vineri, 30 mai 2014

533. A treia carte poștală din prisaca de la Negoșina (3)


A treia carte poștală din stupina de la Negoșina

   Shakespeare și Dostoievski îți lăsa în suflet un regret chinuitor: „acela de a nu fi sfânt sau criminal” – cum spunea Emil Cioran. Aici, la Negoșina, printre stupii mei tot trebăluiesc de vreo trei zile bătându-mă cu bondarii, viespile și „bărzăunii” (așa-i numesc eu) –, în realitate, cunoscuți de „lupii albinelor”. Mă simt, carevasăzică, și sfânt, și criminal. Ceva între Shakespeare și Dostoievski. La urma urmelor, de ce o fi spus Dostoievski – mă întreb? – că firea rusului nu e pozitivă și sinceră că „ascunde mai degrabă o ironie interioară, îndreptată în primul rând asupra propriei persoane...”. Da! Pot fi de acord cu așa ceva, doar când realizez că Dostoievski spunea asta, acolo, în închisoare, când toți erau visători (și asta sărea în ochi, își nota F.M. Dostoievski). Țăranii noștri, atât cât îi observ eu, de aici de la Negoșina, nu par nici ironici, nici visători, deși sunt liberi, pe lângă casele lor, dar izolați în acest cătun de munte, nu poți să nu realizezi că sunt înghițiți de timpurile acestea, ca într-o imensă închisoare. Unii mi se plâng de boalele lor. Alții sunt bucuroși că nu am uitat casa bătrânilor decedați, că mai vin pe la albinele mele și mai mult mă întreabă de „ce mai fac albinele” decât de ce mai facem noi. Asta, pesemne, ca să zică și ei ceva, că n-au trecut degeaba pe uliță fără să arunce o vorbă. Se simt ca și cei din închisoare, că le-a venit cineva în vizită. Și chiar mi se pare firesc să mi se plângă de boalele lor, de neajunsuri, dar nu dau vina (i-ar bate Dumnezeu) pe nimeni. Nici atitudinea lor nu e una pozitivă, dar este sinceră. Unul, într-o seară, chiar îmi spunea cu lux de amănunte cum i-a fost îndreptată viața, cu o singură vorbă, de către un doctor din Buzău. I s-a spus: „stai acolo la tine la țară, printre pinii și brazii de care spui că e înconjurat satul tău și consumă lapte de capră. N-ai una, cumpără-ți de la consătenii tăi una, da să fie una roșie. Plimbă-te printre brazi și pini, zilnic, fă-ți cărare după una după alta și astea două lucruri îți vor aduce și vindecarea”. „Da ce ți-a spus că ai, l-am întrebat eu curios, ca să-i arăt că sunt interesat de boala lui. Că dacă nu faci asta, ești mâncat. Se uită luuung... la tine și, deodată îți spune verde-n față că și-a răcit gura de pomană cu dumneata, că puțin îți pasă dumitale, om de la oraș, cu servici, cu mașină, cu de toate, de dumnealor, cei care se trag din părinți ce și-au îngropat copiii prin cimitire, plecați de tineri, la războiul al doilea, ca, ție, să-ți fie bine, acum. Omul s-a scuturat ca de ceva rău și a spus într-o doară: „Apoi, nu trebuia el să-mi spună ce am. După o ploaie rece de toamnă, care m-a prins și un pic băut, am adormit în hainele alea așa cum erau, ude. D-apoi, eu cred că de aici mi se trage, nu?” „Și?... Ai respectat întocmai vorbele doctorului acela? ” – am mai întrebat. Mi-a spus că așa a făcut. Nu credea, nici atunci, cum nu crede nici acum, dumnezeiește, în sfatul medicului acela „Niculescu... Nicolescu?...”, nu contează. Doar îi urma sfatul, fără crâcnire, dar nici prea multă încredere (mi-a mărturisit, dându-se aproape de urechea mea). Asta m-a pus pe gânduri. Chiar atunci când am vorbit pe 10 mai și am scris despre starea literaturii buzoiene, unii au crezut că exagerez. De ce l-aș crede, atunci, pe locuitorul din Negoșina care mi-a mărturisit toate astea?!... Revin la Dostoievski și, nu-mi explic ce a vrut să spună despre rușii săi, decât prin fraza-sa-răspuns: „Poate că în cele din urmă toți vor afla cât adevăr se află în ceea ce ai spus...”. Poate! Albinele mă consideră de-al lor (e mult spus: tovarăș), doar când intervin pentru ele cu hrană, faguri noi, cu tratament, curățirea stupului etc... Nu vă închipuiți domniile voastre că asta se întâmplă mereu. Alteori au o reacție potrivnică. De aceea mă „înarmez” cu halat strâns la mâneci, cu mască și afumătorul care să le oprească din asaltul războinic făcut asupra mea. Ca și în societate, de altfel. În „Amintiri din casa morților”, Dostoievski spunea, la un moment dat, ceva interesant despre „amicii” cu care era pus să-și împartă aerul din celulă. Redau spusele sale: „Îmi dădui seama că niciodată nu voi fi considerat tovarășul lor, indiferent câte condamnări aș avea, chiar pentru vecie, chiar să fi fost la <<secția specială>>”. La rându-mi, aș fi naiv să cred, că în urbea mea, aflat printre scriitori, aceștia m-ar considera ca pe unul de-ai lor, din moment ce nu aparțin, prin naștere, urbei. Toți știu că am venit, printre ei, din alte părți și nu e posibil să continui, la nesfârșit, această crâncenă înfruntare cu „specificul” zonei în care au crescut, s-au desfășurat, ori evidențiat numai ei... E cam ceea ce i s-a întâmplat scriitorului Ion Lazu (omis, din greșeală?!) din dicționarul recent al lui Eugen Simion. Sau, fiindcă este un venetic, declarat, odată cu scrierea celui mai bun roman al său „Veneticii”? Eu, poate nu exist în acest spațiu literar, ca Grigori din „Donul liniștit” (despre care tocmai am vorbit) printre ai săi. Fiindcă tot ce există numai pentru ei, mai devreme sau mai târziu, ție, îți poate provoca, de cele mai multe ori, coșmarul. Pentru că nu ieșise la un protest al condamnaților aflați în închisoare, Dostoievski i se destăinuie (explică) unui camarad :„Spune-mi Petrov... ai voștri nu se supără pe noi?” „Păi, de ce să se supere pe Domniile Voastre?” – a sunat replica celuilat. Fiindcă, (auziți dumneavoastră!): „da’, ce fel de tovarăși, sunteți cu noi?” Deci, în probleme de nedumerire, nimic nou! Chiar așa! Ce fel de tovarăș, sunt eu cu toți ceilalți. Nu-s de-ai lor (în orice tabără m-aș afla) – fiindcă, ce-i greu de înțeles: tu mergi pe drumul tău, iar noi pe al nostru, tu ai treburile tale, noi pe ale noastre. Și, basta!


                                                      (va urma)

joi, 29 mai 2014

532. A doua carte poștală din stupina de la Negoșina.(2)


A doua carte poștală din stupina de la Negoșina

   După o zi de muncă în prisacă, soția pune grătarul pe niște pietre, la focul improvizat afară, în aer liber, pentru o „amărâtă” de friptură. În timp ce fumul de deasupra grătarului se ridica spre cer, mi-am amintit de o scenă din „Donul liniștit”, de Mihail Șolohov, când, Duniașka, primi știrea că fratele ei, Grigori, rănit în război, va fi demobilizat și trimis acasă. Scena, care se petrece între ea și soțul ei Mihailov, ne pare, acum, neverosimilă. Cum adică? Un soț să-și acuze soția, numai pentru că fratele acesteia nu se dăduse de partea ălor roșii și lupta de partea, na chestie, de partea cazacilor! Întrebat, ce i se putea întâmpla lui Grigori (fratele Duniașkăi), Mihailov (cumnatul, deci) spune: „Ce să-l aștepte? Judecata și Tribunalul!”. Adică, îi împărtășea, Duniașkăi, gândul (de necrezut, între soți), că pe Grigori, chiar era posibil să-l osândească și la împușcare. Și, când spunea asta, nici măcar nu clipea din ochi. Atât era de convins și de sigur pe el. Doamne, în ce țară ne-am rătăcit oare? – vorba lui Kafka. De ce mi-am amintit de scena aceasta? Pentru că, adus, acasă, de un car cu boi (scena seamănă cu întoarcerea lui Don Quijote, acasă, la Mancha, după neașteptatele lui întâmplări), de către o fetișcană de numai 21 de ani, văduvă de război, lui Grigori, primul foc, făcut, la un popas, în plină stepă, „mirosul de fum îi trezi amintiri triste în sufletul lui”. Credea Grigori că isprăvise cu războiul, că-i ajungeau toate câte i se întâmplase, că mergea acasă pentru ca în sfârșit, să se apuce de treabă, să stea cu copii, cu Axinia...? Vise!... Și, tot o vorbă a lui Grigori mă pune în gardă cu privire la toată lupta asta fără sens, dusă între cei care continuă să scrie azi, ca să dea publicului o carte, și care nu primește NIMIC, ca mai apoi, să se retragă cu gânduri ciudate, mârâind în „bârlogul lor”: „Dacă am ține minte toate, am trăi ca lupii!” (spunea Grigori).  ...În timp ce soția așterne pe masă friptura, eu dau drumul dopului de la sticla cu bere, aceasta scoate un zgomot specific, semn că friptura, musai, trebuie și udată din belșug. La masa așezată sub nucul de la poartă, discutăm de ale noastre. Mă plâng soției că vremea ploioasă nu a permis aducerea hranei în stup, hrană necesară formării puietului și, uite, acum a înflorit salcâmul și nu e albină suficientă în stup ca să iasă la cules. Pe stradă mai trece cte un om, dă binețe, și-și vede de drum. Dinspre casa lui nenea Sile auzim mugetul vacii, în grajd. Cu o zi înainte, tanti Sultana ne spusese că se așteptau, din clipă în clipă, ca vaca să fete un vițel, o vițea... Nu știm cam ce ar însemna mugetul vacii. Poate pierduse vițelul și acum scotea acele mugete sfâșietoare?!... Tot la Grigori, eroul Donului liniștit,  mă duce gândul. Cum viața lui se făcuse neagră, asemeni stepei pustiite de foc. Pierduse (spunea Șolohoh) tot ce avea mai drag pe lume. Moartea nemiloasă îi răpise totul, îi dărâmase toate visele. Ajuns printre dezertori (ai unei părți, ori alta a războiului dintre roșii și albi), Grigori îl întrebă la un moment dat pe căpetenia Ciumakov: „Încotro vrei să pleci?„ Acesta îi răspunde nefiresc: „Să-mi caut alt trai mai ușor. Poate că mergi și tu cu mine?”. Grigori are un răspuns dezarmant: „Nu, du-te singur!”. ...Poate credeți că bat câmpii cu astfel de rememorări. Dar, ce se întâmplă cu scriitorii acestei urbe buzoiene, îmi puteți spune, altceva, sub imperiul acestui gând a lui Grigori? Fiecare merge de unul singur pe drumul lui. Care e... nu se știe! Dar, vorba lui Grigori: „Viață e asta?” Iată... ajunși la sfârșitul romanului, că lui Grigori i s-a împlinit visul, după atâtea și atâtea nopți de nesomn. De a se afla, la capătul drumului, la poarta casei sale, ținându-și fiul în brațe... „Era tot ce-i mai rămânea în viață, tot ce-l mai lega de pământ și de toată lumea uriașă ce strălucește sub soarele rece”.
...Era! Așa își încheie M. Șolohov cel mai strălucit roman al secolului său. Dar, oare, ce strălucește sub acest soare „rece”, în lumea celor care scriu? Mușc din friptură și sorb paharul umplut cu spuma berii. E o întrebare (mă gândesc) la care va trebui cineva să răspundă cu sinceritate. Fără patimă și fără ură! Cu gândul la eroul lui Șolohov. Cu gândul, la toate!      


                                                               (va urma)

luni, 26 mai 2014

531. Scrisori din provincie... (1)



Prima carte poștală din stupina de la Negoșina

Gogol scria, undeva, că „tristețea îl apasă pe cel părăsit”. Grea și mâhnită inimă trebuie să fi avut maestrul, dacă mângâiere, nicăieri, nu-și putea afla. Știu (din cele citite) despre autorul Mantalei, că răceala criticilor vremii se va transforma, mai târziu, în animozitate și dușmănie, fapt ce i-a atras o stare depresivă. Doar Pușkin i-a prezis un viitor strălucit și l-a gratulat cu cele mai fericite apărări în fața criticilor. Strălucit exemplu, de înaintaș în literatură, care a pus pumnul în gura tuturor, acest F.M.Dostoievski cu fraza sa: „Noi toți ne tragem din mantaua lui Gogol”. Doar că, eu, n-am cum să nu-i redau acestui uriaș al literaturii, cum era Gogol, fraza pe care am întâlnit-o în „Serile în cătunul de lângă Dikanka”: „A mai trebuit să-i vie și unui prisăcar cheful s-o ia pe urma lor!” Chiar așa! Ce mi-o fi venit mie să scriu despre toți cei care, acum, se dau în stamba vremurilor „viitoare”, să mă facă să tac, ori să plec, aiurea, pe alea coclauri... Dragostea și fericirea (în povestirile lui Gogol) erau amenințate de amestecul a tot felul de forțe dușmănoase. Nimeni până la el nu pusese în valoare comicul de situații, de gesturi ori de limbaj, de natură să provoace groaza ori repulsia cititorului, cum o făcuse pe ici-colo: Rabelais, Swift, Șcedrin sau Mark Twain. Scriu aceste rânduri la o masă așezată sub nucul de la poartă, nici măcar la „ceva” mai multă depărtare de stupii mei, ba dimpotrivă, chiar lângă aceștia; la nici zece metri de albinele ce zumzăie pe deasupra și nici nu realizează că toți te încolțesc și-ți dau copite. Dar, și mai frumos e când mă odihnesc pe șezlong alături de soția mea, la fel și fel de ghicitori, unele despre oamenii acelor locuri, altele le putem asocia la categoria: alte taclale. Și tu, cititorule, dacă te-ai afla, din întâmplare, în jurul mesei, știu că ai avea la ce asculta. Mai trece câte-un om pe stradă, mai dă, el, și binețe, ehei, câte istorii nu s-ar putea scrie! Singurele, ele albinele, nu-mi poartă dușmănie că le-aș putea lua într-o bună zi strânsura culeasă cu atâta trudă, de prin fel și fel de flori. Pentru ele, eu nu-s decât prisăcarul care mâzgălește câte ceva pe acele coli de hârtie, care nicicum nu miros a ambrozie, dar nici miere nu dau. Și, totuși, mă lasă să-mi petrec printre ele, clipele, când nu le „agresez” și nici ele nu știu  cum să-și lingă degetele cu scriitura mea. A desfătare, sau tot o trăncăneală de-a oamnenilor care nici măcar nu umplu lumea cu laudele lor?


                                                                    (va urma)

miercuri, 14 mai 2014

525. Un poem pentru dumneavoastră


Din lanul de cânepă ars, ca sângele...
                                                     Tudor Cicu 

Când bunicul a scos de la streașina casei
arma lui din primul război mondial,
toți credeau că momâile alea
care înconjuraseră satul ca pe un butoi cu pulbere
or să cadă crăcănați pe spate.
Doamne, ce grozăvie ar fi fost!

Primul care i-a apărut în vizorul armei
a fost un catâr cu o momâie sub pelerina de ploaie
Acesta și-a dat jos pelerina din paie
A râs cu blândețe... și-a spus:
- „Am venit să vă aduc pacea!”

Bunicul era alb la față
Îi tremura mâna în buzunarul pantalonilor bufanți
Nu mai nimerea să apuce glonțul
să-l vâre pe țeavă
și să mi-l învețe minte pe nenorocit.

Spun cei care cred că ar fi scris istoria
că atunci când țeava puștii a trosnit în plin soare
momîile alea săreau ca broaștele pe mal.
Și, cert e că bunicul a tras șapte focuri...
Stă scris în cronici.

Mai târziu, la gura focului unde își cocea
bunica, pâinea, în țest
cineva i-ar fi dat peste gură bunicului
că, lauda e laudă...
Că până să termine de tras toate gloanțele
se știe că ar fi căzut leșinat la pământ.

Atunci, bunica a scos din salba ei de la gât
doi bani de argint
risipind peste tot acea lumină argintie
care l-a făcut pe bunicul
să ridice arma împăturită în cârpe unsuroase
și să tragă la întâmplare.

Cei doi bănuți de argint au căzut împușcați drept în inimă.
Și toți au privit cu mirare la bunicul
care se zbătea să se ridice de la pământ.
Nimeni nu observase cum pe un catâr alb,
(și cel care îi făcea cu ochiul)
din lanul de cânepă ars, ca sângele
eu tocmai apărusem pe lume.


vineri, 9 mai 2014

524. Dintre cărțile mele preferate. AZI: „Bucovina care ne doare” - de Ion Beldeanu.

O carte tot mai actuală:

                                   Bucovina care ne doare
                                                                                       Tudor Cicu

   Cu „Bucovina care ne doare”, ed. Muşatinii Suceava 2007 – al treilea volum şi ultima parte - Ion Beldeanu vine în întîmpinarea cititorului dar şi al istoricului şi criticului literar, cu o carte de însemnări literare şi note documentare, cu dorinţa de a scrie despre Bucovina (după spusele autorului), din „mâhnirea de a accepta în continuare ruptura şi înstrăinarea”. Întrebarea care îl frământă pe autor: „Ce se va întâmpla cu Bucovina în deceniile care vin?”, întrebare care se simte în fiecare tabletă scrisă din această emoţionantă carte: „e greu de răspuns”... prefigurează tot el răspunsul, însă citindu-i însemnările care fac cuprinsul acestei necesare cărţi despre mitul Bucovina şi frământările ei, cititorul ca şi lectorul avizat poate găsi destule răspunsuri, iar la rându-i, cititorul va fi nevoit să-şi pună el în continuare alte şi alte întrebări. Iata câteva teme de interes major propuse de lector:
1.      De ce statutul limbii române este ameninţat din nou în Ucraina? -  „că limba română se află în pericol, se poate vedea la orice pas”.
2.      Ce s-a mai întâmplat cu mult discutatul monument Eminescu de la Cernăuţi, de unde teama că acesta va fi ratat precum cel al lui Ştefan cel Mare în Codrii Cosminului?  Dar oare cine tulbură cel mai tare apele? - „astfel în timp ce în România, la Galaţi, pe banii contribuabililor români se încheiau lucrările la ridicarea monumentului lui Mazepa, hataman al Ucrainei...etc... ”- o fi fiind respectivul mai important decât Stefan cel Mare şi Sfânt, vorba lui Vasile Tărăţeanu?”
3.    Cu ce scop s-a dorit desfiinţarea librăriei Luceafărul, singura librărie de carte românească din Ucraina? Şi mai nou, ce se aude despre necesitatea înfiinţării unei universităţi multiculturale la Cernăuţi? - „dacă îţi spui român eşti urmărit precum iepurele de vânători şi nimeni nu te mai apără”.
4.      Cine are interesul ca singurul cimitir al militarilor români de la Cernăuţi să ajungă de izbelişte? Mai mult de atât, chiar profanat!
5.      De ce Memoriul lui Pan Halipa, adresat preşedintelui S.U.A. a rămas surd? : „nu este nici corect, nici acceptabil ca unii să vânture promisiuni şi explicaţii iar alţii să piardă mereu”.
6.      Simple coincidenţe, sau, caracter dubios, dacă nu doar subversiv ce a declanşat noua Programă în limba română şi literatură pentru clasele V-XI, sunt pur şi simplu gafe, ori fac parte din strategia de anihilare şi lichidare a învăţamântului în limba română practicate de autorităţile ucrainiene de la Cernăuţi?
7.      Ce se mai aude cu tezaurul României? - (vezi tableta „Păguboşi dar mândri”), şi concluzia autorului: “viaţa merge înainte, tot înainte până ceea ce era să fie va intra în tăcere şi uitare”.
8.      De dragul NATO, România a cedat Insula Şerpilor? - „şi Ucraina nu se va sfii să profite din plin de neaşteptatul chilipir”,  conchide autorul.
9.   Deportările familiei de români din Nordul Bucovinei, înspre înfricoşatele ţinuturi ale  Siberiei şi Kahastanului, din 12-13 iunie 1941, sunt ele asumate de poporul ucrainean?
Cititorului nu-i rămâne decât să descopere şi singur, prin lecturarea cărţii, alte şi alte teme la fel de interesante. „Şi este trist că guvernanţii momentului, şi chiriaşul infatuat de la Cotroceni” (aluzie la Tratatul bilateral româno-ucrainian, dinaintea căruia te simţi abandonat), pun încă sare peste rana care sângerează un ţinut desprins şi sfârtecat „dintre hotarele aceleiaşi patrii”, concluzionează cu amărăciune Ion Beldeanu: „Mai explicit, situaţia actuală a Republicii Moldova ar fi comparabilă cu cea a faimosului magar al lui Buridan, care a murit de foame între două căpiţe de fân”. Nu-i de loc întâmplător faptul că autorul ne vorbeşte despre începuturile fenomenului literar din acest spaţiu geografic numit „nostalgica Bucovină”, cu primele tipărituri şi primele încercări literare, apoi, perioada interbelică, cea prin care gruparea ICONAR s-a impus în peisajul literar românesc; editarea ziarului Bucovina, apoi cea dintâi revista de cultură din Bucovina, urmată de diverse reviste literare şi culturale: (ni se aminteşte de celebra antologie „Pagini de literatură română. Bucovina,Regiunea Cernăuţi 1775-2000). Etc...
   Stările prin care, scriind şi descoperind, scriitorul Ion Beldeanu care notează cu amărăciune: „m-a încercat un sentiment difuz de mâhnire şi revoltă”, sunt transmise asemeni unor vibraţii seismice şi cititorului. La toate acestea, autorul are un straniu răspuns: „De ce, în definitiv, se flutură atât de insistent tema holocaustului, când jertfele nevinovate ale românilor din teritoriile ocupate, nimiciţi prin foame, frig şi munci silnice, copleşesc memoria?”. Adnotăm şi noi la această interogaţie pusă retoric şi reţinem spusele unei femei, simple, întâlnite de autor la poarta Bibliotecii Universităţii din Cernăuţi: „Şi, mă rog, spune-mi mătăluţă, dragă domnule, România asta ce mai vrea să ştie despre Bucovina dac-o vândut-o ucrainienilor, aşa de pomană, printr-un tratat ruşinos, fără măcar să ne întrebe şi pe noi, că noi eram în drept să ne hotărâm soarta?”. În drept, rămâne şi cititorul, să descopere la lecturare, alte şi alte teme abordate cu interes de autor şi, la care să reflecteze sau să-i pună în gardă şi pe alţii, să ia aminte. Şi nu numai!