Final de blog:
Odată, la o serată literară,
scriitorul m. v., ca un tată, mi-a dat o povață.
Suna așa: „În satul meu, pe vremea copilăriei
nu eram decât o mână de copii. Duminicile când părinții noștri intrau în
biserică de ascultau slujba și se închinau la icoane, noi copiii încingeam
jocul pe lângă turla bisericii, prin clopotniță și chiar acoperișuri de chilii.
În toată ceata eu eram singurul scriitor și ceilalți erau cititorii fiindcă pe
mine mă chemau toți, să le scriu crucile și pomelnicele, în satul ăla. Așa că
eu făceam scenariul jocului și ei trebuiau să-l aplice întocmai. într-o vară
ne-am jucat de-a războiul și eu, cel care făceam și scenariul, eram generalul
iar pe ei i-am împărțit în pușcași, mitraliori și tunari. Unii voiau să fie
piloți de avioane-bombardiere. Era mai palpitant să vii în zbor pe deasupra
puștilor și tunurilor, ziceau ei, dar avion era mai greu să fii. De unde să iei
combustibil, piloți instruiți și, apoi aripi? Aripi care să facă fâl-fâl!, ca
păsările. Așa că am hotărât ca sub comanda mea să fie numai puști care să facă
poc-poc!, mitraliere să facă prr-prr! și tunurile ca să bată bum-bum! Jocul
începuse când pe cer, în șiruri negre au apărut, zburând aproape de pământ
adevăratele avioane. Aveau zvastici, mari-negre, pe aripi. Chiar erau niște modele
Albatros-Flugzeugwerke, adevărate. Se cutremura pământul sub ele. Nu puteau fi
reperate decât de undeva de sus. Atunci m-am urcat pe turla bisericii și de
acolo am strigat:
-Atențiune!, eu
sunt generalul! Acum vom doborî și avioane. Atenție, foc!!!
Se
auzeau puștile (poc-poc!), mitralierele trăgeau și ele (prr-prr!), iar tunurile
răzbeau greu (bum-bum!). Comenzile cădeau și ele, de sus, ca proiectilele. Era
un vacarm de nedescris. Mă uitam la ai mei, cum se zvârcoleau acolo, jos, fugind
în jurul bisericii ori săreau în aer ca niște păpuși. Mi se părea, de acolo de
pe turla bisericii că își cam exagerau rolurile ori își jucau mult prea bine
piesa. Curând curtea bisericii s-a umplut de țărână și fum, și bucățile din
tencuiala bisericii ce săreau care încotro. La sfârșit, când adevăratele
avioane s-au dus și au dispărut dincolo de linia orizontului, am ordonat
adunarea cititorilor din oastea improvizată, în fața bisericii. Nu mai era însă
nimeni. Căzuseră cu toții la datorie. Rămăsesem singur...”
După un timp de tăcere a încheiat m.v.:
„- Vezi, tinere?
Să nu te faci niciodată scriitor că vei rămâne la fel de singur!” L-am văzut
cum și-a șters lacrimile de pe obraz și n-a mai spus nimic altceva.
De luat aminte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu