duminică, 30 decembrie 2012

286. "Tinere condeie, avântate odinioară" (Azi: Florea Miu)



                                      Azi: Florea Miu



  1. Cuvânt înainte:
Lui Laurenţiu Ulici îi plăcea să rişte „dar nu risca la întâmplare”, spunea Horia Gârbea – ci „miza în conştiinţă de cauză”. La cei mai dotaţi, dintre poeţii tineri, în „Antologia poeţilor tineri 1978-1982”, Laurenţi Ulici observa „o înclinaţie spre disimulare, spre înfăşurarea fabulistică a demersului propriu”. Sau, mai exact: „Feluritele tuşe culturale... devin din simple note de influenţă, mai mult sau mai puţin asimilate, de-a dreptul nişte „camere Faraday” în care undele fondului de trăiri afective şi ideatice intră cu dificultate şi mult modificate în raport cu natura lor reală”. Aici, m-a prins pe mine L. Ulici. Energetician de profesie „cuşca lui Faraday” mă prinde al dracului de bine. Electrizat prin influenţă, dar protejat de ecranul imagistic (nu neapărat electrostatic) al gândirii mele, am conceput pagina „Tinere condeie, avântate odinioară” în Antologia lui Ulici, ca pe un efect de polarizare (târzie, ce-i drept) din Poezia trecutului – spre Poezia prezentului, acestor, cândva, tinere condeie.

 2. Eu, despre Florea Miu:
Am dat de numele lui, în Antologia lui L.Ulici, la pag. 353, cu 5 poeme. S-a oprit şi în Buzăul nostru prin 2008, căutând „un arbore cu stelele-n el” sub care „chiar Dumnezeu a plâns la început”. Prietenii săi (de facultate şi scris): Mircea Costache şi Marin Ifrim îl invitase la o lansare de poezie în Buzău. Atunci l-am cunoscut. Mi-a dăruit, la Buzău, cele două cărţi de poezie: „Muzeul cu nemărginiri” (2006) şi „Partea cealaltă. Somnul şi civintele” (ediţia II-a, 2007). Am scris despre ele, în eseul intitulat „Un poet cu revelaţia cuvintelor”. L-am trimis prin 2009, la „Ramuri”, dar nu mi s-a dat nici un semn. Mi se păruse un poet cu un evident tangaj hedonist între lumea exterioară a fiinţei şi lumea interioară a sufletului, suspendat între realitate şi oniric, cu unele accente de elegiac. Mi s-a părut, intrând în Poezia sa, ca şi cum aş fi pătruns în zariştea poetică de care amintea Blaga, dar, l-am perceput ca pe un poet grăbit, care „n-a cerut nimic niciodată”. Acum (pesemne) îşi cheamă, din nou „îngerul de împrumut” spre a-i cere o altă lume, pentru că, aici, e ca un evadat imposibil de prins. De! Aşa e, când viaţa este ca o haină peticită.

3.  Autoportret
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 5 poeme  publicate în Antologie)
Fâşneşte pe mine, paltonul nebun, dintr-un „Lied” scris- revăzut, în amintirea frunzei ce-a căzut. S-a cuveni, presupun, să amintesc câte ceva, despre mine. Îmi vine să plâng, deoarece călătorim împreună în vagoane de îngeri. Tocmai mi-am săpat o peşteră, într-un vis, pentru a mă lua drept literă. Din zidul (ridicat de Manole şi ai lui meşteri mari) în care mă aflu, mă întreb: dacă spaima de a mă sprijini pe aer şi aerul acesta se rupe, devine o realitate? Dacă voi rămâne aşa, suspendat o vreme, de propriile-mi lacrimi? Nu veţi fi surprinşi, auzind, cum se sfâşie între ele visele obosite? Ce traume! Ce vis! Intrăm într-un nor de păsări (îi spuneam Doamnei, care, mai deunăzi, voia să treacă strada poemului meu): vine un călător cu iarba în spinare! O fi portarul cu două inele pe deget, prietenul care te va primi, doamnă, într-o casă pustie. De aceea mă întreb: n-oi fi fiind tu Ana lui Manole? Şi dacă da, cum îmi şade cu zăbrelele în dreptul cuvintelor? Dacă privirea mea dinăuntru nu se desface la timp? „Lasă prietene, se-aude un cântec, dincolo, între nori. Ratează şi tu – măcar oadtă în viaţă – intrarea păsării pe geam. Eşti o literă, rămâi literă, până la capăt!”

4. Pentru o mână de iarbă
 (parodie după Florea Miu)   
                                   de Tudor Cicu

Doamne?! Ce vis prietene!... Intram în păsări
Intram ca prin geamuri albastre...
Loveam orbeşte în ochii fantomelor şi-n colivii
Dacă mai poţi să crezi în mine
prietene cu ochelari de zăpadă,
du-te şi vezi! Pe trepte ne face cu mâna
un călător cu iarba-n spinare
Ce furtună! Ion Gheorghe venise (mi-aduc aminte) cu iarba, întâi.
Şi-acum să-mi cheltui tăcerea îngropat sub zăpezi?
Ce iarnă!
„Lasă prietene, se-aude un cântec sub nori,
pentru o mână de iarbă, zgâlţâi tu, acum, stelele?
Pune-ţi Luna sub cap
Cerul aşează-l în lacrimă.
Trage şi-un gât de alcool, până nu-şi va scrie un altul
cartea de poezie.
Şi, printre zăbrelele cuvintelor
Strânge, dracului, amăgitoare, coliviile alea!.
Uite, cum viaţa este, da, o!... Este ca o haină peticită
Pentru o mână de iarbă, acum,
să ratezi tu, intarea păsării pe geam?


P.S (Până după 15 ianuarie, nu voi mai posta, decât LUNI si VINERI, despre aceste tinere condeie). După 15 ianuarie, voi anunţa pe blog, ce am decis cu acest blog. LA MULŢI ANI! celor care m-au urmărit, de pe aici din ţară şi de peste mări şi ţări... ca-n povestea copilăriei noastre.

joi, 27 decembrie 2012

284. Un poem pentru dumneavoastră ("Tablou de familie" de Tudor Cicu)



    Tablou de familie

Cerne zăpada pe satul pitic
Clopotul calului sparge câmpia
Tata îmi face cu ochiul- peltic,
Eu dau chiot, dar stric armonia.

Dar satul rămâne în urmă sub deal
Creste răzleţe zimţuie zarea
Ţipătul mamei, e fără egal
Şi sania urcă, greoaie, cărarea.

Doamne, mai rabdă, nu-i timp să mă nasc
Ai grijă de mama, fă-i tatei pe plac
Calul tresare când calcă un vreasc
Şi până la spital, mai e – cât un veac!

Viscolul prin bozii, suflă de nu-i chip
Dă-i bice tată, aş fi vrut să strig
Dar pe-un braţ de paie apucai să ţip
Sub o cergă doar, înger peste frig.

Lângă mama-n ramă, noi doar nişte prunci
Sub cerul ca de plumb- cât stihia
Hei! Cuvinte să fi avut eu atunci
Aţi fi spus, s-a născut Poezia!

(din vol. „Cântece la dairea”, 2008)

miercuri, 26 decembrie 2012

283. Cronica acestui anotimp. (Moştenirea... parodie după Ioan Alexandru)




Moştenirea preşedintelui meu
(parodie după Ioan Alexandru)
                                            de Tudor Cicu

Decebal şi Horia unde sunt,
Antena trei mai există?
Că vreau să le transmit un cuvânt
Şi să le pun pe ţambal o batistă.

Că unii-s pe roată, alţii-n scrânciob
Aşa se scrie, din păcate, Istoria
Cum le-a fost dat şi-n horoscop
Ori mustul din pemperşi, ori gloria!

Şi câte ulcioare de lut
Depune-vor mărturia?!
Din toate, cu sete-am băut
Cu gândul la tine, Maria!

Ţii minte când soacra muri...
Poeme-i spuneam în direct
Că lacrimi la toţi se ivi
Şi vouă, palpitaţii în piept.

Acuma, na! Ce-a mai rămas de noi?
O ţară acolo, de-o joci la barbut
Vom şti în zilele de-apoi
Cine la cine, Iuda a vândut...

Dar noi, Mărie, vom fi duşi demult.
                        

marți, 25 decembrie 2012

282. Din cronica vremii (Ion Gheorghe - un poet controversat)



IX.
                     Motto:
                         „Azi noapte am vorbit cu Sfinxul Egiptului-
                           singurul care nu se teme de iarbă....
                        ...dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor
                           presimte sub inima sa de granit
                           cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjeşte,
                           cum îl ameninţă iarba încet,
                           măcinându-l cu sămânţa azvârlită în el
                           împinsă de vânt şi de soarele însuşi
                           ca norii de grindină – iarba de mâine.
                           Împotriviţi-vă ierbii, rugaţi-vă ierbii, nu vă lăsaţi ierbii!”
                                                  (Ion Gheorghe: Vine iarba, 1968)


   Dacă Octavian Paler îi reproşa lui Nietzsche că a făurit o secure dublă „lăsând pe cel care învârte această secure să decidă dacă va ucide cu ea sau vindeca” (în: Polemici cordiale), Ion Gheorghe „de pe acoperişul celui mai sfânt lăcaş” al Poeziei, ne declară: „Aş scrie veacurile într-una mie de poveşti/Pe care le-ar cânta templele pe psalmii lui David,/Mai veridice decât basna despre marele vid/Pe care l-ar fi lăsat în Dacia/împăratul fugar,/De-a trecut Istrul cu limba scoasă ca un ogar...” (Heraldică/ 2010). Dar, cum acum, „se aşteaptă o altă mare piatră de foc/Să lovească lumea dându-i firea la loc”, venim şi noi (criticii săi, cei din urmă), să spunem lumii întrgi, de la Hotare-până-la-alte-şi mai mari hotare: din acest moment, poetul acesta nu va mai cunoaşte un alt drum, decât pe acela, pe care a pornit, ca şi Ulise a lui Homer, să se teamă de neprevăzut, de poveştile acestei lumi (de la început şi sfârşit de lume) şi să cânte. Prin Poezie, spunea cineva (repet, ce-am scris mai deunăzi), lumea întreagă, visează sus, sus de tot, până la Omenirea creată de Zămislitorul ei. Gheorghe Postelnicu, furat de atâtea hrisoave şi înscrise în ale zicerii, despre poet spuse, crede că poetul Ion Gheorghe, consideră – îl citez -: „că geţii şi dacii, adică tracii de la Dunăre şi Carpaţi, popor de vânători, crescători de vite şi plugari, au folosit o scriere compusă dintr-un volum mare de sigle şi rune, făurind un sistem de reguli, legi, cutume şi norme, datini şi instituţii vechi”, atât de des pomenită şi fructificată de către poetul acesta. În completare: că ei, vorbeau şi scriau limba nordică, dacică, troiană şi etruscă, mai târziu – după N.Densuşianu. Nu negăm că a existat în Tracia cea Mare o scriere în pietre (ea a existat, după Däniken, mult înaintea seminţiei cunoscute azi pe Pământ), că descântecele, vrăjile înscrise în piatră funerară şi de pe faţade de peşteri încă nedescifrate, ne pot duce cu gândul la „miraculoase însemnări ale sfinţilor numeri” (după Ion Gheorghe). Dar, basmul ca elan al fecundităţii şi atracţiei, este „arbore sau pom roditor/după cum i s-a ursit soiul” şi pântec (vestind naşterea a ceva nemairostit până-atunci) e însăşi „pământul şi mările”, pe care poetul încearcă să-l dea la întors: „Christosul mamei lor de vremuri”. De altfel, îl înţelegem: „Eu pe unde trec, închei o epopee, pe când ei trăiesc scenete în replici obscene”. Nimic în afara acestei exuberanţe de netăgăduit, nu are valoarea acestor glii străbune pe care i le-a aşternut Patria la picioare:
 „Seara, cântecul greierilor gâlgâie tălăzuite vibraţii
Din crăpăturile caselor, din ierburi, din tufele de sulfină.
Oratoriul gâzelor, lăudând luminile rotitoarelor spaţii,
Înveleşte dealul şi lumea cu pânza-i de păianjen lină”
                                                  (Noua cronologie/ 2010)
Suprarealismul gheorghian, de care vorbeau unii critici, este, dacă este... folcloric, mitic, şi megalitic, iconografic şi eponimatic, după cum o cere tema fiecărui volum „dar niciodată erotic” – întăreşte Gheorghe Postelnicu. Acum, după atâţia cercetători, a mai veni şi eu cu alte şi alte argumente, deşi ar putea fi sugestive şi incitante, e deja târziu. Forţa genetică a Roiului Getic, a fost obsesie pentru atâţia oameni mari, de cultură. Să ne amintim doar nedescifratele rânduri lăsate de Eminescu: „Din roiuri risipite vei face un popor/Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,/Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va.../Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,/Să nu te-mping-un demon a spune adevărul”. Să nu fi ţinut Ion Gheorghe, seama, de atenţionările Eminescului? „A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate”, spune confratele său poet, Gheorghe Istrate. Noi care îi ştim căutările, pe dinlăuntru icoanelor zugrăvite şi ne hrănim cu personajele noastre homerice, înţelegem de ce Ion Gheorghe comunica, în lipsa zeilor, direct cu cosmosul. Ca şi Labiş, cândva, Ion Gheorghe a locuit în sanctuarul visătorilor autentici şi au dat curs verbelor Limbii Române, preamărindu-şi înaintaşii şi alăturându-li-se cu Mitul Bărbatului Călător în Ţara Marii Mume: CREAŢIA.
 
                                                            (va urma)

luni, 24 decembrie 2012

281. De veghe în lanul cu cărţi. (Mihaela Burlacu cu "Simfonie pentru ciulini")



Mihaela Burlacu: „Simfonie pentru ciulini”

   Tot în lupta cu viaţa, a unei dramatice şi sfâşietoare lupte cu viaţa, este şi acest nou roman (al V-lea) al prozatoarei Mihaela Burlacu; un roman de o forţă dramatică aşteptată, începută ca un „recviem” mozartian, pentru destinul unei fete născute în câmpia Bărăganului şi, terminată ca o „simfonie”, având în vedere tulburătoarea poveste aşternută în cele 157 p. ale volumului intitulat „Simfonie pentru ciulini”, apărut la ed. Ex Ponto, 2012. Nu se poate trăi, uitându-le zbaterile şi frământările vieţii, unor astfel de personaje feminine - tuşate alb-negru, în tulburătorul tablou al unui colţ uitat de lume, era mesajul pe care-l transmiteam autoarei, la apariţia romanului „Decalogul tăcerilor albastre” în 2007, cu singura diferenţă, că, Omul-care-scrie (cunoaşte şi împărtăşeşte... acel ceva) şi-a dobândit maturitatea scrierii sale, în acest din urmă roman. E verosimil să presupunem, că pe acest parcurs al scrierii, Mihaela Burlacu a cunoscut în tot acest interval de timp, toate afinităţile necesare încadrării în roman, a poveştii necesare aşezării în pagină (visare-viaţă, vis-moarte, destine-şi-vieţi, care se frâng spre a transmite „ceva” şi celorlalţi), care: vin-se-nasc, trăiesc-şi-mor ca nişte râuri şi vieţi care se tot scurg... Ioana este cea de-a doua născută în familia Flămânzilă din satul Coşereni „situat în inima Băraganului”, cu patru fete născute la 3-4 ani diferenţă între ele. Dar, cum înclinaţia Ioanei către carte era primordială, fiindcă doar „aşa reuşea să înlocuiască lumea reală, plină de lipsuri, cu lumea din cărţi”, putea părea o îndeletnicire ciudată în familia ei: „surorile o priveau diferit, uitându-se la ea ca la un pui de vultur rătăcit printre găini...”. Părinţii Ioanei „priveau cu mare scepticism înclinaţia fetei”, asta, întrucât situaţia precară nu le permiteau să întrezărească vreo perspectivă fetei, dar să o mai trimită şi la liceu, după ce rezultatele de după gimnaziu îi fusese încununate de succes, clasând-o, dacă nu prima (cum ar fi fost corect), cel puţin a doua din şcoală, pentru că „era foarte inteligentă, creativă, ambiţioasă şi foarte muncitoare”- ca să folosim cuvintele autoarei. Şcoala primară a făcut-o în sat, terminând prima, dar datorită sosirii în şcoală a copilului Radu, fiu de domn-inginer, nefiind de conceput „în mentalul colectiv, ca fiica văcarului satului să-l întreacă în medii pe unicul moştenitor al celei mai importante personalităţi a comunităţii locale”, înţelegem de ce „nenorocita”, cum îi zisese profesorul Buzatu, în gimnaziu, îşi avea (aşternut de zei) destinul său. Doar viaţa, pusă pe primul plan, avea să-i servească şi lecţii nederepte şi nemeritate, năpustindu-se ca tornada, din senin, asupra unor fiinţe plăpânde ce ar fi meritat mult mai mult de la destin. Irina, sora ei mai mare, este la rându-i peţită de o familie cu orgolii şi pretenţii nejustificate, şi „împinsă” de părinţi, spre nefericire. Măritişul ei, viaţa devenită, mai apoi, un calvar, o va împinge către acea inevitabilă fugă (împreună cu copilul ei) din casa socrilor, spre lumea celor care mai au suflet şi inimă. Drama trăită de Georgeta, asistenta medicală din sat (devenită printr-o întâmplare nefericită a Ioanei) protectoarea şi sfătuitoarea eroinei noastre, este al unui destin la fel de fragil ca şi al Irinei şi, cum se va dovedi în finalul romanului, asemănător de trist cu cel al Ioanei. Simfonia pentru ciulini, în acest context, nu-i decât dragostea care se revarsă din sufletele unor oameni buni (ca: Georgeta, directoarea şcolii, primarul Constantin  Borcan) asupra firavelor tulpiniţe, cum a fost şi a Ioanei, încercând să le smulgă din ghearele, şi urâţenia sufletească a întruchipării a tot ce era mai rău în destinul unora ( ca: cel al tatălui Ioanei, al aromânului domn-inginer Nicu, ori Marius... etc). „Ne aflăm într-o lume mică şi aşa cum se spune, adevărul iese la iveală până la urmă) – scrie autoarea. Adevărul şi dreptatea dumnezeiască: „o fi pe lumea asta şi o justiţie divină care să nu te ierte...” – se întreabă autoarea. Păi, să vedem: Marius, infidelul logodnic al asistentei Georgeta Creţu „domnişoara asistentă (care la cei 45 de ani) era încă atrăgătoare”, plăteşte prin căsătoria cu o fată bogată, care se dovedeşte o pramatie aventurieră, iar singurul lor rod, o copilă, este prin "talerul dreptăţii" Celui-de-Sus, o fiinţă handicapată. Nicu, inginerul aromân, intrat cu bocancii nesimţirii şi ai minciunii în viaţa Ioanei, va plăti şi el, ne dă de înţeles autoarea (introducându-l sub tutela şi inima de iască a mamei sale, pe motiv că „nu era din sămânţa lor”, ca şi pe Vasile – soţul Irinei – cel care-şi va fugări mama cu toporul, şi va fi părăsit de toate femeile cu care încercase să-şi refacă o primă căsătorie, pierdută pentru totdeauna, cu ceea ce reprezentase îngerul-fecioară: Irina. Cu toate promisiunile unui destin, ce ar fi putut să iasă învingător într-o binemeritată simfonie (vezi: Radu din primii fiori de dragoste ai Ioanei), îngerii apropiaţi nu pot întreprinde nimic, iar simfonia pentru acea floare de colţ, cum era imaginea Ioanei, devine o simfonie pentru ciulini, adică, o simfonie a morţii: „Viaţa se scurgea încet din trupul plăpând al Ioanei, iar ea (prietena ei, Georgeta – n-n.) simţea că nu o poate ajuta cu nimic...”. Şi, ca înainte de i se arunca din ceruri, „giulgiul” morţii, mai apucă să-şi asculte simfonia şi să i-o descrie şi prietenei care i se frământa la căpătâi, neputând a-i veni în ajutor: „Văd nişte nori populaţi cu nişte fiinţe de lumină, care cântă la un pian alb, cu coadă”. Moartea Ioanei, la naşterea copilului, după ce fusese părăsită de inginerul Nicu, se transformă în urletul şi furia noastră îndreptată spre cer; „în ciuda zăpezii abundente, care blocase în nămeţi sud estul României” şi ar fi trebuit să aducă liniştea, şi pacea, în acest mecanism al sentimentelor şi al adâncimii sufletului omenesc, dintr-un spaţiu al scrisului feminin cu pecetea de acum: prozatoarea Mihaela Burlacu.        

vineri, 21 decembrie 2012

280. Dintre sute de catarge.. (Avântate odinioară)



Laurenţiu Ulici: „Antologia poeţilor tineri” (1978-1982)

Apărută la editura „Muzeul Literaturii Române”, 2005 – antologia (despre cei peste 82   poeţi), abia intrată sub „lupa” citirii mele, va fi tirul artileriei (ce război?), pe care îl voi exersa, în „dulcele stil clasic”: să le spun tuturora „atât cât trebuie acestor cuvinte/să prindă viaţă” (Ion Stanciu - îl citez (nu după alte criterii), doar,ca fiind poet buzoian. 

Notă: Ce să fac? Doar să vă spun, ce scria Doina Uricariu: „O, da, era o libertate de nesuportat în antologia lui Ulici”.

P.S. Fiţi alături de mine, şi vom face, oarecum, lumină asupra celor antologaţi. Armele mele, sunt, după cum „se ramură şi se umbră”, acel cal nibelung al galopului meu....  un fel de dans în doi, mereu - vinerea.

joi, 20 decembrie 2012

279. Un poem pentru dumneavoastră (Lună în câmp...)




Lună în câmp...
(parodie după Nichita Stănescu)
                                    de Tudor Cicu                         
                              Motto:
                                    “Mă-ta dacă este vie
                                     Spunei ca să vie
                                     Pân’ la noi la vie...
                                     Şi vom bea la razahie
                                     Să ne cadă în călcâie,
                                     Până aia... o să-nvie!”
                                                            (zicere populară)

Cu mâna stângă... (dreapta, zvâr! La şliţ);
Ţi-am şi întors spre mine chipul:
„- Mai ţii tu minte, sub acei gutui
Când tot dădeai cu gura şi băsnitul:
- Văzduhul serii, nu?... văzduhul serii”…
“- Mamă, ce drac şi tu, de-al dracului!

Şi tot credeam că desluşeam prin crenge
Mânuţele, pe care prea betege
Mi le băgai, sub ţoale”... (se-nţelege!)

Din goana calului, cum îţi torcea mosorul
Ai vrut să ştii, de-nregistra contorul
Suind în lună, kilowaţi în şuturi
De-ai mozolit atâtea aşternuturi.

Dar te privesc, în jur se frâng copacii
În ochii tăi, minciunile dau roată…
“- Să mă predau? Eu cred că vârcolacii
Le bagă fetelor... în câmpuri, luna toată”.

Că ai putea să mă striveşti sub gene
Când te-afişezi cu alţii prin dughene.

                               (19.12.2012)

miercuri, 19 decembrie 2012

278. Cronica acestui anotimp... în parodii.


Păunul
(parodie după Ion Barbu)                         
                                    de Tudor Cicu

Se ploconea, ca la o nuntă cu manele,
Ţigănci în fuste aurii şi lanţuri de tot felul…
Albastru-i pâlpâia în sânge… nu ştia mişelul
Că în cătuşe s-or schimba, ha-lea mărgele!


Pe buturugă… ditamai claponul
Ras până-n creştet şi cu-n ochi „dementum”
Se răsuci odată, cât să-şi ţină tronul
De-a rupt… şi gâtul unui referendum.


Acuma, vă-ntrebaţi, citând poetul
Că „pasărea”-i, fusese cuib tihnit…
Dar buturuga mică, cu încetul
Tăie elanul unui sex grăbit!

Intimă…
(parodie după Cincinat Pavelescu)
                                                              de Tudor Cicu

Îţi mai aduci aminte doamnă
Sub un balcon, gustam o „coarnă”,
Că plopii se înfiorau
Când languroase mâini pictau
Ca nişte fluturi chinuiţi
Văpaia-ncinsă dintr-o toamnă
Cu ofuri lungi şi au… şi au!…


Mi-aduci aminte iar de seara
Când te-alergam pe sub boschet…
Şi, bodygarzii, toată seara
Porţionau, ca-n diabet
Doar un tremol, ciupind chitara.


Ah! Luna… cum se argintase
Şi ne ţinea de şase-şase.
Încât, de-o lebădă trecea...
Spuneam: „- Nu trece vremea mea!”


Şi-atunci, doar inimă şi vise
Partida noastră văruise
Călcând nisipu-n fel şi chip,
Atenţi, când pipăiai sub şlip…
Sub o gondolă, ce gondolă!
Din blondă, te făcea creolă…

Azi, lumea-ntreagă ne condamnă,
Îţi mai aduci aminte, doamnă?

marți, 18 decembrie 2012

277. Din Caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat. VIII)



VIII
                                                  Motto:
                                                „Ridică-te, mândra mea Păgânătate,
                                                  Să-mi fac şi eu loc într-o cetate
                                                  În munţii Traciei la bravele Cete
                                                  Unde stăpânea Tata Mare-al meu, Regele Dromichete!”
                                                                           (din poemul: Ca o farsă Istoria-2009)

   Ne facem că nu ştim, că n-am auzit, că secolul nostru nu are timp să aştepte, că acest popor al meu n-a dat până acum un Homer care să-mi cânte patria aşa cum nimeni n-a mai făcut-o până la el. Lecţia lui Ulise (al lui Homer) despre patrie, ne revine în memorie când şi când, ori de câte ori, vom vorbi despre patrie: „Că-n lume nu-i nimic mai scump ca ţara/Şi-ai tăi părinţi, chiar dacă ţi-este casa/Bogată pe pământ străin departe/De ai tăi” (Odiseea: C. IX, v.45-48). Aventurile lui Ulise se desfăşoară, ce-i drept, într-o ţară de basm, imaginară, dincolo de ochii orbi ai cântăreţului. Dar aventurile celor din epopeea mitică „De la Ţugulea la Greuceanu”? – a lui Ion Gheorghe, în ce lume de basm, diferită de a înaintaşilor săi se petrece oare?  Eugen Simion (referindu-se la T. Arghezi), spunea că, o operă mare „pentru a fi descoperită are nevoie să fie uitată o vreme”. („Necazul – spune şi Gheorghe Postelnicu – e că uitarea este contemporană cu Ion Gheorghe). Care ar fi, după Gheorghe Postelnicu cele câteva tare ale poeziei sale, pentru care, uitarea, e boala amnezicilor critici cu care va trebui să purtăm un dialog la masa rotundă a aşezării cumsecade a vorbelor? 1). Elogiul libertăţii de exprimare: „Doamne Boule, tu eşti zeu al jertfei de sine,/Dar nu numai carne, precum şi nu numai/Cu pâine”…”. 2). Niciunui scriitor contemporan nu i se potriveşte mai bine decât lui Ion Gheorghe, formula estetică folosită pentru G. Coşbuc, aceea de „poet al ţărănimii”: „Sufletele lor sunt lovite în ceafă, trupul/lor este izbit în frunte, jupuit este/Ţăranul şi făcut cizme pentru generali,/Haine de piele, şepci pentru activiştii partidului la putere,/mănuşi de gală pentru miniştri şi diplomaţi”. 3). Poezia lui Ion Gheorghe poate părea mohorâtă. Farmecul ei se află în ineditul şi limpezimea ideilor şi voluminosul conţinut al limbajului: „De câte ori ajung la izvor, cu măsură de timp,/Aplec prevăzător spre foşnetul apei/Repertofonul bine legat cu şnur de mătase,/Înregistrez cinci minute vorbirea adâncurilor/Pentru urmaşii de-afară ziua aceea;/Bolboroseală la gura stâncii, astfel/Li se pare celor superficiali şi neinstruiţi” (Topoi-Logoii/2009). 4). „Bazat pe certitudini, stăpân pe idei, poetul este preocupat prea mult să împodobească versul. Adevărul se spune fără ocolişuri, pare a fi deviza poeziei sale. Retorica e frumoasă şi sinceră fără povara tropilor. Mesajul aleargă spre destinaţie pe un traseu precis” (Ghe. Postelnicu „Opera lui Ion Gheorghe”). Cităm dintr-un poem: „M-am suit pe troianul de sâmburi şi sămânţă/De viţă: un vallum pe care nu Împăratul cu sandalele nespălate l-au ridicat: cei mai/Dintâi părinţi de la Troia înălţat-au digul/Acesta în calea urâtului şi-a tuturor rătăcirilor:/Cavalerii Crucii mânjiţi de sângele/Pruncilor, din creştet până-n călcâie,/N-au îndrăznit să-l treacă” (Troianul de sâmburi/201). 5). „Ca un medium, Ion Gheorghe intră în legătură cu oamenii aflaţi la o uriaşă distanţă de timp. Spiritismul pe care îl practică el se bazează, totuşi, pe o competenţă în materie de arhaitate a civilizaţiei rurale… Ştie să amplifice "sonorul" acestui ritual, până ne face să-i auzim foşnetul veşmintelor ţărăneşti din alte milenii… „(Ghe. Postelnicu - reproducând-ul pe Alex Ştefănescu din "Romănia literară" nr. 27/2002). Cităm din nou: „Iancu Arsene şi-a dat seama după mirosul/Fumului cel ca iedera limpede încolăcindu-se/pe casă; a chemat-o la gard, că are o vorbă/Cu ea, a mustrat-o şi-a fost ceartă:/Marghioală, Marghioală, ai băgat măsurile/Lumii pe foc, i-ai ars numerele de la picioare,/Cum o să mai meargă treburile satului/Şi ale urmaşilor, şchioape?” (De-a zum-zum!/2010). Cu drept cuvânt, Gheorghe Postelnicu se întreba (spre nedumerirea lui Dinu Rachieru), că respectivul poet, Ion Gheorghe, locuieşte de mult timp pe „cogaionul uitaţilor”, dar – spre lauda lui Dinu Rachieru – acesta recunoaşte „osârdia cercetătorului (ce i se cuvine), din start, aplaudată. Acum, nu ştim, ce o crede pe cuvânt Dinu Rachieru despre Blaga, că fără o gândire mitică nu ia fiinţă nici o poezie? Dar, la Ion Gheorghe, poet vizionar, fără nici o tăgadă, această recomandare blagiană, devine neserioasă, de vreme ce, recunoaştem cu toţii, poetul nu obligă, în continuu, la efort şi fantezie: „Ideogramă în Tableta a III-a Tărtăria:/O furcă de fântână cu trunchiul adânc plantat./Conturul ei închide un symurg: bărbat/Cu braţul drept zvâcnind, petece mari rupând tăria,/În gheara-i de lup el flutură porfira celui mai lăudăros împărat…/… Eu am citit, tot eu traduc: Aceasta-i Piatra Răvaşelor cu Pasărea/Călătoare a Norocului/Şi-a bunelor Auspicii/pe care le proclamă păcurarii către Soarele/Nordului şi către Cer, Salutul Purificării!” (Numai cu-acest semn/2010). În fond (recunoaşte şi Dinu Rachieru) „cavalerul trac era o metaforă esenţială şi un basm liric scufundat în protoistorie. Cu alte cuvinte,  din opera poetică de începuturi ale poporului acesta, cum lipsea epopeea, era imperios necesar, ca unul ca Ion Gheorghe să o inventeze (vezi „megalitice” – „noimele”) etc… Odată cu Ion Gheorghe, s-a mai urnit, nu numai roata morilor de vânt de după Cavalerul don-quijotesc, ci şi roata morţii: „Între ani, mereu sub cumpănă de balanţă/Crapă oul de corb al nopţii,/De la nemăsurată adâncime şi distanţă/Se-aud popoarele noi ridicându-se în toate părţile/vieţii şi morţii” (Heraldică/2010). Avem, aici, cu alte cuvinte (după Gheorghe Istrate, alt poet buzoian cu dreaptă rostire asupra adevărurilor nerostite încă), primul „scriitor viu”: „Acel Orfeu, cel din urmă, în Infern coborând” luptându-se cu acel neîntrecut Don-Quijote, să le dea cronologie, faptelor, dar şi rânduială şi rând. Şi, fiind o plăsmuire a magiei versului, se va întoarce (netulburând pe nimeni), în pulberea cuvintelor sale. Aşa cum a făcut-o şi Homer: „Moşule, vorbit-ai/Frumos de tot; nimic fără cale/Şi de prisos n-ai spus” (Odiseea: C. XIV, v.696-698).          

                                                                                              (va urma)



luni, 17 decembrie 2012

276. De veghe în lanul cu cărţi... (A doua scrisoare de la Ion Roşioru)



                                      Un postmodernist cu harul rostirii



    O carte care, prin fragmentarismul ei heteroclit şi baroc, se aşează organic în paradigma literaturii postmoderniste, este Cu traista de basme prin lume (Schiţe şi povestiri) a lui Tudor Cicu, carte premiată şi apărută la Editura Rafet (Râmnicu Sărat 2012), cu prilejul celei de a V-a ediţii a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”.
    Încă din primele pagini e creionată drama copilului pus în situaţia de a alege între a confunda realitatea cu ficţiunea şi a renunţa brusc la imaginaţia eidetică, lucru destul de greu, de nu cumva imposibil pentru cineva hărăzit să poarte prin viaţă traista cu poveştile copilăriei, şi nu nummai, traistă sau tolbă îngreunându-se cu alte şi alte tâlcuiri narative culese pe tot parcursul febrilei şi exemplarei căutări de sine (Îngerul care a izbucnit în plâns). Povestirile sau amintirile din trecutul familiei împinse neîncetat de prodigioasa memorie afectivă a autorului spre o zare mitică mustesc de înţelesuri şi subînţelesuri tulburătoare. Bunicul e un personaj fascinant ce trece împărăteşte de la o povestire la alta. Nici Tatăl şi nici mama nu rămân mai prejos în rolurile lor de declanşatori de poveste şi de personaje miraculoase. O mătuşă a autorului, Maria, sătulă de cicălelile alor săi pentru că a adus pe lume un copil din flori, pleacă în toată lumea. Pe drum întâlneşte un ţăran mut care, lipsit de prejudecăţi, îi devine soţ şi-i mai face alţi patru copii. Semnificaţia profundă a textului e evidenţiată prin prisma şi cu mintea naratorului devenit adult (Inima mutului Udrea). Amintirile propriu-zise sunt mereu raportate la situaţii identice din lecturile, abundente şi nepotolite, ale aceleiaşi copilării şi adolescenţe rurale şi, mai apoi, urbane. Textul, de fapt intertextul, capătă, astfel, densitate eseistică şi, implicit, credibilitate şi forţă de persuasiune asupra cititorului, emiţătorul narativ având grijă să controleze, constant şi niciodată ostentativ, canalul de comunicare dintre el şi virtualul receptor pluralizat şi devenit pe neaşteptate complice. În bucata O vânătoare ratată, bunicul visează să prindă o vulpe. Când o vede capturată de alţi vânători are revelaţia prăbuşirii unui vis. Peste ani, naratorului îi trec prin minte, à propos de această întâmplare de demult, nişte versuri ale poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada. Anecdotica, oricât de savuroasă, nu este suficientă în sine şi autorul îi află un loc adecvat în textul lumii şi o morală cu grad sporit de generalitate, ca în relatarea păţaniei cu raţele ce s-au îmbătat pigulind reziduurile de la o damigeană cu vişinată. Jumulite de pene şi aruncate la groapa de gunoi a satului, măcăitoarele se întorc acasă mahmure, însă vii şi-i dau de gândit stăpânei ce le blestemase şi-şi pusese la îndoială credinţa în Dumnezeu (Satanele mătuşii Talina). Numeroase şi savuroase sunt paginile constituite ca paralele între opere sau secvenţe de scrieri consacrate de şi din literatura universală, şi amintirile naratorului, fie auzite, fie bazate sau grefate pe experienţe personale. Astfel, în Gâlceava dintre vecini, povestirea ce prinde contur sub ochii cititorului are ca element declanşator şi catalizator un fragment din Caleaşca lui Gogol.
   Unele piese ale volumului îmbracă straiele meditaţiei-eseu despre curgerea timpului. Cel de a şaselea simţ, fie că ne mobilizează fiinţa spre a ne desăvârşi, fie că ne inoculează un sentiment al deşertăciunii, e trăit în chip diferit de la un om la altul. Prozatorul eseist îi caută coordonatele sale în ascensiunea spre turnul final. Literatura lumii îi oferă numeroase exemple de măriri şi de decăderi, de izbânzi şi de înfrângeri, de trufii şi de umilinţe. „Viaţa mea seamănănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă”, notează autorul în Iaroslavna ne aşteaptă pe toţi în turn. Autorul cu o nestinsă forţă asociativă nu scapă niciun prilej de a aduce elogii mai mult decât avântate rolului povestitului (povestirii) ca terapie împotriva deziluziei şi, în acest scop, se foloseşte de o memorie culturală superprodigioasă, atât mintea cât şi sufletul său devenind scene ale unor polemici de idei, cu argumente zdrobitoare atât dintr-o perspectivă şi din cea opusă acesteia. Pe o singură pagină, cum este, de pildă, pagina 20, întâlnim nume ca: Esenin, Galilei, Kafka, Emil Brumaru, Florin Mugur, Pascal, Matei (evanghelistul), Marcel Proust, Solomon (cel cu pildele), Radu Gyr, Iov, Gonzalo Pizzaro (Măgarii lăsaţi slobozi pe maidanul copilăriei).
    Practica îndelungată a lecturii îl ajută de fiecare dată pe autor să-şi limpezească, pe măsură ce le tulbură cu întrebări grave, trăirile precum cele pe care în Cântecul de ultim rămas al căpitanului, le încearcă în faţa mării. Aforismele altora, tranşante şi categorice îi sunt de mare folos în a se înţelege pe sine şi le reproduce cu nestăvilită voluptate şi bucurie. Un car cu boi pierdut prin nămeţi devine, dincolo de savoarea ei anecdotică intrinsecă şi de hazul profund şi molipsitor, o parabolă despre drumul care se frânge atunci când somnul nostru cel de toate zilele şi nopţile profită de ocazie şi naşte micii monştri pe care frica, veşnic gravidă, îi poartă în pântecele ei. Pasărea cu spinul înfipt în piept e, în aceeaşi ordine de idei, o meditaţie asupra actului scriitural, plecându-se de la distincţia între omul care scrie şi cel despre care se scrie. E un atac civilitar la adresa celor care susţin că autorul e prezent în toate personajele sale. De ce, subliniază el, acest scriitor n-ar prelua din experienţa personajelor sale şi de ce nu şi-ar îmbogăţi prezentul său cu trecutul altuia? Refugiului în ficţiune i se poate opune, ca la Dickens, persistarea în cotidianul umil şi banal. Să crezi în basm se structurează ca o pledoarie pentru întoarcerea la discursul basmic al copilăriei, cheia de la poarta paradisului fiind truvabilă în misterele acestei vârste. Cel mai adesea avem nevoie de un ghid în acest retur feeric. Pentru eseist, această călătorie s-a întâmplat să se numească LIS, adică Liviu Ioan Stoiciu căruia i-a consacrat, de altfel, un avizat studiu monografic. Confesiunile acestui ucenic deopotrivă la clasici şi la moderni excelează prin sinceritate, prin elanul poematic şi prin bogăţia ideatic-asociativă clocotitoare: „Poe a fost cel care mi-a ridicat la „înălţime cosmică”  dragostea pentru poezie şi poveste, şi mi-a strecurat fiorii prozei fantastice (romanul ştiinţifico-fantastic, fiind şi invenţia sa). Fără demersurile sale în proză, Dostoievski şi Kafka (bunăoară), în literatura absurdului, n-ar fi existat, pentru că pe tărâmul sufletelor moarte al poeziei, pe tărâmul de basm al poveştilor noastre, nu-i decât o filozofie a compoziţiei, prin care atitudinea lui pentru poezie e una din cele mai moderne interpretări. Iar dedublarea lui, exemplară. Se înţelege că muzica - atunci când se combină cu o idee care produce plăcere - este poezie, aşa cum gândea el, iar ideea fără muzică este proză. Citisem (cândva) „Biografia Literaria”, unde Coleridge afirma că un poem trebuie să-şi atingă scopul, în plăcerea imediată şi nu în adevărul celor rostite, ceea ce mă contrariase la acea vreme. Coleridge, însă, nu punea nicio clipă la îndoială inspiraţia poetică (...) Dacă stau şi mă gândesc bine, Poe relua, de fapt, firul gândurilor lui Coleridge din acel enunţat principiu al plăcerii. Abia când l-am descoperit, mult mai târziu, pe A. Rimbaud, am înţeles care poate fi tonul cel mai adecvat pentru transmiterea impresiei de Frumuseţe în poezie (...) Dintre cele două porţi deschise mie către poezie, am înţeles că se doreşte o poartă către altceva, poate un paradis refuzat, poate o logică a sugestiei. Înţelegeam însă că poetul american acordă o mare însemnătate tehnicii şi mijloacelor de compoziţie. Orice basm care se respectă începe cu „a fost odată”. Vedeţi: doar folosirea cuvântului „odată”, în poezie, cum ne şi trimite la basm? „Într-un regat lângă mare, pe care/ Poate că ai să-l cunoşti într-o zi,/ Trăia odată, de mult, o fată/ Pe nume Annabel Lee”... şi uite aşa, povestea ei continuă şi azi, făcând parte din viaţa fiecăruia” (p.28-29).
     Eseistul manifestă uneori şi aptitudini de comentator politic, ipostază din care observă că moravurile revin ciclic în istorie. Diavolul îşi are izbânzile lui, fie şi din când în când. Actuala tranziţie românească pare să stea sub zodie satanică (Decepţia omului de tip freudean). În câteva proze-eseuri-tablete ni se propune un periplu exegetic prin proza lui Liviu Ioan Stoiciu cu al său personaj botezat Omul-de-Ocară sau Ion Aluivasile cel aflat la graniţa visului cu realul, fără a-şi putea preciza şi palierele metempsihotice luate în calcul sau puse în ecuaţie. Acest personaj e pus în paralelă cu Stavroghin  al lui Dostoeivski. O altă paralelă savuroasă,  făcută cu nerv pamfletar şi spirit acut de observaţie, este cea dintre moravurile de la curţile fanarioţilor descinşi să despoaie Tările Române şi cele ale aleşilor din  zilele noastre.
   Alteori, mult mai importantă decât povestirea în sine este tâlcul ei ca mesaj ce se personalizează în fiecare ascultător şi propune un dialog al artelor, îndeosebi, aşa cum s-a văzut, între poezie şi muzică (Trei iposatze ale nemuritelor clipe). Scriitorul, se întreabă, doldora de nelinişti, cât datorează realitatea-realitate imaginaţiei ce-o fardează în fel şi chip, precum şi cât datorează arta bolilor artiştilor (nebunie, schizofrenie, depresii nervoase, toane imprevizibile etc.). Tot aşa ridică, în altă parte, problema relaţiei dintre libertatea artistului şi perfecţiunea artei practicate (Când îţi pui o întrebare), ori dacă viaţa e un obiect de contemplare filozofică sau unul de investigaţie ştiinţifică (Un subiect pentru o scurtă povestire). Altădată deplânge posteritatea nedreaptă a unor autori mari precum, de pildă, Ion Budai Deleanu. În altă parte conclude că lipsa iubirii n-a creat niciodată opere valoroase,  cum de altfel nici ura n-a făcut-o. E abordată şi problema specificului naţional din perspectiva miturilor fundamentale ale poporului român. Ori care este raportul dintre scriitori şi criticii lor care-i ghidează spre posteritate ori îi abandonează pe drum. Vasta cultură literară îl conduce pe exegetul intertextualist la analogii neaşteptate, precum cea între Vladimir Maiakovski şi jalnicul aspirant la preşedinţia României, primitivul Mircea Geoană. Şi lista acestor teme şi întrebări de stringentă actualitate pentru un creator ar putea continua la nesfârşit, cititorul neprididind să se minuneze de ingeniozitatea soluţiilor propuse de literatul care e rând pe rând prozator profund, poet inspirat, critic genetician, istoric literar, comparatist imprevizibil, (inter)textualist temerar, monograf tenace, comentator de orientare şi factură holistică, eseist de marcă, causeur fermecător, confesor necenzurat, teoretician avizat, moderator tenace, cititor neoboosit care ştie când trebuie să cârtească, analist ingenios, sociolog al receptării fenomenului literar, psiholog rafinat, psihanalist cu temele la zi, cetăţean al lumii şi om căruia nimic din ce-i omenesc şi artistic nu-i rămâne străin. Nu ştii în ce ipostază să-l admiri mai mult pe scriitorul Tudor Cicu: proiectându-şi propriile producţii literare în spectacolul literar-artistic al omenirii dintotdeauna, sau elaborându-şi textele în cel mai pur registru beletristic şi comiţând piese întru totul antologice şi fixând inubliabil îndeosebi scene din universul copilăriei şi al şcolii dintr-un sat pierdut în mirifica stepă dobrogeană pe care comunismul de import o va scoate din ritmurile ei ancestrale: Meragiul (povestire antologică), O fată din depărtare, La serbare, Când a venit circul în sat, Petrică a lu’ Muta, Fata din vis, Gângania din cap (altă proză antologică prin arta întretăierii abia perceptibile dintre planul realist cu cel fantastic de factură halucinatorie) şi la multe altele care ar merita fiecare o analiză după toate normele şi canoanele  în vigoare. Cert este că autorul are o acută conştiinţă a scrisului şi că sentimentul responsabilităţii artistice e unul care-l singularizează salutar în actualul peisaj literar românesc.
    Neobositul şi plurivalentul Tudor Cicu este un scriitor care are, spre a ne servi de o expresie ce-i aparţine, harul rostirii. Nevenind dinspre filologie, ci dinspre ştiinţele exacte, el nu şi-a tocit, prin dezabuzare, nicio curiozitate literară. Poate că de aici vine prospeţimea şi candoarea scrisului său despuiat deopotrivă de complexe şi de clişee rebarbative. Premiul „Victor Frunză” cu care a fost încununată cartea în cadrul prestigiosului festival e unul pe deplin meritat.
                                                                                                            Ion Roşioru

vineri, 14 decembrie 2012

275. DOR DE NICHITA: ( Şi, ultima parte a discursului meu la Constanţa)




Trecea un înger...
  (parodie după Nichita Stănescu)

Priveam şi eu de la fereastră
Cum îngerul trecea prin zid.
- Primeşte-l Doamne, am vrut să-i strig!

Dar îngerul trecea... trecea...
Pe-un scaun negru stând, citind
Din Cărtărescu-al dumneavoastră,
Levantu-ntruna, mozolind.

Trecu şi prin biroul meu...
Trecu şi-n parlament cu silă,
Şi cu cerneala din stilou
Mi-a dat un sfat: să nu ai milă
Cuvântul scris, să-l faci călău.

„- Primeşte, îngere, strigai
Paharul ăsta, pâinea, sarea...
Dar, cum încerc să scriu ceva
M-apucă, dracu: disperarea!

Că nu putui zbura şi eu
Până la bunul Dumnezeu.
Să-l rog: la toţi ce ne-or trăda
Soartă de vierme să le dea”

Dar îngerul zbura, zbura...
Împins din ţara asta a mea.
Eu îl priveam pe sub sprâncene
Cum flutura din mâini, a lene
Unui popor împins spre ghene:
- La urmă, voi veni (socot)
Să sting lumina peste tot.

joi, 13 decembrie 2012

274. Un poem pentru dumneavoastră (Pe-un roib ţintat...)



Nota: Daţi clik pe săgeata pornire stânga imaginii, pentru vizualizare. Sunt crâmpeie din discursul meu la premire, cu ocazia decernării premiilor USR. Finalul discursului, mâine! (Filmuleţele, au fos făcute de fiul meu, prezent la manifestare: eu nu am ştiut că va filma!)

Pe-un roib ţintat...


Pe-un roib ţintat treceam...
Cu gîndurile nopţii.
Perdelele la geam,
Luna-ţi trăgea cu colţii.

Doar să mă fi strigat
Ca pe-un drumeţ, cu pită...
Azi nu m-aş fi aflat,
Cu fruntea grămădită,

În care-ndes pe rug
Şi frigul, şi lumina.
Anii, punându-şi drug
Să-mi ţina ghilotina,

Ce va pândi intens
Să ne mîngiie ochii
Şi vieţii-i dă un sens,
Ca faldul, unei rochii.

Pe-un roib ţintat zburam
Ca şuierul de vînt.
Şoapta-ţi murea pe geam,
Sau umbra-mi pe pământ?

(Din vol. „Cu marea în suflet”- 2005)




miercuri, 12 decembrie 2012

273. Cronica acestui anotimp... (Parodie după T. Arghezi - şi-o epigramă)



A fost...
  (parodie după Tudor Arghezi)
                                  de Tudor Cicu

Scumpii mei, după alegeri
Cu ARDeiul ca la cerberi,
Vă mai amintiţi de Zdreanţă
Cel cu ochii de faianţă?

Ai fi zis c-a fost odată
Când şcolea Moş-Ion-Roată
Răsfăţat ca şi aceia,
Marca: Leana-doi din Troia.

Ce-a rămas din tot flocosul
Sunt doar floacele şi osul
Că-şi pierduse şi mirosul
Unguentul şi blegosul
Ca piratul din garaj,
Cu toţi dracii în picaj,
Îl strigau din glod şi apă
Să-l salveze de la groapă.
Aducându-ne aminte,
Cum ARDeau ei, prea cuminte
O căţea printre strujani
Dând cu scula-n bolovani.
Pentru că întâi şi-ntâi
Le-a cântat şi lor solista
De li se-necă „harpista
Ca viţelul cu gutui.

Plânge sufletul în trei
De-şi fac cruce între ei
Că pierise într-o noapte
Zdreanţă ciufulit de PO(a)NTe.

Vremea-nvârte fUS(u)L, toarce
Şi, ce-a fost numai se-ntoarce. 

Rugăciunea lui Geoană (Lighioană) către Băsescu

Domnule Preşedinte, eu vă jur...
Deşi, cu mine v-aţi purtat sinistru,
Spuneţi-o numai; şi-am să vă pup şi-n cur
De mă numiţi, pe ţară: Prim-ministru! 

marți, 11 decembrie 2012

272. Alte mărturisiri cu privire la premiul USR Filiala Dobrogea obţinut pe 10 decembrie 2012.




Tudor Cicu a primit premiul „Puiu Enache pentru istorie literară şi eseu” al USR Filiala Dobrogea, 2011.


Mărturisiri deja rostite, cândva, la o lansare, despre zbuciumul în care m-am aflat la scrierea acestei cărţi, iată, premiate acum, de USR Filiala Dobrogea.

„Că nu vrem vise, vrem/realitate. Dar cine să tulbure/ordinea? N-are cine… Toţi spun că văd lucrurile din cer, dar au rădăcini: unii/vin de la începuturile visului. Par ireali, dar sunt reali. Alţii/au rădăcini de pelin, de suprafaţă – rădăcini ale celui plin. Toţi gândesc, dar/nu deschid gura – deşi vorbesc! Prin ce cod/secret se înţeleg?” (LIS: celui plin). Oare ce şi-ar dori cititorul meu, când îi voi explica aceste versuri? Îmi va înţelege el graiul noii mele rostiri? Sau va trebui să o iau mereu şi mereu, de la capăt? „Voi recurge la un şiretlic”, mi-am zis. Voi încerca să-l seduc pe cititorul meu, aşa cum Platon, prin dialogurile sale încerca să-i păcălească pe atenieni şi să-i urmeze legile după care vroia să-şi ridice cetatea cea nouă? Dialogurile! Iată stratagema – mi-am zis. Şi, am început a-mi scrie cartea, ridicând, dialog cu dialog Povestea Poeziei suprarealiste a lui Liviu Ioan Stoiciu. Nu s-a crezut, multă vreme, că scrisul e singura formă a rugăciunii nerostite, dar cei care ştiu să vadă, văd pretutindeni (după Kafka); numai că semnele unei atotputernice Înţelepciuni (după cum ne şi spunea) nu prea se mai văd astăzi, pentru că „aşa e moartea la chip, până la urmă, ca noi: îi lipseşte/o doagă”. (LIS). Mi-au plăcut întotdeauna comentariile conduse de reguli stricte ale jocului (ca la duelul lui Puşkin), semn că întrebărilor cărora nu li se dau răspuns concret... vorba lui Creangă cel academic, nici să nu vă gândiţi domniile voastre că li se va da un răspuns pe placul tuturor. Între a-mi scrie cartea şi a rosti povestea ei, am căutat uşa care să nu ne înfunde în labirintul hăţişurilor de care vorbea Labiş, încât spaima şi sentimentul pustiului să nu aibă sorţi de izbândă pentru a se cuibări definitiv în sufletele noastre. Pentru că lipsea din acest periplu livresc amprenta beethoveniană asupra sentimentelor noastre, iubirea de oameni, am murmurat împreună cântecul biruinţei din „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a, care a plutit tot timpul deasupra noastră. Chiar dacă eroul lui Straus se retrage dezamăgit în sine, în fiecare partitură a sa (înţelegem împreună nu?), până şi înfrângerea lor părea glorioasă. Şi le-am ridicat acel cântec de biruinţă meritat. „Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor”, cum sună un vers a lui  E. A. Poe. Şi de atunci încoace, cam toţi credem că mergem spre un Eldorado-n zare! Şi lumea ne citeşte... şi ţâţâie din buze ca eroul lui Ilya Ehrenburg: „Păi, una e să-l rabzi pe dracul şi alta să-l slujeşti nu de frică, ci din convingere”. Atunci, vin şi eu să vă întreb: avea sau nu avea dreptate Diogene, să caute ziua-n amiaza mare cu felinarul, omul? Fiindcă (înţeleg durerea nemărturisită în scris a lui cutare sau cutare): poţi să-ţi calci cuvântul dat, poţi să-ţi trădezi prietenii, dar nu poţi trăda morţii... Despre această meteahnă a criticilor, Fănuş Neagu sublinia sublim: „Meseria criticilor e să-şi dea cu părerea şi să ne acuze pe noi...”; iar noi, atunci când se va întâmpla asta, vom fi deja bătrâni (vorba lui Tolstoi), iar trenul spre Ianska Poliana va întârzia la peronul în care deja ne-am făcut geamantanele, fiindcă, pe undeva – nu se va şti în literatură de ce ? – s-a şi pus bariera, ca la Cantonul 248 şi de aceea întârzie până şi trenul: „ne mai ţii, domnul şef, mult? Vă/ ţiu... aveţi, bă, răbdare, intervenea, de sus, mama, cu un peşte/ viu în mâini, e anunţată pe linie o/ garnitură oficială... o... ce?/ un tren, bre, un tren special... vine de la bucureşti şi/ merge la moscova/ direct cu... cu... şi arată cu degetul la ceruri (cu.../ cu? dar ce, eu ştiu? Aşa e ordinul!”. (LIS).
                                                                                (consemnate de Tudor Cicu)



luni, 10 decembrie 2012

271. Un eveniment în viaţa mea -Premiul USR Filiala Dobrogea, 2011 - pentru "Liviu Ioan Stoiciu- Poezia şi subteranele ei")




Comitetul Filialei “Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România anunţă decernarea premiilor Filialei pentru anul 2011.
Ceremonia a avut loc azi, luni, 10 decembrie 2012, orele 12.00, la Biblioteca Universitară  a Universităţii “Ovidius” Constanţa din bulevardul Mamaia nr. 126 (sala “Biblioteca Virtuală”).
Juriul, format din: Ovidiu Dunăreanu, preşedinte, şi Florin Şlapac, Lăcrămioara Berechet, Sergiu Miculescu şi Constantin Miu – membri, a acordat următoarele premii: premiul pentru poezie, premiul pentru proză, premiul pentru critică literară, premiul pentru traducere, premiul pentru debut, premiul de excelenţă (pentru întreaga activitate), premiul Revistei “Ex Ponto”, Premiul “Puiu Enache” (pentru critică şi istorie literară), Premiul “Eugen Lumezianu” (pentru proză de inspiraţie dobrogeană), premiul “Cătălin Băjenaru” (pentru un tânăr autor). Găsiţi mai jos o listă cu cărţi ale membrilor filialei, apărute în ultimii doi ani; la selecţia pentru premiile acordate anul acesta au participat cărţile apărute cu un an înainte, în 2011.

NOTA: Premiul Puiu Enache (pentru critică-istorie literară (şi) eseu), a fost acordat anul acesta scriitorului Tudor Cicu din Buzău, membru USR, Filiala Dobrogea.


2011  (cărţile apărute şi supuse analizei juriului)
  • Gheorghe COJOCARU – O călătorie fără egal, versuri pentru copii, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Emilia DABU – Însemnul divin, versuri, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Ana RUSE – Prieteni dragi de joacă, versuri pentru copii, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Ion DRAGOMIR – Bucium (3), versuri, Rd. EX PONTO, Constanţa
  • Olimpiu VLADIMIROV – Adânc de fântână, versuri, Ed. EX PONTO, Constanţa
  •  Ioan ROMAN – Eternul, roman, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Ana RUSE – Caruselul florilor, versuri pentru copii, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Ana RUSE – Splendori americane, note de călătorie, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Sorin ROŞCA – Iubirea ca o flacără-n rostogolire, versuri, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Mădălin ROŞIORU – Materia Prima, proză scurtă, Ed. Litera, Bucureşti
  • Arthur PORUMBOIU – Relieful ţipătului, versuri, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Vasile MIZDREA – Poteci fulgerate, versuri, Ed. Proilavia, Brăila
  • Ioan NEŞU – Ăştia, roman, Ed. Star Tipp, Slobozia
  • Angelo MITCHIEVICI – Decadenţă şi decadentism, eseuri, Ed. Curtea Veche, Bucureşti
  • Angelo MITCHIEVICI – Umbrele Paradisului. Călători români şi francezi în U.R.S.S., eseuri, Ed. Humanitas, Bucureşti
  • Angelo MITCHIEVICI – Simbolism şi decadentism în arta 1900, eseuri, Ed. Institutului European
  • Ştefan Caraman – Scrisori către Rita, roman, Editura Tracus Arte, Bucureşti
  • Paul Sârbu - 101 poeme, Editura Biodava, Bucureşti
  • Tudor Costache – Nuriye, proză, ediţie bilingvă româno-tătară, traducere de Guner Akmolla, Editura Dobrogea, Constanţa
  • Tudor Cicu – Liviu-Ioan Stoiciu, poezia şi subteranele ei, Editura Lorilav, Buzău

2012 (Sunt anunţate următoarele apariţii ale scriitorilor dobrogeni)
  • Elvira ILIESCU – C.V. cu maeştri, eseuri, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Sorin ROŞCA – Opera Omnia – Cetăţeanul Nimeni, versuri, Ed. Tipo Moldova, Iaşi
  • Dan Ioan NISTOR – Cântecul clipei / Cantique de l’instant, versuri, ediţie bilingvă româno-franceză, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Ioan ROMAN – Sfârşitul lumii, roman, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Vasile MIZDREA – Delfina, roman, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Constantin CIOROIU – Blana leopardului, roman, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Ion DRAGOMIR – Bucium (4), versuri, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Mihaela BURLACU – Simfonie pentru ciulini, roman, Ed. EX PONTO, Constanţa
  • Emilia DABU – Antologia de Cultură şi Artă SOLTERIS 2012
  • Iulian TALIANU – Suflet în primejdie, versuri, Ed. Dobrogea, Constanţa
  • Costel BUNOAICA – Noaptea, ca sinele meu, versuri
  • Constantin MIU – Lingvistică şi sacralitate, eseuri
  • Ioan NEŞU – Simfonia Praga, roman,
  • Amelia STĂNESCU – Aşternuturi de ploaie / Couvertures de pluie, versuri, ediţie bilingvă româno-franceză
  • Tudor CICU – Geamantanul cu vise, proză
  • Tudor CICU – Cu traista de basme prin lume, proză
  • Ion ROŞIORU - Incantaţii de mătase, versuri, Editgraph, Buzău
  • Ştefan Caraman - 92 de poveşti cu cărţi, HERG BENET PUBLISHERS, Bucureşti
  • Cristina Tamaş -  Vacanţele Preşedintelui, roman, Ex Ponto, Constanţa

UN SCURT COMENTARIU: În sala din clădirea nouă, a bibliotecii Ovidius, din incinta Institului Ovidius, cu ocazia primirii premiului „Puiu Enache” – pentru istorie literară şi eseu, am întîlnit printre scriitori: pe Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roşca, Emilia Dabu, Nicolae Rotund, Mădălin Roşioru, Amalia Stănescu, Mihaela Burlacu, Angelo Mitchievici, Ioan Roman, Ştefan Caraman, etc... dar, şi scriitori din comunitatea tătară, despre care nu ştiam pînă azi mai nimic, dar, care m-au înconjurat (ca pe unul de-al lor), auzind că sunt din Tătaru de Constanţa, de fel, că mi-am început primii ani de şcoală învăţând în limba lor.  M-am întreţinut, amical, cu traducătoarea Guner Akmolla (a nuvelei lui Tudor Costache: „Nuriye”), aflând că părintele dumneaei era chiar scriitorul de origine tătară, Negip, despre care scrisesem într-o povestire, că-i băteam, în copilărie, cu palma, turbanul de pe piatra funerară din cimitirul tătăresc – în semn de preţuire, că descopeream un scriitor şi la mine în sat. Mi-a promis că-mi va traduce în tătară, câteva poezii. Ovidiu Dunăreanu, m-a prezentat cu aura copilului de altădată, traversând mlaştina pădurii Comorova, în căutarea ţărmului mării, - neatins la acea dată - o prezentare învăluită în simboluri mitice (ce-i drept, Ovidiu Dunăreanu avea sursele de inspiraţie, din proza mea „Dincolo se afla marea”, pe care – a promis tuturor celor de faţă – că o va publica în nr. viitor al revistei EX PONTO.  Am mulţumit, celor din prezidiu, juriului, pentru încredere şi publicului pentru aplauzele care mi-au evidenţiat meritul de a-mi fi înmânat de către USR Filiala Dobrogea, pe anul 2011, acest premiu neaşteptat.  

                                                                           (Impresii de la faţa locului de Tudor Cicu)