Tableta celui plecat de-acasă, prin lume, cu un
gând anume
Parabola celui care alergase pe o sanie trasă de
câini, alergând, intens, înspre Polul Nord cu gândul de a ajunge mai repede şi
a-şi instala drapelul de prim cuceritor, este cât se poate de elocventă în a
demonstra că şi în căutarea unui clasament, ca cel iniţializat de „La Stampa”
sau „Die Zeit” ori „The Times”, cei peste zece mii de cititori se prea poate să
se fi înşelat punând în fruntea unui clasament al valorilor pe cei zece
magnifici: Shakespeare, Goethe, Cervantes, Dante, Kafka, Thomas Mann, Moliere,
Joyce, Dickens... lipsind din acest clasament, la prima vedere, alţi magnifici
ca: Homer, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Mihail Șolohov, Hermann Hesse, Oscar
Wilde, Camus, V. Hugo, E.A. Poe, Rimbaud, Panait Istrati, Gabriel Garcia
Marquez şi mulţi alţii. Dacă vom face şi noi o asemenea greşeală, ne-am
trezi ca acel navigator gonind către Polul Nord şi constatând la ivirea
zorilor, dimineaţa, după ce-şi analiză busola şi studie hărţile, că se afla tot
mai la sud de locul de unde plecase. Gonind cu sania pe o banchiză imensă de
gheaţă, curenţii oceanului „mânaseră” toată noaptea, banchiza, tot mai către
Sud.
Asemeni
temerarului „cavaler rătăcitor” de pe banchiza de gheață, scriitorii au pornit,
odată cu cărțile lor, în lume. Nu au avut ca țintă un „Pol Sud” ori un „Pol
Nord”, ci doar inima cititorilor de pretutindeni. Putem spune şi aşa: au
pornit în lume şi au plecat, mai apoi, din lume, cu o misiune. Au pornit la
drum în urma unor porunci divine şi s-au retras din lume abia după ce au făurit
o alta, un model de urmat, ori o „nenorocire” de care, cei ce vor veni mai pe
urmă vor trebui să țină seama că şi ei nu sunt decât un instrument între multe
altele, atât de stranii şi pe care destinul sau dimpotrivă, hazardul, ni le
hărăzesc, tuturor, pe pământ.
Ca mulți alții și eu m-am născut
ȋntr-o familie săracă, și eu am plecat singur de-acasă spre un oraș mare pentru
a-mi croi un viitor. Cred
că aveam cam 10 – 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă”, de Nicuţă Tănase. Dar
câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu,
mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi „fuga” de acasă. Ce
târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă
pentru a da la liceu? Am citit destule cărţi („Moromeţii” etc, dar şi
amintirile scriitorilor buzoieni Titi
Damian și A. Anghel), unde părinţii se făceau luntre şi punte pentru a-şi
trimite copiii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles
niciodată pe tata când, într-o seară (tocmai terminasem 8
clase), l-am auzit, explicându-i mamei, răspicat, că nu
aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. Și
atunci, împreună cu Nabi (un tătar, coleg de clasă) am plănuit să fugim la
mătușa lui din Constanța ca să dăm la Liceul Industrial Energetic. Nu aveam
nici o lețcaie de bani la mine, dar cum el nu era destul de pregătit, i-am
promis că îl voi pregăti eu, iar el se obliga să vorbească cu mătușa că așa
puteam să le plătesc șederea mea acolo. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu
şi chiar al 11- lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă.
Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merita a fi scris. La aflarea veștii că
nepotul ei nu a intrat la liceu, mătuşa prietenului meu din sat a întors foaia
şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Am fugit de acolo, cu geamantanul făcut
în grabă, pe o fereastră. Acasă,
tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din
ţarc, văzându-mă (deja mă „dăduseră”, la miliţie, ca dispărut), m-a luat la
înjurături, deşi îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce
să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu,
paştele şi grijania…” etc., că numai fuga m-a salvat.
Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna,
din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea
cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Și
mi-am amintit că Hans Ch. Andersen
s-a născut în orăşelul Odense din Danemarca în familia unui
cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la
Copenhaga pentru „a-şi cuceri celebritatea”, cum notează, mai târziu, în „Povestea vieţii mele”,
o carte frumoasă care mi-a arătat mie, pe vremea când am citit-o (17 sau 18
ani?), că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta, ca să-i dai apoi cititorului, scrieri gătite cu hainele
cele mai bune pentru a ieşi în lume. Mulți ar putea zice: bine, bine, dar cum o să se descurce
până atunci? Doar cu mâinile goale în buzunare, plecat în lume, Panait Istrati s-a
descurcat datorită poveștilor avute în cap, pe care avea să le scrie la
îndemnul lui Romain Roland. Iar Holden Caulfield, eroul lui
J.D.Salinger din „De veghe în lanul de
secară”, pleacă de acasă, subliniind nevoii de iubire din partea
părinților, culegerea atâtor sfaturi și învățăminte pentru orientarea sa în
lume, și chiar să-și descopere „măsura minții și așa mai departe”. Chiar așa
spune: „Am plecat de la școala pregătitoare Pencey... Groaznică școală, oricum
ai apuca-o”. Înainte de a pleca trece pe la profu’ lui de istorie de la care
reține că „viața este un joc pe care trebuie să îl jucăm conform regulilor”.
Fiindcă i se zisese de către o prietenă că e un sălbatic „și n-am nicio
direcție în viață”, Holden a reținut asta... și avea s-o probeze prin lumea
largă. „Sunt chestii pe care e greu să ți le amintești”, spune el la un moment
dat. Citind însă cartea afli că povestea lui Holden, de unul singur prin lume,
e fascinantă. Mamă, mamă! Și ce-i mai mergea melița când se dădea la vorbă, cu
unul, cu altul! Așa afli că circulă prin lumea asta, țăcăniții, ca furnicile.
Spre final riscă
o „furişare” în locuinţa părinţilor (ce nu aflase încă, pocinogul fiului lor),
spre a se întâlni cu sora lui Phoebe. Îi mărturiseşte gândul său nebunesc, de a
părăsi oraşul şi a se instala la marginea unei păduri, să-şi facă o cabană
micuţă unde să-şi aştepte sfârşitul, dar renunţă când sora lui îşi face bagajul
decisă să-l urmeze, fie şi până la capătul lumii. În cele din urmă, familia se
reuneşte în ajunul Crăciunului, mai ales că şi fratele lui mai mare, D.B,
soseşte cu logodnica lui tocmai de la Holywood. „Aș sta de veghe în lanul de secară și-atât. Știu că-i o nebunie, dar e
singurul lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac”, spune uneva. Și cred
că v-am făcut curioși să o recitiți. Merită să dai o zi din viața ta,
cititorule ca să parcurgi visul lui Holden până la capăt.
Visul de veacuri al omului de a
avea căsuţa şi locul lui unde să ducă un trai pe care l-a visat o viaţă și
pentru care George Milton și Lennie Smal pleacă de acasă, e și al celor doi
eroi ai lui John Steinbeck din „Șoareci
și oameni”. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă
(Candy), rămas infirm în urma unui accident de muncă, nici unul dintre ei nu-şi
poate, o clipă, imagina, că visul lor se va spulbera dintr’odată, precum o
şandrama dinaintea primei furtuni. Dar e un vis la fel de lipsit de speranţă şi
iluzoriu, ca visul american al celor care cutreierau ţara Americii
pe fondul crizei economice şi pe cel al „marii secete” de şapte ani din
Statele Unite. George Milton, inteligent, dar needucat („scund şi sprinten,
oacheş la faţă, cu ochi neastâmpăraţi şi liniile chipului ascuţite şi
puternice”) şi Lennie Small („exact opusul, un uriaş cu chip nedefinit, cu ochi
mari şi deschişi la culoare şi cu umeri largi, aplecaţi”), un om de statură
mare şi abilităţi mentale limitate ce îl face să semene cu un copil mare, sunt
doi lucrători cu ziua care se îndreaptă spre o fermă în apropiere de Soledad de California, cu speranţa că vor
găsi de lucru pentru ca „într-o bună zi să adunăm nişte parale, o să ne luăm o
căsuţă şi vreo două pogoane de pământ şi-o vacă şi nişte porci şi… şi-o să
trăim din belşugu’ pământului. Şi-o să avem iepuri”. Iar lucrul acesta în care
nu crezuseră niciodată cu adevărat, pe măsură ce tot repetau cu vorbe acest
vis, el devenea aievea. („Am avea o căsuţă şi-o cameră numa’ a noastră. C-o
sobă mică de tuci şi iarna am face foc în ea. Pământ nu-i aşa de mult ca să
lucrăm toată ziua. Numa’ vreo şase-şapte ceasuri. Şi n-o să ne spetim încărcând
orz unşpe ceasuri...”). Cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese
acuzat de viol după ce încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase
când aceasta începuse să strige. Cititorul nu are cum să nu realizeze, din
acest contrast evident, că soarta celor doi este pecetluită de autor încă de la
început. Să credem că visul s-ar fi îndeplinit, dacă n-ar fi fost, la mijloc,
naivitatea lui Lennie şi neputinţa lui de a distinge răul de bine? Întâmplările
tragice ce vor urma, nu duc decât la singurul deznodământ al naraţiunii de
faţă. În faţa mulţimii înfuriate și înarmată cu puști și pistoale, care îl vor
fugări să-l linşeze pe Lennie, comportamentul lui George rămâne şocant şi greu
de înţeles. Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. („...ridică pistolul,
îl ţinu drept și îi apropie țeava de ceafa lui Lennie...”). Mai departe
nu se poate povesti.
Toţi
visăm. Aşa începe lunga noastră călătorie, a omului-care-scrie, pe coala de
scris. Și vă mărturisesc că și eu am fost toată viața un visător „greu
de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum
îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Și cu
gândul la visul meu, visele altora, până la urmă nimeni nu poate ști cât de
lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina. Când
crezi că un lucru oarecare nu te privește, adu-ți aminte că atunci când cineva
e în pericol, toți suntem loviți! Viața e o călătorie care ne privește pe toți!
