marți, 25 august 2015

658. Blogul dobrogeanului Tudor Cicu



Nu-i aparțin Buzăului, să fie clar!...

                                                    
  Sunt dezamăgit. De aceea am decis să nu mai mă considerați fiu al Buzăului, decizie ce am luat-o pentru tot ce s-a întâmplat la ultima lansare (după 7 ani) la Biblioteca V. Voiculescu pe 14 august 2015. De acum încolo, nu voi mai participa dacă nu voi fi invitat personal de autorul în cauză, la nici o lansare de carte, unde un neica nimeni, limbă de câine și cu negru în cerul gurii, nestăpânit până acum de fii legitimi ai urbei buzoiene, te poate băga în Săpoca. Mă adresez, de-acum, pe blogul meu personal, doar cititorilor prieteni (îi rog pe cei cu venin în laptele supt de la mamele lor să aleagă alte bloguri, să mă lase). Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă târâie ca pe o barcă în larg; nu mai zăresc nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăsta-i cuvântul cu care să-ţi mulţumesc, cititorule (care mă citești), şi să te întreb, totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, cinstit, fără orgolii, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil, visam o lume a cărților și ușilor deschise către autorii acestora. Cioc-cioc!, băteai la ușă și avea să ți se deschidă ușa: „Nu vă supărați, aici stă Hemingway?” „Nu, ți se răspundea. „Aici stă domnul Mark Twain”. (?!!), ți se răspundea. „O, ce bine! Tocmai m-am întâlnit cu Huckleberry Finn și mi-a spus că Tom Sawyer de o vreme dă târcoale pe aici, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă”. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nimeni în, tăinuita cetate”. Trebuie să-i urmez, neapărat, sfatul. Eu vă vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îi dau dreptate amicului meu, din liceu, Tudor Mihai care îmi scria recent: „atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Dar pentru asta, va trebui să lași cetatea unde tot dai beții peste beții cu „amicii tăi„ și să te îndrepți hotărât pe drumul tău. Doar Kafka, nu?, și tu spuneai că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit.  Și aduți aminte de cuvintele bilice: <Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata>” (Matei, cap. 12.20).  Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”.  Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor mele? Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”?. Eu spuneam că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor mele, în lumea doar mie destinată. Asemeni minunilor Şeherezadei, și miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. Constat în fiecare zi, că rămân mult în urma mea, dacă voi mai participa la viața literară a urbei buzoiene. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea, pe care mi-o pun acum, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii ale mele.  

P.S. Din fericire, Buzăul are și mulți scriitori de treabă și onești. Lor nu le voi întoarce spatele niciodată. Mă vor invita personal la manifestările lor și dacă îmi vor cere să comunic părerea mea despre cărțile lor, publicului adevărat și fără patimi (cum au unii)... o voi face cu mare drag.  

7 comentarii:

  1. Talentul ,nu vi-l poate lua nimeni si cine va apreciaza cu adevarat o face oricum.Recunosc ca aveti un fel de a scrie mai aparte,in ziua de azi putin mai apreciaza sau isi gasesc timp,pentru citit ,intr-o lume nebuna si haotica.Nu vreau numai sa va incurajez,vreau in special sa va felicit ca aveti acest dar al scrisului si va creiati propriul univers unde va simtiti,ca pestele in apa.Universul cartilor ,putini ,il cunosc.Va salut,de aici de la malul marii,de pe plaiuri,dobrogene!

    RăspundețiȘtergere
  2. Iată, că mesajul meu a juns unde doream. La cititorii mei adevărați, di Dobrogea natală. Sunteți prima doamnă de la malul mării care a știut că eu sunt de-al Dobrogei, nu venetic, cum sunt taxat pe aici de chinuitori ai gândirii. Editorul lui AZAPLAR mi-a spus că a trimis peste 300 de cărți în țară. 5 exemplare sunt dedicate bibliotecii din Cumpăna, 5 la Mereni, 5 la Constanța și alte 5 la Mangalia. Sper să le găsiți în bibliotecă, curând.

    RăspundețiȘtergere
  3. Aşa te-am dorit, aşa să rămîi, Efendi Tudore!...
    De n-ai scrie decît pentru Tătarii tăi, iar ai lor copii, ca şi tine, te vor ceti în răgaze păscînd pe imaş domesticii prietini ai ogrăzii, tot vei fi mai valoros decît cei carii - ca-cucii cucucuc! - se tot bat în chepturi cu pumnii şi cărămidoaie de cărţi scoase pe bani publici ori cerşiţi, clamîndu-şi dogite talente & apartenenţa la o vanitate ce nu-i hrăneşte, da'i învrăj(b)eşte tot mai rău...
    Şerpi de toate calibrele, tarantule şi lipitori mai insidioase nu mai afli Nicăieri în biotop. Pentru ei&ele, generalii MAI cu damfuri kult au înfiinţat dezuniunile de breaslă neînscrsă în nici un Cod al Muncii Trudnice şi Cinstite... Şi, în temple şi aule de mucava, de la tribune şi scene de rigips, fauna asta rigidă la la Frumosul, Sensibilul, Curăţenia ce mai pîlpîie-n Oameni îşi oferă lauri, diplome şi laude între ei. Şi, ce-i mai dizgraţios în a lor colcăială, este că puieţii calcă pe urmele maturilor, uitînd că s-au născut - totuşi! - din femei, nu din reptile...Detestînd oamenii dintre care-au purces.

    ... Dar eu sunt sigur că Domnia-Ta vei scrie şi vei distribui generos cărţile tale bibliotecilor din satele sărace, nu doar ale Dobrogei!
    Aşa să te ajute (şi) Editorii!

    RăspundețiȘtergere
  4. Mă umple de grea mâhnire caracuda buzoiană cu ale sale indemne malversațiuni, întru descurajarea și scoaterea din scenă a unui scriitor în plină desfășurare, precum dl Tudor Cicu. Fără doar și poate chiar frenezia ce se degajă din scrierile sale, din cărțile de poezie, de proză și de eseistică apărute în ritm alert îi umple de obidă și de resentiment. Dar mă întreb încă o dată: a fost oare cândva altfel în viața literară a Eternei Românii? Au avut parte marii noștri scriitori, dar până la urmă și scriitorii onești, devotați creșterii limbii românești, de asentimentul confraților de condei, mai puțin dăruiți cu har? Aa se face că în final destule nume de actanți ai vieții literare nu sunt pomenite decât când e vorba de detractori... Îmi vine să spun că asta e regula, iar nicidecum excepția. Din păcate. Nu prea înțeleg ce s-a întâmplat, la modul concret și pe moment, între TC și condeierii urbei buzoiene; dar înțeleg că abia atacul sub centură la poetul LIS a dat conflictul în clocot. Refuz cu obstinație să intru pe acel blog și să aflu în detaliu care sunt punctele atacului anti-LIS. Un poet de primă linie, de total angajament liric, unanim recunoscut și apreciat. Cu care am avut un intermezzo de colegialitate la redacția Vieții românești, în vara 2006. Dar mai înainte de asta, în 2005, invitați de Radu Voinescu la lansarea Diagonale, LIS a avut amabilitatea să mă aducă la Buzău cu mașina personală. Și să mă prezinte directorului de atunci al Bibliotecii municipale, poetul Marin Ifrim. Ceva despre toate astea vor fi de găsit în Jurnalul verii respective (Lamentațiile Uitucului, în manuscris).
    Acum, direct prietenului poet Tudor Cicu. Sunt tare mâhnit de ce vi se întâmplă. Pe de altă parte, îmi spun că de erați un simplu figurant în viața literară buzoiană și nu numai a acelei zone, cu îngăduință v-ar fi agreat în cercul lor de veleitari, acești clănțăi fără operă. De câte ori oamenii bravi se avântă în Dansul cu cartea, fascinați de ispita literaturii adevărate, tot de atâtea ori, prin unghere și ascunzișurile imensei săli (cu intrare liberă), la fereală, se află pitulați și pânditori, gata să se repeadă la manșetele dansatorului entuziast, jalnicele progenituri a Sterilității, ale Invidiei ”robuste”, cum i-am spus cu ironie, cândva, ale dușmăniei remanente încă de la facerea lumii. Și, la drept vorbind, ce știu acești nefericiți despre ”crucea cu îngerul ce poartă o vioară”?! (p. 59 din Azaplar). Ascultat-au ei vreodată ”cântecul ce se adresează și lui Dumnezeu”, nu numai oamenilor?. Pot ei înțelege mesajul din Resemnarea salcâmului: ”Nu poți da altora decât ceea ce există în tine însuți”.(p. 46). Vai, Nu și iar Nu. Ci dânșii nu sunt decât ”ispite ale diavolului”,(p. 57), ei au uitat definitiv, ori și mai rău de-atât: nu au simțit niciodată farmecul ”acelui colț de rai din lumea de poveste a copilăriei” (p. 9); imposibil să-i îndemne inima să ofere semenului înfometat (de mana vieții), o simplă ”felie de pepene”,(p. 32).
    Și tocmai pentru că acești ipochimeni, blestemați la sterilitate, sunt congeneri lumii ( vieții literare), nu știu dacă prețul pe care ai ales, stimate prieten TC, acela de a te desolidariza de mișcarea literară a urbei este cel mai indicat. În ce mă privește (dar mă privește doar pe mine!, o spun aici doar ca informație amicală), nu am dat prea mare importanță cârtitorilor - e treaba lor, singura de care mai sunt în stare; or, câinii latră, ursul trece, așa a decis înțelepciunea populară. De trecerea ursului se cutremură pământul, se însuflețește satul; iară de lătratul câinilor te apucă somnul (când uităm de toate, incclusiv de năsărâmbele unor ratați cu acte în regulă. Viii cu viii (cu viile și cu strugurii și cu femeile, păi nu?), iar morții cu mortăciunea din sufletele lor fără lumină! Din fericire, ”morții nu mai aud, sau mai știi?”(p. 60)
    Un gînd de solidarizare intelectuală, Ion Lazu

    RăspundețiȘtergere
  5. Bădie Culai! Fiți fără de grijă! Cele 300 de exemplare (ca primă trimitere spre bibioteci) vor ajunge, în primul rând la bibliotecile din îmrejurimile Buzăului, multe din ele la țară. Apoi, Dobrogea, de! ca dar al ghiaurului născut pe acele meleaguri, dar și Adjud, Rm-Sărat, Hârșova, Slobozia etc... vor primi cele 5 exemplare propuse de Editură. Sper ca a doua tranșă să ajungă și pe meleaguri moldave! La domnia ta, va ajunge , negreșit exemplarul trimis. Poate că poșta, după cum îi este obiceiul, mai întîrzie. Dar am speranță. Doar o singură carte mi s-a întors de prin Cluj Napoca, iar de pri părțile Craiovei (chiar de la Doamna Uricariu căreia i-a fost adresată, nici amintire de trimitere). Dar asta-i viața! În rest să ne reamintim vorbele lui conu Ionu spuse chiar domniei tale: „La drept vorbind, nu/mi sunt la inimă simulanții, mistificatorii de nici un fel...” (Prieteni prin cărți p. 68). Deci să luăm aminte! Meditez și la spusele lui conu Ionu despre Cioran: „Îl merita pe el acest popor?” (p.325. Și,iarăși mă duc cu gândul la Petre Țuțea, care spunea ce spunea, despre cei 15 ani de pușcărie făcuți pentru un popor de idioți. Doamne ce de mărturii a lăsat marii oameni ai acestui neam și nimeni nu e în stare să le sărute, măcar urmele pașilor lăsați ici-colo!

    RăspundețiȘtergere
  6. Dragă prietene poet TC, ”Urmele pașilor lăsați de marii oameni ai acestui neam”, sunt desigur operele lor scrise. Ele există și sunt de neclintit. Celellte lucruri sunt reltive, din păcate... Există în București trei busturi, la distanță de câteva sute de metri, nu departe de imobilul în care a locuit Mircea Vulcănescu - cea mai strălucită minte românească din secolul XX. E vorba despre busturile lui Vulcănescu, Eliade și Țuțea. Cum-necum, ele au fost ridicate, am avut bucuria să asist la dezvelirea bustului Mircea Vulcănescu, am descris ceremonia pe acest blog. Eliade are și două plăci memoriale. Din păcate n-am aflat la timp adresa lui Țuțea, să-i fi pus o placă memorială, că și așa n-a apucat să publice absolut nimic pe vremea comuniștilor. Deja astăzi acest lucru pare imposibil, improbabil, o născocire...
    În proiectul meu aveam în vedere și 18 mari scriitori din exil, inclusiv Eliade și Cioran, dar și mulți alții. S-a aprobat dar nu am mai apucat să le punem plăcile. Poate, cine știe, se reia acțiunea. Aud că ar fi alocați niște bani, dar onor USR nu mi-a dat niciun semn...
    Dar cu totul altă problemă vreau să aduc în discuție, o problemă de mare gravitate. Deja se vede cu ochi răi existența acelor busturi, precum că ar intra în incidența Legii cu legionarii. Cum decurg lucrurile la noi, cu acordul ticălos al politicienilor și guvernului și în autismul generalizat, tare mi-e teamă... Deja câteva plăci memoriale au dispărut, din chiar centrul capitalei: a lui Nichifor Crainic, a lui Horia Vintilă, Despre a lui Crainic se vorbește intens la TV, când se discută odioasa lege antilegionară. Ei nu au aflat că alții de-ai lor, care lucrează în întuneric, deja au făcut treaba....Dar mai sigur e că știu foarte bine, însă bat monedă pe numele lui Crainic, ne pun pumnul în gură. În ce mă privește, am căutat să păstrez discreție cu privire la soarta îndoielnică a plăcilor deja puse, unele deja smulse..., ca lucrurile să nu dea în clocot. Alții însă, cum văd, nu au astfel de rețineri, ci bat din nou cu pumnul în masă, asemenea unor Ana Pauker, Vasile Lupu, Lotar Rădăceanu, Chișinevski, Teohari Georgescu, dar și Nicolski, să nu uităm...
    Devotat, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  7. Tot ce pot să vă spun dragă conu Ionu, tristețea acestor pași pierduți ori risipiți printre filele unor cărți ale lor, îmi cădelnițează sub tâmplă acele memorabile versuri ale lui Omar Khayyam (cel amintit și cântat de Esenin, în MOTIVE PERSANE): „Puțină apă și puțină pâine/ȘI ochii tăi în umbra parfumată./N-a fost sultan mai fericit vreodată/ȘI nici un cerșetor mai trist ca mine”. Spovedania dumitale mă duce cu gândul la acel oftat-optimist bacovian (de parcă a fost Bacova, optimist vreodată!): „O, va fi cândva altfel natural” căruia Adrian Păunescu peste alți mulți ani îi da replica „Ce spun se aude aiurea”. Apoi, cu odiseea plăcilor pe care le-ați tot cărat în brațe tot Bucureștiul, parcă ați fi fost însoțit de spusele Magdei Isanos:„Dar parcă merită noroiul de pe drum/petalele ce peste el s-au scuturat?”. Îmi veți spune că s-a meritat toate astea, numai să nu ajungeți la concluzia unuia ca Petre Țuțea. Și revin la Esenin: „Mai bine ard ca flacără în vânt” și nu regret nimic din câte-au fost”. Și de ce am regreta? După arderea noastră au rămas niște cărți. Unele la prieteni, altele prin biblioteci, mărturie pentru generațiile care vor veni. Căci: „Astăzi celor ce râzând mă latră/Și nu mamei - spun cu glasul sec:/- Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,/TOATE ASTEA PÂNĂ MÂINE TREC”.

    RăspundețiȘtergere