Cartea de povestiri (trimisă din Râmnicu-Vâlcea)

 

Când s-au stins și ultimele clopote în lacrimi

                                                                         Tudor Cicu

 

      Conştient că are înzestrarea unui creator de a se folosi de atributele naraţiunii biografice despre adevărul istoric, dar și mult apropiat de proza cu accente memorialistice, Ioan Barbu, în cartea sa de povestiri intitulată „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” (apărută în 2023, ed. Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea), strânge prin cele 14 povestiri, scrise cu ușurința stilistică a naraţiunii, întâmplările prin care tocmai a trecut fiinţa sa, în căutarea unor eroi care să-i ostoiască sufletul cu povestea nescrisă a neamului său, hărăziți și noi să le trecem, odată cu el, prin viaţă. E viața celor ameninţaţi sau neameninţaţi, cu amânarea unor soluţii rămase a fi şi „verificate”, în ecuaţia viaţă/moarte. Prozatorii care gândesc astfel literatura, văd în acest gen de scriere o expresie a totalității ființei omului-care-scrie. Spectacolul vastității lumii surprinse în schițele supuse atenției cititorului, precum și dorința naratorului de a aduna toate amănuntele vieții personajului după care pornește în lumea largă, spre a-i da o judecată finală cât mai corectă, face din Ioan Barbu un prozator-jurnalist înzestrat cu siguranța și limpezimea rostirii, un autor care toarce firul poveștii spre înțelegerea „pecetei” unei lumi trecute și puse în discuție.

      Prin scrierea celor 14 schițe, Ioan Barbu se situează de partea scriitorilor ce au dovedit, în cărţile lor, o preocupare centrală pentru pasiunile şi încercările omului. Stilul direct al narării pune în continuă priză cititorul prin modul în care îl preocupă şi tratează sufletul unor personaje identificabile în realitate, și devenite de-acum literatură. Schița „Eroul de la Olt” îl are ca protagonist pe sublocotenentul Alexandru Costeanu, care tocmai își pierduse o mână pe front, dar cere insistent superiorilor săi să intre din nou în focul luptei contra nemților din primul război mondial. Scenele luptelor sunt succint redate: „Vaiete de-o parte și de alta a frontului... Dealul e pârjolit de arșiță și înecat în sânge”. Moartea sublocotenentului pe câmpul de luptă pare țintuită, de camaradul care „îi trase pleoapele în jos”, printr-o frază care ne va părea un ţipăt disperat, ţâşnit peste un veac pustiit: „Doamne, cât de scumpă este viața!” În memoria sa o alee din Râmnicu-Vâlcea îi poartă numele. „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” (schița de început), e povestea unui convoi de femei, prizoniere, pornite din comandoul de la Krumow spre Ungaria, „la mijlocul lunii decembrie 1943”. Agonia femeilor din convoi ia accente dramatice după un popas în care un ofițer neamț, beat criță, „smulge cu forța” o tânără de numai nouăsprezece ani de lângă mama ei, și după câteva „învârteli” de dans, o duce pe fată în bezna nopții de afară, o siluiește mai întâi, după care o omoară. La repornirea convoiului, mama îi cară trupul inert al fetei pe o sanie, alături de neputința celorlalte femei din convoi, singurele care îi înțelegea suferința, sentimentele, rușinea și furia: „Se târa convoiul prin zăpadă ca un șarpe lung și bolnav de moarte”. Scenele acelor amintiri lăsase în inima acelei femei răni adânci: „Isovită până la marginea morții, tot mai păstram în minte ideea că trebuie să fac ceva ca să trăiesc”, sunt ultimele imagini rămase în memoria femeii care a supraviețuit coșmarului.

      Toate povestirile lui Ioan Barbu sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea lui Traian Golea din „Chipul unui dac”, emigrat în America, după „lungul și chinuitorul interogatoriu” al tatălui, chiar după arestarea sa în plină noapte a anului 1948, este o parabolă despre speranță și destin, pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea, parcă, propria neputinţă. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice „binelui și răului” (cum se povestește că i s-a întâmplat lui Da Vinci, când a pictat Cina cea de taină, alegând același prototip, dar în etape diferite, pentru chipul lui Iisus și Iuda), e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice, despre prietenie şi destin, a fost scrisă; pe de o parte, pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte, pentru firescul dezarmant al oamenilor: care prin simplitatea lor de oameni simpli, ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor. Măiestria autorului de adevărat cititor de oameni, este aceea de a devoala visul-speranţă, ca fiind, de fapt, o himeră. Povestea soției lui Traian, Nadejdea, din „Ancheta”, captivantă în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Tot despre fam. Golea, căutând a descifra istoria unor emigrați în America este și schița „Bătrânul orb”, povestea unor „vieți învolburate de amarul suferințelor”, care au trăit cu „moartea deasupra lor” cât au stat „sub tirania comunistă”. În „sâmburele” tragic al fiecăreia dintre aceste schițe, autorul pare călăuzit de firul acelui gând, unde, oricare dintre personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul: „Va fi mai bine, va fi mai rău?” (hamletiana întrebare a vremurilor lor), dar cu îndrăzneala, încă, de a porni o ultimă călătorie spre mântuire și în căutarea unui loc „liniștit” doar în Ceruri. La finalul povestirii „Clopotul în lacrimi”, când coșciugul cu „răzvrătitul” Cristache, ce îndemnase oamenii a nu se înscrie în colectivă, fu coborât în pământ, peste sat se stinse „și ultimul dangăt de clopot”.

      Alteori stilul scrierii se apropie de cel jurnalistic, dar autorul se detaşează de această specie literară, acordând toate privilegiile, în exclusivitate, emoţiei, fără a specula tipologia caracterelor narate şi a se pierde în teorii. Nucleul povestirilor se constituie din monologul (auto)analitic al protagoniştilor care participă la desfășurarea narațiunii: vezi „Insula pierdută”; „Vocea de peste veacuri” sau „Răpirea”. Aceste proze pot fi, tot atât de bine, percepute ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste ale eroilor săi, în care autorul ei e pus faţă în faţă cu eul său. Este oricum o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere, că prin visele omului de azi, încă mai bântuie şi himerele unui trecut dinspre care răzbate, spre noi, stridentul sunet de durere al unor clopote în lacrimi. E o călătorie printr-un veac lipsit de speranţă şi iluzoriu ca și visul celor care se agățau de orice pentru a supraviețui, un veac al celor peste care o eră a minciunilor și trădărilor de orice fel, comunismul, instaurat de ciuma bolșevică pentru formarea omului nou, venise ca și ciuma aducătoare de moarte, cândva.

      Cartea intitulată de Ioan Barbu „Diavolul o invită la dans pe Ileana Cosânzeana” este o carte de proză constituită din „firimituri” de proză: schiţe, impresii, evocări, eseu şi alte întâmplări sub forma unor pilde. Fraza la care recurge autorul acesteia e uneori scurtă, concisă, alteori muşcătoare, ca o lecție de istorie din viața eroică și chinuită „a strămoșilor și părinților noștri”, am putea spune. Pot afirma că tocmai am citit o carte făcută să atragă atenţia, ca firul întins peste o apă agitată, dar fără această „veghe” continuă nu vom înțelege că „o națiune fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care și-a pierdut religia suvenirurilor”. Rostul acestor bucăţi de proză e să pună rotiţa „sufletelor” în mişcare şi să atragă atenţia şi altora.

 

 

O povestire din satul natal.

 

Gamze

         

            În capătul uliței noastre din „mahalaua colibelor”, cum i se spunea acelei părți sudice a satului, era o căsuță mititică, bine îngrijită, în care locuia mătușa Zeino. Fiind copil mă minunau ochii verzi trişti, la fel de verzi-tulburi, până la căinţă, ai fetei lu’ Zeyno, o văduvă de arnăut nu se ştie cum pripăşită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din lume. Pe Gamze nu prea o văzusem ieşind pe uliţă. O zăream destul de rar, când mai ieşea dintre pereţii casei şi se plimba prin curte, dincolo de porţile mari mai tot timpul ferecate. Era atât de straniu, pe atunci, să-mi închipui o viaţă veşnic petrecută în singurătate. În prima vineri înainte de paştele creştin noi copiii ne duceam seara în mahalaua turcească din partea nordică a satului să vedem, aprinse, mari focuri denumite la ei „tonkal”. Era un obicei care încă se mai păstra. Fiecare familie sare de tonkal peste foc. În timp ce sare, pronunţă cuvintele: hastalâklar, kârgân lâklar… ateşlemek (adică ceva în genul: bolile şi necazurile mele să ardă în acest foc). Se dansează la lumina torţelor şi se aruncă în focuri nişte seminţe care, plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur, asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea de tonkal, întrucât uliţele erau luminate de torţe. Fiecare gospodar bătea în faţa casei ţăruşi pentru legat vitele (se credea că lucrul acesta aduce belşug, noroc, vite multe). Fetele ţineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în cealaltă o legătură de şapte chei, postându-se pe după garduri şi pândind o vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe, primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii, căsătorii sau necazuri, după cum cuvintele auzite erau bune sau nu. Cum aceste sărbători veneau după o iarnă grea, oamenii se așteptau și la vești, și lucruri mai bune. Iar o iarnă grea, aici în câmpia dobrogeană, se defineşte doar cu un ger afurisit și năprasnic. Fie iarnă, zăpadă, ploaie, vremea ţine cu tătarul! Peste o lună-două avea să fie Bayramul, casele să fie scuturate, văruite şi, pentru a scăpa de mizeria iernii, oamenii de prin locurile astea se vor da și peste cap pentru a primi sfinţenia Bayramului...

       Când a început povestea frumoasei Gamze, atât cât am înțeles-o de la bunica mea, era prin decembrie 195... Casele şi câmpiile din împrejurimile mahalalei noastre Salaș Malesă (mahalaua colibelor) dispăruseră sub zăpadă; doar fumul ce se înălţa din coşuri dovedea că în acele locuri, printre pereţii caselor mici, trăiesc români și tătari, risipiți în vasta câmpie dobrogeană. Arnăuta Zeyno abia băuse cafeaua de dimineaţă, cu caimac, iar în clipa când își făcea prima rugăciune, înainte de răsăritul soarelui, a fost surprinsă de zgomotul unei căruţe care s-a oprit la poarta ei. Înainte de a se îndrepta spre uşă femeia se uită pe geam după cum îi era obiceiul, însă n-a deslușit după fețele acelor oameni care au coborât din căruță cam cine ar fi putut fi străinii opriți la poartă. „Oricine ar fi, este un musafir care a venit la mine” îşi zise ea. Oamenii băteau deja în stâlpii de lemn. În persoana celui care bătea îl recunoscu pe Raym-bey, hagiul din mahalaua Sărt Malle situată în partea nordică a satului. „Doamna de lângă dumnealui, pesemne că e consoarta lui” gândi femeia, sărind să tragă zăvorul.

–  Vai! Dar ce s-a întâmplat Raym-bey?! Apoi, scuzându-se că venise în papuci înaintea lor, zise: poftiţi, poftiţi în casă!

     Bărbatul nu dădu semne că ar dori să intre în curte. Femeia de lângă el se grăbi să spună:

–  Eyvah, hanăm! (Vai doamnă!) Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu, azi! Eu sunt Șerife... se recomandă ea. Îi întinse o mână, în timp ce cu cealaltă își trăgea feregeaua peste bărbie. Iar el este soțul! mai adăugă.

      Hagiul Raym se înclină adânc în fața femeii și glăsui:

– Astak firullah! (Mulțumire lui Allah!) Căci voi, mătușile, sunteți mângâierile sufletelor noastre. Dar noi, venind direct din Deluruj de la niște rude ale noastre, ne-am abătut pe aici să aducem o veste. Nu intrăm, deocamdată, dar iată pe scurt care e dorința noastră. Într-o săptămână poate, nu mai mult, am dori să venim cu fiul nostru Cetin și mătușile lui în pețit pentru Gamze. Copiii se plac, e rugămintea fiului nostru să vă spunem asta și poate îi și logodim.

     Zeyno își duse mâna la gură spre a-și opri un icnet de uimire. Auzise niște vorbe de la Lina, vecina de peste drum, cum că Gamze se strecura uneori serile din casă și se întâlnea cu Cetin pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, dar nu dăduse crezare zvonurilor. Iar pe Lina cam toată mahalaua colibelor o cam bănuia că purta de ici-colo zvonuri multe și mincinoase.

–Păi, știu și eu... se bâlbâi Zeyno. Să stau de vorbă și cu fata, s-o întreb și pe ea...

–Întreabă, întreabă... Noi o să trimitem peste câteva zile pe cineva să aflăm răspunsul, interveni hanăm Șerife.

     Din poarta casei Zeyno îi mai urmări cum se urcaseră în căruță și cum undeva pe drum mai opriră o dată, fiindcă le ieșise, în drum, taman Lina, vecina. „Acum, dacă știe și Lina, o să afle tot satul” se supără Zeyno. Și se grăbi să stea de vorbă, în casă, cu fata. Când Gamze află de la maică-sa că într-o săptămână părinții și surorile lui Cetin vor veni s-o pețească și să negocieze după obicei bașlîkul (darul) miresei), rămăsese fără grai și căzuse în genunchi, ștergându-și cu colțul năframei lacrimile, de bucurie. Gândul îi era acolo pe ulița care ducea la fântâna lui Niazi, unde-și dădeau ei întâlnire. Ar fi zburat până acolo pentru a-i comunica și lui Cetin, că mama ei nu avea nimic împotriva unirii inimilor celor doi îndrăgostiți. Sufletul ei era deja în drum spre fântână, plutea ca un pescăruș dornic să străbată ținuturi întregi. Părăsi încăperea și se apucă prin ogradă de aranjat câte ceva. Tot mai insistent sufla vântul dinspre marginea satului, aplecând în calea lui vârfurile salcâmilor și oțetarilor. Iar vântul se lăsa tot mai jos înspre acele pâlcuri de mărăcinișuri și cucută de pe marginea drumului, tufe ce fremătau asemenea unui stol de păsări. Se trezi îngânând un cântec: „Bular kimler, ya, dep soray”... (Cine sunt oamenii aceștia...). Se încurcă în versuri și vorbele ei semănau cu un stol de vrăbii în care cineva dăduse cu alice. „Vai, nu! Mama ar putea să înțeleagă altceva!” și se opri pe loc. Din casă, Zeyno își privea fata prin deschizătura geamlâkului și din senin o podidiră lacrimile. Când Gamze, cu coada ochiului o zări dincolo de geamlâk, ridică bărbia de la pământ spre ea, ghici cum maică-sa avea în ochi un aer întrebător și se fâstâci toată, supărată pe sine. Niște ciori cârâiră speriate într-un vârf de oțetar și cam atât.

      La nici o săptămână la casa văduvei de arnăut sosiră și pețitorii. Gamze, trântită pe un divan, citea versete din Coran. Tocmai ajunsese la versetul al treilea din Sura 45 „Cea căzută în genunchi”, unde profetul spunea: „În ceruri și pe pământ sunt semne pentru cei care cred” - când auzi la ușă vocile musafirilor. Lăsă cartea de o parte și se repezi în fața dulapului unde-și ținea, pregătită, dinainte, costumația în care avea să-și întâmpine musafirii. Cu veșmintele în mână schiță un surâs de încurajare. Și, surâzând, se îndreptă spre oglinda din colțul camerei, aruncă la picioarele ei pachetul gata pregătit, șopti ceva spre chipul care o privea mirată din apele oglinzii, dar nodul cald și înecăcios ce i se ridica năvalnic din gât o dădea de gol. Plângea de fericire? Sau era o stare pe care n-o putea înțelege, dar nici stăpâni? Când intră în camera unde mama ei tocmai își servea musafirii cu cafea, Gamze observă că odată cu părinții lui Cetin și surorile lui, se mai afla în încăpere alte două mătuși ale băiatului, iar lângă ele mai era un bărbat. Una din cele două femei era blondă cu chip de cercheză, alta era brunetă și cu ochii alungiți, anume coborâtă ca din stepa kăpceagă. Cele două femei erau Ghiulnear și Seugul, surorile lu’ Șerife. Primul căruia îi sărută mâna a fost hagiul Raym, tatăl lui Cetin, iar cel de al doilea era Turan, venit în calitate de vechil (un fel de naș) care avea să negocieze bașlâkul miresei. Femeile purtau rochii de catifea legate la brâu cu vestitul cordon caucazian, aveau pe umeri un șal cu țesătură orientală. La gât aveau salbe de arginți, iar pe pieptul doamnei Ghiulnear se zărea un șirag de mărgele. Seugul purta pe cap o basma cu dantelă pe margini. Șerife-totai, mama băiatului, o îmbrățișă pe Gamze, întâmpinând-o cu frumoasele vorbe: „Ai - bebiym... bebiym!”, adică „oh odorul meu, odorul meu!”.

      Zeyno încărcă masa cu tăvile ce conțineau bucăți moi de carne rumenită în propria grăsime, carne pregătită la cuptorul din curte. Gamze pusese și ea farfurioarele pline cu sarayli și kilergi ca desert și diverse compoturi din fructe, precum și o sinie plină vârf cu vestita qatlama (foietaj în ulei încins), corăbioare și scovergi. Toți mâncau pe alese. Când din cărnuri, când din qatlama. Apoi surorile băiatului o chemară pe Gamze să stea lângă ele și să admire darurile aduse de pețitori. Seugul îi admiră rochia verde  (culoarea preferată a profetului) și îi netezi părul la spate, adus într-un coc. Șerife o fura pe Gamze cu coada ochiului. Abia acum părea a lua aminte că avea să aibă, cât de curând, la casa ei, o noră frumoasă foc. Și mai băgă de seamă că alunița de la sprânceana stângă îi stătea chiar bine. O făcea și mai atrăgătoare. Înainte de plecare deja hotărâseră cu toții cele mai mici detalii și își doreau ca nunta asta să se facă cât mai curând.

– Doar să treacă sărbătorile de tonkal, mai apoi nunta unui vecin al hagiului Turan și Allah Preaînaltul AtoateȘtiutor, la ceea ce are loc în prezent va ști și ceea ce se va întâmpla în viitor, deci să ne lăsăm pe mâna lui, a spus hagiul Raym.

     Unii ar putea să se întrebe: dacă totul a fost hotărât prin voia lui Allah, la ce mai folosește zbaterea omului pe pământ? Fetei lu’ Zeyno nu i-a plăcut că Cetin al ei nu a avut niciun cuvânt de spus. Ar fi vrut să stea drept în fața tatălui său, așa cum stătuse Alișar, fiul acelui negustor bogat din povestea Șeherezadei, când pe patul de moarte tatăl îi dăduse o povață, iar flăcăul îi mai ceruse lămuriri în plus, pentru a fi sigur că povața tatălui fusese înțeleasă, dar că mai avea și el un cuvânt de spus. Gamze îi mai ceruse lui Cetin să fie împreună la ziua nunții acelui vecin al nașului Turan, dar Cetin era hotărât să participe la kureșul (întrecerea cu cai) a tinerilor din sat, pentru a dobândi bașlâkul din bradul miresei și a i-l pune ei la picioare. Gamze ținuse să nu accepte, dar Cetin i-a luat capul între brațe, oprind-o să mai spună ceva. „Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi; ei nu cred” își aminti Gamze un verset din SURA „Al-Fatiha” a Coranului.

      Doar atât mai știam eu de la bunica: că, la Zeyno, în acea primăvară, nu s-a bucurat nimeni de tonkal. Cineva spusese doar că a zărit-o pe fata lu’ Zeyno lipită de porţile ferecate, privind înspre mahalaua turcească, când se aprinseră acele focuri şi că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâşiat de tristeţe. Întrebând-o de ce, bunica a oftat: „Ei, o fi având şi ea sufletul sfâşiat, sărmana!” Înţelesesem că-i murise iubitul chiar în ziua acelei nunți amintite. Familia lui Cetin se afla chiar la familia miresei unde se târguia „başlâkul” (adică preţul miresei) între cuscri, când cineva le-a adus vestea groaznică a morţii lui Cetin, participant și el la kureş. Căzuse în alergare de pe cal şi-şi frânsese gâtul. „Se vede că aşa a vrut Dumnezeu” ­- au spus unii. Fata lu’ Zeyno a dat doar un ţipăt la auzul veștii şi nimeni n-a văzut-o când s-a strecurat și a plecat de la nuntă. „Oare, ce mi-a mai rămas? o auzise o prietenă apropiată. Dacă aș putea lua totul de la capăt? O, nu! Acum e prea târziu, știu că e târziu!” În zarva aceea nimeni n-a observat când plecase fata lu’ Zeyno.

      Ajunsă în camera ei, Gamze a luat de pe un raft o sticluță cu vitriol, iar lichidul din acea sticluță îi făcea cu ochiul. O sorbise pe toată. Apoi căzuse jos, pe covor. „Vaiii! Allahăăm!” a strigat, ceva mai târziu, mama ei, când a intrat în camera fetei. Și s-a năpustit afară cu fata în brațe, țipând după ajutor. Așa a găsit-o Lina. Iar pe Gamze au salvat-o cu laptele muls de la o măgăriţă cu mânz. Omurie, femeia care se pricepea oarecum la boli și leșinuri, a sosit în grabă și a început să-i şteargă trupul cu apă sărată și oțet. Gamze a fost readusă la viață, însă fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau minţile celui pe care vor să-l piardă”. Și mi-am adus aminte de povestea lui Alișar și de povața tatălui său: „Fiule, lumea este asemenea unui fierar. Dacă nu te arde focul de la covălia lui, ori dacă nu-ți scoate un ochi sau ochii pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, negreșit are să te înăbușe cu fumăria lui. Dar tu, dacă nu cunoști și nu stăpânești aceste pericole, nu-ți da cu părerea și nu te băga!” De la ai mei știam că tătarii sunt un popor capabil de multă răbdare, rezistând la boală, la moarte, la bunăstare, la sărăcie, la toate...

       Am mai încercat eu s-o trag de limbă pe bunica, să-mi mai povestească câte ceva, ce mai auzise și la alții, despre povestea celor doi nefericiţi îndrăgostiţi care n-avuseseră parte de bucuria vieţii, însă bunica ori nu ştia nici ea prea multe, ori nu era încă de nasul meu acea întâmplare, care sângeră în mahalaua noastră atâtea inimi și care avea să mă urmărească și pe mine cu suflarea ei îngerească.

 

 

 

 

 

„Împreunăzborul”...

 

„Împreunăzborul” a două suflete despărțite de malul Prutului

 

      La masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales, trăirile omului-care-scrie, care i se lipesc de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) – așadar, doar aici, la masa de scris, suntem pe tărâmul marilor reculegeri, în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu câte ceva între real și posibil (între cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”. La prima vedere, „împreunăzborul” născut „dintr-o încrucișare de priviri” (cum spune unul dintre autorii cărții asupra căreia am poposit acum), ori prin intermediul unor epistole sosite „de pe un mal pe celălalt de Prut, de pe un mal de timp pe celălalt” (cum certifică cel de-al doilea autor), fie că ascunde printre gândurile transmise în epistole unele cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa ascunsă a celor doi „coautori” care au ţesut această poveste. Iar acolo pe câmpul tărâmului imaginat în scris, cartea „Împreunăzbor” de Roxelana Radu și Victor Cobzac (apărută la ed. Rafet, 2023) este „povestea a doi oameni pe care îi desparte Prutul”, dar pe care îi unește Cuvântul”, sub forma unor proiecţii construite pe dialoguri îmbrățișate cu sufletul. Și memoria celor doi e un labirint continuu, în care autorii pozează în purtători ai flăcării ce va scoate din povestea lor Frumusețea la liman. Căci „viața fiecăruia din noi este construită dacă nu din întâmplări, atunci neapărat și din mici întâmplări”, ni se mărturisește, în carte, unul dintre cei doi epistolari... și „fără trecut nu-i viitor” sună mesajul unui poem scris și trimis partenerei de dialog, de către celălalt. 

      Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc la cele spuse de autoarea Roxelana Radu: „amândoi suntem maeștri emeriți ai vorbei, simțirii, omeniei, ai dragostei de Neam și Țară”, un crez al realismului în scriitura autorilor de față. Mai pe scurt: „de acasă am venit acasă” e mesajul transmis și cititorului. Iar cititorul știe că lui Don Quijote al lui Cervantes  lupta cu morile de vânt îi reușise fiindcă acesta iubise mai mult lupta decât succesul ori victoria. Lumea întreagă, dezvăluită de scriitura fiecăruia dintre autorii de față, se desfășoară în fața cititorului ca un labirint, iar focul polemicii, la care este invitat criticul care se va apleca asupra cărții, este o chestiune secundară. „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” -, stă scris în Cartea Cărților. Cuvântul ca și lumina este o chemare a unui om către alt om, în vederea unirii/comuniunii lor, ori de a defini logic lumea în care trăim, o lume „scrisă de doi frați.../de-un sânge,/În-mu-ind... cu pana-n... dor...” (versifică Victor Cobzac). „O carte despre noi. Despre părinți, pământ, neam și țară” (grăiește Roxelana Radu). Fiecare însă își spune povestea care e a unui om, a vieții care l-a condus către momentul destăinuirii din suflet, până când celălalt preia discuția și o duce mai departe. Fiecare dintre cei doi autori își construiește propria imagine a lumii de dincolo de povestea auzită sau trăită, la care mai adaugă propriile dorințe și frici. Unele lucruri în viața noastră nu se schimbă, oricât ne-am pune de-a curmezișul lor, dar dialogurile ni se par indicatoare către adevăruri ascunse. În plus marea, plaja, feeria toamnei din descrieri ne predispun la contemplare, ori dimpotrivă, ne pun pe gânduri în legătură cu lumea în care trăim. Călătoria lor epistolară are rolul de a uni destine aparținând unor ținuturi cu totul diferite, despărțite doar de apa unui Prut mult cântat. Iar aceste „popasuri” epistolare îi oferă cititorului mereu câte un stop-cadru neașteptat, fiindcă doar așa se înțelege că frumusețea atemporală e surprinsă de sufletul melancolic a  celor doi, în a descoperi cum se îmbină cele două culturi puse față în față din cele două țări, în a descoperi povești de viață fascinante într-un jurnal epistolar sentimental scris în doi. Scriitura acestei cărți epistolare este plină de pasiune, eleganță narativă și ingeniozitate reportericească, că ajungi să fii și tu curios, să le cauți poveștile, să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste epistole, întregind un jurnal sentimental, autorii se fixează pe meditații lirice pe marginea vieții și a morții, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de angoase și tulburat de convulsii ne arată cât de efemer este destinul omului. Numeroasele lor confesiuni, mărturii și schimburi epistolare devoalează situații diverse din uriașa pânză de situații din etapele vieții fiecăruia: marea care îi atrage ca un „magnet” și „bucuria de viață”; trăirile unuia alături de poetul Grigore Vieru și poezia lui în memoria celuilalt; copilăria și satul natal în amintirile fiecăruia; amintirea părinților „când Mama și Tata erau întreg universul nostru”; nu lipsesc nici evocările atâtor drumeții și călătorii în țară și peste hoatre; apoi despre iubirea ei la „prima vedere” și căreia el îi evocă „universul” unui întins poem despre iubire; precum și însemnările din vremea pandemiei și „noaptea Învierii” sărbătorită de biserica ortodoxă română etc.

     Ochiul scrutător „ca o singură vedere” a celor doi autori, aflat între văzute şi nevăzute, se îndreaptă dinspre „patria adoptivă” spre „cealaltă țară” pentru a-şi pune în evidenţă sclipirea, materia acestui spaţiu cuprins între şi între. Misterul acela blagian al lucrurilor trăite la țară, fiecare într-un alt colț de lume, ar fi (nu-i aşa?) o teză comună, intuită de cei doi, și de bună seamă povestea „acelor fărâme din copilăria” unuia sau altuia e în acest caz, numai în acest caz epistolar, o auroră de gânduri. Vedeţi? Ne punem firesc şi întrebarea: aceste întâmplări „vis în vis” („simțite prin inima celuilalt”) care, vrăjite sau nevrăjite, sunt ca nişte fiinţe care „îşi dau drumul pe frânghie” dintr-o „țară în altă țară” (despărțite doar de soartă), s-au „petrecut” ele vreodată dacă n-ar fi fost scrise? „Căci, la urma urmelor, ce altceva este împreunăzborul, dacă nu lumea văzută prin ochii celuilalt?...” Iar câștigul celor ce vor citi toate aceste trimiteri epistolare, dinspre poezie la poveste, e singura speranță că tot ce au gândit autorii se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. Și toți avem o mare admirație pentru poveste. Cei doi „coautori” ai cărții fac parte din poveste. Toate vor fi amestecate, în pălăria poetului Victor Cobzac/și jurnalistei Roxelana Radu, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna adevăruri. E ca şi cum ar fi spus J.L. Borges: „Se pare că cel care s-a întors sunt eu”, pentru că „eu aud tânguirea lor... Iată povestea vieţii mele”. O poveste în care fiecare cititor va face o plăcută călătorie imaginară prin viața celor doi, spre a descifra sensul liric al versurilor, dar şi partea ascunsă în gândurile epistolare. Gânduri care ţin de bucuria simţurilor, ori ce ascund un tâlc numai al lor.

 

 

                                                                Tudor Cicu

   

e timpul

 

e timpul

 

azi, le spun: e timpul să îngrop tristețea

și pe vechea rană să presar doar flori;

iar când o să sune din corn bătrânețea,

s-o alung din poartă, în ai zilei zori.

 

cât de mare-i lumea, ce cu saț culege

dintre-atâtea gânduri mult doritul vis.

că mă mint acuma, oare se-nțelege,

nu de dor, ci viscol, pururi să-mi fi scris?

 

așteptând minunea, vrând a se petrece

n-am avut ce face, azi adânc mă plec;

să n-aduc ofense muzei ce-o să sece,

mi-am spus: până mâine, toate astea trec!

 

iar când s-o așterne, ierni, zăpezi și zloată

inimii dând semne, atât o să zic;

visător sub lună ca-n cel basm odată...

„totu-i scris de soartă și nu-i cer nimic.”

 

că moartea-i la ușă, mai că-ntinde mâna

și poate că-i timpul să ne socotim

să mai stea o iarnă, două... și-încă una

de-un Ivan Turbincă, hai să-i pregătim!