sâmbătă, 27 iulie 2013

397. O călătorie prin blogurile altora... (3)


La „Cenaclul de LUNI”… într-o călătorie prin bloguri

Plecăm de la borna 0:  ilazu.blogspot.ro
                                                                                                             
„Blogul meu, la doi anişori...” aşa îşi începe conu (panu Ionu) Lazu, recenta sinteză postată pe blogul domniei sale. După cele câteva date tehnice...:
- postări ... 740
- comentarii publicate ... 1270
- total afişări... 104.005 
Conu Lazu ne face un scurt comentariu, lămuritor: „Fiind vorba de un blog de scriitor, cu rubrici iniţiate pe parcurs şi augmentate de la o zi la alta, structurat pe rubricile: Scriitorul zilei, Poezia zilei, Jurnal, Cărţile prietenilor mei, Fotografii de autor - deci un blog orientat spre cărţi, evenimente culturale, comentarii pe teme din viaţa literară, cifrele de mai sus mi se par mai mult decât încurajatoare”.  Şi, un gând minunat: „...nu contează neapărat multitudinea vizitelor şi a comentariilor, ci în primul rând interesul de principiu pentru problematica acestui blog de scriitor şi uneori, implicarea în comentarii cu privire la unele teme ce apar în discuţie”. Şi, ca „aniversara” celor doi anişori să ne umple de nostalgie, la poezia zilei ne încărcăm cu melancolia unui poem al lui Vladimir Beşleagă la cei 80 de ani ai săi: Îi redăm şi noi, ultimul poem, limpede , asemenea unui izvor cristalin, din cele postate pe blog:
 „…am zis da soarele nostru a scăpătat spre
                                                                       chindie
                        şi ca mâine va ninge abundent
                        clădind deasupra noastră
                                               munţi albi
                        şi el va lumina atât de slab
                        încât nu va mai putea încălzi
                                               să-i topească
                        şi noi vom adormi sun zăpezi
                        pentru totdeauna…”
Răspundem noi:  Să-i urăm poetului şi scriitorului Ion Lazu, bloguire cât mai lungă spre a ne furişa şi noi printre cărţi, prieteni şi minunatele fotografii (care fac bucuria privirii oricărui vizitator). Un blog curat, aşezat şi cu multăăă... multă decenţă, cu o scriere care te încarcă sufleteşte, ca pe buteliile Leyda.

Borna 1: florentinadalian.blogspot.ro

O urmăresc de multă vreme, pe blogul acesteia, pe scriitoarea din Slobozia: Florentina Loredana Dalian. Aici i-am citit (în mare parte) romanul „Înainte de magnolii” – neterminat - cap. 19 postat pe 7 iulie. În ultimele postări m-am amuzat cu întâmplarea din 18 iulie 2013 „Teneşii jerpeliţi ai lui Covaliu”. Acum, iată ce năzdrăvănie (!) citesc pe blogul domniei sale la data de 25 iulie 2013  -„Duşi cu pluta (pe Dunăre) – cronică (de dincolo) de Stână -17:
„Puţine trebuie să fie locurile atât de încărcate de splendoare şi mister, cum este Delta Dunării. N-am înţeles de ce n-am fost acolo decât o singură dată, când eram elevă în clasa a VIII-a. Cred că m-am gândit de mai multe ori să revin, dar… Suferim de boala amânării, ni se pare că avem o grămadă de timp. Uitând că viaţa se scurtează cu fiecare zi, ca o rochie lungă de bal, transformată în minijupă. Noroc cu Dobre, care m-a anunţat cu entuziasm la telefon că urmează să mergem în Deltă, împreună cu prietenii: Marian Ştefan, Florin Ciocea, Vasile Iordache şi Dan Elias...
Răspundem noi: Intri uşor în jocul Florentinei. Mai că-ţi vine să crezi că te afli şi tu ... dus cu pluta (pe Dunăre), undeva în Deltă. Mi-a trezit „ceva” nostalgii despre acei ani din studenţie, când împreună cu alţi trei colegi făceam practica la Hotel Lebăda, în Deltă, unde se construia un post trafo, iar noi trebuia să luăm notiţe şi să ne întocmim lucrarea de diplomă. Două săptămâni de se poate scrie un roman, cu acele întâmplări. Hei, ce ani!... Noroc că Florentina s-a trezit la timp şi am revenit şi eu, cu picioarele pe pământ. Felicitări Loredana, pentru scrierea ta.

Borna 2: teocabel.blogspot.com

Buzoianul Teo Cabel, poetul care ne-a dat până acum 2 cărţi de poezie şi pregăteşte alta, m-a invitat deunăzi pe blogul domniei sale, intitulat „Tablouri fără semnătură”, frumos structurat: referinţe, cărţile sale, prieteni, pagina de pornire etc... Printre noutăţi: remarcăm şi noi „Antologia internaţională de poezie în limba română” care, printre alţi poeţi găsim şi numele a 4-5 poeţi buzoieni. Redăm, aici, un fragment din poemul postat pe 23 iulie:

  PICIOR DE PLAI

O vacă neagră pe păşunea verde,
Soarele îşi saltă un ochi ( şi se pierde )
În porumbul de la marginea satului.
Petre dă ’neaţa bună lui Nicolae,
Dar tot îl înjură-n gând, după treizeci de ani,            
Că i-a luat-o pe Ioana, bălaie.
......................................................................
Pe uliţă nechează un mânz.
O vacă neagră, una albă şi toate celelalte
Vaci bune de lapte,
Copiii veniţi în vacanţă stau cu gândul la salam
Şi la snacksurile de pe raft,
Cocoşul sare pe gard, se uită cruciş la soare
La Nicolae, la Gheorghe, la dascăl, la Ion,
La Maria, la Vasile, la Ileana, la Petre :
Cucurigu! Cucurigu!
Vara-i lungă, nu vine acuma frigul.

În câmp soarele mângâie boabele de struguri
Se coc în ele nunţile satului. Se văd
Cum se duc cei care au venit
Fără să fie întrebaţi,
Şi aniversările şi sfeştaniile...
Răspundem noi:  „vara-i lungă nu vine acuma frigul...”, cum şi credem, că în poezia sa, toamna (ca şi iarna) e departe. Pentru că ne aşteaptă, pesemne, şi alte minuni.  


Borna 3: blogul cu pilde biblice şi poveţe(în tablete ) al lui Girel Barbu (izvorulvietii.wordpress.com/2013/)

Poţi naviga de la o tabletă la alta cu butoanele: următorul şi precedent (înainte şi înapoi). Tablete cu pilde din viaţă ori poveţe bisericeşti. Am reţinut-o pe cea din 2 iulie „la întâlnirea cu diavolul” sau de la 24 iulie „Deschideţi, nu ştiţi cine e cel care bate” şi însemnările din 9 iulie despre cartea tinerei de 19 ani, buzoianca Dana Biţeanu. Mai recent: vestea trăsnet! (Ea este românca din Buzău care va câştiga 10.000 de euro pe săptămână, ce va juca în rolul sultanei Hurrem din Suleyman Magnificul şi care s-a retras din filmare - Sub Domnia Iubirii!). Merită să-l citiţi pe Girel Barbu. Pildele sale sunt scurte. Exemplu:

Averi

Posted on iunie 28, 2013

Un om muncea din greu cu ziua pe unde găsea câte ceva de făcut. Nu se ferea de nimic, spărgea lemne, prăşea, culegea, se ducea cu vitele pentru câţiva bănuţi pe care îi folosea cu multă chibzuinţă pentru întreţinerea familiei. Duminica nu uita să meargă la biserică, iar dimineaţa când deschidea ochii, îşi făcea semnul sfintei cruci şi rostea o scurtă rugăciune. Nu se aşeza, şi nici nu se scula de la masă niciodată înainte de un ritual învăţat de la bunici – rugăciunea. Într-o zi se afla pe un mic platou unde săpa o fântână. Aşezat pe buza malului, se odihnea, când pe acolo trecu într-o căruţă frumos colorată trasă de doi telegari de rasă, un om chipeş, cu obrajii ca doi dovleci. Călătorul a oprit caii în dreptul ostenitorului şi au început a discuta, de una, de alta. Întrebat de unde vine, omul din căruţă i-a arătat un câmp, proaspăt arat şi îi spuse: – Vezi câmpul acela? este al meu, şi dealul de colo plin cu viţă de vie e tot proprietatea mea, uite vezi livada din dreapta noastră? de meri ninşi de flori? tot a mea este. Săpătorul fântânii l-a întrebat: – Dar cerul de deasupra lor al cui este? Luat prin surprindere, bogatul a evitat răspunsul. Atunci săracul a spus: – uitându-se în sus mai vesel decât bogatul la holdele sale: – Cerul este al meu !
Răspundem şi noi:  Suficient, după ce-l citeşti pe Girel, să visezi şi tu mai departe după ce ai terminat lectura. Parcă ar fi sfaturile şi poveţele rostite de părintele Zosima din „Fraţii Karamazov”, ori pildele şi răstălmăcirile cioraniene povestite de Petre Ţuţea. Încercaţi!

Borna 4: marinifrim.wordpress.com

      Pe blogul lui Marin Ifrim „Cartelul metaforelor” (de fapt, o revistă online) găseşti de toate: proză, poezie, cronici, tablete, imagini incitante, etc... Argument: Pe 24 iulie, în această revistă electronică găsim: „Ciripelele păsăresc voioase” – comentariul jurnalistic al actorului buzoian George Stoian, despre „şirul bâlbelor (rostite) pe scenă, povestite cu mult farmec. Merită a fi citit. Cronica lui Ion Roşioru la recentul roman al scriitorului Dumitru Dănăilă, precum şi cronica lui Tudor Cicu la cartea de poezie a lui Dumitru Istrate Ruşeţeanu. Marin Ifrim cu două tablete („la frontiera literaturii” – despre DRAMA lui Cărtărescu, merită a fi citită). Octogenarul aviator buzoian Victor Rotaru cu poezie... etc. Pagina online, oricând se poate transforma în pagină de revistă pe suport de hârtie. Numai să se vrea.
Răspundem noi:  Poeţii, pentru că sunt nişte repere şi-au consacrat prin stilul aparte, un drum al lor în scris, şi un drum al lor pe bloguri. Pagina lui Marin este şi tărâmul unde poposesc din când în când şi tinerii cu poezia, eseistica şi entuziasmul tineresc al scrierii lor. Cam asta făcea Laurenţiu Ulici, în anii ‘80, cu noua literatură română care se năştea, în prelungirea literaturii române clasicizate cam strîmb, dar clasicizată. Vîntura zările şi nezările României descoperind firişoare de talent pe mai toate coclaurile. Cinste lor.  

P.S. Mă opresc numai la aceste bloguri cercetate de-a lungul a doi-trei ani, de mine... (unele la care am comentat adeseori, altele mai rar, şi o a treia categorie, la care am fost un doar un cititor aşezat în banca mea) fără a a mai aminti şi de celelalte bloguri dispărute sau abandonate ex: vetiver2.wordpress.com; letopiseţul lui marin ifrim; vinerea-ca-post.ucoz.ro/publ; etc

Mă grăbesc să postez de astăzi (înainte de LUNI), pregătindu-mă de plecare (duminică) pentru un al doilea CO în Grecia – la Halkidiki (12 zile). Cum, nici data trecută nu mi-a mers leptopul, n-am să mai trag şi de el, aşa că, vă doresc navigare plăcută pe alte bloguri (poate chiar unele menţionate, aici, de mine) şi să ne revedem după 20 august. Toate pânzele sus!  

miercuri, 24 iulie 2013

396. La o aniversare a poetului...

Notă: Poetul, eseistul, prozatorul şi dramaturgul Dumitru Ilinca Istrate (Ruşeţeanu după locul naşterii), împlineşte azi o vârstă... E născut la 24 iulie 1952. La mulţi ani Dumitre!...  cu fericirile şi nefericirile noastre!

„Fericirile…” după nefericirile lui Dumitru Istrate Ruşeţeanu

  Cu apariţia acestui volum de poezie, intitulat sugestiv „Fericirile după Dumitru”, apărut la ed. editgraph, 2012, (98 p.), Dumitru Istrate Ruşeţeanu îşi singularizează vocea lirică, de „poet deprimat”, ca „singura canalie în acest furnicar” al poeţilor care nu se ascund după trupul propriului nume „asemenea martirului ţintuit pe idee de cruce”. Volumul e situat la graniţa dintre enunţul filosofic şi poezie, dar plonjarea sa poematică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea apusă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi „dumnezeirea”, ca „teritorii” de trecere prin această lume „de la inima mea/la a Lui”. Poemele sale pot fi, tot atât de bine, percepute ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste, în care, poetului, pus faţă în faţă cu eul său, într-un dialog continuu cu viaţa, pentru „a-şi zări gândurile” şi alte chipuri imaginare, nu-i rămâne, decât să dea uneori, din aripi. În urma acestui spectacol, ca şi a unor trăiri în agonie, nu-i îndeajuns, iată, doar întrebările puse pentru a găsi „cheia de la poartă/ce se deschide spre altă lume”. Fiindcă, în această pendulare ludică (existenţă-nonexistenţă), poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea implacabilă. Putem încadra poeziile sale pe trei paliere ale unui podium numai al său: pe treapta I-a (Deziluzie; Proştilor; Dau toţi buzna; Dorinţă nebună; Dragul meu Dumnezeu; În faţa cui?) – pe treapta II-a (Cine; Iubeşte; Voi rătăci; Seninătate; Viclenie; Refuz; Mai aşteptăm; Câte o perlă; Fotografii mişcate; Răutate) – şi poate, pe treapta a III-a (Nebunie divină; Doar o schiţă din creion; O presupunere; Mie singuraticul; Al naibii de fericit; O,Eli, Eli…; Decizie; etc). Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, mai ales împovărat de gânduri filosofice. Cititorul, se poate întreba dacă există un tragism al rostirii, în aceste poeme, care numai „fericirile după Dumitru” nu sunt! Să-l lăsăm pe poet să ne lămurească: „acceptăm să ne târâm spre viitor./dăm cu lac foamea,/mizeria, voma./ stăm pe coadă în faţa icoanei/şi cerşim, vii fiind,/învierea” (Meteahnă). Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului, care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă fără griji, comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. Există şi o îngrijorare a poetului, în acest veac, în care mai toţi se grăbesc şi n-au timp să se oprească „la colţ de stradă” să-i ofere cerşetorului de alături, măcar acele gânduri risipite prin buzunarele sale (Îngrijorare). Pus faţă în faţă cu astfel de refulări, poetul şi „reîncarnarea sa” (refuză să îmbrace placenta unei vieţi de lux) şi se poartă „nelumesc”. La viaţa sa „doar cuvintele trag”. Dacă a reuşit sau n-a reuşit să-l convingă „cu poezia sa pe Dumnezeu”, în această viaţă în care mai toţi „dau buzna”? (un titlu de poem ce ar merita reprodus în întregime -ca şi „dorinţă nebună”-, în orice antologie) cel măcar a simţit că „singurele cuie cu care poţi ţintui realitatea/sunt cuvintele”. Şi, înţelegem: acesta e trofeul  unor deşertăciuni ale vieţii.  Reţinem şi versurile adresate acelor umbre ale trecutului, cu tot ce ne tulbură ele: „blestemat eşti să umbli pe străzi/cu umbra de zgardă,/fără să te poţi volatiliza/în faţa puştii ce trage în tine/cu tranchilizante” (Câte o perlă). De aici, încolo, în volumul de faţă, nu va mai fi loc decât pentru întrebări fără răspuns: „poezia nu mă apără de moarte… o semăn în viaţa mea/Crezând că Dumnezeu/Va veni/Ca ursul la zmeură” (p.87). Iscoditorul poet nu este un poet rebel ori boem (cum s-ar fi putut interpreta de unii); el este un poet al frigului său interior, din care toţi simţim câte ceva. Cu alte cuvinte, trebuie să trăieşti intens poezia, să epuizezi pe cât posibil tot ce poţi epuiza şi concluziile vin singure, câtă vreme (ne sugerează acest poet), toţi simţim, în viaţă, o dorinţă nebună de a da, uneori, din aripi.     

                                                 de Tudor Cicu


duminică, 21 iulie 2013

395. O călătorie prin bloguri (2)


La „Cenaclul de LUNI”… într-o călătorie prin bloguri

Mereu o luăm de la început. Borna 0: alexstefanescupostaredactiei.blogspot.com/

Iată ce citim pe blogul renumitului critic la data de: luni, 4 martie 2013

„Ofer azil literar autorilor valoroși marginalizați” Redăm şi noi, câteva ceva:

1.  … despre colectia „Noul val” și despre invitația adresata scriitorilor „marginalizaţi” (scriitori de toate vârstele, aflați la prima sau la a zecea carte. Criteriul unic este valoarea textului. În colecția „Noul val”, am să public NUMAI cărți bune. În cuprinsul ei am să ofer azil literar autorilor valoroși care sunt ignorați sau respinși de rețeaua de relații atotputernică în azi în lumea cărţii) – spune Alex Ştefănescu.  2. Altui adresant, criticul îi taie din start macaroana: „Dacă scrieţi bine, am să vă includ, trecând peste modul abuziv în care vă purtați, dar trebuie întâi să mă conving că scrieți bine, nu e de ajuns să mi-o spuneți dv.
 3. Unei poete îi spune tranşant:  „Versurile dv. sunt bine scrise? Da. Dacă ar fi publicate, le-ar citi cineva cu pasiune? Nu. „Ceaiul se răcise, dar vesta ta îmi ţinea de cald. Călcam pe cer. Edenul este un oraş de câmpie, care nu rugineşte niciodată. Străzile sunt sticle în care nu stii ce mesaj găseşti, de aceea trebuie să mergi cu grijă. Locuitorii îşi aşază craniile la geam, printre muşcate. Lumina reflectă în toate direcţiile...// Până la trecerea peste calea ferată – vom scrie nefericirea fericirii...”  Puah! Ne dăm şi noi în spatele criticului spre a ne feri de astfel de mostre.  (adresa de e-mail la care îmi pot fi trimise textele. Iată varianta corectă: alex2108145@yahoo.com) – anunţă criticul.

    Unui oarecare scriitor provincial, criticul îi răspunde: „Folosiți în proza dv. un limbaj golănesc. Știu că o faceți cu o intenție artistică, dar rezultatul e modest. În mod paradoxal, chiar și stilul cel mai deocheat devine până la urmă plicticos, prin repetare, dacă autorului îi lipsește (cum vă lipsește dv.) capacitatea de transfigurare a realității. Un scriitor nu povestește doar ceea ce povestește, ci și ceva în plus”. 
     Iar unui poet, tot din provincie: „Nu sunt versuri, sunt inepții: „Un sunet de bocanc viril/ clocotea în urma mea/ și-nainte de-a m-ajunge/ părul mi l-a răscolit/ când de ceafă mi-a lipit/ gâfâitul umezit” .

Răspundem noi: Cum să ocoleşti un asemenea blog? În plus, multe versuri (ce ar fi rămas obscure, dacă nu i-ar fi fost trimise criticului) - precum: „cuvintele care hrănesc pietrele − grăsimea lumii./ apele/ − furiei. dimensiunea a V-a;// − lipsesc furnicile. şi puii de vrabie./ şi cărţile. unele vechi” … şi dracu mai ştie ce, ne fac să ne spunem: uite, bă, că n-am pierdut timpul degeaba. Ca în poezia aia: „Un muncitor din Tecuci avea un motor/Care nu i-a folosit la nimic”.


. Borna 1. Gogea’s Vasile.blog

Împuşcată în cap pentru că vrea să meargă la şcoală!  Posted on iulie 12, 2013
  Doamne ce titlu!  Şi citim, apoi, următoarele: „Anul trecut, teroriştii au bombardat autobuzul care transporta elevele unui colegiu din Pakistan spre casă, iar 14 dintre ele au ars de vii. Supravieţuitoarele au fost transportate de urgenţă la spital, unde o nouă bombă a explodat, rănindu-i pe apropiaţii fetelor şi pe asistentele care le-au sărit în ajutor.
Uneori, din întunericul cel mai înfricoşător ţâşneşte şi cea mai vie scânteie de speranţă. După ce a trecut prin aceste clipe e coşmar, Malala a avut curajul să continue să militeze pentru dreptul la educaţie al fetelor din Pakistan. Deşi a fost împuşcată în cap de extremişti, tânăra în vârstă de 15 ani a reuşit să supravieţuiască…”
  Nu poţi să nu fii de partea lui V.G.  Dar cum? „…haideţi să arătăm liderilor lumii că milioane de oameni sunt alături de Malala şi să le cerem să acţioneze acum pentru a transforma coşmarul provocat de extremiştii talibani într-o rază de speranţă pentru copii din întreaga lume”.  Păi, haideţi! Acum. Şi pentru a-i noştri, când?

     Şi acum - o ştire care îmi atrage atenţia:  „Mirela Roznoveanu (prozatoare, jurnalistă şi istoric literar), care trăieşte de mai bine de două decenii la New York mi-a trimis cîteva fotografii din călătoria pe care o face în aceste zile prin sud-estul Europei noastre “obosite” (E. Husserl). De la graniţa dintre Macedonia şi Albania, de pe malul neverosimil de frumos al lacului Ohrid”.
Răspundem noi:   Aş vrea să-i spun doamnei Mirela Roznoveanu că pe 29 iulie 2013,  când mă voi afla pentru 11 zile la Halkidiki, pe braţul Kasandhra şi Sirhonia (în CO), am să ridic privirea spre zările unde se află Albania şi Macedonia, înspre acel  lac tectonic numit Ohrid, în Pen.Balcanică, situat la granița dintre Albania și Macedonia sau oraşul din SV Macedoniei,  Ohrid  (capitala Ţaratului bulgar de Apus în timpul lui Samuil). Să-i spun Doamnei Mirela, că îi salut şi de acolo urmele trecerii, aşa cum am salutat, întotdeauna, apariţia dumneaei, mai ales, ca redactor şef la Tomis, în 1972, când am debutat şi mi-a dat girul. Dar cine mă aude?

Borna nr. 2: dorintudoran.com

Postarea care îmi atrage atenţia: „Coşmar sau Clochemerle?„ (Cocomîrle)

by DORIN TUDORAN on MARCH 23, 2013

Spicuim următoarele: „Înaintea alegerilor pentru șefia PD-L, dna Monica Macovei a declarat, printre multe altele, “Eu sunt coșmarul lui Ponta, Năstase, Antonescu și Voiculescu.” Cred că afirmația dnei Macovei este adevărată. Există însă un adevăr ceva mai pregnant și, în ultimă instanță, mai puternic. El a fost dovedit de Convenția Națională a PD-L: Monica Macovei este, înainte de orice, coșmarul PD-L”. Ţinând cont de alegerile din PDL şi disputa Macovei, Blaga şi Udrea, până aici, nimic nou. Mai departe: „Ideile ei de lustrare/reformă morală a partidului au devenit din ce în ce mai nepopulare, nu doar în rândurilor emblematice pentru extracția partidului, (vezi Pinalti și ejusdem farinae), ci și în rândul “aristocraților” de partid care una spun, alta fumează. De preferință, pipă. Potrivit unuia dintre acești oameni foarte rafinați, “Soluția Macovei” ar fi fost potrivită ”ca nuca în perete”.
    Ca să vezi - şi să creadă şi staful PDL-ist!  Cum rămâne cu „dragostea exprimată public de preşedintele Băsescu, dar cu invitația “expresă” de a spăla putina…; discursurile fulminante și pline de “succesuri” ale euro-fiicei, EBA; hotelurile și breakfast-urile puse la dispoziție de soții Cocoș-Udrea etc”. Astea, amănuntele asta, am vrea să ştim şi noi d-le Tudoran. Dacă tot ne băgăm în albia lor cu rufe murdare… Păi nu?  Dar titlul! Titlul acela ciudat cu „clochemerle”? 
 Ne lămureşte tot D. Tudoran, cum era firesc: că vine de la „romanul satiric al lui Gabriel Chevallier,“Clochemerle” (1934).  (Primarul comunei/orășelului Clochemerle-en-Beaujolais, Bartélemy Piechut, îi mărturisește învățătorului Ernest Tafardel hotărârea de a construi un pisoar în mijlocul respectabilei localități. Urmarea este că distinșii ”clochemerlieni” se scindează vehement în ”pisoarofobi” și ”pisoarofili”.)
  Răspundem şi noi:   
Foloseam şi noi termenul de „cocomârle” şi nu ştiam de unde până unde. Gata, ne-am lămurit! Numele marelui pisoar îl știe toată lumea. Da, ce nu înţelegem? Păi, dacă au scindat alegerile în trei, de ce nu sunt tot trei denumiri distincte? Adică: pisoarofobi – pisoarofili şi – pisoarobreji. Că nu-s mai breji unii faţă de ceilalţi, nu? Câtorva pisoare mai mici li se vor reînnoi licențele la Bruxelles, Strasbourg etc. Altora li se vor oferi alte recompense, și ele tot ”pe măsura devotamentului”. Aşa, bre! Vorba turcului: ANADÎM! GHIORMEDÎM sân-sen? De ce nu? Dreptate până la capăt.
Borna 3: Inesvanda.blogspot.com (Pescar de vise)

O urmăresc de o vreme. Un blog dedicat poeziei. Ultimul poem postat:

Destin ferecat (14 iulie 2013)
„Oftează de iubire doi maci umbriți de temeri,
 Agonizând în arderi de doruri vinovate,
 Împart cu tine stele, neșanse și poveri,
 Mă doare dorul tău și eu te dor în toate.

 Aș vrea alt început fără de dar și poate,
 Aș fereca-n clepsidre secundele grăbite,
 Să nu-mi mai fii târziu în vise cenzurate
 Și abrogare-aș cere risipei nesfârșite.

 Respir în lipsa ta un cer fără culoare,   
 Îmi sunt străină mie, iar ție suferință,
 Ne sărutăm prin umbre bătrâne de-așteptare
 Și calde ploi ne spăla de-amara neputință.

 Eu te aștept iubire.Ți-am spus cât mi-e de dor?
 O lăcrămioară plânge între coperți de-album,
 Există vreo speranță în foc ucigător?
 Cer ultima clemență, un nou destin, alt drum!”

Răspundem noi:  I-am transcris poezia din acea plăcere a lectorului care mai găseşte câte ceva, pe ici-colo. Lângă versuri interesante, altele şchioape rău. Pesemne, dorinţa de a versifica, cu orice preţ (a rima în toate cele), îi pune vălul ceţos pe ochi, poetei. Versurile 3 şi 4 din strofa a treia se lovesc de auzul nostru, precum nuca în perete. Strofa a patra se dorea retorică, nu explicită, nici măcar enunţiativă. Poetei, cert, îi scapă unele amănunte de stil, de construcţie... Dar, parcă, mai poţi cere clemenţă într-un „destin ferecat”?


Borna 4. blogul lui LIS: liviuioanstoiciu.ro (oprit la 21 august 2012) continuă cu peste 640 comentarii majoritatea ale lui Radu Humor si Ciprian Hanganu sub pseudonimul> bucuresti22decembrie1989 (am si eu aici, după oprire, pe blogul sau, peste 37 comentarii)
De remarcat: LIS a revenit de două ori (doar în subsol) la comentarii odată pe 24 decembrie 2012 si a doua oară pe 20 febr 2013 să le mulţumească celor care continuă „lupta” pe blogul său:

O alta replica populara la evenimentele din tara ne posteaza în comentariul său din
16 iulie 2013, Radu Humor.
„Nori de ploaie se adună. Dinspre Cluj spre Odorhei.Unii vor să ne impună.Să jucăm cum cântă ei. Minţile au luat-o razna; Umblă zvonul deşănţat. Că-n Harghita şi Covasna. Vor să facă “stat” în Stat ! S-a udat de lacrimi pragul; În Cristuru e prăpăd!. Imnul românesc şi steagul. Nu se-aud şi nu se văd ! Crişul, Mureşul, Târnava. Poartă jalea în aval. Nesfârşită e gâlceava; Nu e linişte-n Ardeal. Munţii stau să răbufnească; Fierbe galbenul podiş!Vatra sfântă strămoşească. E tăiată-n curmeziş. Se anunţă o furtună. Cu efect devastator: Impostorii vor să pună. Pe cultură sigla lor. Atmosfera prevesteşte.Un pericol iminent! Tot ce sună româneşte. Capătă un alt accent. Graiul nostru plâns pe vetre, Legănat de cărărui, E lovit mereu cu pietre Ca un pom al nimănui…
s.a m.d.
De reţinut şi acest „Un comentariu anonim”.
“Să nu dăm vina tot pe Ceau
șescu și pentru ce fac țiganii azi!!. Eu am lucrat cu țiganii, atunci, și în fabrică, ex la UZUC Ploiești și pe șantier. Lucrau în draci și făceau treabă bună. La Ploiești, lucrau in principal la forjă, tratamente, sculărie, etc. Erau mai buni ca românii. O sculă călită, lucrată de ei era de cea mai bună calitate. Pe șantier la fel; dar știau că toată lumea era cu ochii pe ei. Dacă unul fura ceva era dus la miliție, legat cu cătușe de calorifer și bătut până leșina.
Nu vedeai
țigani pe stradă; îi lua miliția și-i trimitea la muncă. Nu de pușcărie le era frică ci de bătaia de la miliție. După ”revoluție” totul a luat-o razna.
Și nu din cauza noastră – ÎN PRINCIPAL – ci pentru că ne-au fost impuse numai lucruri care erau special făcute ca să ne distrugă.
La inceput imi venea să urlu.
Acum sunt insă liniștit, calm și aștept. Tot ce au pregătit pt noi se răsfrânge și asupra lor. Legea acțiunii și reacțiunii. Aceasta, cu aplicație în societate, a distrus și toate marile imperii ale lumii. Vestul a distrus acum tot lagărul socialist. Sperau ca tările socialiste a căror economie a fost distrusă să cumpere doar de la ele. Părea f. logic. Numai că s-a intâmplat altceva. Oamenii cumpără în principal de la chinezi iar ecomomia vestului a căzut la pământ. În plus și ei sunt invadați de asiațici și africani mai rău ca noi de țigani. Ăsta e un motiv pt care eu cred că există un Dumnezeu și sunt sigur că acesta ne va ajuta din nou, ca de altfel de fiecare dată când unii au vrut să profite de bunătatea prea mare a românului.
Acum altă țintă falsă, altă derută. Să schimbăm denumirea României în Dacia, ca să nu fim confundați cu țiganii. Nu e mai simplu să le spunem la țigani tot țigani ca și până acum. În Europa și America ei sunt denumiți ”gipsi”. Ei le pot spune în continuare tot gipsi dar noi trebuie să le spunem rromi. De ce oare??? Uneori am impresia că toată lumea, din SUA la EUROPA s-a unit impotriva noastră. Si România e distrusă sistematic, evident cu sprijinul guvernanților noștrii, printre cei mai proști și mai jigodii din ultimii 2000 de ani.

Răspundem şi noi: Celor doi vajnici comentatori de pe blogul, abandonat temporar, al lui LIS le spunem de pe acum: s-o ţină ca în Sobieski şi românii. Până îi vor căra pe toţi, în spinare, când se va da semnalul de încetare, până atunci, cu siguranţă, cei doi, ne va uimi, în continuare, cu încrâncenarea lor. De la postarea lui Radu Humor, cea la care ne-am oprit cu atenţia, cei doi au mai postat alte 16 comentarii. Tot înainte, spre zori care nu prea se mai văd! Cât priveşte comentariul anonimului (sublinierile îmi aparţin), l-am reţinut şi noi ca tot Stan Păţitul cu acel „gipsi” care, mie unuia, mi-a marcat trecerea prin Corinthos de Grecia. Ce voi avea de întâmpinat şi de transpus pe coala de scris după 29 iulie, când mă voi afla la Halkidiki, rămâne de văzut.

luni, 15 iulie 2013

394. O călătorie prin bloguri (1)


La „Cenaclul de LUNI”… într-o călătorie prin bloguri

Plecăm de la borna 0:  blog.okian.ro/tag/mircea-cartarescu/
Timpul s-a oprit pe blogul poetului cu cronica Adrianei Sorean la ultima carte a lui Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre. Urmărim gândurile autoarei: „…nu este un colaj, ci mai degrabă rupturi dintr-un jurnal, rememorări şi caracterizări ale unor figuri dragi din viaţa autorului, pagini pline de încărcătură emoţională”. (sau) „Tema centrală din Ochiul căprui al dragostei noastre poate este timpul. Fie că vorbeşte despre oameni dragi, trecuţi în nefiinţă, de experienţa primului să drog (nes-ul), obsesia pentru prima sa pereche de blugi, sau de amprenta acestuia pe propria personă, timpul este protagonistul în jurul căruia îşi spune poveştile, pe care îl contemplă. De ce să citeşti cartea?”
Răspundem noi. - Când îi citisem cartea, alunecasem odată cu poetul în amărăciunea acelei rostiri de la finele cărţii. Citez: „Mă tem că de-acum încolo nimeni nu va locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămâne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat”. Cred că această temere îi revine criticii (prin lămurirea ei) - s-o răpună, cum a răpus Hercule, Hidra şi să depună trofeul în palmele cititorului, de fapt, singurul învingător al unei cărţi cu trudă scrise.  

Borna 1: Ioan avram.blog
„Inventivi si sarcastici  suntem noi romanii….. Ne refugiem in bancuri si parodii” – scrie părintele blogului de la acest popas.  Păi ce-i chiar atât de tragic? Nu ne-a fost umorul colacul nostru de salvare, de-a lungul timpului?  „Ecourile  suspiciunilor de mită de la liceul Bolintineanu  lăsa să se vadă clar faptul că poporul a înţeles bine despre ce este vorba şi că  ”bărbieritul”(ras, tuns, aranjat) încercat de înaltele autorităţi nu ţine,nu prinde….. O parodie după binecunoscuta baladă a lui Bolintineanu, interesantă şi care poate sta  alături de  altele  din literatura română” – scrie Ioan Avram pe blog. Nu-l ştie nici autorul, care (tot ce-i posibil) va rămâne necunoscut …
Ia să vedem şi noi:
La Bolintineanu, chiar in fata portii
Stau parinti ciorchine cantarindu-si sortii.
………………………………………..
Orologiul bate ziua jumatate.
La liceu in poarta oare cine bate?
E procuratura cu politia-n spate
Ce-au venit sa umfle loazele patate.
Cum sa-accepte asta mame furioase,
Tati cu voci de stentor, tzatze curajoase?
Se crucesc in poarta babe curioase.
Care este crima de-au platit un sase?
“Sa lasati copiii!!!” – se-auzi deodat’.
Si ca prin minune toti au inghetat.
“Nu e mare lucru daca-au copiat.
Cum sa se-antreneze pentr-un plagiat?”
Răspundem noi:  Câţi mai cască gura, câţi îşi dau părerea?
    Babe curioase, unchi mătuşi, nepoţi...
    Întrebaţi măi frate, pe aleşii zilei!
    Li se rupe, iată, că-s analfabeţi!

Borna 2:  tecucicoltderai.blogspot.com/
  Îi înţelegem mâhnirea autorului de blog când spune: „În ultimul număr al revistei ,,Tecuciul literar artistic’’ un anume  Dan Movileanu  lansează mai multe acuzaţii la  adresa poetului  Dionisie Duma. Contactat de noi, acesta neagă  implicarea sa în retragerea de către primărie a subvenţiei acordate revistei şi consideră articolul drept un atac la adresa personalităţii şi demnităţii domniei sale.  Răspunsul nostru, la mizeriile lansate de făcătorii de rele, din urbea noastră, este cronica dl. Ion Roşioru, publicată în nr. 73, al revistei Plumb. Poate acum va afla si acest D.M cine este Dionisie Duma”.

Iată ce scria criticul Ion Roşioru, într-o cronică apărută în revista "Plumb": 
        Adică:  „În Colecția Opera Omnia, Poezie contemporană, a Editurii Tipo Moldova (Iasi, 2012) iese de sub tipar substanțiala antologie de autor a lui Dionisie Duma, carte încadrată gospodărește de un Profil de poet, semnat de Constantin Ciopraga și de un Itinerar biografic întocmit de Flori Jigău Duma, respectiv de un consistent grupaj de referințe critice (cu mult peste o sută de pagini) selectate din cronicile mai tuturor greilor criticii, poeziei și istoriei literare românești actuale: Laurențiu Ulici, Daniel Dimitriu, Iorgu Iordan, Nicolae Turtureanu, Constantin Ciopraga, Constantin Trandafir, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Gheorghe Istrate, Horia Zilieru, Cezarina Adamescu, Daniel Corbu, Tudor Cicu, Paul Sân-Petru, Florentin Popescu, Theodor Codreanu și încă mulți alții….” etc.          
  Răspundem noi: Tonul scrisului lui Dionisie Duma  şi profund până la paradox, e dat discret de sentimentul efemerității tuturor celor ce se perindă prin acest univers într-o nestăvilită trecere. Unii, chiar neînţelegând nimic, ca acel D.M. încondeiat mai sus. De aici, până la o anumită clipă a « instalării singurătății în sufletul său Amărăciunea că totul e efemer … » nu-i decât un pas. Zoe, fii bărbată !

Borna 3: Liviu Antonesei. blog (postare pe 8 apr. 2013, despre o demisie)
„Domnule Presedinte, Doamna si Domnule Vice-presedinti, Domnilor Colegi din Senatul Universitatii,
Domnule Rector, Doamna Prorector, Domnilor Prorectori
Stimati colegi din Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei
Prin prezenta scrisoare vreau sa va anunt demisia mea din Senatul Universitatii “Al. I. Cuza”, dupa aproximativ un  an in care am adunat multa frustrare si nu putina minie. Tocmai pentru a mai potoli minia, am preferat sa amin anuntarea acestei decizii pe care am luat-o inaintea sedintei de Senat de pe luna martie. Nu am venit la sedinta cu pricina ca sa evit o reactie nepotrivita. Acum, o pot anunta in calm. Motivele care m-au condus in aceasta directie sint mai multe. Nu are sens sa le enumar pe toate, asa ca ma voi limita la evenimentele care au facut sa sara capacul”…
Spicuim din contextul scrisorii motivele revoltei poetului: 1. Redăm un rezumat al unuia dintre motivele demisiei sale: Membrii Senatului au constatat ca li se cerea acordul pentru componenta comisiilor, desi nu fusesera consultati in chestiunea mai importanta a organizarii concursurilor ca atare.  „Am fost dintre cei care s-au opus destul vocal. …Numai ca, la trei saptamini de la sedinta din februarie si la sapte de la cea din ianuarie, conducerea executiva a Universitatii a anuntat adoptarea de urgenta a unor masuri de austeritate financiara, care se axeaza, exclusiv, pe reducerea veniturilor personalului ne-didactic cu 15% si trecerea la plata simbolica a orelor de la plata cu ora, in ce priveste personalul didactic. …Mânia mea nu era cauzata numai de masurile de austritate, care nu ma lovesc deocamdata – evit pe cit pot orele suplimentare ca sa merg la cursuri cu pofta, nu in sila -, ci si de ceea ce s-a intimplat la concursurile pentru posturile din cercetare”. Argumentând: „Am scris zeci de articole de analiza despre asta – un serial in Timpul acum vreo zece ani, altul pe iasuluniversitar.ro, multe articole in presa de toate felurile etc. Am scris si despre subfinantarea cronica a invatamitului romanesc, cu aplicatie si la cel universitar, si despre plagiatorii care nu patesc nimic, si despre explozia necontrolata a invatamintului universitar de stat de la inceputul anilor 90 – o uriasa risipa a resurselor insuficiente pentru a satisface orgoliile locale din tirgusoarele patriei -, si despre aberatia inlocuirii finantarii pe post cu finantarea pe cap de student furajat, si despre functionarea salbateca a invatamintului privat vreme de un  deceniu, si despre aberatiile legii Funeriu, si despre capcana Bologna… Am scris despre toate fara nici un folos”.
Răspundem şi noi: De ce ne-am fi imaginat că poetul va putea schimba „ceva” ca simpla rotiţă într-o maşinărie de vot? Când 7,4 milioane de oameni au „urlat în ei” disperarea şi neputinţa de a schimba ceva în mersul acestui popor, oare Dumnezeu, de sus, ne-o fi auzit? Măcar atât să fi făcut pentru noi.

Borna 4: BLOG DOMAN
 Pe blogul scriitorului argeşean, cu postări scurte şi incitante, citim şi noi următoarea ştire: „Mulţi poeţi au vieţuit şi vieţuiesc în nord, vreau să zic în nordul României. Unul singur însă şi-a făcut din acest punct cardinal un adevărat motiv poetic, şi-a brodat textura operei pe acest nord, făcând din el un Nord, deci cu majusculă. Şi acesta este George Vulturescu”. (şi ) „…Sunt elementele care fac unitară această primă secţiune dedicată, în mare măsură, prietenilor poeţi de dincolo pe care generosul Vulturescu nu-i uită: Alexandru Pintescu, Dorin Sălăjan, Ion Baias, Emil Matei. Ei (nu) ocupă „scaunul gol de lângă foc. …George Vulturescu este un adevărat textualist, fără a fi  totuşi steril, tehnicist, etc. …Aşadar, Grota şi literele reprezintă o re-consacrare a poetului George Vulturescu din Nord în termenii propuşi de noi mai sus: continuitate şi ruptură”. 
Răspundem noi: Marii poeţi, pentru că sunt nişte repere şi şi-au consacrat prin stilul aparte, un drum al lor în scris, au intrat în vizorul parodiştilor. Nu l-am ocolit nici eu în cartea mea aproape gata de tipar „Niciodată parodii…” 

joi, 11 iulie 2013

393. A unsprezecea mea carte.


Se vede treaba că nu s-au jumulit destule gâşte pentru pene (cum se zice c-ar fi rostit Gogol al Rusiei), de vin şi eu, iaca, pe capul domniilor voastre cu o nouă carte de poveşti (BALAURUL MĂRILOR), ce-i drept „mai muritoare” ca cele ale maestrului Ispirescu, ori ale „ceahlăului” nostru din ţinuturile Moldovei, Mihail Sadoveanu. Gogol şi Sadoveanu! Cât de mult i-am îndrăgit în copilărie! Acum câţiva ani, când am descins şi eu, prima oară, la hanu Ancuţei, am realizat că, şi doar aflat pe acele meleaguri, nu ai cum să nu faci legătura cu misterul ce ţi l-a transmis, cândva, Mihail Sadoveanu prin scrierile sale. Eu n-am apucat a vedea umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi… Şi am scris acel „Cântec ţigănesc de dragoste”, din vol. „Cântece la dairea”, 2008. Imaginea acelui Mitrea Cocor mi-a rămas vie în memorie, de nu m-am putut debarasa de ea, chiar atunci când, după revoluţia din 89, împreună cu tata, am refăcut hotarele parcelelor sale de pământ, şi am scris povestirea „Calea tăcerii”. Da, pe mine Sadoveanu m-a inspirat în scris, deşi, suntem două călimări cu cerneluri diferite. Ori de câte ori caut, prin mulţime, cu ochii, pe cineva, îmi sună în urechi vorba sa tărăgănată ca de clopot (timbrul său inconfundabil din „Sara pe deal”): "- Labiş, aişi îi?" (întâmplarea petrecută după demascarea şi scoaterea din partidul comunist a tânărului Labiş, căruia autorităţile, o vreme nu putea să-i facă mai nimic, deoarece Sadoveanu, ca bun prieten, se interesa mereu de el). Oare îl mai citesc tinerii noştri, din ziua de azi, pe Mihail Sadoveanu? I-au citit „Serile în cătunul de lângă Dikanka” a lui Gogol? Dacă da, atunci cu siguranţă, mă vor citi şi pe mine, că, nu numai cărţile acestora să le fi fost „pâinea şi sarea” lecturilor lor. De nu o fi aşa, un bob zăbavă! Nu v-a şti nimeni că am trăncănit şi eu speriind oamenii cu stafii şi cai verzi ca-n minunile săvârşite prin vechime, dar nici n-or şti tinerii noştri cât de plină de încântări şi desfătare e prisaca de unde mi-am depănat eu poveştile.


P.S. Ajuns aici (şi îmi cer, pe această cale iertare de la cititorii mei), voi mai reveni doar în zilele de „luni” (prima zi a începutului de săptămână), cu „o trecere în revistă” a blogurilor vizitate, a unui (fel?) de „Cenaclul de Luni” al blogurilor. Până când „arşiţa” verii va trece...    

miercuri, 10 iulie 2013

392. Mitul şi destinul cântăreţului




Notă: Exponate din Muzeul de Arheologie de la Atena...


        Mitul şi destinul cântăreţului

   Cititorii mei, pe bună dreptate, se vor întreba: de ce trebuie să se dezvinovăţească poeţii pentru că, unul ca Femios, îşi depăşea condiţia de „cântăreţ” al momentului? Să-i dăm crezare lui Femios, când îi spune lui Ulisse, că le-a cântat peţitorilor „fiind mulţi şi tari şi ei m-au silit”. Încă de pe atunci, poeţii erau şi primii vizaţi, trimişi la ocnă, în exil... etc., fiindcă au cutezat să înfrunte ceea ce, niciodată, nu era de înfruntat. A păţit-o, mai apoi, Ovidiu Publius Naso. Femios, primul care înţelege riscul la care se supune, cântând liber, se supune peţitorilor, se supune lui Ulisse... şi aşa mai departe, îmbrăţişând totdeauna genunchii puterii. Să-l dispreţuiesc eu acum? Păi, dacă n-ar fi făcut astfel, ar fi fost ucis precum un om de rând, iar cântecul său ar fi amuţit pentru totdeauna. Notam, într-unul din eseurile mele despre una din cărţile poetului LIS, următoarele: „Nu ne vom asocia închipuirii iscusitului cavaler al Tristei Figuri, cum că, în încăierarea de la hanul unde a năzărit-o pe Dulcineea, s-ar fi crezut transportat în timpul încăierării pe câmpul lui Agramante...”. Altfel, poate aş fi fost un cititor care încă nu l-a citit cu asiduitate pe LIS şi, după această încercare, părea a-mi sosi şi mie rândul să nu-i mai citesc pe înţelepţi şi, ca într-o vale demnă de plâns, ar trebui să mă las acum în voia instinctelor, pentru ca imaginaţia să zburde. Dacă nu ar fi aşa, deceniile viitoare îmi vor da, ori nu, dreptate. Trebuie însă să vă mărturisesc – că sunt, la rându-mi, un vector al demonstraţiilor mele –, că aceste erori pot fi fatale sau geniale. În fond, nu acelaşi ecou îl poţi genera „povestind” (pur şi simplu) sau însăila în pagină, pure abstracţiuni. Această ultimă alternativă a eroului descris – cel care a şi trecut graniţa dintre mit înspre actualitate, va trebui repede diagnosticată, sau, mă rog, tratată cu maximum de seriozitate. Dar ce-ar fi spus Gogol? – mă îndemni tu, cititorule, cel ascuns în elegia nichitiană, care în loc de degete are cinci mâini. N-avem decât să căutăm răspunsul printre scrierile autorului rus: „Dar pe această fiinţă neînduplecată nenorocirea se prăvălise la fel de fatal ca şi peste cei mai mari regi şi stăpânitori ai lumii...”. O emoţie copleşitoare devenită, iată, o nenorocire. Acesta da ghinion, vei spune dumneata, cititorule! Altfel, rostul acesta, adânc (pentru înţelegerea celorlalţi) ar fi putut avea ceva din ceea ce Eumene îi reproşa „jălosului moşneag” (Ulisse – n.n.): „La mine soarta, nu căta pe voie”... adică lipsa lui de rost. Ar trebui poate să reamintesc, aici, discuţia avută la pescuit de Serghei Ivanovici cu fratele său, Levin, din Ana Karenina. O redăm: „Iarba spune apei: legăna-te suntem, legăna-te, şi de vânt bătute...”. Iar Levin îi răspunde (total pe dinafară): „– Nu cunosc ghicitoarea asta”. Ani de zile, nopţi şi zile nu? – poţi dumneata, cititorule, măcar o clipă, poftim: o clipă din viaţa fie şi a unei furnici; dar ca să constaţi că apropiindu-te de finiş, după ceea ce ai alergat de o viaţă, că totul va fi fost degeaba, că moartea e ultima treaptă, că de aici poate începe altceva, şi că totul e posibil de aici încolo, după ce ai trăit uneori o emoţie copleşitoare, chiar ar fi o nenorocire. Se pot întâmpla multe. Doar să mori nu! Acum, cititorule, trebuie să realizezi, că tâlcul poveştilor de rezistenţă îşi au cheia lor în fabuloasa adolescenţă a celor care le-a scris, iar lumea care va veni după noi nu va trebui să le uite. Aici, chiar trebuie să redau spusele sirenelor care îl tot ademeneau pe Ulisse: „Ulisse lăudate, vino-ncoace,/Tu slava nalt-a neamului arhaic,/Opreşte vasul să ne-auzi cântarea,/Căci nu vâsli vrun om pe-aici cu vasul/Vreodată fără să ne-audă glasul/Ca mierea de plăcut din gura noastră” (Odiseea. C.XII, v.258-263). Ridicăm cartea deasupra capetelor şi aducem slavă scribului care a notat aceste impresionante cântece. ...Despre "strădania obstinată a scribului" (ca să-i răspund poetului şi preietenului Ion Lazu), mi-a fost dată, prima lecţie, de Homer. Despre "odiseea", mai întâi, a lui Ahile în războiul troian, mai apoi, cu cea a lui Ulisse pe drumul de întoarcere către casă. Fără acest cântăreţ, pe numele său Femios, Ulisse ar fi sfârşit altfel (nesemnificant), printre peţitorii Penelopei, iar noi n-am fi scris, iată, după câţi ani?, de el.   

marți, 9 iulie 2013

391. Femios, subtilul tâlcuitor de semne






Notă: Printre exponatele de la Muzeul de Arheologie din ATENA: Zeus, Afrodita, Dionysos, masca mortuară a lui Agamemnon...

Femios, subtilul tâlcuitor de semne
  
   Despre Ulisse, autorul său spune, că „nemernici amar de ani pe lume”, fără ca nimeni altcineva, să nu fi auzit de dânsul. Două feluri de intuiţii ne conduc pe firul întins de Homer, în labirintul cunoaşterii patimilor sale. Prima mea intuiţie: acumulările primelor lecturi (folclorul, miturile, Homer şi Ghilgameş întâiul...). Gândul oricărui muritor de pe acest pământ, e să se aplece asupra tărâmului pe care a văzut lumina zilei şi, asemeni lui Ulisse (aşa spune Homer), „măcar şi fum să vadă/Ieşind din vatra lui, şi-apoi să moară”. Cum spune Homer, zeii „ţeseau” (vezi C.I, v.27 din „Odiseea”), şirul de evenimente care punea amprenta pe viaţa unui om, dar nu interveneau asupra lor. Singură, Atena (aflată în disputa cu zeii) profită de turnura discuţiei purtată (în prezenţa lui Zeus) dintre Neptun şi Minerva, şi spune răspicat, dacă vinovaţii războiului troian îşi merită soarta, cu atât mai mult, asupra nevinovaţilor ce se abate o soartă rea, se cuvine ca zeii să intervină spre a-i ocroti. „Dar noi să chibzuim aici cu toţii”, trage concluzia, marele Zeus. Aşadar, salvarea se află în mulţimea sfaturilor. Homer îl are alături pe Demodoc şi pe Femios. Femios, cel care apare în mijlocul peţitorilor Penelopei, prin cântul I. „Nu-s vinovaţi poeţii”, sugerează Femios. Abil, acest cântăreţ care-i spune lui Telemah: ”Eu nu sunt ghicitor şi nici de semne/Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste/De mai nainte cum mă-nvaţă zeii/Şi cum socot că trebuie să fie” (Odiseea: C.I, v.278-281). Cu alte cuvinte, spunea Femios, era în puterea lui să-l cânte şi pe Telemah, ca pe un zeu adevărat. Dar, oare, stă în puterea cântăreţilor să-l slăvească pe om, ca pe zei? Când omul uită că e muritor, scrie poeme cu care va trebui să treacă fluviul cel mare, cândva; în rest, înşiră şarade pentru urechea timpului, căruia i s-a împotrivit până şi Şeherezada de-a lungul celor 1001 de nopţi. Abia după aceea, s-a inventat tragedia antică şi toţi am căzut în plasa iscusitului Ulisse, din care ne-a mai trezit doar împunsătura de lance a unuia ca Don Quijote. „E un semn al morţilor strecurat printre cuvinte” – cum glăsuieşte cu tâlc un alt poet contemporan nouă. „Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există” (Emil Cioran). Până atunci (până la sosirea trenului) – nu al lui Lopahin, din Livada de vişini, nici al lui Godot din o altă faimoasă piesă – ci unul imaginar, spaima „sinucigaşului” poet, care le cânta peţitorilor, chiar în casa lui Ulisse, se mulează foarte perfect pe dorinţa sa de a cerşi, cu orice preţ, această nobilă spaimă a creaţiei. Parcă, Montaigne zicea, că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de aur. Ai dori să-ţi aparţină amândouă dar nu ţi se cuvine decât una. Ca să mă explic cumva (nu ştiu de ce ar mai fi nevoie), o să reproduc cele spuse cândva de Gogol: „Mi se pare că una dintre marile fericiri de pe lumea asta e să-ţi poţi împărtăşi simţămintele şi impresiile”. Am căutat, în Grecia, să citesc pe feţele oamenilor, visele care-i croiseră, odinioară, drumul lui Ulisse. N-am putut desluşi nimic din ceea ce crezusem la plecare. Pe cerul Greciei, câte păsări nu zburau, în veci, sub soarele arzător! Dar, nu toate le erau oamenilor piază bună sau rea, cum crezusem când mi se spunea, în copilărie, basme de-ale noastre.