luni, 15 decembrie 2014

601. Parabola și arta scrierii la clasici (11)



Un punct de vedere „al criticii”... citindu-i pe clasici (11)
         (impresii dintr-un caiet liceean, rătăcit...)

Herman Melville: De la el am înţeles că un scriitor care nu-ţi inspiră, măcar o pagină din tot ce ai scris, nu poate avea măreţia unui scriitor universal.  Imaginaţia sa fabuloasă, echilibrul, în scris, între real şi fantastic, mai ales pentru cei care au visat de o viaţă marea, nu se poate să nu le dea de gândit (mai ales celor care i-au citit romanul „Moby Dick”), atunci când aflaţi pe ţărmurile ei, îi scrutează întinderile nemărginite în căutarea poveştilor cu oameni aflaţi într-o încleştare pe viaţă şi moarte cu stihiile mării. Nu se poate să  nu-ţi atragă atenţia fraza de la începutul romanului: „Uitaţi-vă la mulţimea de gură-cască ce se zgâiesc la mare”.
  
Herman Melville s-a născut pe 1 august 1819 la New York. Tatăl lui era scoțian și mama sa era olandeză, ambii cu origini aristocratice. Falimentul tatălui îl silește să întrerupă studiile școlare la vârsta de 15 ani. După moartea tatălui în 1832, familia se mută la Lansingburg pe fluviul Hudson, unde tânărul Herman studiază la Albany Classical School. Lui Melville îi place însă să călătorească și în anul 1835 se îmbarcă pe un vas ancorat în portul orașului New York, traversează oceanul ca elev matelot până la Liverpool. Câțiva ani își asigură existența dând lecții particulare ca meditator. În 1840, Melville se îmbarcă din nou ca marinar și, pe 1 ianuarie 1841, părăsește portul New Bedford/Massachusettes pe bordul balenierei Acushnet în direcția Oceanului Pacific. Ajuns la Insulele Marchize, părăsește nava. Impresiile din călătoria efectuată constituie tema povestirilor Taipi (1846) și Omoo (1847). În amintirile sale afirma că gustul pentru aventuri l-a dobândit ascultând povestirile tatălui său Allan despre valuri marine monstruoase, înalte cât un munte, despre catarguri de corăbii care se rupeau ca surcelele în bătaia furtunilor, despre peripețiile unei călătorii pe mare. În 1851 scrie epopeea intitulată „Moby Dick”, romanul care i-a adus gloria. Putem afirma, fără să greșim, că este o carte tulburătoare prin poezia și tragismul ei, în care documentarul călătoriilor pe mare se împletește cu epopeea eroilor populari aflați în încercarea cu viața. Abia la câțiva ani după moartea lui Melville, romanul Moby Dick este redescoperit de public, recunoscându-i-se calitățile literare care i-au asigurat o popularitate crescândă ca una din creațiile cele mai importante ale literaturii universale. Romanul istorisește aventurile căpitanului Ahab al navei Pequod, obsedat de dorința de a ucide legendara balenă albă, Moby Dick, care îi cauzase pierderea unei gambe. Povestitor este un membru al echipajului, Ismael. Căpitanul Ahab pornește cu baleniera „Pequod” din Nantucket spre Pacific, pentru a vâna un cașalot de o inimaginabilă perfidie (fabuloasa balenă albă) care, în urmă cu câțiva ani, era cât pe-aci să-l omoare, dar scăpase mutilat sufletește de un picior, reconstruit acum, dintr-un os de cașalot. După numeroase peripeții, Ahab ajunge în fața monstrului pe care a jurat să se răzbune: „Ți-e dat să pieri fără mine? …Mă bat cu tine până la ultima suflare! Din inima iadului te lovesc”. Ce avea să urmeze, bătălia cu balena albă, e iadul însuși. Și asta, fiindcă bătrânul Ahab e legat cu inima, cu sufletul și cu trupul, cu toată viața lui de această ultimă bătălie cu monstrul mărilor (a se vedea cap. 134).  Nu se poate uita de către cititor, nici urletul neomenesc făcut de Ahab când balena înnebunită de harpoanele care îi sfârtecau trupul face manevre neașteptate, sfărămând din ambarcațiunile care o urmăreau și trimițând în fundul mării cadavrele marinarilor prinși pe picior greșit: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” În cele din urmă, căpitanul Ahab e răpus de balena monstru și corabia Pequod distrusă, iar echipajul, de asemenea, nimicit. Un singur matelot, Ismael, martorul îngrozit al teribilei lupte și naratorul acestor întâmplări, rămâne în viață, grație sicriului lui Queequeg, canibalul cu care s-a legat frate de cruce și care, în ciuda păgânismului cu care a fost hrănit, se dovedește mai uman și mai generos decât toți ceilalți. Sunt unele asemănări cu mitul biblic al regelui iudeu Ahab (Biblia: Cartea întâia a Regilor), ori povestea lui Iona. Ca și în povestirea lui Hemingway „Bătrânul și marea”, omul iese învins din această imposibilă luptă cu Natura, fiindcă Natura, în starea ei materială, primitivă, nu poate fi biruită de către om. Ca și înfruntarea dintre zei și oameni. Proza lui Melville este complexă și de o imaginație bogată, ceea ce a făcut din el unul din cei mai fini stiliști ai limbajului din literatura americană, alături de William Faulkner ş.a.  Ignorat în propria sa patrie, multă vreme, H.Melville s-a impus peste ocean ca unul dintre titanii literaturii universale. 
Această parabolă a urmăririi nesfârșite (pe o mare, de asemeni, nesfârșită) îl va urmări și pe Kafka în „Castelul” ori „Procesul”. „Moby Dick” e o carte symbol despre lupta dintre Bine și Rău, despre ticăloșia unor oameni în lupta împotriva Răului, prelungită nepermis până la convingeri, ale unora care se cred DREPȚI, dar se dovedesc a fi eronate, iar posesorii lor niște manechine ce vor sfârși la groapa de gunoi.

                                                                                                   Tudor Cicu  

                                         (va urma) 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu