sâmbătă, 31 martie 2012

125. Fetiţa din fereastră



„Azi, spuse fetiţa,
n-am să mai privesc prin fereastră.
Nu mai am ce-mi imagina…
Toate astea, acum vor fi doar mormânt”.
După plecarea tatălui, întotdeauna
Punea capul pe pernă
Şi visa.
Ştia că trebuie să creadă în ceva:
Un munte. Un copac foarte mare.
O scoică azvârlită pe ţărm. Ceva sfânt.
Pentru fiecare există un loc anume
Unde să se poate ruga.
Unde şi în urma lui vântul şi ploaia
un munte de cuvinte
cu pletele lor vor spăla.

„Ochii tatei sunt înlăcrimaţi!!
Fetiţa vede, înţelege şi visează
un câmp plin cu pepeni,
ciorile cârâind în salcâmi.
„O să vină tata… o să vină tata…”
Repeta. Şi în vis,
o vedea pe mama în straie de sărbătoare
cu obrajii ca două rumene pâini.

Astfel îi apărea şi când se uita pe fereastră
să vină mama ei. Şi de mână
la biserică,
iarăşi au să plece-mpreună.

În urechi îi turuia febra.
Parcă era carul fără o roată al bunicului.
Când trăia.
Pe pernă fetiţei i se făcea cald. Şi tuşea. Repetat.
„De la fumul de tămâie al părintelui”,
gândea fetiţa îndrăznind câte ceva.
În imagine. Lângă mama ei.
„Ea se roagă acum şi pentru mine!”
Şi gândul îi făcea şi fetiţei pe plac.
Un mormânt, spălau acum vântul şi ploaia
în cimitir, prin costrei:
al bunicului, al bunicii şi al mamei.
Şi crucea ce-i acoperea. Pe tustrei.

De la fereastră toate i se păreau uneori branduri
aruncând-o în noaptea rece şi rea.
La capătul străzii era puşcăria
Străjuită de-o livadă cu pruni;
Aşa trecură anii aceia nebuni…
Printre bălăriile întinse până la garduri:
cu patrule pe străzi,
strigându-se la fel noapte de noapte;
Cu bunica ce-i murmura mereu un cântec fetiţei.
Astea îi fuseseră ei toată copilăria.

Ea ştia doar că nu avea nici un rost
cântecul acela despre o cenuşăreasă
ce avusese noroc,
acum.
Ştia că la sfârşitul zilei
pe secetă sau ninsoare,
tatăl ei va veni cu mâncare.
Imediat, cum nu se mai auzeau peste cătun
Potcoavele cailor alergând. În galop.

Acum în urechi îi turuia febra
Ca un car în mişcare.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri...”
aşa i se spusese, are grijă de ochii fetiţei!
De iarba crescută peste morminte,
de tatăl care întârzia în ninsoare.
Şi de muntele ei de cuvinte.

La capătul străzii, era doar puşcăria
Şi fumul tămâiei ce urca înspre cer.
În geam, doar vântul şi ploaia
biciuind amintirile fetiţei.
Chiar până dincolo de fereastră
în cel mai tare mister.

vineri, 30 martie 2012

124. Secretul lui moş Cobuz (cvp)



Casa din amintirile mele, rămânea ca o sperietoare, acolo, la marginea satului, lângă gropile de lut galben şi un pâlc de salcâmi carbonizaţi de fulgerele cerului, iar localnicii nu-şi aminteau decât de singurătatea acelor locuri; doar cei mai bătrâni ce-şi mai aminteau de păşunile mustind de apă, vântul care bătea năpraznic prin acele locuri şi de acel meşter de pipe din lut ars, pe nume Cobuz. Era moşul neîntrecut în meşteşugul lui, puternic şi vânjos fusese la vremea lui, însă, mai spre bătrâneţe, simţise că o să-i sufle într-o bună zi la ureche, aia cu coasa, că, i-a sosit şi lui vremea să-şi încheie socotelile pe pământ, aşa că, a cerut sătenilor să-i dea câţiva feciori să-i înveţe tainele meşteşugului de făcut pipe din lut, ca acest obicei, să nu se piardă. S-au încheiat, adică, în bună regulă şi acele hârţoage, în care feciorii se obligau să-i muncească bătrânului, pământul, să-i îngrijească de acareturi şi animale, doi ani încheiaţi de ucenicie, cu, acolo, o ţâră de simbrie, cât să nu se întoarcă feciorii cu mâna goală pe la casele lor. Se învoia meşterul, ca la sfârşitul celor doi ani de ucenicie să-i înveţe pe deplin meseria şi taina făuritului de pipe din lut. „Nimic nu se învaţă fără suferinţă” - şi-au zis, sătenii.  Şi, iată-i pe cei câţiva ucenici, câţi n-au dat bir cu fugiţii, de la atelierul meşterului, ajunşi şi la sfârşitul primului an de ucenicie, când, unul dintre ei, considerând că în zadar va mai sta pe lângă meşterul Cobuz încă un an, s-a înfăţişat bătrânului meşter, grăindu-i:
- „Eu, meştere, socot  că a venit vremea să-mi faci socotelile, să-mi dai partea ce mi se cuvine şi să mă laşi să plec acasă, căci, eu ştiu a face pipe mult mai frumoase şi mai arătoase”. Ce a fost de învăţat, învăţase, chiar cu prisosinţă, socotea. Nu s-a mirat meşterul Cobuz, ba, chiar i-a pus mâna pe umăr ucenicului, zicându-i cu glas blajin:
   - „Nu zic ba, bun ucenic te-ai dovedit, de sârguinţa şi puterea ta de muncă nu m-am plâns, ci, chiar îţi laud priceperea, dar, după cum vezi, cei doi ani de ucenicie n-au trecut. Eu, aşa zic: să te gândeşti, să mai chibzuieşti. Domnul, doar, a zis că fiecare trebuie să stea la rând, ca să-şi primească partea ce i se cuvine la timpul său. O floare, cât de minunat i-ar răsuna numele, este floare, doar atunci când e pe deplin înflorită. Cât e abia boboc, nici cea mai neînsemnată gâză n-o bagă în seamă”. Aşa a grăit sfătos şi aşezat, bătrânul. De, o vorbă bătrânească, e cât o şcoală domnească.
   - „Ba eu cred, că în plus, n-am a învăţa altceva, de la dumneata”, l-a oprit, hotărât, ucenicul, trăgându-l de surtuc. Părea că băiatul ar fi dat cu mâinile de cer. A dat bătrânul din cap a dojană, adică: vezi să n-ajungi a bate din nou la poarta mea, şi să o iei, din nou, de la capăt.
   -„Eu zic, să nu te grăbeşti. Că, urmează alţi doi ani de ucenicie pe urmă, asta e înţelegerea”.  În urma lupului, degeaba mai latră câinii: spune o zicală. A zis o vorbă?!  A zis. Au încheiat apoi socotelile, au dat mâinile frăţeşte şi ucenicul ce-l crezut învăţat a plecat în lumea lui. Frumoase pipe făcea ucenicul, acum, în atelierul său. Mult mai minunate şi mai arătoase. Nu degeaba susţinuse el, ce susţinuse că ştia. Dar, un lucru nu-i ieşea. De cum le băga în cuptor să le ardă, pipele crăpau, şi de nimic nu erau bune. Din pământ le făcea, pământului înapoi îi reveneau. „Măi să fie!”, se minuna de toate astea ucenicul. Căuta să-şi aducă aminte de tot ceea ce văzuse la bătrânul meşter. Ştia, şi prinsese fiecare chiţibuş al meseriei, dar, uite, îşi aminti deodată, că după ce-l ajuta pe bătrân să introducă pipele în cuptor, întotdeauna se găsea „ceva” anume, după care, era trimis grabnic de bătrânul meşter, iar când se întorcea el de la acea treabă, pipele erau gata, le scoteau împreună din cuptor şi, una, nu era crăpată! Să mai existe un secret, pe care el nu-l ştia? Ei asta, vezi dumneata, nu-şi închipuise, nefericitul de el. „Minte de bătrân, putere de tânăr şi curaj de nebun se cere la război”, mai spune o zicală. Dar, războiul acesta, ucenicul nostru îl pierduse. Şi, acum trebuia să bată iar la poarta lui moş Cobuz. Ce năpastă şi ruşine faţă de lumea din sat! Se şi vedea bietul de el, întins ca de frigare, de gura satului. Acum, trufaşele cuvinte aruncate în obrazul meşterului de pipe, aveau să-l izbească în faţă, precum pietrele ce le aruncau ştrengarii de copii după nebunul satului. Iată, cum lingura de catran aruncată în ochii meşterului, prin acele vorbe nesăbuite, stricase putina cu miere a unei vieţi care trebuia să-i aducă tihna şi fericirea unei meserii bine făcute. Şi, într-o bună zi se trezi moş Cobuz, cu ucenicul spăşit, că-i bătea în poartă. Acesta, strânse din dinţi încă doi ani de ucenicie, şi la sfârşit, află, ce puţin mai era de ştiut, ca pipele să iasă întregi şi nevătămate ca ale lui moş Cobuz. Află că, după ce pipele erau lăsate un pic la dogoarea focului, să le ia căldura, bătrânul scotea fiecare pipă, o ducea la gură, scuipa subţire prin suflătoare de câteva ori, cât ştia el că trebuie, şi o aşeza la loc în vatra încălzită. Aşa proceda întotdeauna, dar, ucenicul nu se afla de faţă, şi fără acest amănunt, el crezuse, vai lui, că le ştia pe toate şi nimic nu mai avea de învăţat. „Nu-i de ajuns să ţii tigaia de coadă ca să ştii cum se prăjeşte peştele”, spune Balzac. Şi nu-i aşa? În toate, e de ţinut minte.   


miercuri, 28 martie 2012

123. În gura satului (cvp)



M-am învârtit, cândva, cu luare aminte pe lângă tabloul lui C. Baba, care înfăţişa nişte ţărani în mijlocul câmpului. Grupul meu trecuse mai departe, dar eu nu mă puteam desprinde de lângă tablou. Ceva mă întorcea mereu şi mereu, înapoi. Tabloul – ni se spusese de către ghidul grăbit – reprezenta măreţia umană a unor ţărani clăcaşi, în mizeria fizică, din trecut. Pictorul îşi aşează personajele în grupuri, ca pe turme, poate, pentru a distrage atenţia, de la un amănunt sau altul. Dar, nu puteai să nu remarci, la acei ţărani, picioarele crăpate şi noduroase, scoase în evidenţă în chip fastuos, şi mâinile – mâinile impregnate de culoarea soarelui şi a lutului. Şi, în ultima clipă mi-am amintit: departe, în zările pierdute prin copilărie, se îndepărta ochilor mei un butoi cu apă, pe o saca trasă de nişte cai, şi un ţăran cu pălăria de fetru pe cap, ţinând în pumnii noduroşi hăţurile şi hăulind cum nu se poate mai dulce: „murgule, murgule, murguţul meu…”. Iar, ecoul, îi întorcea cântecul, cât nu se poate de somptuos. Acel ce cânta, era moş Dinu, cel al cărui cântec inundând câmpia, cum îl auzeau lucrătorii de pe tarlale, se înviorau ca de răcoarea apei. Tuşa Lina, baba lui, care umbla mai tot timpul în picioarele goale, şi îmbrăcată într-o cămaşă, ca un sac, prin copca căruia îşi vâra lesne, orşicine, capul; dar fără nici o treabă pe uliţele satului, tuşa Lina părea, de asemenea, una din ţărăncile din tabloul lui C. Baba. Şi, în închipuirea mea s-a urzit asemenea unei pânze de păianjen, aureola acesteia, care, ne urmărea pe toate uliţele şi ne vâra pe toţi în gura clevetitoare a satului. Aş minţi, dacă aş spune, că întâlnirea cu această femeie nu mă speria pe atunci.
- „Mă, voi nu ştiţi să daţi bună ziua?!”, o auzeam când treceam pe lângă dumneaei, ca nişte uituci. Dam noi bună ziua, dar, nu era de ajuns. Ne întorcea înapoi, să dăm bună ziua, de câteva ori la rând. Apoi, ne dăscălea: adică, ce învăţam noi, acolo la şcoală? Îi prinsesem „firul”, când împreună cu Mihai, băiatul vecinilor, ne întorceam către casă, de la şcoală. Până ajungeam acasă, ne mai opream pe lângă garduri dosite şi făceam lecţiile pentru a doua zi. Mihai se cam codea. Mă privea nedumerit.
- „Păi, n-avem timp acasă?”
- „Da, mă, dar ce-i spunem tuşii Lina, când om da cu ochii de ea?” – aveam un argument „forte”, mai ales că scăpam de lecţii acasă şi puteam să fac orice. Ţi-ai găsit însă, cu baba! Tot ne întorcea din drum. Găsea ea „ceva”, care ne scăpase nouă, în clipa aceea. Peste o oră-două, numai ce o auzeam, stând la gard (cică în treacăt) de vorbă, cu mama. Doamne, câte nu mai scornea pe seama noastră! Biata mama, primea mustrările, cu resemnare. Din când în când, mai zicea, biata de ea:
- „Ei, şi tu Lino, sunt nişte copii şi ei. Mai lasă-i şi mata în pace!”. Atât îi trebuia babii. Ce era la gura ei!… Ştia apoi, tot satul.  Şi, câte grozăvii nu aflam noi, după aceea, că făcusem: închipuite şi neînchipuite. Ba că aruncasem cu bulgări după puii babii Fica… Că ar fi zis asta: „D-aia îmi tot dispar mie, puii de prin curte!?” Ca să vezi! – că, parcă, nu mai erau dihori sau alte lighioane, pe lumea asta. După spusele tuşii Lina, tot noi eram ăia, care, cocoţaţi pe fânarul ei de peste drum, îl surpasem de atâta sărit în sus şi tropăit. Ba, cică, mai şi strigam spre coliba din via lui Kiriac, aşa cum memorasem cândva, de prin cărţile pe care le citisem: „Lupii în pădure urlă/Biserica are turlă/Porcul are părul creţ/Eleonora vrea …băţ!” etc… De parcă, alţii nu mai ştiau vorbele astea, că doar îi învăţasem pe toţi, să strige, aşa la dezmăţata aia de Eleonora, când se furişa ziua-n amiaza mare, în coliba lui Kiriac. Dar de! Hemingway, parcă, spunea: „Când oamenii înfruntă cu atâta curaj lumea, ca să-i frângă, lumea trebuie să-i omoare, şi, fireşte îi omoară”. Venea tata, de la stână, obosit seara. Mai da şi el, pe la bufet; dar cel mai adesea întârzia pe drum, din cauza babii Fica, a babii Nicoliţa, a lui naş Todor sau chiar a tantii Stăncuţa. Afla de pui, de Eleonora, de porumbei, pisici schingiuite şi câte altele. Fiindcă dormeam, şi nu-mi putea aplica pe loc „corecţia” cuvenită, mă „turna” mamei, între două îmbucături, la masă. A doua zi, mă mai certa mama, dar mă povăţuia şi de bine. Doamne, câte n-am aflat din ochii ei înlăcrimaţi, de cele ce auzise cu urechile ei, între patru pereţi, de la tata, care le credea pe toate. Dar, mă ierta şi, uita biata mama, apoi, mă săruta pe frunte, căci frumuseţea copilăriei, e unul din marile mistere ale lumii. Vorba lui G. Călinescu: „Trăim în lumea în care tot mai repede mâine devine ieri”. Şi dacă le-am pune la suflet... o fi norocul lor, o fi norocul nostru? Şi, iartă-i Doamne, pe cei care au ridicat piatra.

luni, 26 martie 2012

121. Fata lu Macsude (cvp)


Copil  încă, mă minuna ochii trişti până la căinţă ai fetei lu¢ Macsude, o arnavută nu se ştie cum pripăşită în mahalaua noastră. Păreau zăvorâte în temniţele ochilor ei toate fiinţele dragi din lume. Nu o văzusem niciodată ieşind pe uliţă. O zăream destul de rar, când mai ieşea dintre pereţii casei şi se plimba prin curte, dincolo de porţile mari mai tot timpul ferecate. Era atât de straniu pe atunci să-mi închipui o viaţă veşnic petrecută în singurătate. În prima vineri înainte de paştele creştin, ne duceam seara în mahalaua turcească să vedem aprinse mari focuri denumite la ei: tonkal. Era încă un obicei care se mai păstra. Fiecare familie sare de „tonkal” peste foc. În timp ce sare, pronunţă cuvintele: hastalâklar, kârgânlâklar… ateşlemek (adică ceva în genul), bolile şi necazurile  să ardă în acest foc. Se dansează la lumina torţelor şi se aruncă în focuri nişte seminţe care plesnind, aruncă jerbe de jar împrejur asemenea unor artificii. Nouă ne plăcea de „tonkal”, întrucât uliţele erau luminate de torţe. Fiecare gospodar bate în faţa casei ţăruşi pentru legat vitele (se crede că ei aduc belşug, noroc, vite multe).  Fetele ţineau un vas plin cu apă într-o mână, iar în cealaltă o legătură de şapte chei, postându-se pe după garduri şi pândind o vorbă de la vecini sau trecători. Se spune că atunci contează primele vorbe, primele cuvinte auzite. Ele le indicau dacă noul an avea să le aducă bucurii, căsătorii sau necazuri. După cum cuvintele auzite erau bune sau nu. La Macsude nu se bucura nimeni de tonkal. Cineva spusese, însă, că a zărit-o pe fata lu¢ Macsude lipită de porţile ferecate privind spre mahalaua turcească când se aprinseră acele focuri şi că lacrimi mari îi brăzdau chipul sfâşiat de tristeţe. Emil Cioran spune undeva că „orice femeie care plânge lacrimi de iubire în singurătate este sfântă”, că „lacrima este criteriul adevărului în lumea sentimentelor”.  Pomenind despre fata lu’ Macsude, bunica spunea:
   - „Ei, o fi având şi ea sufletul sfâşiat, sărmana!”.  Înţelesesem doar că-i murise iubitul chiar în săptămâna nunţii. Familia mirelui se afla chiar la familia miresei, târguind „başlâkul” (adică preţul miresei), când cineva  le-a adus vestea groaznică a morţii mirelui aflat la kureş, o întrecere între tineri din preajma bayramului. Căzuse în alergare de pe cal şi-şi frânsese gâtul. „Se vede că aşa a vrut Dumnezeu”, au spus unii. Fata lu¢ Macsude a dat doar un ţipăt şi nimeni n-a văzut-o când s-a strecurat în beci şi a înghiţit vitriol dintr-o sticlă uitată pe un raft. Au salvat-o cu lapte muls de la o măgăriţă cu mânz, însă fata a rămas fără grai. Un vechi proverb spune că „zeii iau minţile celui pe care vor să-l piardă”. Femeia care fusese nebună din iubire, Pena Corcoduşa, din Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale, Pena Corcoduşa cea care purta floare roşie la ureche şi umbla dansând ca o gitană, cea despre care Paşadia spusese în treacăt: „E Pena Corcoduşa. S-a îmbătat iar. Când e trează e cumsecade, dar dacă ciupeşte, face urât”, fata de mahala cu „ochii verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte cum le zice românul” mi-a adus aminte de fata lu¢ Macsude. Şi aceleia îi murise iubitul, un locotenent ca un prinţ, tocmai când îi trimisese vorbă că se întoarce de pe front ca s-o ia de nevastă. Încercam s-o trag de limbă pe bunica să-mi povestească câte ceva despre povestea celor doi nefericiţi îndrăgostiţi care n-avuseseră parte de bucuria vieţii, însă bunica ori nu ştia nici ea prea multe, ori nu era de nasul meu acea întâmplare pentru care sângerară atâtea inimi, mă alunga cu blândeţea ei îngerească:
   - „Tu să te rogi la Dumnezeu, căci numai el este leac de mâhniri şi deznădejdi în viaţă, auzi tu copile?”. Mă mai urmăreşte şi azi, însă, chipul fetei brăzdat ca de o boală sfâşiitoare a tristeţii şi singurătăţii pe lume şi am înţeles abia acum, privind uneori şi la semenii din jur, că boala aceasta activează în aceste suflete stinse, ura năprasnică împotriva tuturor celor care încearcă să dea din aripioare mai frumos decât îngerul care se visează că este. Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, ascultând şi de sfatul bunicii de a mă ruga la Dumnezeu ca leac pentru mâhnire şi deznădejde, gândul mă trimite la rostirea filozofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”.

duminică, 25 martie 2012

120. Cheia de aur



Cu greu, am putea despărţi Marea
De vietăţile ei.
Viaţa, de întâmplările ei.
Şi cine azi se mai poate lăuda că deţine,
El… De unul singur. Cheia de aur.
Cheia acestei poveşti încâlcite. Chiar, cine?
Aşteptând să fluture din nou pânzele corăbiei
Când gheara fricii îi poate alunga până şi pe zei
Acolo pe ţărm, copilul adormise.
Şi-n somn auzea el o suavă cântare…
Furat era el de ai balenei albastre ochi violeţi,
misterioşi.
Sau mai curând de imaginea ei printre vise.

Alături,
La chip şi asemănare cu zeii întipăriţi pe columne
Cu fire din plantă textilă
bunicul lui cârpea plasa pescărească pe loc.
În depărtări cârâiau păsările furtunii…
Un cazan în clocot era Marea.
Peste Golgota apelor se abătuse ploaia
de pucioasă şi foc
Cam la o milă. Pe întindere vastă!

Copilul nu vedea însă toate astea.
Cum păsările se roteau în văzduh
Din norii de catran cum ţâşnise fulgerul.
Gândul lui era la balena albastră.
Pe bâjbâite, pe mările astea primejdioase
legate cu parâme şi frânghii
de catargul vreunei corăbii:
cum pornise şi Ahab cândva, vânătoarea
balenei ucigaşe. El însuşi zărind cel dintâi minunea
şi apoi se căise.
Nevinovate, ca pulberea unor stele stinghere
cotrobăiau apele şi înghemuitele sale vise.
Iar soarele în amurg şi balenele bunicului
mureau în tăcere.

„Nimeni n-a văzut încă balena albastră
Nimeni încă n-a ajuns până la capătul mărilor
unde soarele odihneşte pe tronul de aur.
Nu râde copile! Ofta bunicul.
Ceasul tău va sosi şi harponul e gata!
Îndrăzneşte cu aburul frunţii,
Oştiri după oştiri vei trimite…
Învaţă-ţi cu braţul, unealta
asemenea prinţului ce vâna şi el pe uscat
cerbul de aur;
că astea toate, ţi-au fost de ursită hărăzite.
Slavă, deci, ţie Mare!
Că ne-ai stat nouăde-a stânga şi dreapta”.

Copilul nu auzea însă toate acestea.
Nicicum din norii de catran
Cum ţâşnise fulgerul.
Dinaintea ferestrei din vis adormise.
Îl ademeneau sirenele mării ca pe Ulisse,
pe mări austere
cu pânzele-ntinse şi cârma în vânt.
La vedere.
O cheie de aur deţinea el acum
când soarele se-nrăma de amurg
şi balenele bunicului mureau în tăcere.

vineri, 23 martie 2012

119. Resemnarea salcâmului (cvp)



   Din moşi strămoşi românul a simţit că pământul e comoara ţăranului. De aici, încep şi se termină, toate visele lui Ion al Glanetaşului. Deznădejdea şi strigătul lui mocnit a neputinţă, menit a-l urmări şi azi pe ţăranul nostru, e încă spaima, de a nu fi rezolvat problema definitiv:
„-Cât pământ, Doamne!...”. Pe Ion, iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. „De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”, ţine să ne precizeze scriitorul, de parcă, noi n-am fi înţeles asta, dar, e bine ca să se precizeze. Eu, însă, de pe ogorul tatei ţin minte doar imaginea mărului pădureţ. Copacul trona solitar în mijlocul câmpiei, la mare depărtare de sat. Fusese sădit cândva de bunicul; cel care obţinuse acel pământ, odată cu împărţirea dictată de reforma agrară. În afară de acel ogor, şi crucea pe care şi-o agăţa de cămaşă, obţinută încă de pe vremea primului război mondial, mai avea o casă mititică, cu o nevastă, şi cinci plozi pe lângă ea. Cam atât. Nu era mare lucru? Veţi spune, probabil, că da, le cam avea bunicul, pe toate. Ce ar mai fi vrut? Dar, pe ogorul său, copacul răsădit de el, cu mâna lui, domina ca un rege al câmpiei zările şi orizonturile până hăt în depărtări. Toamna, era încărcat de roade; nişte mere micuţe, dulci-amărui. Mergeam cu alţi copii din sat, toamna, la el, ca la pomul lăudat. Mulţi naivi cred că la pomul lăudat găsesc mere de aur. Noi, ne duceam la mărul pădureţ, pentru a ne umple sânul cu mere, pentru a le ronţăi mai apoi, cât e ziulica de lungă, în tihnă. Îmi mai amintesc, că, odată căţăraţi în măr, ca un stol de vrăbii într-un cireş, ne apucam de ronţăit mere pădureţe şi ne puneam pe şotii. Doamne, ce vremuri !...
    M-am întrebat, odată, ce ar fi fost, dacă mărul pădureţ n-ar fi existat? Cum se poate răspunde la o astfel de întrebare, când, acest copac făcea parte din însăşi copilăria mea ? Aşa cum salcâmul cu resemnarea lui, face parte din viaţa lui Marin Preda. Ne duceam mai degrabă, la mărul pădureţ, decât la popa, la împărtăşanie. Dacă părintele ne mai înşela, când venea cu botezul, luându-i mamei, de două ori banii pentru biserică, copacul cu mere pădureţe ne aştepta în fiecare toamnă să-i culegem roadele şi nu ne cerea nici un bir. Odată pe an, nu mai era nici el singur. Merele nu erau grozave, dar bucuria de a le culege şi înfige dinţii în poamele dulci-amărui, nu cred să o fi simţit la fructele culese din grădina de acasă. Mai multe, mărul pădureţ nu ne putea da. Crengile lui scorojite de trecerea anilor, aplecate, ca nişte umeri de ţăran împovărat de nevoi, părea a spune: „Asta e!” Şi, noi înţelegeam că nu poţi da altora, decât ceea ce există în tine însuţi. Dar, să dai cu sinceritate, altfel „întreaga omenire ar putrezi ca un uriaş cadavru”, după cum spune undeva marele Geo Bogza. 


joi, 22 martie 2012

118. Un ţăran al zilelor noastre (cvp)



   Viaţa ţăranului, dincolo de gardul cu care şi-a înconjurat casa, acolo, în ograda sa, ar putea fi pentru unii o poveste plictisitoare şi neplăcută, sau, din când în când, să afle că aceasta mai prezintă totuşi câteva excepţii, şi poate semnale, chiar unele aspecte nostime şi amuzante. Ascultându-l destăinuindu-se, unii, vor fi pesemne mâhniţi să constate, că, nimic relevant n-a intervenit în viaţa lui, că pârâiaşul ştiut îşi urmează liniştit cursul său legitim, că, ici-colo, poate a mai revărsat ceva peste, dar, ce, ai văzut dumneata, înflorindu-i merii iarna în bătătură? Ştim de la ţăranul lui Marin Preda, că la urma urmelor, nu-şi pierde el chiar aşa repede, răbdarea şi, face şi drege tot după legile firii. La unii parcă tot le plouă şi le ninge în bătătură, ca în zicala populară: „iapă albă-ţi trebuia?”. Şi, ne e dat să întâlnim personaje cu ţărani, ca la Ion Druţă, în povestirea „Gospodăritul” unde lui Nichifor Bejenariu, i se pune pânza pe ochi, şi folosind „parastasul şi grijania”, şi oticul plugului, îşi omoară calul neputincios să mai tragă următoarea brazdă (pe Bălaia), rămănând ca să se îndeplinească profeţia: „pe la asfinţitul soarelui şi-a băgat capul în şleau, a prins oiştea la subţioară şi a pornit să-şi ducă sărăcia spre casă”.  Altora, parcă le merge zicala: “pe câinele bătrân se pişă şi vulpea” de aceea, ţăranul nostru din literatură, gen Păcală, e hâtru şi sfătos ca într-o zi mare de târg, căci, vorba ceea: “mai bine o zi cocoş, decât o vară găină” şi până la urmă las’ că-i mai bine cu suta de lei la tine în buzunare decât la alţii în pungă şi, tot tu să râzi ca alde Moromete, întâi în barbă: “L-am păcălit!”, apoi să te audă şi Tudor Bălosu, că de, e de ici colea aşa ispravă ? “L-am păcălit cu două sute de lei, repetă el. I-am dat numai o mie de lei” (o mie două sute luase el pe salcâm de la Bălosu, şi acesta nu înţelegea. Glumea Moromete? Sau îşi bătea joc de el?); căci doar ştia el, Ilie Moromete, că şi păianjenul ţese, dar, din pânza lui nu se fac haine. Păi, bine, veţi zice, ce-i atunci cu omul nostru? Cel despre care e vorba acum, aici, el nu prea e de dus la biserică, dar ştie că pe cel care se amestecă tam-nisam în tărâţe, îl mănâncă porcii. Emil, ţăranul nostru, numai ce se pomeneşte într-o zi, cu doi zdrahoni purtători cu catastiful şi trimişi de primărie, la poarta lui: “Noroc, nea Emile!” - au zis ăia, după ce s-au obosit bătând în uluca de la poartă. “Norocul şi-l face omul, tot căutând ceva mai încolo de poarta mea. Poate că io am obosit o ţâră şi vreau să mă hodinesc”, a răspuns Emil. „Apoi, ce vorbă-i asta? au mai zis mesagerii primăriei, dă-ne drumul odată, că n-om însera la poarta dumitale”.  „Da ce mă, dau turcii?” Şi, le-a deschis poarta, întrebându-i din ochi: adică, ei, care-i baiul? Au întins ăia catastifele şi pe o parte, şi pe alta, că, de! ordinu-i ordin şi, musai să se înscrie şi el cu nişte cote, acolo, de!... Gospodaru-i gospodar; are cartofi, lână, lapte… trebuie să dea el ceva. “Păi, uite cum facem, s-a scărpinat ţăranul nostru după ceafă, cobor io în pivniţă, scot o căldăruşă cu vin, d-ăla d-astă toamnă, şi mai ne gândim cu toţii, mai socotim”. Zis şi făcut. Când le-a pus cănile cu zăibărelul în mâini, şi i-a tot îndemnat să guste, i-a mai întrebat: “Ei, cum e? E bun vinişorul?”. „E bun bre, foarte bun”… Lăudau în felul lor, vinul. Şi, tot respectând îndemnul ţăranului: “mai luaţi… hai, mai luaţi…”, luau, ciocneau, li se împleticiseră chiar şi limbile, dar şi-aduceau aminte şi de catastif. Băteau cu dosul palmei în scoarţe, şi nu uitau pentru ce veniseră: „Hai bre nea Emile! Cartofi, lână, brânză… ceva, acolo, că şi noi trebuie să muncim, să îndeplinim sarcina”…  Şi, după o vreme (parcă în necazul ţăranului nostru, care se codea... se tot codea…), îşi făcu apariţia prin curte, o scroafă şoldie, târând după ea cinci purcei de toată frumuseţea.  Asta, spre încântarea celor de la primărie, care au şi decis pe loc: „Gata, ce să ne mai gândim, te trecem cu un porc aici la catastif, pentru la toamnă. O sută, o sută şi jumătate de kile tot îl faci mata. Tocmai bine! Ce spui?”. Nici una, nici două, ţăranul nostru a prins căldăruşa de toartă, şi spre stupoarea celor doi răsturnă lichidul într-o troacă de fier aflată în apropiere. S-au mirat musafirii: „Ce faci bre? Bunătate de vin arunci aşa, la troacă?”. „Apoi, numai un pic, aveţi răbdare! Sunt la mine acasă, păi, nu? i-a liniştit ţăranul. Scroafa cu purceii, s-au apropiat de troacă şi au început să îngurgiteze, prin râturi, ditamai zăibărelul. Apoi, după o vreme, spre nedumerirea celor doi mesageri de la primărie, rămaşi cu cănile goale în mâini, scroafa şi-a desprins botul din troacă, a zvîrlit într-o parte şi alta purceluşii, îndepărtându-i de la troacă, şi s-a îndreptat spre fundul grădinii, împleticindu-se printre purceii care dădeau cu râturile şi picioarele în garduri.  „Ei, vedeţi? Ăştia bea ce bea şi pleacă. Voi ce mama dracului mai aveţi de gând! Hai că se înserează şi aveţi treabă”, le-a zis ţăranul nostru. Şi, bătându-i prieteneşte cu palma lui lată, pe spate, îi împinse uşurel înspre uliţă, până când zăvorul făcu şi el clanţ! Şi, la gestul său, se închise poarta: nesimţita de ea!               

miercuri, 21 martie 2012

117. Pepenele buclucaş (cvp)


   S-au dus vremurile fabuloaselor poveşti, când cetatea invadată de şobolani îşi găsise în cele din urmă salvarea, în năpârstocul fecioraş, care, „înarmat” cu o tobă pe după gât, şi un fluier năzdrăvan, pornise cu liota de rozătoare spre balta unde-şi aflară sfârşitul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea, încă, ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. De foarte multe ori suntem mâhniţi când citim în vreo carte, povestea unui om, asupra căruia, până şi Dumnezeu, când mai priveşte prin fereastra acestei lumi, uită cu desăvârşire să-şi îndrepte privirea sa mântuitoare înspre acela, iar altora, care nu merită de niciunele, tocmai la ei se deşartă caravana cu pesmeţi înmuiaţi. Dar, sunt şi oameni cărora le e scris să trăiască şi partea urâtă a vieţii; veţi înţelege că nu despre acei „nămeţi neînvinşi de oameni, albiţi de griji şi de vremuri”, cum îşi numeşte Ştefan tovarăşii de luptă în „Apus de soare” a lui Delavrancea vreau eu să spun. Sunt şi oameni cărora în mod natural ochii le sunt stinşi ca a unei reptile, adică lipsiţi de lucirea vie a vieţii: ce presupune bucurii, spaime, speranţe. Un astfel de om era moş Enuţă, paznicul stupinei, în copilăria mea. Nu prea era vorbăreţ. Îi murise singurul băiat „sergentul Gheorghiţă” în cel de al doilea război şi, cam de pe atunci, moşul, devenise taciturn. Picătura găureşte stânca - spunea cineva - nu prin puterea ei, ci prin căderea ei repetată; aşa şi pe moş Enuţă, îl încovoiase tristeţea şi singurătatea, şi îi albise tâmplele. Mai avea însă o mângâiere: fata, măritată, însă, pe undeva pe lângă Bucureşti. Venea rar pe acasă, odată la doi, trei ani. Mare eveniment pentru noi, copiii, să alergăm în urma maşinii, drăcoveniei care mergea fără să fie trasă de cai sau de boi. Unchiul Nicolae, prisăcarul, fratele mai mic al mamei, ne mai trimitea pe mine şi pe văru-meu în locul moşului, acolo la stupină, când ori era bolnav, ori i se întâmplase ceva. Ne mai codeam noi, că de, încasasem destule din pricina moşului. Avea un smochin de toată frumuseţea în curte şi, la joacă ne mai aruncam unul altuia băştile peste gard, în smochinul moşului, după care, ne rugam să ne deschidă porţile, să ne luăm basca „aterizată” din greşeală, dar ţi-ai găsit! Rămâneam şi fără bască şi cu urechiala luată acasă. Dar, nu ne părea rău că ne numea unchiul doar pe noi doi. Parcă eram, ca cei doi eroi ai lui Mark Twain: Tom Sawyer şi Huck Finn, pe insula aia a lor. Făceam focul lângă baraca stupinei şi coceam la jarul focului, toată ziulica, la porumb. Ochisem şi un copac solitar, cu crengi uscate şi, cum dădusem în baracă peste un târnăcop şi o lopată, plănuiam în jurul focului, că de îndată ce se va face miezul nopţii, să săpăm după comori ascunse la rădăcina pomului, aşa cum făcuseră şi eroii din carte. Dar, ori că se nimerise într-o vineri, ori că văzusem prin preajmă câţiva şobolani, ca şi eroii lui Twain, ne lăsam păgubaşi, şi ce ne-am zis: că, poate o fi ascunsă vreo lampă fermecată (cum citisem undeva) în vreunul din stupii din care nu ieşeau albinele. Zis şi făcut. Nimerisem un stup orizontal – cam cât intră în el douăzeci de rame – şi, după ce i-am dat capacul jos, ce să vezi? O pepenoaică lunguiaţă, uriaşă, cât stupul, se afla înăuntru. La vederea acesteia, de uimire, uitarăm şi de lampa fermecată şi de acei eroi din carte. Pofteam acum la o felie de pepene. În toată stupina nu găsisem nici un fel de unealtă ascuţită, cuţit ori altceva. Ne-am muncit destul pentru a scoate pepenele din stup, dar, oricât l-am ridicat pe braţe şi i-am dat drumul la pământ, ca prin farmec, pepenele sărea ca o minge. Ce fel de pepene mai era şi ăsta, Dumnezeule? În cele din urmă, am găsit o soluţie. Nici Sisif, împingând bolovanul în vârful muntelei, nu cred să fi trudit aşa cum trudisem noi, să urcăm ditamai pepenele sus pe baracă, şi de acolo, convinşi că o să-i dăm de hac pepenelui, să-i facem vânt la pământ. Dar, na drăcie! Pepenele sărea pe pământ mai departe, ca o minge buclucaşă. O luam mereu de la capăt. Am mai trudit aşa o vreme, de ne tăiase toate transpiraţiile. Pepenele a sărit de fiecare dată, pe pământ, ca şi prima oară. Se vede treaba, nu era un pepene ca toţi pepenii de pe lumea asta, aşa că,  l-am închis la loc în cutia stupului şi am tăcut mâlc, multă vreme după aceea, făcându-ne a nu şti şi a nu fi auzit de el vreodată. Au trecut de atunci, mulţi ani. Părea că şi uitasem povestea acelui pepene buclucaş. Dar, printr-o întâmplare, după mulţi ani, ne-a fost dat să auzim şi sfârşitul acestei întâmplări, chiar din gura unchiului. „Ce credeţi! Moş Enuţă, tot umblând cu cotiga şi măgarul, pe câmpuri, după buruiană, se pare că a dat odată, peste un pepene atât de mare, că abia a reuşit bietul om să-l urce în cotiga sa. Pe pepenele cu pricina l-a ţinut moşu¢ o vreme, într-una din cutiile din stupină, una din alea nefolosite. Apoi, l-a cărat acasă şi o iarnă întreagă l-a ţinut în şira de paie, aşteptând clipa în care avea să-i vie de la Bucureşti, fata şi ginerele. Ce credeţi, când la masă, moş Enuţă, spre uimirea tuturor, a apărut cu uriaşul pepene în braţe? Vă puteţi închipui, cât chiot, câtă admiraţie pe cei din jur?” Celor ce ascultau la vorbele unchiului - mai puţin mie, şi lui văru-meu - le lăsară gura apă. „Dar ce a urmat, nu vă mai spun! Uriaşul pepene, în cele din urmă doar cu toporul a putut fi decapitat de creastă. Decepţia a fost generală. Fusese un pepene furajer, din aceia cultivaţi pe câmp, pentru hrana animalelor”. Ne ţineam de burtă de atâta râs, iar unchiul, deşi povestise destul de hazliu, toată întâmplarea, nu bănui, dacă povestea lui stârnise atâta veselie, ori altceva... era la mijloc! Care va să zică, Romain Roland avusese dreptate când spusese: „Oricât e noaptea de lungă, tot vin odată zorile şi se face lumină în toate”. Bietul moş Enuţă! Dacă ar şti el...  Dar, vorba lui Mark Twain: „Atâta lucru am învăţat şi eu de la taică-meu, că ăl mai bun mijloc ca s-o scoţi la capăt cu asemenea oameni, e să-i laşi în voia lor”.

marți, 20 martie 2012

116. Calea tăcerii (cvp)

 Când, după mulţi ani, m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier, cu arcurile lăsate. Vara, nopţile acolo şi le petrecea, cu greierii şi stelele deasupra capului. În acel an se dăduse pământurile înapoi, proprietarilor, şi l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. Nu mi-a răspuns la întrebare. L-am văzut doar, cum s-a desprins într-un târziu de pe marginea patului de unde sta, cu picioarele spânzurate şi privirile aţintite în gol şi mi-a făcut semn să-l urmez. Am luat-o pe uliţă spre marginea satului, înspre acolo, unde priveliştea satului şi a câmpiei a rămas ca şi acum sute de ani. „Mitică ăsta a lu¢ Bododel, se zice c-a băgat deja tractorul în lot – mi s-a destăinit el pe drum. Ştiu eu, n-o fi prea devreme?” Se întreba singur, şi tot atât de sigur, că nici nu aştepta răspuns. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a fremătat în palme pământul răsturnat de lama de oţel a plugului. Parcă era Victoria Lipan din „Baltagul„ lui Sadoveanu, aşa frământa lutul acela şi pe o parte, şi pe cealaltă. Nu i se clintea o cută a frunţii. Îmi amintea, pe undeva, de omul venit „din lume” la hanul lui Colţun (cum citisem prin „Cocostârcul albastru” de Sadoveanu), adică unul care ascultă cum cântă vântu de-a lungul câmpiei şi se uită la pâclele din depărtările Dobrogei, aşteptând acel semn de taină. „Ce-i, nu-i încă timpul de arat?”- l-am întrebat. Cu ochii ţintă la un stol de vrăbii, ce huruiau într-un pâlc de scaieţi crescuţi mai pe margine, mi-a spus: „Când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nost¢, spuneam”. „Ei şi? - am mai întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu, întreabă-l pe el”. Mi l-a arătat pe cel din depărtere care se trudea de pe tractor, ca să iasă treaba bună. Mi-a zâmbit, într-un fel anume, ce mi-a amintit de ţăranul acela întors de pe front, pe nume Mitrea Cocor, şi care plătea zorilor care tocmai se revărsase, cu imaginea ancestrală a morarului hrăpăreţ, pus să ţină de lanţul boilor, şi a ciocoiului îmbuibat, împins la cormana plugului, dar, mai ales, cum zâmbea acel Mitrea Cocor soarelui de „octomvrie”: „- Viitorul e al tău”... (parcă zicea acela). Apoi, tatei îi dispăru zâmbetul şi în suflet îi pătrunse o undă de îngrijorare. Şi, ne-am întors tăcuţi spre casă. Pe prispa casei, mama stătea în genunchi într-un colţ şi storcea în găleată, cârpa cu care spălase noroiul urcat pe brâul din faţa casei. Ne-a privit întrebătoare din ochi. De trei ori, a încercat să spună, ori să întrebe ceva, de tot atâtea ori s-a stins glasul ei, într-o tuse seacă. Apoi, văzându-l pe tata, odihnind ca la început pe patul de fier, de sub vişin, cu picioarele spânzurate în aer şi ochii aţintiţi în gol, n-a mai întrebat. Am observat şi am tăcut. “Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H. Heine. Când omul a ales calea tăcerii, asta e bine poate pentru odihna şi liniştea celor din jur, dar cu timpul calea asta nu face decât să surpe ziduri roase de caria vremurilor, ori suflete închise fiecare în nepăsarea semenilor noştri. Numai că tata, privea în jur, de parcă era înjunghiat şi-şi dădea sufletul. Am dat să spun mamei ceva, dar, acel nod din gât, mi-ar fi făcut glasul, tare tulburat, şi mama ar fi simţit că nu ne întorsesem, de-acolo, din câmp, cu gânduri prea bune.           




luni, 19 martie 2012

115. Gâlceava (cvp)



„Ce de întâmplări pe lumea asta!- ne spune Gogol că ar fi exclamat judecătorul pus în faţa „pricinii de moarte” dintre nedespărţiţii de pâna atunci ai obştii: Ivan Ivanovici şi Ivan Nichiforovici. Şi, acolo, nu mai era vorba de gâlceava unor familii uşuratice; se frământau acum firele tari şi dârze, care nu se aprind cu una cu două oricât ai ciocni lespezile amnarelor pentru o scânteie cât de vremelnică, dar, odată aprinsă pălălaia, eşti prins ca la Cianakkale*- vorba turcului. Mi-l imaginez, acum, pe moş Faik, ca pe unul din ţăranii ieşiţi la arat, din tablourile lui C. Ressu, venit într-o după amiază de toamnă la poarta bunicului, bătând tare în ulucele de lemn cu bastonul de care era nedespărţit. Venise să se intereseze de plugul de fier al acestuia, iar bunicul nu se arătase surprins, că, fostul paznic de pe vremea când lucra ca notar al satului, îl mai căuta din când în când. Moş Faik nu era dintre acei ţărani, care, odată aşezaţi în faţa cuptorului şi rămaşi pironiţi cu ochii la vâlvătaia focului, nu se gândeşte decât la brazda semănată şi la Dumnezeu care nu mai vrea să dea ploaie, şi vitele care-i zbiară în staul. Mai curând, semăna cu acei „oameni pierduţi”, personaje redate de Gorki şi, care întâi îşi trăiau viaţa, atât cât era ea, şi apoi se întrebau „ce mai e de făcut”. Şi, despre care marele scriitor spunea: „în clipele grele , când sufletul e obosit, evoc în gând măreţul chip al omului”, cu alte cuvinte, omul simplu Faik, acel om cu suflet larg de copil, şi pe care bunicul îl auza ţâţâind a mirare, ori de câte ori bunicul povestea câte ceva despre cunoştinţele sale din legumicultură, pomicultură sau stupărit: „Bre, da dat naibii eşti mata nea Neagule, toate le ştii, dar, când te întreabă omul, ayda kapalâm”- adică, ceva aşa, în sensul, gata am tras obloanele. „Ehei! Bătrâneţe, bătrâneţe - ofta bunicul, simţind cum viaţa curge înainte, fără ca el să-i poată pună stavilă, ca şi cum, oamenii ca el şi Faik, se zbat între tăceri şi întrebări stupide, despre una, despre alta, ca tot omul trăitor în această lume. „Bre, da mare „forc” ai bre, nea Neagu!” – a rupt moş Faik, odată, tăcerea care se lăsase printre norii ameninţători, zămisliţi din pipele aprinse. „Nu e forc măi Faik, e scroafă”, a lămurit de îndată bunicul. „Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne”. „Mă Faik, nu trebuie să ne certăm acuma, pentru o scroafă. Da, ascultă la mine, scroafă e şi gata!”- s-a oţărât bunicul, bătând decisiv, cu pipa, în piciorul scăunelelui. „Cum bre! a sărit în picioare turcul. Să înghit turbanul, dacă nu e aşa, fork am spus, ştiu ce spunem”. Lucirea neobişnuită a ochilor care-i jucau în cap turcului, pielea înroşită acum şi, care mai înainte îi fusese galbenă, ca de mort, peste trăsăturile ascuţite ale feţei, îl făceau pe bunicul, să creadă că are în faţă pe unul din răzvrătiţii de odinioară, de pe la uşile notariatului. „Bine, bine măi Faik, a cedat în cele din urmă bunicul, să fie ca tine, forc, deşi, eu ştiu că e scroafă, da, să-ţi fac ţie un hatâr: poţi să-i zici şi şeitan (drac în turceşte - n.n.), cum vrei, da, numai nu te aprinde bre, ca uscătura la flacără, ce naiba!”. Atât a spus bunicul şi atât i-au trebuit, cele grăite, turcului. Vorbele astea, au căzut mai ceva decât scânteia, pe lemne uscate. „Aşaaa!? Atunci nu-mi mai trebuie plugul tău. Aa...adio!” Iar bunicul, a rămas ca opărit de ieşirea turcului. De unde să ştie el că, noi, toţi copiii strigam pe uliţa turcului, când îi zăream fata prin curte: şeitan, şeitan! Şi nu ne lăsam până ce nu ieşea bătrânul tată şi arunca cu bulgări, şi pietre după noi, lucru care ne îndârjea grozav. Dar bunicul, nu era omul care să ţină supărare la suflet. Şi-a călcat primul pe inimă, şi s-a dus la câteva zile la poarta turcului: „Hai mă Faik, să-ţi dau plugul ăla odată, de ce să ţinem noi supărare, din atâta fleac”. Moş Faik a dat la o parte perdeaua de la geam, de câteva ori, dar n-a mai ieşit din casă, chit că zicea bunicul, că mânia-i ca gheaţa, ţine şi ea până o da prima căldură şi se topeşte. Şi, la urma urmelor, înţelegea şi bunicul, că fără un temei, acolo, nu se dăduse jignit turcul, dar, se simţise dator să întindă el întâi, o mână caritabilă, altminteri, cum va putea mântui Dumnezeu lumea asta, tare încurcată? Şi, la urma urmelor, avea dreptate Gogol să spună: „ Mare plictiseală şi pe lumea asta, domnilor!”

* Cianakkale   ( strâmtoare între marea Egee şi marea Marmara unde în 1915 trupele otomane au  dus lupte îndârjite împotriva flotei engleze-franceze.
  

sâmbătă, 17 martie 2012

114. Elendora


Dincolo de cânepişte, mult mai la vale
se iţea o căsuţă spre iaz;
alb văruită, cu două ferestre oarbe
cât un cerdac, şi-un coteţ pentru păsări
ca la oarece creştin în necaz.
Părea o căsuţă pustie. Alta în vâlcea nu era.
Şi-acolo crescuse cea mai frumoasă fată din sat.
Că de-aş fi avut un ulcior de galbeni
cum auzisem că avea feciorul lui Roş-împărat,
şi-un cal ca al lui, de poveste…
Ehei! Cum m-aş fi săltat eu în şa
Şi uite aşa,
ca un prinţ m-aş fi înfăţişat în vâlcea.
La casa Elendorei. Şi cu ce veste!

Elendora o chema pe frumoasă. Şi mie-mi plăcea,
Ascultam cântecul ei vrăjit
cu „a ruginit frunza din vii…” şi încă
despre ceva pe atunci nelămurit.
Urmau rândunelele luând calea depărtărilor.
Nici soarele parcă nu mai cobora de pe cer;
Toamna era şi ea pe sfârşite
iar frigul răzbea şi în vale
şi întreaga vâlcea se cufunda în mister.

Mi-era dragă Elendora.
Ca lanului de grâu, ploaia de vară
Făceam ce făceam şi mă furişam spre vâlcea
Până aproape de iaz unde ea se scălda
După străjerii platani, seară de seară.
Spuneam acasă, că m-am întâlnit cu zmeul pe câmp
Că-mi ţinuse calea şi se băgase în vorbă
Tata pufnea şi râdea, mai să se frigă cu ciorbă
Dar mama bănuia încotro bat eu câmpii
Mă lua deoparte şi mă ciufulea:
„Măi copile, eşti prea mic pentru ea”.

Mai deunăzi într-o toamnă
Tata m-a împins şi pe mine în lume. Ca-n vis.
Plecam să mă bat cu zarea cea largă.
Elendora era gara. Elendora şi trenul ce mă ducea.
„Adio!” Până la vara viitoare, le-am zis
Celor din gară, şi celor rămaşi în urma trenului,
câţi mai credeau, că vor trece ceva anotimpuri
şi-n vara cu spice solare, seară de seară
jos în vâlcea, voi relua acel vis.
Visul pentru care surâdeam şi povesteam întruna
despre Elendora fata din vâlcea,
cuvintele-mi dădeau întruna ghes.
Poate că sunau ca vorba duşilor de pe lume…
Dar le dădeam, trufaş,
şi tâlc şi înţeles.

Târziu m-am întors. Eram mare. Ştiam.
Că poveştile erau poate numai pentru puştani.
Dar mi-ar fi plăcut, precum lui De-Cu-Ziuă
i se întâmplară-n poveste…
Timpul, la căsuţa din vâlcea
cu funii groase, de platani, asemeni voinicului
să-l fi legat eu de pe-atunci.
„Nu mai locuieşte nimeni acolo!” -
mi-a zis tata izbind cu barda-n butuci.
Tăiam via. Amândoi. Peste ani.
(„A ruginit frunza din vii…”) – sau aşa credeam
că trebuia să răsune din nou cântecul
la care urmau şi rândunelele,
cum se înşirau ele în cârd spre apus:
„O fată cândva i-a plăcut fără margini,
că inima îi era numai văpăi-năbădăi!”
ciripeau şi ele de sus.

Mai departe, dincolo de zările alipite de cer
Se tânguia timpul. Cu limbă de clopotar
Cu vuiet de ploaie năprasnică
Şi suliţe de înger lăicer.
Sudori reci mă trecură pe frunte
Şi-n tâmple:
Elendora, Elendora, Elendora-mi vuia.
Îi fusese ursită să o ia un olar
Şi să o ducă din vale, spre munte.

Ce sterpi păreau acum străjerii platani
sub care îngropase tata via!
Şi-n iaz, mai grea ca plumbul, veşnicia,
ce căţăra doar trestia spre cer,
corn lung chema din peştere rupestre.
Şi-atunci, am coborât cu calul în poveste
Şi toate oalele din cale
prin târguri, pieţe şi oboare,
luam ca prinţul în picioare.
Ca-n basmul mamei, spus
odinioară la gura sobei
unde-şi lăsase ea chipul în ochii copilului,
aromind pe un caier şi-un fus.
                      

vineri, 16 martie 2012

113. Tablou cu moş Ion (cvp)



 Moş Ion, dogarul satului, avea vocea ca „un clopot dogit” cum ar fi zis Crizal din „Femeile savante„ a lui  Moliere, despre Trisotin. L-am cunoscut pe vremea când anii mei curgeau solemn şi simplu ca destinul, adică, pe vremea copilăriei nestingherite. Nu prea se înghesuiau copiii ca mine, fără nici o treabă, prin curtea lui. Îl însoţisem pe tata, odată, în atelierul său şi, în timp ce-şi fumau ţigările, şi mai schimbau câte o vorbă, l-am auzit: „Şi dacă te întrebi tu ce e cu viaţa asta, crezi că are să-ţi răspundă? Este-şi atâta tot! Mâine, poate să fie din nou furtună. Şi, la ce-ţi foloseşte să ştii?” Saint-Exuperi spunea undeva: ”cu viaţa se întâmplă ceea ce se întâmplă cu opaiţul: l-ai făcut, l-ai dichisit, dar de luminat nu luminează dacă nu-l aprinzi”.  Dar, de unde ştiuse moş Ion, că se apropie furtuna şi, ciuma roşie se va întinde, şi peste meleagurile noastre? Şi atunci, întors de la „canal”, după ce refuzase să intre în „colectivă”, se zice, că spusese nevesti-si, care i se plânsese despre arşiţa ce pustiise cam totul, în acel an de pomină: „Lasă Fico, nu arşiţa asta dată de la Dumnezeu ne-a pustiit nouă sufletele şi bătătura, ci, o altfel de arşiţă, străină oamenilor de pe la noi”. Când avusese el timp să se gândească şi la lucrul acesta, când, toată viaţa nu făcuse altceva, decât să strângă bănuţ peste bănuţ doar cu palmele alea bătătorite şi cei doi cai înhămaţi la căruţă, cutreierând Dobrogea în lung şi-n lat, până în ziua în care „stabilizarea” avea să-l aducă înapoi, acolo de unde plecase, adică, la sapa de lemn? Se amestecase, doar aşa, în vorbă, ca leuşteanul în ciorbă, bucătăreasa Martina a lui Moliere, cea care grăise aşa de „savant”: „cocoşul, nu găina-i cu cântecul socot”, ori tâlcul păţaniei lui moş Ion, petrecută mai spre bătrâneţe, era altul? ...  Nu ştia moş Ion, de câtă vreme striga el, la baba lui, însă, se vede treaba că, baba lui, parcă asurzise de-a binelea. „Fico! Ce boalii are găina aia de nu mai tace odată? Cârâie întruna, ca apucata. Baba lui, pesemne că se însorea la soare, acolo pe prispa casei, cu ochii închişi, ori aţipise de-a binelea, de nu auzea. El o văzuse, mai înainte, acolo pe prispă, scărmănând lână, dar, se părea că o cam pălise soarele, pe-o ureche. „N-auzi Fico, ce naibii nu răspunzi? Întrebai doar, ce boalii are găina asta a noastră de cârâie, cârâie ca proasta în târg”. Baba, pesemne nu auzise, ori îşi vedea de scărmănatul ei, că, moş Ion se înfurie. Întinse mâna după bastonul lui, ce sta rezemat de masa de sub salcâmii din faţa casei. Nu dădu însă de el pentru a-l arunca după găină. Se lipsi. „Uşş, zmăţato! ţâţâi el din buze. Găina, îşi feri coada într-o parte şi, ca să vezi nesimţirea lumii: se porni mai tare să cârâie ca apucata, încât, moş Ion îşi ieşi de tot din fire: „Ia s-o prinzi Fico, să o faci ciorbă, că i s-a făcut de leuştean şi mărar după câte văz eu”. Apoi, tot el: „Mare ţiminune! Să ştii că o veni iar Vică al nostru, cu Săndiţa, ca atunci... ştii?... Cârâia la fel parcă şi, taman, hopa ne pomenim cu ei, cu căruţa la poartă. Tu ai scos o litră de ţuică şi ai pus-o pe masă să ne cinstim, da ea afurisita, ţuşti pe masă, de-a vărsat sticla şi te-ai luat după ea cu nuiaua. „Hir-ai tu a moarteli, ziceai. Până te-ai împiedicat, de-ai venit cu parapancele în sus. Ce-am mai râs cu Vică”... Dar, se vede treaba, Fica îşi vedea de scărmănatul ei, nu auzea mai nimic şi, moş Ion se înfurie şi mai şi : „Uşşş! Luate-ar vulpile! Că, şi baba asta a mea, nu mai aude odată! Fico, Ficoo!”...   Când se trezi, moş Ion încă mai gesticula cu mâinile, de parcă ar fi vrut să gonească o arătare din vis, iar baba, se crucea în faţa lui cu o mână în şold, pusă pe harţă. „Mare ţiminune?! Cred că te-ai ţicnit măi moşule! Scoală de acolo... nu vezi că găina asta de o oră dă târcoale să intre în coteţ şi nu poate de tine. Păi, unde te trimisei eu măi hodorog bătrân? Să-mi cloceşti pe cuibar, ai?”  Îi cam plăcea ţuiculiţa lui moş Ion şi, când putea, îşi păcălea baba strecurându-se pe furiş din pivniţă, cu câte o litruţă sub haină, şi pe unde nu te aşteptai, se ascundea de baba lui, o da de duşcă pe gât, după care, îl fura somnul. Ce-o fi şi cu viaţa asta!...  Dar toate au un sfârşit, ca şi piesa lui Moliere, unde, după ce cortina se lasă, nimic nu se va fi schimbat în casa burghezului Crizal, în care, găina va continua să cânte cocoşeşte.    

joi, 15 martie 2012

112. Lubeniţele lui Lixandru (cvp)



     Strecurat odată printre ai mei şi alţi locuitori ai satului, pe o arie în plină zăpuşeală, la câteva zile după treieratul grâului, am simţit cum mi se transmite şi mie neîncrederea celor mulţi asupra celui ce sta pe un scaun lângă cântar şi răsfoia de la stânga la dreapta, şi de la dreapta la stânga, filele unui catastif îndoielnic. Deşi, la drept vorbind, nu are importanţă de unde venea acea neîncredere care mişcă şi strânge în gheare sufletul, condamnat după aceea, să nu-şi mai slăbească niciodată strânsoarea. „Rotea Ion... ia să vedem, norme...atâtea; grâu...atât!” Urmau alţii. Ţăranii, toţi, aşteptau în tăcere să le vină rândul. „De ce tac toţi măi Lixandre?” am auzit şoptind la dreapta mea pe tuşa Mărioara. Lixandru ăsta: un fel de cocostârc, înalt, cu mustăţi stufoase şi pălărie mocănească din pâslâ neagră, uzată de colb şi soare, pe cap, chiar semăna cu un cocostârc. „Pe mine mă întrebi, fă? Tocmai acum?” s-a auzit vocea lui spartă, de atâta fumat. Adică, voia să sugereze că era prea târziu pentru asta. De, dacă l-ar fi întrebat asta mai de mult? Dar ce, întrebase? Nu întrebase. Toţi au întors capetele; s-au auzit murmure, poate de acolo le venea o salvare. Dar n-a durat mult. Cel de la cântar se ridicase în picioare, şi vocea lui piţigăiată, plină de ameninţări, a restabilit de îndată liniştea. „’Ai măi Lixandre, ce boalii, te găsişi tocmai tu!” îl mustră de undeva, din spate, umbra cocârjată a unui trup de femeie pustiit de tristeţe. Într-un interviu dat în Flacăra, prin 1990, Eugen Simion opta pentru o nouă îngăduinţă la reconstrucţia noastră morală de după 1989. „De ce?” fusese întrebat. „Fiindcă nu putem construi o lume nouă cu o ură veche” fusese răspunsul. Ce a demonstrat viaţa? Că ne înghiţim în continuare, unii pe alţii. Luptă pentru existenţă, cum ar zice Darwin, însă, vedem cum înghiţirea unuia, nu ajută altuia. Deşi vecin cu noi, pe nea Lixandru nu-l prea văzusem la noi pentru a mai sta de vorbă cu tata, cum văzusem pe la alţii. Marin Preda, spune despre Moromete, după fuga copiilor de acasă, că „el păstra acea uşă deschisă în urma lui”, iar Eugen Simion a simţit asta peste ani şi ne avertizează. Să fi tăinuit oare Lixandru o ură mai veche în suflet? Nu mă dumiream pe atunci. De fapt, nea Lixandru a venit într-o dimineaţă la gardul nostru şi i-a strigat tatei, ceva, în legătură cu un porc, care nu se mai scula de jos, de vreo trei zile; nu mânca, nu bea şi nici nu arăta semn de însănătoşire. Musai trebuia sa-l ajute tata ca să-l taie: „decât să-l piardă?!” „Nu geme, nu suferă? ” a mai întrebat tata, înainte de a decide a-l sacrifica. „Nimic, nimic! Totul aşa din senin” a mai răspuns Lixandru. „Cum, din senin? Nimic nu-i din senin! – a zis îngândurat tata, către ăla care nu se dezlipea de lângă gard – Du-te înainte că vin şi eu”. Ceva mai târziu, ducându-mă pe acolo, i-am găsit la pomana porcului; cinsteau o ţuică fiartă, pe prispa casei. Fumau Naţionale şi, între două păhărele, mai discutau una, alta... Veşti şi întâmplări, rele, ca şi supărarea porcului pe viaţă şi, toate astea, numai de pe strada noastră. „Colac peste pupăză, omizile au terminat toţi corcoduşii, adio ţuică... Pe când la alţii?! – a oftat Lixandru, lângă tata.  La noi, parcă numai cucuveaua cântă, întuneric şi sărăcie, sărăcie şi iar întuneric”. „De, măi Lixandre – i-a tăiat vorba, cu subânţeles, tata – dacă ne-am ierta mai multe, ar ieşi soarele şi pe strada noastră”. Într-o bună zi, cum ieşise soarele şi pe strada noastră, mi-am adus aminte de cele spuse de tata lui Lixandru, am dat fuga în casă şi i-am spus mamei: „O să vină nea Lixandru pe la noi, o să vezi!”. „Ce vorbă-i asta?” s-a uimit mama, cătând cu luare aminte spre mine. „ Păi, a ieşit soarele şi pe strada noastră, n-ai văzut?” „Fugi d’acilea cu prostiile tale” m-a alungat mama înapoi la joacă. Văzând că nu obţin nici o informaţie în plus, am fugit la bunicu’ şi l-am întrebat, de ce e supărat Lixandru pe tata. M-a lămurit bunicu’; cică, oile tatei i-au ros cândva nişte lubeniţe, crescute în copacii din grădină, care, vezi Doamne, creşteau tare ciudat. Tăiai din ei, iar ei creşteau mai departe, nestingheriţi. „Bine, bine, dar dacă ăia creşteau la loc, de ce nu s-a întâmplat asta şi după ce le-au ros oile tatei?” am insistat pe lângă bunicu’. „Păi ce, oile lu’ tac’tu  ştiau ele ce au ros acolo?” m-a repezit la rândul lui, bunicul, de lângă el. Doamne, ce lume-i asta? De parcă oile tatei, erau precum caprele râioase ale Irinucăi lui Creangă, ce rodeau ulucile şopronului, să-i cadă coşmelia pe ea, cum îmi plăcea să cred, că făcuseră alea odinioară. Dar pe atunci, eram doar nişte copii. Ce ştiam noi, de cele treburi, între oamenii mari?!

miercuri, 14 martie 2012

111. Coţofana din salcâm (cvp)



   Aflat la dreapta ghidului, când am păşit în prima mânăstire din nordul Moldovei, mi-a atras atenţia degetele răşchirate ale acestuia, îndreptate spre sfinţii zugrăviţi pe un perete, şi cuvintele acestuia desprinse ca din Geneza (1-26) : priviţi şi veţi înţelege de ce Dumnezeu a zis fericit „să facem  om după chipul Nostru”; dar eu, nu vedeam decât culorile veşmintelor, umbrelor lor, şi modul în care se mişcă acestea, în închipuirea noastră. După care, ne-a lăsat să admirăm zugrăvelile sfinţilor, în tăcere. Voiam ca cineva să pună o întrebare; orice întrebare, deoarece am crezut întotdeauna, că, cel care întreabă cu adevărat, poate comunica într-un fel cu alt suflet şi întreaga lui fiinţă luptă cu adevărat pentru triumful întrebării. Asta, m-a dus cu gândul la moşu Stan, vecin gard în gard, cu bunicul şi, la o discuţie avută cândva, cu acesta. Mă văzuse stând sus pe cerdac, în grădina bunicului, citind cât îi ziulica de lungă. „Ce-ţi faci capul bostan cu atâta citanie, vezi să nu dai într-o doagă”. L-am asigurat, printr-un gest făcut cu mâna, să nu aibe nici o grijă, nu eram eu în primejdia asta. Şi, m-a mai întrebat: atunci, ce anume căutam cu atâta stăruinţă? „Omul!-i-am răspuns, luminat. Omul, cu destinul şi trăirile lui”. A dat din cap a uluială şi, din felul în care se îndepărta, ţâţâind din buze a mirare şi neâncredere, m-am temut, după aceea, că tot căutându-l pe om, să nu descopăr, doar umbra lui, şi multă amărăciune...  Grădina bunicului era străjuită de doi salcâmi falnici; unul la capătul dinspre tarlaua câmpului, celălalt pus chiar hotar cu grădina lui moşu Stan. Nimic nu părea a tulbura liniştea în grădina bunicului. Dar, de la un timp, o coţofană venea în fiecare după amiază, în salcâmul dinspre câmp, şi toată ziua: caţa-caţa, caţa-caţa! O zi, două, trei... îşi făcuse, după cum se vede, o meteahnă din asta. „Asta şi-a făcut prostul obicei să nu ne tihnească mâncarea la masă - zicea bunicul, rămânând cu lingura în aer. Dacă nu căţăie asta a pagubă, să mă fluieraţi voi precum, cucul!” „Las-o boalii de coţofană, ce-ţi căşună pe ea?”- se zbârlea bunica la bunicul. „Io-te fă, te-ai deşteptat! Să ştii că, ţie, o să-ţi fure întâi ouăle de sub cloşcă, n-am o armă, că i-aş arăta eu să mai toace oamenii la cap”, rostea cu năduf, bunicul. Dar cine vrea să aibă linişte în ogradă, nu se împiedică tocmai de o coţofană. Şi falnicul salcâm, a fost tăiat. Coţofana, a venit însă, şi după aceea, dar, nemaigăsind salcâmul preferat, s-a mutat în cel de la hotar, lângă moşu Stan. Şi, făcea tot ce ştia. „Acum are să-şi taie şi moşu Stan salcâmul, o să vedeţi!”, profeţi bunicul într-o bună zi, la masă. Nici nu-şi înghiţi bine vorba, că şi auzirăm două împuşcături de armă ce răsunară în tot satul. Şi, ca prin farmec, coţofanei i se înmuie pliscul. Şi, numai ce-l zărim pe moşu Stan; într-o mână ţinea puşca cu două ţevi, pe care o zărisem odată, spânzurată de cureaua ei, la el în fierărie, cu coţofana inertă şi fără glas, în cealaltă mână. Nimeni n-a vrut să comenteze acea întâmplare. Toţi parcă aveau gurile ferecate. La o lună de la acea întâmplare, s-a auzit, că s-a împuşcat în abdomen moşu Stan, în timp ce-şi curăţa arma. Gurile rele, ziceau însă, că, unica lui fată, pe care toţi, ştiau că o bătea cu funia udă, şi pe care o dăduse cu forţa după un zdrahon de român din alt sat, pentru nuştiu ce învoială, îl împuşcase într-o noapte fără lună. Nu se prăpădise moşu Stan din asta, însă, se schimbase tare mult: cu veşmintele dezordonate şi demodate pe umerii rămaşi gheboşi după o îndelungată boală, cu ciubotele pline de zloată şi căciula veşnic înfundată pe tărtăcuţă, bietul om putea fi luat drept o stafie. „Coţofana aia, era duhul morţii lui moşu Stan”, au spus unii. De salcâmul tăiat, bunicul nu s-a atins niciodată. Privind însă la sfinţii zugrăviţi pe pereţii acelei mânăstiri şi, gândindu-mă la bietul moşu Stan, mi-am adus aminte de cuvintele spuse de Panait Istrati: „ dacă suntem fericiţi e din întâmplare; iar dacă suntem nenorociţi, e tot din întâmplare. În marea asta plină de stânci, care e viaţa, barca noastră e dusă în voia vânturilor şi oricât am fi de iscusiţi, nu putem ocoli mare lucru”.




marți, 13 martie 2012

110. Brezoi (cvp)



Greu te poţi desprinde de rătăcirile lui Ivan Karamazov şi întreba ca şi acesta, oare cărui înţelept nu i-a fost dat să priceapă câte ceva din împăcarea lui Dumnezeu cu lumea şi să-şi dorească a-i trăi în plan spiritual drama? De-ar fi fost obosit de viaţă, Nichita Stănescu nu ne-ar fi dăruit necuvintele sale. „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră” ne murmură el, iar noi înţelegem, cum alături de Ivan, îngerul său a pornit către Dumnezeu să ne împace cu lumea. Nu ştiu de ce, dar gândul îmi fuge la Brezoi, câinele nostru de la ţară, singurul supravieţuitor al căţelei ciobăneşti Frunza. Noaptea, îl ţinea tata legat cu un lanţ gros, în dreptul coteţului de păsări. Asta, pentru că simţea de la mare distanţă “duşmanul”, şi nu-l lăsa să se apropie de bătătura lui cu nici un chip. Ce-i drept, se obişnuia pe la noi prin sat, ca de nunţile tătăreşti din cealaltă mahala, unu, doi nuntaşi, desemnaţi ca pedepsiţi în urma unui ritual, să pornească prin sat, să fure de prin coteţele oamenilor, câte un cocoş sau o găină; pe care, a doua zi, a treia zi, veneau la cetăţeanul păgubit şi-i plăteau cinstit. La urma urmelor, dintr-un motiv sau altul, ţăranul nostru îşi lega din instinct, câinele, cât mai aproape de coteţe. Într-o noapte de iarnă, tata venise de la bufet, cam pe două cărări. Câinele îl recunoscuse de stăpân, dar nu făcuse o sforţare şi să dea din coadă, ca orice câine credincios; i se auzi doar un mârâit înfundat, care însemna, că înţelesese câte ceva. Noaptea, noi copii dacă mai întârziam pe afară, nici nu vă închipuiţi, cu câtă grabă năvăleam în case, la lumina, fie şi a lămpii cu gaz de pe vremea aceea. Ne era frică şi de bondarii minusculi ce ni se ciocneau de frunte, ca să nu mai vorbim, de fluturii şi liliecii care dinspre hambare şi pe deasupra gardurilor, au parcă o predilecţie să ţi se ciocnească de fruntea ta bombată. Şi, în noaptea aceea, cam pe la miezul nopţii, Brezoi al nostru, se pusese pe un lătrat, şi un urlet fioros, din acelea în care numai o fiară cu ameninţători ochi ciclopeeni îi putea provoca, ne săltară pe toţi din aşternuturi. Mama, şi noi toţi copiii, ne-am trezit din somn. „Ioane, Ioane, ia de scoală mă şi vezi la ce s-o da câinele ăla, l-a zgâlţâit de câteva ori, ea, pe tata. Eram şi noi copiii nedumeriţi; niciodată nu făcuse aşa de rău în lanţ. „N-auzi, parcă ar vrea să rupă lanţul!” a mai zis mama. Tata, mahmur cum era, a mormăit doar câteva cuvinte, cât să ne liniştească pe toţi: „Ei are pe dracu... i-am aruncat când am venit, câţiva coceni de porumb, se vaită şi el de burtă, de , dacă a fost lacom?!” Mai mult nu s-a putut scoate în seara aceea de la tata. Văzând că nu-i chip cu tata, mama aprinsese felinarul, ieşise până în prispa casei şi strigase de câteva ori la câine. Brezoi se mai liniştea o vreme, apoi, devenea din ce în ce mai fioros şi de nestăpânit în lanţul său. Urletul şi furia lui au durat ceva vreme, timp în care noi, în casă, stăteam ca pe jar. Simţeam că acolo în curte, nu lătra el, doar de florile mărului. Şi, într-un târziu, l-am auzit scheunând încet, tânguitor, până când noaptea, cu bezna ei, l-a cuprins ca într-un cavou ceresc. Dimineaţa, am găsit cu tata, un dihor foarte mare, care, pesemne, voise să se strecoare în coteţul găinilor. Zăcea mort, încolţit cu colţii în câteva locuri şi nu la mare distanţă de uşa coteţului de păsări. Brezoi însă, dragul şi credinciosul nostru câine, zăcea şi el mort. În mişcările zbuciumate pe care le făcuse, lanţul tot strângându-se, îl ştrangulase şi murise sufocat. Asemeni lui Colţ Alb al lui Jack London, îşi făcuse datoria ,şi poate ca şi acela, avusese şi el în tot acel timp de agonie, nenumărate vise, şi prin mintea lui „defilau cortegii nesfârşite de năluciri de prin ţara Nordului”. Spunea Jack London, despre Colţ Alb: „Credinţa faţă de om părea o lege a însăşi fiinţei lui, mai puternică decât dragostea de libertate, de seminţie şi rudenie”.
   Şi, dacă despre naşterea lui Colţ Alb, Jack London spunea că era  „povestea de dragoste scrisă cu roşu pe zăpadă”, eu , privind cu tristeţea sugerată de Nichita, la câinele sugrumat de lanţul său, şi care stătea mai departe întins pe pământ, cu ochi întredeschişi, împăcat, poate, că nu murise zadarnic, trăiam povestea tragică a morţii, scrisă cu sânge pe un caldarâm.