„Dora Bruder” de Patrick
Modiano şi sentimentul de culpabilitate şi durere din timpul unui secol
confuz.
Premiul Nobel pentru Literatură pe 2014 i-a fost decernat
scriitorului francez Patrick Modiano, în vârstă de 69 de ani „…pentru
arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înţeles destine umane şi a
dezvăluit universul ţărilor aflate sub ocupaţie”. Nu i-am citit decât o
singură carte: „Dora Bruder” ed. RAO
2006. În actualitatea vieţii literare de pe la noi se vorbeşte mai mult despre
romanul „În cafeneaua tinereţii pierdute”
ca despre cartea unui autor în descendenţă proustiană, un fel de învingător în
confruntarea cu timpul. În „Dora Bruder” spaţiul-timp e situat în vremea
ocupaţiei germane în Franţa, anii 1941-1943, perioadă ce a coincis cu progromul
pornit de germani împotriva evreilor, sfârşit doar cu deportarea lor în
lagărele naziste şi ale căror poveşti de viaţă, ale căror destine au fost
înghiţite nemilos de memoria acelor vremuri, și cu puţine şanse de a mai ieşi
vreodată la suprafaţă. Holocaustul, aşa cum a fost el trăit de francezi, iată
tema principală a romanului. De fapt, Dora Bruder (evreica de 15 ani, 1.55 m,
faţă ovală, ochi căprui-cenuşii) e doar un pretext, căci în realitate
scriitorul se foloseşte de memoria colectivă în evoluţia istoriei dintre anii
1941-1943 pentru a scrie una dintre tulburătoarele mărturii ale traumelor ce au
avut loc în anii celui de-al doilea
război mondial, anii în care Parisul fusese ocupat de nemți. Investigaţiile
autorului, făcute peste o jumătate de veac, de la anunţul dat în Paris-Soir la
data de 31 decembrie 1941 (care făcea apel la cei care deţineau informaţii
despre dispariţia fetei), se suprapun eforturilor contemporanilor săi de a
„sparge” mitul rezistenţialist al populaţiei ocupate din Franţa, cît şi
problematica dureroasă şi complexă a coloboraţionismului francez în timpul
ocupaţiei. Reconstituirea nu este simplă, puține documente, puține date
referitoare la această tânără, în arhivele prin care îl poartă paşii. „Trebuie
să treacă multă vreme ca să iasă la lumină ceea ce a fost anulat. În registre
se mai găsesc mărturii şi nu ştii unde sînt ascunse, nici care dintre paznici
veghează asupra lor şi nici dacă aceştia vor accepta să ţi le arate. Sau poate
că au uitat pur şi simplu că aceste registre există.” (pag. 11). Povestea Dorei este doar una dintre multele care s-au încheiat tragic şi
timpuriu în lagărele de concentrare naziste. Folosită ca pe un lait-motiv în
această confruntare cu timpul, Dora (fata unui evreu, muncitor necalificat și
invalid de război gradul I, căsătorit cu o unguroaică provenită tot dintr-o
familie de evrei refugiați) este doar un simbol. Iar Modiano, în geniul său
subtil, ancorat în iluzie şi miraj, o prezintă publicului fără alte adăugiri,
fără a înfrumuseţa lucrurile, fără a le exagera inutil. Rostul acestor
investigații și a scrierii în cele din urmă a cărții lui Mondiano stă în cheia
frazei de la p. 84, unde amintește de anul nașterii sale, locul nașterii, casa
și tinerii strânși acolo (ca și tatăl său, fiu de evreu) frământați de ideea de
a scrie și care au sfârșit în lagărele de exterminare germane: „Chiar înainte
de a mă naște, alții, asemenea lor, își asumaseră toate suferințele pentru ca noi
să nu suferim decât mici necazuri”. (Vezi și însemnările de jurnal ale
autorului (p 78; 79; 80; 83) privind amintirea unor scriitori din vremea sa,
care, pentru cărțile și ideile lor plătiseră cu viața pe vremea celui de al
doilea război mondial; deci își asumaseră și ei suferințele pentru noi). Dacă
memoria colectivă e resortul care îi trasează jaloanele scrierii despre călăii
și așa-zisele autorități din timpul ocupației, despre închisorile de la
prefectura poliției Parisului, despre cazărmile, lagărele, Istoria acelui timp,
adică tot ceea ce pângărește și distruge Ființa umană, atunci se poate întreba
cititorul: care e rostul situării în prim planul narațiunii a micuței evreice
despre care „timpul istoric” nu a consemnat mai nimic? Un mic amănunt ne atrage
atenția, strecurat într-o frază simplă: „Există oameni care lasă puține
mărturii în urma lor. Niște anonimi aproape” (p 23) - și în continuare –
„Scriind această carte, lansez mesaje luminoase asemenea unui far. Din
nefericire însă, nu cred că poate să aducă vreun licăr în noapte. Dar nu-mi pierd nădejdea” (p 36). Fiindcă, ne
precizează: „Dacă eu nu aș scrie, nu ar rămâne nici o dovadă despre acea
necunoscută”, o fată evreică a cărei prezență trebuie să o fi cunoscut și tatăl
său ridicat (ca mulți alții) cu același vehicol al morții, în urma raziilor ce
se făceau în oraș. Căci „se percheziționau și barăcile, ca să se scotocească
prin așternuturi, saltele, pleduri, perne – toate erau sfâșiate”. Germanii
ordonaseră interdicția de a ieși din casă după o anumită oră din pricina
atentatelor cu bombe împotriva patrulelor germane. Citind anunțul dispariției
fetei din Paris-Soir, autorului nu-i revine decât sarcina să mai treacă încă
odată prin acele locuri ale copilăriei fetei întrucât, la rându-i, cunoștea de
multă vreme bulevardul Omano, hotelul de la nr 41, cartierul Freinville ce se
formase în jurul uzinei de frâne. Doar trecuse de mână cu mama lui, în
copilărie, pe acolo. I-au trebuit patru ani (cam prin 1996) ca să descopere
actul de naștere al fetei evreice și mai târziu a dat peste o femeie care se
aflase în pensionul de maici unde învățase Dora în anul 1942. În cartierul
Chapelle (aflat în apropierea Gării de Nord), descoperă adresa școlii, în ale
cărei registre dă de numele Dorei. Se pare că această descriere minuțioasă a
străzilor, a străzilor unui oraș vechi este o caracteristică a scrierii lui
Mondiano de vreme ce amintește în carte și de traseul parcurs de Jean Valjean
al lui Hugo, fugind din calea poliției cu micuța Cosette în brațe, ca pe un lucru
extraordinar al memoriei sale. Același oraș cu aproape aceleași străzi și cu
schimbările pe care timpul le-a adus asupra locurilor- unele clădiri au rămas
în picioare, martori tăcuți. Altele au fost de mult rase de pe fața
pământului și nici măcar în fotografii
nu mai pot fi regăsite. Un amănunt (ca în romanele polițiste) îi atrage atenția
când studiază registrele pensionului religios
Saint-Couer-de-Marie, unde studiau copiii nevoiași. În dreptul fișei Bruder
Dora, sta scris: „Data și motivul întreruperii școlarității: 14 decembrie 1941,
fugă”. ”Ce ne determină să fugim?” se întreabă autorul. „Se pare că fuga este
un strigăt de ajutor și uneori o formă de sinucidere. Te încearcă totuși un
sentiment efemer de eternitate. Nu ai tăiat numai legăturile cu lumea, dar și
cu timpul” notează autorul (p 65). După această fugă, la 17 aprilie 1942 (cam
patru luni după fuga amintită), în registrul comisariatului din Glignancourt
apare informația că Dora s-a întors la domiciliul părinților. Stilul de până
acum seamănă cu al unui detectiv ce culege informații și din când în când câte
o frază care vine să lumineze această scriere precipitată. Dar, ca mulți alți
scriitori, Mondiano crede în coincidențe și în talentul de clarvăzător al
romancierilor: „toată această gimnastică a minții poate, fără îndoială, să
conducă, pe termen lung, la intuiții fulgerătoare cu privire la evenimente
trecute sau viitoare” (p 45). Investigațiile autorului ajung și la lagărul de
la Tourelles de unde femeile evreice și copiii evrei luau drumul în vagoane de
vite spre lagărul de la Drancy, iar apoi ajungeau la Auschwitz. Din scrisoarea
unui tânăr aflat temporar la Drancy și redată în carte, de autor, aflăm
amănunte apocaliptice despre soarta celor închiși acolo: „Toți din lagăr sunt
înnebuniți, mulți plâng, se tem” pentru că „în tot lagărul domnește o atmosferă
sinistră”. De aici, cu un convoi, în 1942 a plecat și familia Bruder (soț,
soție și fiică), pe un ultim drum al contactului lor cu cititorul acestei
cărți. Stilul lui Modiano este simplu, memorialistic, însă atrăgător pentru
cititor. Ca şi cum te-ai fi aflat la capătul unui cîmp magnetic, încercînd să
captezi undele fără pendul. Accentul cade pe subiectul abordat, iar tonul
melancolic uneori, sumbru ca un avertisment, alteori, ce răzbate din fiecare
amintire evocată de narator îl atrage pe cititor aşa cum un animal de pradă își
hipnotizează victima.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu