozit la vedere.
Mama este o femeie din flori.
Împletește ciorapi pentru cei plecați,
Spală morții, îi așează în sicrie.
Îi așteaptă să se întoarcă.
Acestea sunt fericirile.
De la o vreme, tata o ține închisă într-o cutie de
plastic, ca pe o haină de sus.
Mama trăiește poezia ca pe o viață.
Își dorea să mă fac medic. Să o vindec de sine.

Eu am ales să fiu ea.”

   Dacă textele ei de început, din volumele anterioare, nu ne ajută să ne familiarizăm cu temele de bază ale poetei (întrucât nu le-am citit), cu toate riscurile asumate de acest Orfeu modern al poeziei feministe, în poemul „Nimic nu e cunoscut” (p.36) - postat ca „ars poetica” și pe coperta a patra a cărții - cititorul va aluneca, cu certitudine, dinspre concretul lumii imediate spre poveste, ca element al rezistenței în această lume prin care bate „un vânt rece dinspre al cincilea anotimp”.


                                                                               Tudor Cicu

duminică, 1 iunie 2014

534. A patra carte poștală din stupina de la Negoșina (4)



A patra carte poștală din stupina de la Negoșina

   Am senzația, de când mă aflu printre stupii mei de la Negoșina, în acest mic concediu, că sunt tratat de toți cei din jur, precum era, la Iasnaia Poliana, în pragul celor 82 de ani, marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi. Ohooo... veți spune!? N-ai găsit o altă comparație? Ei bine, nu! Vă îndemn să citiți proza intitulată „Întoarcerea țărânei în pământ”, a lui Ion Druță și, apoi, îmi veți da dreptate. Păi, mai țineți minte, domniile voastre, cum era tratat contele Tolstoi, acolo, la conac? Sofia Andreevna se strecura tiptil, în biblioteca contelui, să-i cerceteze foile proaspăt scrise, ca nu cumva, în rătăcirile lui, Tolstoi să împartă averea săracilor, cum se tot zvonea pe la colțuri. Doctorul de familie, Makovițki, era mai tot timpul îngrijorat de ceea ce putea născoci contele, prin însemnările sale. Cele două fete ale lui Tolstoi, Aleksandra Lvovna și Tatiana Lvovna, sunt de asemeni îngrijorate pentru purtarea tatălui imprevizibil. Mai ales, de când Sofia Andreevna angajase la curte pe tătarul Ahmet. Om fără tată și fără mamă, când e vorba de averea și liniștea stăpânului pe care îl slujește. „Așadar, început de secol într-o înfundătură din Rusia”- notează Ion Druță. Dar, ce asemănări văd eu în toate astea, în ceea ce mă privește? Păi, faptul că soția mă trezește dimineața cu cafeaua gata pregătită, că mă întreabă cum am dormit, aici, la Negoșina, departe de apartamentul meu; dacă cel care tocmai a trecut pe stradă, în timp ce eu eram la robinetul din curte și îmi dădeam cu apă pe față, era un cunoscut, sau nu, dacă m-a recunoscut... etc, nu-s toate astea mici asemănări? Aici, la Negoșina, trezindu-mă dimineața și, stând la geam ca împăratul ce tocmai urmărise de o vreme un stol de ciori ce tot s-a rotit peste cupola umedă a catedralei (cum scrie Ion Druță că ar fi făcut țarul Nicolai), mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eșli budu jiv” (în traducere: dacă va da Domnul și voi ajunge cu bine!). Ei, bine! În acea noapte rece din toamna lui 1910 (spune Ion Druță) „orașele lumii dormeau ostenite de intrigi, de campanii electorale, de veșnica goană după avere”. Asemănare mare cu evenimentele țării, recunoașteți! (Suntem pe 25 mai 2014, la alegeri europarlamentare când, și facem aceste consemnări). În toamna acelui an, 1910, Tolstoi tocmai părăsise Iasnaia Poliana, plecând, pe ascuns, cu o trăsură, însoțit de doctorul slavon Makovițki și fiica cea mică, Aleksandra Lvovna. Încotro? Unde, Domnul, trebuia să-l aibă în pază pe marele scriitor, ferit de intrigile „omenești”. . De ce? De ce făcuse asta?, ne întrebăm cu toții. E limpede, acum, că Tolstoi fugise din Iasnaia Poliana pentru că nu mai putea în mijlocul celor sătui și bogați și voia să-și petreacă sfârșitul zilelor în singurătate. Înțelegeți asta? Pentru acei ani, 1910, era destul de greu de înțeles ce anume l-a determinat pe marele scriitor să recurgă la „autoexilarea„ sa, luată, firesc, ca drept Condamnare la Moarte.  La auzul acestei vești, lumea înțepenise în așteptare. În urma plecării sale, soția Sofia se aruncase în lac cu gândul să se înece, dar fusese recuperată, iar cei doi fii ai săi porniseră, deja, pe urmele bătrânului fugar. O răceală grozavă îl prinde pe Tolstoi în timpul fugii sale, ba cu trenul, ba cu trăsura spre o mânăstire, unde o altă soră de-a lui, Maria Nikolaevna, pe care o făcuse proastă pentru alegerea ei de a intra la o mânăstire, îi dă iertarea cea din urmă. Atât mai rețin istoricii, că, într-un cupeu de vagon, Tolstoi repeta într-o aiureală continuuă: „Să fugim, să fugim cât nu-i târziu, că ne vor ajunge din urmă...”. S-a întâmplat să coboare din tren, pentrru ulima oară, la Astapovo... numai că telegramele ce veneau din acel fund al Rusiei, nu aveau să mai vestească ceva optimist. Din apropierea gării Astapovo (un fel de „asta pe veci” – n.n.), Rusia va găsi să-și ia rămas bun de la cel căruia i-a fost dat să fie mândria neamului. Atât a mai rămas de pe urma știrii morții sale. O frază a împăratului: „Tolstoi a fost un mare scriitor”. Înainte de a scrie fraza asta, cred că îngerul i-a dat cu bățul peste degete „scrie ceva, numai scrie, dacă nu vrei să fii ras din istorie”. O frază, totuși, care ne liniștește pe toți. Împărații, deși au grijile lor, recunosc valoarea celor pe care nu i-a iubit vreodată, când îngerii lor veghează ca ei să rămână, fie și astfel, în istorie. Ce nu fac împărații pentru a rămâne în eternitate, cu ceva, măcar. Știu să lase un rânduleț exemplar, în scris. Ceea ce, președinții din zilele noastre au uitat. Să mai reținem (cum îl rețin eu, pe țăranul care se repezise, în curtea noastră spre surprinderea mea, aflat în curte, trebăluind la ramele cu faguri pentru stupi, de luase un par din grămada de lemne și zdrobise capul șarpelui de doi metri, ce tocmai încerca a se strecura pe sub șindrilele gardului), vorbele cerșetorului Fedotei: „în cele din urmă...viața îi prinde pe cei isteți de-i bagă înapoi la fund”. Fie-le țărâna ușoară la toți!

P.S. Mă vei întreba, tu, cititorule, care e tâlcul acestei povești adevărate? Prin cuvintele uriașului scriitor, spuse lui Fedotei, cerșetorul, care i s-a plâns contelui, că tătarul Ahmet, în purtarea sa feroce, inumană, nu-i mai lăsa să treacă prin pădurea ce constituia cea mai sigură cale de a se înfățișa contelui pentru a-și spune păsurile și plângerile pe scaunul din lemn de sub renumitul Copac al Sărmanilor, un cogeamite frasin de care atârna un clopot și, cu a cărui frânghie, ei îl anunțau pe boier de prezența la conac. Iată cuvintele contelui Tolstoi: „Uite cum facem noi, Fedotka. Mai ocolește odată pădurea, iar eu am s-o rog pe Sofia Andreevna, să vi se dea voie a trece prin pădure!”. Adică, să dea Domnul un mic răgaz la toți. Fedotka, l-o fi obținut. Din păcate Tolstoi, nu! Cât să fi tras de firul răbdării și Dumnezeu?


                                                                        (va urma)