miercuri, 27 februarie 2013

318. Niciodată... parodii (Citindu-i pe clasici...) -II-



Cântec de legănat genunchii
(parodie după o poezie cu acelaşi titlu de Maria Banuş)
                                             de Tudor Cicu

Să nu ţipaţi, genunchii mei
Oricând duşmanul vă îndoaie
Vasile mă făcea „Maytrei”...
Şi-afară se pornise-o ploaie!?

Că norii şi-ntre ei se-mpung.

Vă vor lua poate, între ei
Arabi, muscali... zmei între zmei
Parcă-ar deţine, un buzdugan,
Cât bradul nostru de rotund.

Să nu ţipaţi genunchii mei
Când le-oi desface-un geamantan
Să-ncapă... oul lui Columb.




O, cât am râs...
(parodie după poemul cu acelaşi titlu de Mihai Beniuc)
                                                        de Tudor Cicu

O, cât am râs... dar te duceai, duceai
Am râs şi dup-aceea beam indicatul ceai...
Şi ne-am adus aminte şi de ţară
În timp ce şura ne luase foc
De n-o stingeau, cu parpur de mătasă
Toţi pompierii vorbei, la un loc...
Simţeai şi tu când îţi spuneam că focul
Prin vântul serii ce-ţi răsfira tot părul,
A noastră despărţire – le făcuse jocul
Acelor, ce minciuna-i, oare adevărul?

O apă ne desparte, cât un ocean infam
Zadarnic, Doamne – brazdă mai trăgeam
Şi, rimele-n poeme, au doar zgură
De-ncerc a te striga când tu mă strigi
Din rai ori iad? Prin codrii cu ferigi.

Şi, totuşi... cât am râs! Când te duceai
Sub zvonul care te-amăgea, din iad în rai.

marți, 26 februarie 2013

317. Niciodată... parodii. (Citindu-mi contemporanii - I -)


                                     
                                          Din primul poet al acestor zile...
Viespi în cârciumă
(parodie după un poem de George Vulturescu)

                                       Motto:
                                       „La cârciuma lui Tolerantu
                                        Să-mi faceţi cruci cu diamantu
                                        Că ceea ce acum vă spui
                                        E ca şi cum, bătută-n cui”
                                                (versuri populare contemporane)

(Poem 25)
... Nici azi n-am pus nimic în gură...
Cu acea scăfârlie ţuguiată şi proiectată în tavan
îşi începu dolofana dezbatere, unul.
Ştiu: „nu numai cu pâine va trăi Dumnezeu
El, care a inventat ţuica la alambic
He-he! Ce nu-i iese lui Dumnezeu când vrea!”

... Asculţi vântul şfichiuind uşa bortei...
„Ştii că vântul împrăştie nu numai mirosul de prună,
Că smulge şi biciuieşte tot ce stă scris
În cartea lui Ieremia”.
- „Ce scrie? Hai na! Prea mă faci curios!”
„...Şi-l va umple pe El duhul temerii...”
- Lasă bre, temnicerii, mai bine ia şi bea
În grota literelor n-ai să găseşti
Palincă d-a noastră... Noroc!”

Băuse ăla, nu-şi pierduse încă toate minţile:
Gustul pâinii îl va şti şi cel sătul şi cel flămând.
E lege. Da se-ntreba: „Bă?! Băutura, ascultaţi aici
Duce la filosofie şi poezie,
că şi Tu, Doamne, ai zis, odată, pe Munte:
„Dacă sarea se va strica
cu ce se va săra, nu-i aşa... băutura?”

Înghit tăcerea, cucernic profund.
Eu, poetul, scriind toate astea într-o chilie:
- „Prilejuieşte Doamne, robului tău
Şi maicii Maica Precista.
Să urc scara tăinuită spre Tine,
după ce voi bea şi paharul aista
până la fund”.

                                   Alt poet al zilelor noastre...

Din când în când...
(parodie după poemul nr. 17 cu acelaşi titlu, de Gelu Dorian)
                                          de Tudor Cicu

Din când în când mi-e dor de poezii frumoase
Dar nu mai pot scrie despre ea
poezii eseniene, cum îi recitam în sănii trase de cai.
Aceleaşi sănii cu clopoţei, unde
doar raiul din cer cobora pe pământ.
Atunci, iarna chiar tăiase pârtii între mine şi ea.
Era - ca şi cum, Dumnezeu cu un fir de aţă
despărţea în felii, Lumea.

Ea ştie că eu pot scrie poezii frumoase – doriene!
Ca apostol al confesiunii de după elegiile lui Rilke.
Şi, dintotdeuana, mâinile mele scriu
alte mâini care se scriu pe ele
şi care aşteaptă de la mine poezia Frumoasei fără corp
trasă în sănii pe neaua unui amurg bacovian.
Scrie în sângele meu, cu o cascadă de sânge pe stânci sângerânde
până la ochiul în care Poezia
îşi trage, precum vulturul tipărit în palimpsestele lui Antim Ivireanu,
sufletul.

Ori, poezia pe care la foc viu o tot scriu...
Ca la focul ceaunului,
din care mielul lui Dumnezeu,
oricând poate învia.


joi, 21 februarie 2013

314. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său (X)



10.   A trebuit să încape în el şi un timp muritor

În ultima vreme se vorbeşte tot mai mult de cartea lui Nicolae Georgescu, punctând îndeosebi, pe „poarta de intrare” în infernul eminescian. N-am citit această carte şi nici nu face obiectul celor asupra cărora ne-am aplecat noi aici. „Geniul se răzbună întotdeauna” – scria Mircea Eliade în cartea sa „Despre Eminescu şi Haşdeu”. Încă un argument, adus de M. Eliade, că aplecându-mă şi eu asupra unei laturi a vieţii poetului, ca mulţi alţii, nu facem decât să sporim căutările noastre în biografia ultimilor ani eminescieni, cu credinţa că întotdeauna vom găsi „ceva adânc de suflet” – cum spune Adrian Dinu Rachieru, într-un articol. Aşadar, geniul nu are, din asta, nimic de pierdut, dimpotrivă, el se retrage şi se descoperă în planuri paralele, mai superb decât se arăta în timpul vieţii lui. Acum începem să înţelegem: Creangă îi era cu adevărat, intim prieten, dar „minţile lor comunicau doar prin niveluri inferioare” - cum spune M. Eliade şi ne lăsa scris: „Slavici îl înţelegea anevoie, iar Caragiale se „amuza” să-l întărâte la discuţii ca să-i încerce nervii. Exasperat, uneori Eminescu pornea într-un suflet la şosea, ca să rămână singur (subliniem acest cuvânt) între arbori, aproape de scoarţa negrăitoare, trântit pe iarbă...”. Suntem, deci, pe aceeaşi lungime de undă. Insistăm de o vreme pe singurătatea lui Eminescu, ca asupra celei mai teribile boli ale veacului în care a trăit. La urma urmei, singurătatea lui Eminescu era pumnalul cu care mediocritatea culturală a vremii, se pretindea a fi elita culturală a momentului şi nu-i suporta „aerele” de geniu pe care poetul le afişa. Sugestia ne-a fost oferită de mărturisirea poetei Carmen Sylva – în fapt, regina Elisabeta I a României. „Încă de la 1869 dar, am făcut cunoştinţă la Viena, Eminescu era „caracudă junimistă”, aşa li se zicea în Junimea, aderanţilor mai tineri...” – notează Slavici în „Amintirile” sale. Aici, Slavici are în vedere că junimiştii, purtau simpatie „caracudei” şi-i suporta fără de mâhnire asprimile criticii pe care Eminescu le-o făcea, dar, indivizi ca Vasile Pogor şi d-l P.P.Carp erau aspri şi nemiloşi cu poetul. Slavici îi conturează foarte exact portretul lui Eminescu, atunci când spune. „...era om, ce-i drept, necruţător, dar cu inima deschisă, lipsit cu desăvârşire (sublinierea n.) de răutate, obiectiv şi desprins a vorbi numai despre lucruri la care se pricepe” (Amintiri – de Ioan Slavici). Tot Ioan Slavici, vorbeşte deschis despre dispreţul lui Eminescu pentru unguri, socotindu-i smintiţi şi iredentişti, fiindcă făceau paradă de naţionalismul avântat. Să ne mai întrebăm, atunci, de unde ura Catincăi Slavici (unguroaică de fel) pe Eminescu ? Dacă toţi ceilalţi, în frunte cu Maiorescu puteau crede că, internarea lui Eminescu ar fi fost „în acel context tulbure” o măsură de protecţie, putem deduce că soaţa lui Slavici nu se afla în această tabără. Publicistica lui Eminescu era ostilă lui Carol, iar ungurii şi ardelenii îi cereau lui Maiorescu să ia mâna de pe poet, să-l abandoneze, cu alte cuvinte; o parte din junimişti îi erau lui ostili, viaţa la Timpul era făcută „un calvar” de politicienii veacului... şi, ne mai mirăm de ce uneori a trebuit să urle ca lupii veacului său pentru a rezista? „Ce era adecă Timpul acela, în a căruia redacţiune se mistuia Eminescu?” – se întreba Slavici, lăsându-ne şi pe noi a căuta la rându-ne, să dăm câte un răspuns. Dacă psihanaliza unor critici, asupra operei sale „nu ne ajută prea mult să înţelegem sensul şi mecanismul creaţiei poetice a lui Eminescu” – după cum preciza Mircea Eliade – pesemne, noi, acum, suntem îndreptăţiţi să căutăm şi în alte direcţii cheia înţelegerii unui astfel de geniu „trăitor printre lupi”. Vorbim, despre acei lupi ce stăteau la pândă, gata să-l înhaţe când i s-a transmis semnalul pornit „de sus” şi, care l-au şi internat la un spital de nebuni fără acordul său sau al familiei. Zadarnic fratele său Matei Eminovici, s-a prezentat la Maiorescu pentru a-l scoate de la spitalul Caritatea şi a-l muta altundeva. Soarta poetului, din punct de vedere juridic îi fusease pecetluită. Nu se mai putea face nimic. Din mărturiile lăsate de cronicarii vremii, reţinem câteva aspecte certe: 1.) Eminesecu era conştient că Maiorescu îl arunca în braţele „Argus-ului” (numele poliţiei austriece) când în octombrie 1883 este trimis cu-n păzitor şi domnul Chibici, la Viena. Privea, însă, la toate acestea, cu resemnare, ca aparţinând destinului său scris mult înainte. 2.) Livia Maiorescu Dymsza arăta limpede în scrisoarea adresată sorei lui Maiorescu, că Eminescu realizase momentul conspiraţiei între Maiorescu şi ceilalţi demnitari, în frunte cu dl. P.P. Carp, de la Viena, dar, ca aceasta făcea parte din rostul intrării în fiinţa lui. Demonstrabil (nu-i aşa?) că Eminescu era conştient şi lucid, şi că injecţiile cu mercur făcute în ţară nu-i transformaseră trupul într-o legumă. 3.) Ca orice om de geniu, cu un profund sentiment tragic al vieţii, Eminescu nu refuza să accepte realitatea. „Şi realitatea, pentru el, era izolarea omului în Cosmos”- concluziona Mircea Eliade. Aşadar: se născuse şi era sortit să moară în singurătate, cu capul doldora de vise, himere şi iluzii (a se vedea: „Glossă”). Toate aceste gnose ermetice, pentru unii, credem că fac parte din imaginaţia cosmică a lui Eminescu şi pe care Rosa del Conte o identifica în centru universului lui poetic, atunci când vorbea despre acel „timp  vital”  (de structură astrală) şi un „timp muritor” (de natură pământeană) care îl grăbea către moarte. Dacă, unul (dramaturgul de geniu) Caragiale, fugise din faţa timpului muritor, pentru a-şi trăi departe de ţară zilele, celălalt (poetul de geniu) Eminescu, le îmbrăţişase pe amândouă şi n-a dat drumul crucii purtate în tot timpul vieţii. Poate că şi Ioan Slavici, era unul din profeţii timpului, când zicea, că „ziua de mâine ne va dumiri care dintre amândoi vedea mai bine lucrurile”. Dincolo de acea (nenorocită realitate a morţii poetului nepereche: că l-o fi lovit Petrache Poenaru cu piatra în tâmplă, că şi acest ultim gest s-a vrut un mit), ochii nimănui (azi) nu mai pot plânge cu lacrimi adevărate şi mai ales acum. Cuvintele cad şi ne mirăm de ele, ca după o iarnă cu ciori găsite moarte pe asfalt. Ca după o iarnă când, pe la 11 ani i-am descoperit cartea de poezie în casa unor moldoveni săraci, de le plângeai de milă, mutaţi în casa vecină cu casa noastră de la ţară, dar cu o singură carte adusă din Moldova lui Eminescu, în Dobrogea mea natală. Fără nici o noimă, toate? Până când va veni îngerul şi ne va zice nouă: „A sosit şi timpul vostru!” Timpul pentru care şi-a dat Eminescu viaţa, e astăzi un timp la care noi nu vom ajunge. Nu mai există cărări care să ne ducă într-acolo. Zadarnic vom privi în toate ferestrele prin care a văzut el Poezia. Nouă nu ni se va arăta curând. Seva miraculoasă a cântecului său, oricât ne-am tăia venele rostirii (prin scris), în cele mai fierbinţi clipe de inspiraţie, nu va curge la fel. De ce ne-am fi aşteptat, ca Ion Slavici (sau) I.L.C. – două genii ale veacului său - să gândească altfel? Două genii împart o sărăcie în singurătatea lor, niciodată o lume cu de toate în ea.


                                                                 (sfârşit)



miercuri, 20 februarie 2013

313. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său (IX)



9. Vara întreitelor răni din inima lui Negruzzi

Citind, când ici-când colo, se pare că nu ne vom lămuri niciodată cu privire la portretul poetului nostru nepereche. În 1889, mor pe rând Eminescu, Veronica Micle şi Creangă, iar Iacob Negruzzi publică necrologul lui Eminescu în numărul din 1 iunie 1889 al Convorbirilor. Încercăm să mergem un pic pe urmele acestui cronicar al vremii. Negruzzi nu uită să remarce caracterul lui Eminescu, imediat după moartea sa: „era omul cel mai simpatic, cu natura sa impersonală, vocea sa melodioasă şi zâmbetul cel blând” (Iacob Negruzzi: „Amintiri din Junimea”). Din cele scrise de Negruzzi, prin deducţie, încercăm să realizăm ce era în mintea sa cu privire la arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883, dacă era ea pusă la cale de Maiorescu (cum tot ni se spune) pe post de cauză instrumentală a regelui Carol I, ori doamna Slavici (unguroaică, agentă, curvă -după exegetul cercetător, Constantin Barbu), urma planul lui Maiorescu? Şi, pornim de la 2 versuri scrise de I. Negruzzi în epistola IV „către Maiorescu”: 1). „Nevrednice de tine sunt fapte trecătoare” şi 2). „Iar plata vicleniei va fi numai dispreţ”. O frază cu privire la un anumit domn Bădescu, jurnalist la Timpul, ne atrage atenţia cu privire la frământările epocii respective: „acelaşi domn Bădescu, fiind mai târziu scriitor la Timpul, jurnal conservator unde critica aspru guvernul lui Brătianu, în schimbul remuneraţiei ce primea de la opoziţie...”, ne deschide perspectiva trădărilor de atunci, identice cu cele de acum. Să rememorăm: după Iacob Negruzzi, Eminescu era „lectorul oficial al Junimii”. Încă de pe atunci i se jucau unele farse. Să ne reamintim cum Eminescu o mai păţise la „Convorbiri literare” când Haşdeu îl păcălise cu poemul „La noi e putred mărul” semnat cifrat: P.A.Calescu. Dar să începem cu începutul amintirilor lui Negruzzi. Era cam prin 1870. Eminescu avea până în 19 ani. „În sfârşit am dat de un poet” – îi strigase Iacob Negruzzi lui Maiorescu, cu scrisoarea în mână, prin care Eminescu le trimitea din Viena poemul „Venere şi madonă”. Cum răspunsese Maiorescu? „Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevărat”. Reţinem: din vanitate, orgoliu ori lipsă de clarviziune, Maiorescu nu se pronunţa în mod cert. Iar cea de-a doua poezie „Epigonii”, trimisă din Viena de către Eminescu, Negruzzi o publică în Convorbiri Literare pe prima pagină „unde ţineam versul foarte rareori, numai în cazul în care credeam că ele au o valoare deosebită”. Aşadar, Negruzzi nu numai că-i recunoaşte lui Eminescu, valoarea poeziei sale dar, îl recunoaşte pe poet, de cum intră în cafeneaua „Troidl din Wallzeile” la Viena şi, în felul său, este unic: îl recunoaşte pe Eminescu, fără să-l fi văzut vreodată şi i se adresează simplu: „Bună ziua, domnule Eminescu!” Nu întâmplător am reprodus toate acestea, pentru că la întâlnirea dintre Negruzzi şi Eminescu, poetul spune destul de răspicat (despre cel care ne-a trezit interesul acestor incursiuni literare): „Îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacanţe... aş fi dorit foarte mult să faceţi cunoştinţa lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale şi va scrie foarte bine când va mânui mai uşor limba română...” (Negruzzi: „Amintiri din Junimea”, cap. XIV). Astfel de enunţare venea din conştiinţa lui Eminescu, iar Slavici, pesemne, nu era în necunoştinţă. Atunci, ne explicăm graba sa de-al părăsi pe Eminescu în acea zi de 28 iunie 1883, când pesemne surprinsese discuţia lui Eminescu din zorii zilei, cu Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei, unde Eminescu era subchiriaş. Din însemnările lui Eminescu (manuscrisul 2292) reiese, cum cauza discuţiei, fusese gelozia doamnei. Ori, doamna Slavici  urma planul lui Maiorescu? Pentru că, altfel, nu s-ar explica telegrama lui Maiorescu către Mite Cremnitz pe adresa Hotel Regal, în care îi transmitea un mesaj pentru rege: „Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut”, tradus astfel – „Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune” (după Constantin Barbu, sunetele EINCUESM, din derularea telegramei, ascund, în mod cifrat numele lui Eminescu). Pentru ce să fi fost geloasă doamna Slavici, pe Eminescu? Iată o întrebare bună. Negruzzi spune că pe timpul când era bibliotecar la Iaşi, au început şi amorurile poetului cu Veronica Micle. După cum scrie în memoriile sale Negruzzi, se pare că vizita Veronicăi Micle la Bucureşti (pe când locuia la Slavici) are loc, datorită pasiunii lui Eminescu pentru văduva Cleopatra Poenaru, idilă destul de controversată, ajunsă, cu siguranţă şi la urechile Veronicăi. Să fi privit cu ochi indiferenţi Ecaterina Slavici astfel de escapade, ce poate şi le-ar fi dorit pentru ea? Iată cum descrie Negruzzi „o întrevedere” după un an de despărţire de Eminescu: „...nu l-am găsit, dar am intrat în locuinţa unde şedea. Era o odăiţă în fundul curţii Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărţi, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete  vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase şi curăţise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în viaţa mea, până chiar şi prin bordeie ţigăneşti, aşa o murdărie”. Într-o notiţă (atenţie!) – Negruzzi a publicat-o în Convorbiri literare cu „ocaziunea morţii lui Eminescu”, iar Slavici după câte am văzut scrisese despre poet, abia peste 20 de ani – amintind despre venirea lui Eminescu la Iaşi în 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare, evocă acel moment despre citirea la Junimea a celebrei „Doine”. Stranie mi se pare şi poziţia Veronicăi când a auzit de la Negruzzi, despre boala lui Eminescu. Să-l cităm pe Negruzzi: „Spre uimirea mea văzui că Veronica (găsită jucând cărţi cu un ofiţer – n.n.) ia lucrul foarte uşor aproape cu indiferenţă: „A nebunit Eminescu? Se vedea de demult că merge pe calea aceasta”. Ultima relatare a lui Negruzzi, se pare că era prin 1889 (după 19 ani de când îl recunoscuse în cafeneaua din Viena), la Teatrul Naţional când se afla cu soţia sa într-o lojă şi l-a recunoscut în sală pe Eminescu. Să-l cităm pe Negruzzi pentru ultima oară: „îl recunoscusem din instinct într-o mulţime de tineri şi, acum când puhav la faţă încovoiat, şi cu ochii rătăciţi, era aproape sfârşitul său. În adevăr puţin timp după aceea, reapucat de boala sa, el fu condus în Institutul de alienaţi ai doctorului Şuţu din Bucureşti unde muri în ziua de 15 iunie 1859”. Nimic din toate aceste ultime zile ale poetului Eminescu nu găsim în memoriile lui Slavici. Dar, noi, punând cap la cap toate acestea, suntem încredinţaţi că Eminescu era absolut conştient de „cercul strâmt” în care fusese împins de cei din jurul său. Iar cele povestite de Ventura (ca aură a unui scenariu pus la cale de Maiorescu şi ai săi) e pură fantezie. Din toate acestea, nu desprindem decât un portret al lui Eminescu, împotrivindu-se şi luptându-se contra tuturor. Dar cu ce preţ?
                          
                     (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
                                                   -va urma –

luni, 18 februarie 2013

311. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său. (VIII)



8. Să fi urlat ca lupii

   Citind despre Eminescu, când colo, când altundeva, încep a-mi pune întrebarea, dacă nu cumva, din dorinţa de a ieşi ca păduchele în faţă, unii şi alţii, tot ne amăgesc cu ştiri, care mai de care, pentru a „nu arăta în nici un fel a poet”, cum ne sugerează (din maximă precauţie) Mircea Cărtărescu. Să-i dăm crezare celui care a stat în perioada de grea cumpănă, alături de poet – şi anume, lui Slavici: „Astfel am ajuns încetul cu încetul să stăm la îndoială chiar şi noi cei ce-l ştim şi ni-l reamintim după fiinţa lui ce adevărată şi să ne întrebăm dacă nu cumva e greşită imaginea ce ne-am făcut despre el”. Interesantă concluzia la care ajunge Slavici: „... nu l-am iubit nici pentru deşteptăciunea lui, nici pentru ştiinţa lui de carte, ci pentru că nu am cunoscut în viaţa mea un om atât de fericit ca dânsul...”. Un astfel de om, nu are de ce să-şi trădeze prietenul. Doar dacă, ar fi „roit” ca  nefericitul Caragiale după aceeaşi femeie. Ceea ce, nu era în intenţia lui Slavici. Aşa ne dă de înţeles Slavici (dacă îi considerăm adevăruri cele spuse până în 1884), când căile celor doi s-au despărţit. Slavici îl acuza pe G. Panu, binecunoscutul publicist (care, vrând să lovească în Junimişti) – îl lua drept armă de atac pe Eminescu; însă nu înţelegem de ce B.P.Haşdeu calcă pe urmele lui G. Panu! Un Panu care dădea sfaturi celui mai mare slavist român, să se apuce de filosofie? Bravos! Probabil că la originea atacului lui Haşdeu era pizma ce i-o purta lui Maiorescu, sau era prea orgolios ca să recunoască talentul excepţional al lui Eminescu?  Să fi înţeles Haşdeu, că Dumnezeu tatăl (din „Luceafărul”) – e una şi aceeaşi persoană cu Maiorescu? Şi, că din interese oculte, nu putea fi certat? Atunci, vorbind la serbarea din 13 iunie (a.c.? – scrie Slavici) – Haşdeu nu a produs efectul pe care-l intenţiona, spune Slavici (dar nu precizează, ce anume – adică, presupunem, o anume acuzare a intenţiei lui Maiorescu), iar Maiorescu „nu s-a coborât, ci s-a ridicat în gândul auditorilor... iar Eminescu era dat drept cioclu, dar cioclu care dezgroapă gloriile trecutului nostru...”. D-le Hasdeu! Mă tem că te-ai înşelat! Din ce mi-a căzut în mână, din publicistica lui Eminescu, am reţinut câteva fraze ce mi-au părut profeţii ale timpului în care trăim: 1) Spunea undeva „că se va constata cum o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru”. 2) că în ţara aceasta „pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”. 3) că „justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune”. 4) vorbim despre partidele de la noi, unde „cauza acestor angajări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camora, care miroase departe a puşcărie”. Theodor Codreanu, analizând clarviziunea lui Cantemir, crede că nu a mai întâlnit-o decât la Eminescu. Şi aici, are în vedere publicistica lui Eminescu, că ceea ce spune Eminescu în „Împărat şi proletar”, intuise cândva Cantemir, despre cei ce au avut mintea să tragă foloase din „zelul” strămoşilor noştri, cei cu trupul herculian, dar minte necoaptă. Theodor Codreanu, pare şi el convins de spusele lui Slavici când concretizează: „a iubit prea mult poporul român şi ştia prea mult ca să fie iertat de contemporani şi de unii urmaşi”. Am reţinut, de altfel, că Slavici afirma că ideea de „nebunie” s-a născut doar în mintea acelora care nu erau dispuşi să ierte poetului tăria cu care pronunţa adevărul public. Chiar şi exegetul critic Theodor Codreanu, ajunge la concluzia că Slavici îşi reţine un regret, aparte, pentru că odată a acceptat poziţia lui Maiorescu în privinţa îmbolnăvirii lui Eminescu şi  nu a făcut nimic pentru a-l combate şi a-şi salva prietenul. Aici, credem  noi că Slavici se distanţează de Maiorescu şi Caragiale, înţelegând (intuitiv) că în accepţiunea celor doi („smintitul” Eminescu), să nu mai facă parte din colectivul redacţiei Timpul şi, prin urmare, internarea sa de după 28 iunie 1883, ar fi fost (deci) o „arestare mascată”. Făcând apel la corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle, Theodor Codreanu probează că Eminescu era un om foarte obosit (epuizat fizic şi spiritual) dar, o meritată vacanţă ori odihnă – de lungă durată, necesare – de la cine i-ar fi putut veni, când cel ce întreţinea o publicistică ostilă lui Carol şi era considerat „vocea” împotriva a ceea ce era, pe atunci, Transilvania, trebuia să amuţească definitiv, conform ultimatumului de la Viena? Oare, portretul Luceafărului răsărit din „liniştea uitării”... din orizontul „singurătăţii mării”, e o întâmplare? („Luceafărul” fusese scris în perioada bucureşteană, a acelui zbucium de care vorbim). Nu cumva, tot singurătatea e ceea ce-ţi poate otrăvi gândul cu idealuri „nemuritoare şi reci”? Veronica Micle îl părăsise. Slavici se eschivase cu o plecare la Viena şi-l aruncase în „cămeşoiul de forţă” printr-o scrisoare adresată de Catinca Slavici lui Maiorescu. Ceilalţi prieteni s-au făcut că au alte treburi. Nu demenţa ereditară  (diagnosticată pe post de Dumnezeu atoateştiutor, de Maiorescu) ci singurătatea, această boală a tuturor veacurilor, îl încolţise intr-atâta, încât... amărăciunea de a nu-i da de capăt, unor (iscate şi-n mintea poetului – ce ar fi urlat ca lupii) întrebări, ne urmăreşte încă.    
  
                   (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
                                                            - va urma - 

vineri, 15 februarie 2013

310. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său. (VII)


7. Se face lumină în hăţişurile epocii
 
    Caut să înţeleg, de unde percepuse Slavici „că Eminescu încă din timpul copilăriei să-ndrumase a-şi petrece zilele în singurătate”. Pentru că în 1869 când îl cunoscuse la Viena , Eminescu avea 19 ani, iar despre copilăria şi felul de a fi al poetului n-avea de unde să ştie, decât tot de la poet. Tot de la Slavici, mai ştim, că lui Eminescu îi plăcea să se afle în preajma câte unui ascultător, căruia să-i fi spus pe de rost, însăşi „Critica raţiunii pure” a lui Kant, ori întreaga filozofie a lui Schopenhauer, pe care mai că o ştia pe de rost. Că Eminescu „era tot mai mult singur, un fel de rătăcit printre ceilalţi”, s-ar putea să-i dăm crezare şirianului, şi să-l înţelegem pe Slavici, când îşi scria memoriile, pentru că era deja un familist cu probleme şi griji materiale ori sociale. Dar nu-i putem ierta că nu ne explică şi nouă, cu sinceritate, ce anume ştia cu adevărat despre tot ce avea să izbucnească după acea zi de iunie 1883, atât de des pomenită de cercetătorii epocii Eminescu. De altfel, pe undeva, chiar îşi întăreşte convingerea că Eminescu era un caracter tare şi rezistent, un moldovean care îl moştenise pe tatăl său. Pe undeva, însă (ne întrebăm pe parcurs ce-i descifrăm memoriile), chiar credea Slavici cu adevărat, în firea puternică şi caracterul tare a lui Eminescu, aşa cum încerca să ni-l descrie, ori, nici el nu credea că va fi înfrânt până la urmă, aşa că, până la urmă o mică trădare, acolo era un fleac, şi (pesemne) „planul salvator” - lucrat pe ascuns - de Maiorescu chiar era în folosul lui Eminescu? Depus (vorba vine!) la acea casă de sănătate fără a fi vizitat de amici în perioada internării, transferat apoi la Viena (tot pe ascuns) şi tratat de un sifilis inventat, îndopat în ţară cu mercur, ce fel de om ar fi trebuie să fii să nu clachezi unei aşa epuizări nervoase, în cele din urmă? Suntem de acord cu Slavici că mulţi dintre cei care l-au cunoscut „au socotit că-şi fac scrierea interesantă născocind fel de fel de lucruri imposibile” despre viaţa lui. Le înţelegem răutăţile. Dar, ceva-ceva tot a prins, de nu auzi, pe ici acolo, nu-ş ce gogomănie despre Eminescu, astfel încât, până a-l face „mortul nostru din debara” nu-i decât un pas. Cele câteva rânduri scrise de principesa Elisabeta, regina României, sub pseudonimul literar, Carmen Sylva, sunt elocvente cu privire la încadrarea poetului în tabloul simţirii pururi prezente a geniului său. De altfel, despre cauzalitatea ce a stat la hotărârea lui Eminescu de părăsi gândul de a se însura cu Veronica Micle (pe când era văduvă) şi renunţase la cele două odăi închiriate cu scopul aşteptării Veronicăi de la Iaşi, şi-l urmase pe Slavici în cămăruţa oferită doar poetului în Podul Mogoşoaiei la Slavici acasă, acesta nu dezvăluie nimic altceva, decât faptul că Veronica l-ar fi vizitat aici, unde ar fi stat „vreo opt zile, apoi a plecat iar la Iaşi”. Poftim frază: „Singura explicare a acestei întâmplări este că, după plecarea ei, Eminescu s-a uita lung la mine” şi ar fi spus ceva în genul, bine că s-a întâmplat acum pentru totdeauna şi nu mai târziu. Prestidigitatorii de fabricat mituri s-au şi pornit a da verdicte: că ar fi fost homosexual, ba impotent, ori misogin, că iubea femeile doar atât timp cât nu le simţea alături, ba câte şi mai câte. Am mai precizat: le înţelegem răutăţile. Eminescu nu putea fi ajuns, dar mite, dărâmat de pe soclul său, atâta timp cât era în viaţă. Cum nu încap două săbii tari într-o singură teacă, putea cu atât mai mult trei genii (fiecare în domeniul său) să convieţuiască sub aceeaşi cupolă a lumii aceleia? Despre îmbolnăvirea lui Eminescu, prozatorul şi nuvelistul de geniu, Slavici, spune că s-au scris multe şi-n timpul lui, chiar publicate fel de fel de adeverinţe medicale” dar, temeinicia acestora, spune Slavici, e de pus la îndoială. Pe de altă parte, scrisoarea tatălui, cu privire la faptele care fusese la Sibiu şi se întorsese bolnav acasă, pe capul părinţilor, trebuia să-l fi măcinat sufleteşte, din cale afară, de spune Slavici aşa: „s-a dus la băile Mitroşefski, unde s-a încuiat într-o cabină şi a dat drumul la apă, încât a fost nevoie să se spargă uşa” şi dus în „cămeşoiul de forţă” la casa de sănătate de pe strada Plantelor. Dar şi acestea erau doar zvonuri ajunse la urechea lui Slavici. El personal nu asistase la ele. Ce-i drept, Slavici îl vizitase la sanatoriul dr. „Şuţu” şi Eminescu (aşa înţelegem din vizitele acelea) „părea că mă recunoaşte” şi se plimba prin grădină recitând părţi întinse din Iliada. Apoi, celălalt geniu, Caragiale „infama creatură”, cum îl ştim din „fire cameleonică” (sintagme sugerate de G. Călinescu), îl trădase şi-i năruise lumea încrederii în prietenii apropiaţi, cândva. Sărim peste episodul documentului sustras din sertarele biroului poetului de „spionul” de la Timpul şi ne referim acum la mărturia lăsată de nepotul poetului, ce îi fusese prezentat dramaturgului, pe vremea când Caragiale ţinea un bar în gara Buzău. Dacă e să ne luăm (şi de ce n-am face-o?) după Gheorghe Eminescu (fiul lui Matei – fratele poetului Mihai Eminescu), grecoteiul - care era din categoria farsorilor geniali (tot după G. Călinescu) - jucase în raporturile dintre poet şi Veronica, rolul acelui infam Cătălin din „Luceafărul”. Nu mai e un secret pentru nimeni, acest fapt, dar cum a făcut-o cu atâta indiscreţie (e de reflectat), indiscreţie pe care poetul nu i-a iertat-o niciodată, rămâne doar un mister al haimanalei sanguine caragialiene. Că Slavici, făcea „smintit” pe toţi cei care credeau (ca şi Eminescu de altfel) că va veni şi ziua unirii tuturor românilor din ţărişoarele române, e un fapt cunoscut. Dar, dacă şi-a trădat prietenul, pesemne a făcut-o, din aceeaşi neputinţă a caracterului său de a desăvârşi un ideal iluzoriu, aşa cum de altfel, nici n-a putut da o comedie umană a satului, cum însuşi Maiorescu s-ar fi aşteptat.         
             

joi, 14 februarie 2013

309. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său. (VI)




6. Un portret adunat din icoane şi imagini

   Portretul pe care Slavici îl face lui Eminescu este cât se poate de elocvent pentru drumul fără întoarcere în Destinul său. Cităm: „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie...”. Mai apoi: „Am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă de cei care se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dădea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără milă...”. Să ne mai mirăm, de ce (la comanda străinătăţii) prietenii l-au părăsit cu toţii, şi nu credem că „numai” pentru faptul, că, aflat în centrul oricărei manifestări pentru eliberarea Ardealului, trebuia să fie redus la tăcere şi scos din peisaj (cum încearcă unii a sugera). Rămâne totuşi o enigmă (ascunsă, ori trecută sub tăcere, în scrierile lui Slavici, pe care îl tot urmăresc eu, aici), când îşi precipită plecarea la Viena, pentru investigarea a nuştiu care boli, personale, cu toate rugăminţile lui Eminescu de a nu pleca şi-l lăsa singur, dar ştim cert că fusese sfătuit de Titu Maiorescu să plece din preajma lui Eminescu, să-l lase fără sprijin, în acea zi de 28 iunie 1883 când Eminescu a fost arestat şi internat la ospiciu. Prea multe coincidenţe se petrec dintr-odată: 1). Plecarea precipitată a lui Slavici la Viena, dar şi indicaţia lui Titu Maiorescu de a vizita Italia. 2). Scrisoarea deja pregătită de Slavici lui Maiorescu, prin care îl dădea pe Eminescu pe mâinile călăilor ce-l vor încătuşa în cămaşa de forţă şi trimite la ospiciu. 3). Documentul trimis de ai noştri dinaintea acelei zile, taman la Viena, prin care România se angaja să semneze un tratat de secretă alianţă cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia, ce însemna de fapt, aservirea României Austro-Ungariei şi excludea revendicarea Ardealului (una din principalele preocupări a Societăţii Carpaţii, din care făcea parte atât Eminescu cât şi Slavici etc... 4). Telegrama prin care Otto von Bismark în înţelegerea cu Carol I ameninţa România cu războiul. 5). Somaţia lui P.P. Carp aflat în corpul diplomatic de la Viena, adresată parlamentarului Titu Maiorescu cu fraza celebră de-acuma: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Se pare că întrunirea de la Iaşi şi citirea „Doinei” la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, îi hărăzise pesemne soarta. Ei bine! E astăzi, altfel? S-a schimbat lumea cumva? Oamenii se conduc tot după aceleaşi principii şi nu pierd prilejul de a-şi nimici şi înlătura pe cei ce le stau în cale. Fie ei: buni, drepţi şi genii chiar. Să auzim şi gândirea de atunci a lui Slavici: „Tot astfel Eminescu a fost prezentat de cei atinşi de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, un smintit, care, în loc de a profita de bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere, care-l îmbrăţişaseră, lovea orbeşte când într-unul, când într-altul şi li se făcea tuturor nesuferit”. Să ne mai mirăm, de ce somaţia lui P.P.Carp de la corpul diplomatic din Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, a găsit, ieşiţi ca din pământ, zeloşi şi susţinători ai crucificării poetului? Nu ne mai mirăm. Astăzi, ne oprim în dreptul statuilor lui şi ne mirăm că societatea de-atunci n-a putut proteja un aşa geniu al Poeziei! Nu numai că n-a putut, dar a făcut totul să-l elimine din decor. Slavici scrie (peste 20 de ani) multe pagini despre prietenul pe care cândva îl trădase şi-l lăsase singur în Bucureşti (dacă nu îl predase chiar cu bună ştiinţă) hienelor care abia aşteptau semnalul terciuirii trupului său şi terfelirii numelui poetului. Ca drept dovadă, dintre cei mai zeloşi (dintre care şi poetul Macedonski şi publicistul Bumbac) se şi făleau cu producţiunile lor mizerabile, sperând să se caţere pe soclul ce i-l hărăzise lui Eminescu, zeii.

miercuri, 13 februarie 2013

308. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său. (V)



5. Spui singurătate, spui pustiu

   Acum, ascultându-i pe alţii, îmi vine a spune şi eu ca Ibrăileanu: „că fiecare lector are un Eminescu al său”. Eu, însă, nu caut amănunte ascunse, cu orice preţ, în memoriile lui Slavici, cât să înţeleg, atât din ce scrie, ca şi cum ar spune cuiva la spovedanie, ce a însemnat în viaţa poetului nostru, această particularitate, de fel, pusă pe seama bătrânilor şi nu celor de vârsta lui Eminescu. Mai clar: SINGURĂTATEA, ca o boală care după ce s-a instalat, uzează trupul, roade creierul, şi întunecă mintea, ca mai apoi, moartea să reprezinte doar o treaptă care se cere urcată curând. Ar fi interesant, acum, să fi ştiut când a scris Eminescu, poezia „Singurătate”?!: „Ah! de câte ori voit-am/Ca să spânzur lira-n cui/Şi un capăt poeziei/Şi pustiului să pui”  (credem că ar fi apărut prima oară în Convorbiri literare, 1978).   
Spui singurătate – spui – pustiu. Câţi au rezistat singurătăţii şi câţi au ieşit teferi dintr-un pustiu? Dar, dintr-un pustiu al sufletului? Ne este limpede că cei şapte ani de mare uzură petrecuţi la redacţia ziarului „Timpul”, au însemnat ani de măcinare a creierului său, obosit după nenumărate nopţi nedormite, cum spune Slavici. Cităm: „ Stăteam şi eu adeseori cu el şi discutam... întregi nopţi senine, care nu se pot uita. De obicei însă nu-l lăsam să stea, şi era destul să bat în perete pentru ca să-şi stingă lumânarea”. Înţelegem de la Slavici, că Eminescu avea un obicei de citea cu glas tare tot ce-i plăcea (mai ales poeziile) „şi făcea multă gălăgie”. Atunci îi bătea Slavici în perete. Eminescu (chiriaş, de!) stingea lumânarea şi se liniştea. Dar, continuă Slavici: „Peste câtva timp când credea că am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm. Aceasta-l răpunea”. Punea la inimă Eminescu şi, cum inima îi era un pustiu, cum singurătatea era o boală care-l încolţise, firesc era, ca poetul să se facă „tot mai îndărătnic”, şi să-l apostrofeze pe Slavici, că-l teroriza. „Aceasta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese”, scrie Slavici. În calitatea lui de gazdă, îi dăm crezare maximă. În familia lui Eminescu, doi dintre fraţi pieriseră de aceeaşi boală, iar al treilea se afla răpus bolnav, acasă la părinţi. Să nu-l fi durut pe poet cele ce-i scria bătrânul tată? „- Fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate”. Bani de unde? Încercase şi-n alte dăţi să se împrumute, sub diverse, explicaţii. Pentru că nu strânsese îndeajuns, Eminescu nu dăduse curs somaţiei venite din partea bătrânului. Observaţie: (Să am un frate (şi-l am), iar tata să-mi scrie, astfel, cred că aş urla la cer, cu cuvinte necenzurate până şi de „furia” lui E. Cioran). În timpul acela, spune Slavici, Eminescu a scris „Doina” (anume pentru inaugurarea lui Ştefan cel Mare) „la care a asistat în o stare sufletească prin care a pus mulţi pe gânduri” (I. Slavici). Golgota trăită de Mântuitorul Lumii, se transpusese în Calvarul vieţii poetului: aranjamentele de culise, tentativele de descotorosire de inflexibilul gazetar, conducând toate la „moarte civilă”, trădarea unor carpatişti, măsluirile lui Titu Maiorescu în propriu-i Jurnal, cabala francmasonică, trădarea prietenilor, situaţia fratelui bolnav aflat pe patul de acasă al părinţilor, lipsa de bani, SINGURĂTATEA şi PUSTIUL – toate, trebuie să fi contribuit în a da capodopera „Doina” şi a o recita cu atâta patos la Putna, încât i-a înfricoşat pe toţi. Memoria mea îmi spune, că acest gest este echivalent scenei de biciuire şi punere pe frunte a coroanei cu spini, Mântuitorului nostru, de către soldaţii romani. Slavici punctează momentul ca un om dinafară, uimit şi el, dar, mai târziu, când doreşte să plece la Viena ca să consulte nişte medici pentru sine, recomandându-i lui Eminescu să plece şi el acasă în Moldova, la fratele bolnav, nu ştie cum să limpezească apele, ca să fie bine pentru toţi. Atunci, cred, a fost pentru Eminescu, măciuca dată (de singurul reazem al vieţii sale, cel puţin aşa credea), în moalele capului: el îl ruga pe Slavici să nu plece la Viena şi să-l lase singur în Bucureşti. Slavici îl asigura că-i scrisese un bilet de trimitere la Maiorescu, prin care îl ruga „să-l observe” bine pe Eminescu „căci mie mi se pare greu bolnav”. Cum să privim aceste rânduri? Prin prisma lui Creangă, cel care îţi spunea în faţă : mă doare inima de tine, dar de mine mi se rupe şi mai şi? Era prea târziu! La d-l Maiorescu (după plecarea lui Slavici la tratament, în Viena), Eminescu se „stăpânise” (avea alternativă?)... şi de la baie a fost dus la casa de sănătate. Până aici, înţelegem cu toţii, Eminescu a fost un caracter tare. Că l-au frânt până la urmă şi l-au depus la casa de sănătate, asta, mai puţin l-a interesat pe Slavici. Dar, ceea ce nu înţelegem: de ce n-a fost vizitat de prieteni la acea casă de sănătate? Nici Mircea Cărtărescu nu are nimic însemnat despre aceasta, deşi, apelează la multe documente la care nu voi ajunge eu. Certificatul din 5 iulie 1883, cu care ai noştri din ţară, îl transferă la Viena (pe ascuns) conţinea informaţia medicală, că Eminescu suferea de sifilis. E limpede acum: un sifilis inventat şi „tratat” la noi în ţară cu mercur, pe corpul lui Eminescu. Un tratament contraindicat, chiar nociv (din punct de vedere al medicilor). Se invoca, vezi Doamne!: zestrea ereditară ori epuizarea nervoasă. Să fim serioşi. Îl cităm din nou pe Slavici: „În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. El niciodată (de subliniat afirmaţia lui Slavici) nu vorbea despre femei decât având partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia pe oamenii care aleargă după „fuste” ori vorbesc despre afaceri scandaloase”. Pricepeţi acum, despre ce e vorba? Slăbiciunile lui erau cu desăvârşire platonice, dar puse de Eminescu, într-un context de religiozitate. Vorba lui Slavici: „Păcatul lui cel mare şi hotărâtor era lipsa de rânduială în traiul zilnic”. Q.E.D. De acum, începea calvarul şi agonia ultimelor sale zile.       

marți, 12 februarie 2013

307. Portretul lui Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său. IV)



4. Nălucirile lui Hamlet

    Citind memoriile lui Slavici, nu ai cum să nu realizezi că Slavici vorbeşte limpede şi numai despre lucruri clar depozitate în lăcaşul memoriei sale. Observ că-şi alege şi cântăreşte, în acelaşi timp, bine cuvintele şi, având în vedere, că se pronunţă cu destulă întârziere, impulsul celui intenţionat pus să judece pripit, trebuie să fi dispărut de mult din „pornirea răutăcioasă, de nu chiar duşmănoasă” a unui astfel de individ. Realismul operelor sale, este încă un argument (ori ghid dacă vreţi), care să mă determine să gândesc astfel. Poate că anumite lucruri nu sunt „spuse” exact, poate nici în mintea sa, nu au fost limpezite unele judecăţi. Că poate credea şi el precum Hamlet, în nălucirile sale. Dar, judecând după noi, că Slavici n-a aşteptat confirmările blânde ale posterităţii, pentru a da verdicte cu privire la fenomenul Eminescu (încă de la început, după cum am văzut, a ştiut cu cine are de-a face), trebuie să-i dăm crezare şi să considerăm relatările şirianului, că sunt exacte. Ori, ceea ce i se întâmplase în plină stradă, după 1916, când fusese înjurat şi scuipat, iar o cucoană chiar îi strigase în faţă: „Iată trădătorul”, să-l fi pus din nou, dinaintea unei „anumite împrejurări”, când memoria individului refuză în continuare umilinţa şi infamia neadevărurilor scrise de Goga în teribila poezie „Unui scriitor vândut” şi n-a mai vrut să tacă fără să spună tot ce ştie. Reţinem din mărturisirea lui Slavici că în 1874, când Eminescu venise bibliotecar la Iaşi, el şi poetul nepereche, locuiseră împreună, într-o odaie spaţioasă pusă la dispoziţie de directorul şcolii normale, Samson Bodnărescu. Mă uimeşte mărturia lui Slavici (de-atunci), care este opusă celei de după 1983 „când (Eminescu – n.n.) a început să se îndărătnicească” şi îi devenise (acum) „incomodul chiriaş”. Aşadar, anul 1874: „Deoarece el mă considera ca fiind gazdă la dânsul şi mă ştia că dezordinea şi necurăţenia mă înăbuşe, avea multă grijă pentru păstrarea bunei rânduieli şi pentru curăţenie. Aerisea mereu şi era-n stare să măture şi să scuture praful”. Ce anume se întâmplase cu poetul, dacă după toamna anului 1877, când poetul vine la Bucureşti şi se mută cu chirie pe strada Speranţei? Slavici spune că l-a găsit bine aşezat într-o căscioară în stil ţărănesc, şi-n plus „mai avea la îndemână şi o babă, care i le ţine toate-n bună rânduială”. Dar, cât era poetul acasă, n-o lăsa să măture ori să scuture praful, iar după ce pleca de acasă „încuia uşa pentru ca nu cumva baba, voind să i le pună în rânduială, să i le zăpăcească. Iar îi  erau deci claie peste grămadă (lucrurile – n.n) şi pline de praf”, spune Slavici. Observaţie care spune destul de multe. Altădată, spune: „în curând a ajuns de nu mai era chip să te mişti şi să răsufli în locuinţa lui”. Credem şi noi! La câtă „maculatură” era nevoit (prin firea sa deschisă asupra cititului şi documentării) să apeleze poetul, nu ni se pare o „necunoscută” ce n-am fi priceput-o. Slavici observă că nici starea sufletească a poetului nu mai era cea cum fusese la Iaşi. După alte luni de zile, spune Slavici, „s-a mutat la mine în calea Victoriei”. Să reţinem, doar la stăruinţele lui Slavici, cu care se sfătuise şi întreţinuse îndelung, şi poetul, cedase la „argumentele” (nu le ştim) şirianului. Ceea ce bănuim, e că mai înainte, Eminescu stătuse la casele unui săpunar, unde închiriase două odăi cu intrare separată, motivând că are să se căsătorească cu Veronica Micle (care atunci era văduvă), dar realizase, mai apoi, că, numai „cu mijloacele de care dispunea, nici n-ar fi putut apoi să întemeieze o casă potrivită cu exigenţele unei femei ca dânsa”. Aici, la locuinţa lui Slavici, poetul fusese sub ochii şi atenţia sa, deci îi atribuim toată crezarea noastră, atunci când spune: „Păcatul lui cel mare şi hotărâtor (vedeţi cum e foarte sigur pe judecata sa? – n.n.) era lipsa de rânduială în traiul zilnic”. Adică „lipsa de rânduială” era condiţia fatală a vieţii poetului. Altminteri, cum ne-am explica vorbele lui Eminescu, rostite lui Slavici (pesemne, ori Slavici le auzise de la altcineva!) după ce fuge (doar după două săptămâni de găzduire) din odaia luminoasă oferită de Maiorescu la locuinţa sa? Cităm: „- Ei! Nu pot... mă înăbuşe bunăvoinţa de care nu sunt în stare să mă fac vrednic. Sunt destul de supărător şi pentru mine însumi, de ce să mai supăr şi pe alţii?”. Rândurile următoare sunt elocvente, cum că, dezordinea din viaţa poetului avea să-l ducă la pierzanie. Cităm: „când se aşeza la masa de lucru, fie că scria, fie că citea, nu mânca zile întregi şi petrecea nopţile în nedormire. Nu suferea de insomnie, şi avea multă poftă de mâncare căci era în stare să doarmă 24 de ceasuri într-una şi mânca o dată pentru trei inşi. Uita însă să mănânce şi nu se îndura să doarmă”. Cititorule! N-aş continua, cu aceste note, dacă nu mi-ar fi căzut sub ochi acele însemnări ale lui Slavici: „Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui (Eminescu – n.n.) drept manifestare a fiinţei lui individuale”. Greşeală pe care n-aş face-o şi nici nu mi-aş ierta-o!

                                                     (va urma)

luni, 11 februarie 2013

306. Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său. III)



3.  Fără noroc şi fără stea

   Ajuns aici... (şi fac un repaos în note), îmi arunc o privire asupra însemnărilor mele de mai târziu, şi înţeleg rostul celor aşternute până aici. Cititorul meu ar crede că am dat în „slavism”, că acaparat de amintirile „din tinereţe” ale lui Slavici, am ajuns să-l venerez: „Oare l-am meritat?” – se întreabă prietenul Culai de la Piatra Neamţ. Ca să răspund corect, aş spune că Literatura română, da! Eminescu, omul şi poetul, nu! Abia la moartea lui Slavici s-a rostit un adevăr cert: opera sa fusese mântuită prin moartea autorului ei. Cele rămase de la Slavici despre Eminescu omul (faza I din tinereţe, când l-a cunoscut la Viena) trebuie să fi fost scrise, cândva, sub imperiul mustrărilor de conştiinţă şi al ticăloşiei sale constructive, soldăţeşti, gata de a trăda oricând. Altfel, cum am interpreta acea frază a sa de mai târziu: „Pe acest om ajuns la desăvârşire l-am pierdut într-însul şi convingerea mea e că din vina noastră l-am pierdut”. Ceea ce pe cititorul, acestor note pe margini de carte, ar trebui să-l pună în gardă, e doar valoarea literară a spuselor lui Slavici cu privire la CULTURA lui Eminescu care impresiona la prima discuţie. Lucraseră, mai târziu, amândoi la „Timpul” şi îi era imposibil lui Slavici să nu fie uimit, pe de o parte „de extraordinara consecvenţă cu care pronunţa adevărul în public” (după Th. Codreanu), ori să comploteze în paralel cu Maiorescu, ce-i sugera familiei Slavici, „ideea” de a-l potoli pe Eminescu. Iar familia Slavici, care avea în perioada lui 1885, înrâurire asupra poetului (mi-am notat astfel de aspecte în notele mele), să-l atragă în cursa „nebuniei” inoculată de alţii, şi să-l predea îmbrăcat în cămaşă de forţă, celor care abia aşteptau să-l vadă pe Eminescu la balamuc. De ce s-o fi spălat pe mâini Maiorescu în cazul lui Eminescu, precum Pilat din Pont în cazul Mântuitorului, nu e rostul meu să descifrez toate astea. Caut să aflu imaginea portretistică a „poetului nepereche”, în cele câteva mărturii. Cred eu, sincere, venite ca la spovedanie, mult mai târziu, decât cele prezentate de M. Cărtărescu în al său eseu, de altfel, remarcabil. Este şi cazul lui Caragiale (cel evocat de conu Ion Lazu, într-un serial documentat şi necesar), cu singura observaţie, că, înfricoşat de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla, de-ar fi rămas în ţară, Caragiale emigrează; pe undeva, şi din teamă de Marele Inchizitor al vremurilor. Lăsând la o parte cele două „ponoase” evocate de Theodor Codreanu (deteriorarea relaţiilor lui Eminescu, cu Veronica Micle şi episodul cu „spionul” care sustrăsese din redacţia Timpul documentele compromiţătoare despre C.A.Rosetti, în scopul de a-l şantaja pe marele savant), spovedania din publicistica târzie a lui Caragiale despre Eminescu, este una a omului care suferea neprefăcut după dispariţia poetului. O spovedanie cât a lui Slavici, venită, literar vorbind, după „o anumită împrejurare” în viaţa autorului ”Moara cu noroc”. Explicabilă, desigur, afirmaţia lui N. Manolescu cu privire la „suceala omului Slavici”. Aici, putem introduce în ecuaţie şi afirmaţia intuitivă a conului Ion Lazu, care pune în dilemă opţiunile lui Slavici „într-o problemă naţională viu disputată” ori şi de „nişte indicaţii primite de „fostul prieten” de la vreo ocultă a vremurilor”. Păi, cu siguranţă, ambele variante sunt grăitoare, asupra celor ce s-au întâmplat după 23-28 iunie 1889, credem noi. Mai ales că Eminescu ştia el ce ştia, când afirmase, la întoarcerea din Italia, că-n ardeleni să nu pui încredere absolută. Citindu-l pe Slavici, îmi stăruie în minte episodul documentelor dispărute de la Ministerul de Externe de la Viena, care demonstra că diagnosticul pus de medicii Obersteiner şi Leidesdorf nu corespundea cu cel vehiculat oficial în ţară. Ştiind cu câtă claritate şi fire deschisă spunea Eminescu adevărul în public, Slavici (răzbate din rândurile scrise) era conştient că acea „nebunie” „i s-a confecţionat poetului cu o stăruinţă şi o metodă extraordinar întreţinută”, doar era la curent şi cu afirmaţia lui Vlahuţă, că numele exact al bolii lui Eminescu este „criza sacrificială şi autosacrificială”, impusă şi indusă cu orice preţ, nu diagnosticul măscăricilor şi vânduţilor dr. Şuţu şi Vineş. Şi, apoi, să nu fi auzit Slavici cum în familia sa se scrâşnea în draci, dinţii, la citirea Doinei, atât de cenzurată şi urâtă capodoperă mai în toate regimurile şi de către toţi indivizii ostili neamului românesc? Dar, la idiosincrasiile Catincăi Slavici, nu era atent poetul nostru? Pesemne că mult mai speriat era de faptul, că toţi prietenii îl părăseau şi-l lăsau să-şi inoculeze în lăcaşul memoriei sale, percepţia omului fără noroc, fără destin şi fără stea. Boală a singurătăţii care-l va trimite în mormânt.

                                                 (va urma)

vineri, 8 februarie 2013

305. De ziua poetului Mihai M. Macovei: La mulţi ani!


   Notă: Poetul buzoian Mihai M. Macovei născut în Suharău jud. Botoşani împlineşte azi 62 de ani. Un sincer La mulţi ani! poetului care îşi plimba poemele cu Maria, pe aleile cu castani ce duc la Crângul Buzăului. Despre Diana Deleanu ştiu doar că locuieşte în Tîrgul Ieşului, că şi-a luat doctoratul în medicină şi-i lector la Univesitatea de Farmacie din Iaşi, că mai scrie ori nu poezie, asta nu mai avem ştire.

Printre câteva foi rupte, dintr-un calendar al vremii
                                                               de Tudor Cicu

    Cu volumul de versuri (inedit în felul său) şi intitulat „Versus”, apărut la ed. Junimea, 2003 (79 pag.), poetul buzoian Mihai M. Macovei, împreună cu Diana Deleanu din Iaşi, ne oferă un anotimp de visare scris faţă în faţă (ca o privire în oglindă), într-o limbă atât de vicleană iubitorului de poezie, încât Poezia însăşi, strivită între aripi – în timpul zborului – ia forma unei oglinzi prin care se duelează doi îngeri ai cuvintelor. Pe vremea când Diana Deleanu îşi impresionase cititorii, incitându-i la „nesăţioasa şi rustica” lectură a poemelor sale din placheta „Mâinile reci ale mărilor”, ed. Augusta Timişoara, 1997, nu bănuiam că cei doi poeţi din volumul „Versus”, vor forma un „câmp cu poeme semănate nu demult”. Dar să ne întoarcem la placheta Dianei Deleanu (scrisă în 1997): „Ce spui de mine când pornesc la drum/cu bocceaua-n spinare să-mi sperii cititorii” – scria într-un poem. Vedeţi, cum din primul poem al plachetei, mă izbise chemarea ei la dialogul de mai târziu? Apoi „amănuntele vieţii”, pot cuprinde cuvintele noastre, ori altfel de solemnităţi ale sugestiei. Pe atunci, îmi făcea impresia, că lupta să mai câştige „o zi” la marginea anotimpului numit Poezie. – „cu părul lung, albit de atâta absenţă”... „căutându-şi forma/după chipul Fetei Morgana”. De aici încolo, cititorului i se indicau orizonturile şi frumuseţea nedesluşită (ori nelămurită?), magică – doar – prin „ploaia roşie” a imaginaţiei. Adeptă a versului liber, a poemului frânt din tiparul haiku-lui, Diana Deleanu croşetează în placheta „Mâinile reci ale mărilor”, cu inima zvâcnind înspre imaginea lunii (catharsis-ul ei dintr-o viaţă anterioară), când „luna miroase a sânge” (Interfaţă – p.25). La rândul lui – îngerul ei păzitor în oglinda versului rostit – Mihai M. Macovei, spune tranşant şi direct că „fac greşeli pe care nici eu/nu mi le pot ierta” şi de aceea se scuză ca dinaintea icoanei făcătoare de minuni: „îţi spun doar Maria/Maria se uită peste umăr/să nu vadă” (Trebuie să greşesc – p.9 din „Versus”). De cealaltă parte, auzim un frumos descântec la sugestia poetului: „ai învins îmi spui/şi vii azi cu ochiul soarelui în palme/în timp ce mă caţăr cu greu/pe partea dinafară a versurilor/unde se dedublează durerea” (Mai scrie – p.10). Mihai Macovei e poetul de dincolo de soarele închipuit de geamăna lui întruchipare în vers: „oricum, partea nevăzută/de soare o poate săruta/doar văzătorul./Nu-mi cere/ să mă apropii de dincolo”. Cătălina şi Luceafărul într-o altă eră, alt timp. Cătălina, „diană” a poeziei acum, nu se lasă convinsă: „hai, băiete, ridică mâna spre cer./scrie despre mine/şi despre începutul de ziuă în liniştea adormită” (Îndemn – p.18). Revenim la placheta poetei, cea din 1997, şi ne surprinde faptul că e prima poetă unde asistăm, ca dinaintea frânghiei de rufe, cum se zbat, spânzurate „sub privirile sufletului/de nomad hărţuit” – sentimentele. Asociaţii năstruşnice, dar prinse în metafore poetice, inteligent gândite, realizau în placheta amintită, culoarea „luchiană” – spre ceva Picasso – din tablourile creionate în cuvinte magice: 1). „Toamna – un rob cu sacii în spinare”. 2). „Tu eşti începutul/şi sfârşitul unui anotimp nelucrat”. 3). „Nimicul - pare din piatră”. 4). „Inima înmărmurită la masa de scris/ se uită după părul din insule”. 5). „Adevărurile plâng în sertar”. În „Versus”, Diana Deleanu îi reaminteşte despre „lumea ta năvălită departe/ peste mestecenii pădurilor despletite” – ce o îngenunchează la marginea mesei la care scrie poemele, iar Mihai M. Macovei, într-un fascinant „tablou sinoptic” îi reaminteşte acelei fiinţe „suspendate în cer” – „mâna întinsă aiurea/ (ce) loc nu lasă să-ţi vadă ochii”. E aici  un sentiment al dualităţii, deopotrivă materie lirică dar şi subiect de meditaţie. Tendinţa – uneori – e spre ermetizare. Cititorul înţelege, că astfel de scene-viziuni, desfăşurate cu încetinitorul, sparg monotonia unor sincere ziceri, punând în text ceva mai multă vibraţie decât poate da „lacrima unui ocean de întrebări”, cum sugera poeta Diana Deleanu într-un poem. Când Mihai M. Macovei spune: „nu mai am nici un cântec/ sunt lăsat în vuietul vântului/ şi drumul se sprijină/ pe tălpile mele neumblate” (Asta-i căderea-p.43), începem să bănuim cam ce ascunde între clocotul sufletesc ce-l descrie în plan existenţial, afectiv şi nevoia de a găsi răspunsul unor întrebări, când „bate răcoarea din ploaie sfidător/ mut şi sfidând alerg după mine”. Să-i recunoaştem puterea de sinteză şi sugestie a poetei Diana Deleanu. Blitzul ochiului său, surprinde în taină astfel de melancolii fireşti. Acele „trăiri de mult purtate în lanţ” (neîntreţinute - nu ştim până la volumul „Versus” dacă a mai scris ceva), pare oricând a se destrăma. Pentru că, în „Versus” ni se destăinui aparte: „altă dată îţi rostuiam întrebările/ sub coasta stâncoasă de mare”. Magnific poemul lui Mihai M. Macovei, de la pag.51, intitulat „Maria”, când pune întrebarea capitală: „între mine şi un posibil sfârşit/ ce vei alege? eu (ne) rătăcit/ şi fericit că exist./ Nu-ţi scriu mai demult”. În încheiere, haide să facem un efort de imagine, pentru un duel al poeţilor care îşi scriu unul altuia, de la mare distanţă: ea - „potrivesc ceasul/ după mersul norilor în cărţi”./el – „da, îţi scriu de dorul altuia nins/ ea –„decupez cearşaful albastru/pe care ai scris poemele”/ el – „poemul care nu arde eşti tu”/ ea – „calendarul din perete cu foile rupte,/ (e) lungul şir de încăperi-întrebări”/ el – „eu mă rugam/ şi-mi răspundea vântul/ eu mă zburam şi-mi răspundea aripa”.  Că, până şi noi ne întrebăm şi ne tot întrebăm: - De unde şi până unde, rostul omului e să-i preia suferinţa unui univers întreg? Când, azi, toate pier şi se tot duc, mor cei pe care i-am iubit, mor şi stelele de nu mai cad în mări, ca-n alte dăţi, şi nici mările nu se mai reped spre stele. Şi, fiindcă suntem la final de poveste, nici poeţii nu mai se tânguiesc în versuri, sub cerul devenit ca o fântână de lacrimi în mâinile unui Dumnezu, care, ne-ar place, să se roage pentru poeţi şi veşnicia cărţilor lor.    


joi, 7 februarie 2013

304. Din cronica vremii... (Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său - II -)



2.  Voi cerceta deci şi eu…

    Ce avea Slavici pe conştiinţă, să se întrebe (abia după 20 de ani de la moartea poetului): „cum l-au stricat şi falsificat grelele nevoi cu care a avut să lupte în scurta lui viaţă”?! Înţelegem, din cele descifrate în prima parte a notelor de faţă) că nu de la început, Slavici, avusese povara incertitudinilor de tot felul, în legătură cu persoana poetului Eminescu. Cine (ori ce) îl determinase să aibă incertitudini şi îndoieli? „Voi cerceta deci şi eu...” zice Slavici. Adică, fusese îndoctrinat dinainte cu rezoluţiile altora, cu tot felul de judecăţi, astfel că, ceva, nu era nicidecum limpede în creierul domniei sale, abia acum (ca părere de rău? se simţea vinovat?) să cerceteze cu propria sa judecată, cum văzuse că făcea Eminescu, şi chiar îl impresionase de scrisese fraza aceea: „... şi judeca cu capul lui”? Păi, ce anume stătea în balanţa judecăţii lui Slavici? Să vedem: Cât petrecuse la Viena alături de Eminescu, îl cunoscuse ca pe o persoană ce-i plăcea să fie îmbrăcat bine, să fumeze ţigări fine, să-şi aleagă mâncărurile după plac, să bea numai vinuri de calitate, adică, ca pe un om care ştia şi vroia să se respecte. Dar să-l cităm pe Slavici: „Era un om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti care ştia să sufere şi să rabde fără ca să se plângă şi respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar”. Se pare (după spusele lui Slavici) că şi cititul îi era aşa cum se spune despre N. Iorga, că ar fi citit pe diagonală, ori cuprinzând cu privirea fraze întregi şi le lăsa memoriei, să le înghesuie în lăcaşul nedescifrat al cunoaşterii şi creierului uman. O altă informaţie cu privire la transformarea în timp a lui Eminescu, la comportamentul lui, ne este transmisă, atunci când Slavici, face referire la lupta cu timpul ce se părea că nu mai avea răbdare cu fiinţa poetului., iar acesta, nu are decât o singură explicaţie. Iat-o! „Pentru el nu exista deosebirea pe care o facem noi ceilalţi între ziuă şi noapte, ba una din slăbiciunile lui era să profite de liniştea nopţilor”. Era vremea când se producea harababura (în viaţa poetului, în locuinţa poetului), dar, cu precădere, peste destinul său. Iată ce-şi aminteşte Slavici: „Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească şi ca să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele ori să-i cureţe ghetele... Barba şi-o uita nerasă, şi fiindcă-l supărau ţepii, lua briceagul şi, perdut în gânduri ori adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir, încât îi rămâneau pete-pete-n faţă”. ACUM ÎMI EXPLIC, de ce Carmen Silva, scria undeva (în amintiri) că-l întâlnise la Castelul Peleş, regina pe-atunci a României, servindu-l cu ceai, iar Eminescu avea unghiile îngălbenite de tutun, gulerul la cămaşă, ros ori uzat, şi „umbrit” de colbul drumurilor, faţa un pic nerasă, dar, în ochi i se citea măreţia celui care are dinaintea sa nişte simpli muritori. Revenind la Slavici, cele de mai sus, arătate, e doar o primă parte a judecăţii lui Slavici. Pesemne, şi pe el, l-ar fi bulversat eseul lui Cărtărescu (cel din zilele noastre: vezi „Ochiul căprui al dragostei noastre” – eseul „Eminescu” p. 89), vorbind despre Eminescu, ca un „posedat” – reproducând spusele unuia ca V. Russu-Sirianu. Ceea ce, ni se pare destul de trist.

                                                    (va urma)

miercuri, 6 februarie 2013

303. Din cronica vremii... (Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său -1-)



Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.
       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)

Motto:
„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.
                                                                                                         (Nicolae Ciobanu)
1. Odată, toţi oamenii au fost buni
Să ne reamintim ce spunea Slavici (tot unul care îl cunoscuse PREA îndeaproape ca să greşească în afirmaţii): „Eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost cu toate aceste buni , în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni...”. Asta scria Slavici, reţineţi: abia după 20 de ani de la moartea poetului. Ce-l reţinuse oare, a nu scrie, până atunci? La urma urmelor, vom citi şi printre rânduri. Acum... revenim la memoria manuscrisului. Aşadar, lui Slavici (recunoaşte el însuşi), Eminescu îi fusese povăţuitor în cele literare. Mulţumirea lui Slavici era să-l vadă pe Eminescu, mulţumit de cele ce citea din confratele său. Să reţinem: la Viena, în iarna anului 1869 se cunoscuseră la studiile universitare. Ce reţine, în memorie,  Slavici, cu prima întrevedere: „Ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui” – e fraza pe care o vom reţine, ca venită firesc din subconştientul lui Slavici. De fapt, Slavici vrea să spună că în comparaţie cu Eminescu, el trăise „într-o lume strâmtă şi nu ştiam nimic”. O spune tranşant! Vedeţi, nu foloseşte, hai să-i zicem, absolvitorul „mai nimic”. Să-i fi stat în gât, lui Slavici, acel „zâmbet oarecum batjocoritor pe buze?”, a lui Eminescu, astfel încât, Judecata memoriei şi bunul simţ, să-l fi tras de mânecă, atunci când ar fi vrut să diminueze înţelegerea frazei scrise? Atunci, cum se explică, afirmaţia sa, cum că ar fi stat „până sera (târziu) dacă n-ar fi fost nevoit să mă prezint înainte de două (noaptea – n.n) la cazarmă”, dacă ar fi escaladat acel cuvânt categoric din afirmaţia de mai sus? L-am fi dispreţuit, nu-i aşa? Ori, ne-am fi îndoit de spusele domniei sale. Asta, trebuie să-l fi reţinut din avântul iniţial al spunerii. Atât ştia Slavici despre cele (ascunse şi nespuse) – pe vremea aceea, a întâlnirilor dintre ei – că lui Eminescu „odată toţi oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins şi se va întinde mereu...”. Era, observăm şi noi, în accepţiunea lui Slavici, Eminescu, un profet al acelor vremuri? Dar, cine ar fi recunoscut un profet evident, în timpul vieţii? Însă, îi stăruia în memorie, o altă frază, a lui Eminescu, care (pesemne) ar fi trebuit să-i dea de gândit: „O să fii mai bine pregătit dacă faci cum îţi spun eu”. Şi, după absolvirea studiilor universitare, Slavici chiar se miră, de această izbândă a sa, ştiind în sinea lui că-i urmase sfaturile lui Eminescu.

                (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
                                                         - va urma -     

luni, 4 februarie 2013

302. Tinere condeie - "avântate odinioară", în Antologia lui L. Ulici (Azi: Gabriel Chifu)



                                      12. Azi: Gabriel Chifu

  1. Cuvânt înainte:

   „În ciuda intenţiei de cuprindere care a lărgit selecţia, antologia aceasta nu e lipsită (totuşi!) de criterii, puţine ce-i drept, dar tocmai pentru că sunt puţine n-am îndrăznit să mă abat de la ele” – scria Laurenţiu Ulici în postfaţa la „Antologia poeţilor tineri...”. Împrumutând un clişeu cinematografic, pot spune, că am strigat „stop cadru”, doar atunci când, răsfoindu-i Antologia, am remarcat – pentru frumuseţea limbajului poetric – când un autor, când altul. Nu exclud, fireşte, că ceea ce Laurenţiu Ulici a crezut că este reprezentativ pentru fiecare autor în parte, a şi însemnat „aura stilului lor” dar, nu fac pronosticuri optimiste (nici măcar în glumă) spunând că, ceea ce este cuprins în Antologie, reprezintă centrul de greutate în catharsis-ul poeziei pe care aceştia au dus-o mai departe, spre perfecţiunea acelui stil perceput de critic. Parodiindu-i, le-am dat cezarilor ce era de drept, al „cezarului” (poetul) din tinereţe. Mai mult n-am putut să pronostichez. Cu toate că... fiecare îşi are, ca-n steaua eminesciană: lumina ce nu se zărise, iar azi o vedem şi nu e... 

 2. Eu, despre Gabriel Chifu:

   Un poet căruia nu-i mai ajunge lumea lui Dumnezeu, spunea cineva, dar parcă nu l-am crede, fiindcă nu l-am găsit „îndoind tabla trenului de Calafat” cum făcea apocalipsa poemului, într-o carte. L-am regăsit pe poetul Gabriel Chifu, şi  în Antologia lui L.Ulici, la pag. 131, cu 8 poeme. Şi, nu e nici un fel de întâmplare că în 2004 avea să primească Premiul de excelenţă „Laurenţiu Ulici” al Fundaţiei LUCEAFĂRUL. Actualmente, este vicepreşedinte al USR şi director executiv la „România literară”. Iată ce scriam cândva: „Aflam, din revista Conta (cu cca. doi ani în urmă), că Laurenţiu Ulici opera cu concepte din matematici: „să ştii când trebuie să vorbeşti sau să taci” – concludent nu? – „criticul trebuie să descifreze răbdător, adesea pagini întregi de maculatură, limitele unei configuraţii artistice, chipul ascuns şi posibil al fiecărui viitor scriitor, precum şi traiectoria unui posibil destin literar”. Ce se poate spune mai concludent despre gândirea celui care ne-a dat Antologia poeţilor tineri, printre care, cei doi poeţi – prezenţi acum şi aici în revistă – Gabriel Chifu şi Liviu Ioan Stoiciu răspundeau, încă de atunci, exigenţelor şi speranţelor unui mare exeget al literaturii şi criticii române. Nu putem să nu refacem – aici (cu îngăduinţa dumneavoastră) – ultimele versuri, din poemul intitulat Bastonul de orb, de Gabriel Chifu – poemul despre care, poetul zice că se vorbeşte despre el. Noi înţelegem, că aşa şi este – „de sus, spre mine, coboară un imens baston de orb/ e bastonul, cu care se ajută la mers Dumnezeu/ mă va lovi, mă va doborî, mă va strivi ca pe un vierme/ nu. deocamdată nu mă nimereşte”. Superb, nu? Şi când mă gândesc că acest poet e inginer automatist?! Cine spunea că inginerii nu ştiu să dăruiască o floare... şi ce floare!... semenilor săi? „Pentru făptura mea întunecată, ghemuită şi mută/ până şi furnicile par gigantice” – ne spune acest poet, în alt poem: Fotografie pe grup. N-am ajuns la cer! (nici noi, nici poetul) – dar avem această speranţă. Disciplinat cum se doreşte, în dialogul ce urmează, Gabriel Chifu trage o concluzie cu multă amărăciune: „poezia nu mai interesează”. Ceea ce este chiar mult prea trist” (am citat un text din cartea mea „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei” pag. 199, dialogul nr. 77 – apărută în 2011). Acuma, dacă Marian Popa spunea că poetul versifică lung, prolix şi nici romanele sale nu-i plac, iar N. Manolescu crede că vicepreşedintelui USR, poetului şi scriitorului Gabriel Chifu „îi lipseşte... o fărâmă de nebunie”, ce ne-ar lipsi nouă, să demonstrăm contrariul? Haideţi, pentru că merită, să facem un tur de forţă şi de imaginaţie prin poemele alese de criticul L. Ulici în „Antologia poeţilor tineri...”   

3.  Autoportret
(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 8 poeme  publicate în Antologie)
Atât cât le trebuie acestor cuvinte aşternute sub forma unor poeme, să prindă viaţă, sub „văzduhul cel limpede din munţii Carpaţi”- cândva – ori vacarmul de neînţeles „aidoma armatelor pe câmpul de la Waterloo” – astăzi -, fiecare speră, prin poezie, să ajungă acolo unde se întâlnesc vulturii, aşa cum scriam în poemul (sugerat mai sus) despre „şi vântul, vulturii, ploaia”, încă de pe atunci. Eu, mezinul familiei, i-am învăţat pe ai mei să se coboare într-înşii după soare. Am uitat să las vorbă, despre cum aş fi vrut să arăt eu sub corcoduşii care dau să înflorească. Câteva sugestii tot am apucat să aştern sub pasul de animal părelnic al versului. Prima oară am murit sfârtecat de bomba călimării din care vă scriu, a doua oară am murit de foamea şi setea cuvintelor. A treia oară am murit ca deşert, înflorit doar prin cactuşi, a cincea oară am fost o mare albastră în faţa căreia un orb, cu toiagul cu care se ajută la mers Dumnezeu, îi tot încerca trăinicia ţărmului. Astfel au urmat, ca pe tabla lui Moise şi a treisprezecea oară când am vrut să preschimb în ceva care nu moare, poemele scrise până în ziua când speram să vă aduc veşti de la zei. Voi spuneţi că-şi face, Homer, cruce deasupra ochiului de sticlă sub care s-a scris Iliada şi Odiseea? Eu vă spun că, doar versul, zboară vultureşte, în timp ce pendula din perete va şterge cu o gumă aceste destine, căzute ca frunzele, din copaci, toamna. Sângele care bate în mine, bate şi în steaua Vega, îndepărtata. Şi, cu trupul incendiat aştept versul. De un singur vers am nevoie! Înălţat ca un turn de aur într-un ţinut misterios precum acel Eldorado a lui Poe. Ca să vedeţi că prin acest vers până şi furnicile sunt gigantice. Continui să aştept în acest labirint unde simt că se ascunde versul de care vă vorbeam. Oceanul gândurilor mele există numai ca să acopere perla plăpândă a unui fluviu, ce mă ruga să curg împreună cu el în căutarea oaspetului nemărginit „peştele mai mare decât râul”.



4Introducere
     (parodie după Gabriel Chifu)
                                  de Tudor Cicu

Prima oară am murit
sub pasul de animal părelnic al versului
înverzind a mirare.
A doua oară am murit şi de foame şi de sete
deşi urla în mine oceanul existând dintotdeauna
pentru a-mi ascunde doar perla gândului.
A treia oară am murit în deşertul
care mă năştea pentru a patra oară conducându-mi părinţii
la groapă.
A cincea oară, ehei!
Ca o pungă doldora de galbeni şi de arginţi
eram peste voi toţi o mare albastră,
pendula ce şterge în voi
într-o singură trecere,
tot ce i-am promis femeii iubite într-o viaţă.
A şasea... a şaptea... a opta... etcetera...
Am fost nimic şi am murit.
(Ziua aceea în chip de lacăt de aur)
Ca o frunză uscată, fâl-fâl - prin aerul dimineţii!
Zicând că aşa face vulturul...
Au urmat poemele acestea, duse de un cortegiu cu îngeri
ca un ocean cu picioare...
A zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea oară,
murind, de dragoste rătăcit în părul femeii universale.
Până când m-am decis să mor de bătrâneţe.
Cum mor mările planetei sfârtecate de aceste întrebări
Până când, pentru a treisprezecea oară,
ultima lebădă a lui Andersen, simţindu-mă
puşca s-a risipt şi a curs;
vânătorul a rămas în văzduh închis.
Şi am urlat pur şi simplu: „M-am săturat să tot mor!”
Vreau să mă preschimb în ceva
Care nu moare –
ce nu moare? oare? şi are?