Un
snop de vise într-un destin imprevizibil
Vasilica Grigoraș
Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca
scriitor complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică,
eseu, critică literară... De data aceasta, la EditGraf, Buzău, 2018 a văzut lumina
tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea
eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără
noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor
confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu
premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.
Scriitorul
buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu
ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a
înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea
ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia.
În primele pagini ale romanului
ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil”
(scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță
a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la biblioteca
din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc „Crâng”.
Cadrul desfășurării acțiunii se
extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru început, acțiunea se
petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în scenă o diversitate
tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme
de mister, atmosfera provincială în habitudinile existențiale, modestă în
evenimente și bogată în interogații lăuntrice. Povestirea unor aspecte din
viața personajelor are drept scop evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective
excepționale. Facem cunoștință cu starea de lucruri specifică societății
înainte de cel de-al doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare
că voi fi trimis în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne
înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a
oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și
speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.
În acest câmp de manifestări
umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia
despre romanul acesteia, intitulat „Să nu
ucizi o pasăre cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora
Iuliei) pictoriță, care terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce
[Victor] înainta pe alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai
zărise o femeie atât de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”,
iar „Din privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile
fetei bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret,
dragul meu! Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al
inimii>”. Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la
prima vedere, scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în
zbor spre inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor,
atunci „Când își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în
tavan, fantoma Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era
„prins în insectarul inimii” enigmaticei Ema.
Autorul schimbă scena acțiunii
într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit
de soare, pe baltă”. Literații,
artiștii... cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere
de creație... Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru
el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un
loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul
mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip serafic.
Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia, Iulia ne duce
cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.
Nici descrierile de natură specifice
zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează
prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește
cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros, sugestiv
și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea descrierilor,
aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să atragă atenția
asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și stilistice.
Tudor
Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate
inspirat de titlul romanului personajului său, Victor - „Mesteceni
în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o
plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de
infern”,
„Gânduri încurcate printre mesteceni”,
„Umbra ei printre mesteceni”. Această
alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației
și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp
cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere
și al spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești.
Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când
dragostea lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni
și ziua când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni
pentru a le aduce fericire. Cu siguranță, și în inima personajelor din roman sălășluiau asemenea
dorințe.
Scriitor cu antecedente narative
de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează
acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice. Sentimentul
de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și rezonanța
evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii
intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii cromatice, scene de roman îmbinate cu
scene din viață, trăiri de altădată cu trăiri prezente, simțiri interioare și
simțiri mărturisite (asemenea trăirilor eroilor lui Shaskepeare), însă nimic
nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin harul său de povestitor, dovedește o
mobilitate suplă a observației stărilor personajelor. În discursul epic
abordează un mod curat de exprimare, folosește un lexic bogat, știe să
privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să intervină analitic în
chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi. Totodată, Tudor Cicu este
un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are fără tăgadă o structură
coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu o materie narativă diversă
este pigmentat și cu note de biografism al personajelor. Radiografierea
stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a dorinței de identificare a căilor
benefice de a fi urmate este o modalitate de investigare întru dezlegarea enigmelor.
Deși personajele se află uneori în conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat
banalul, însă trăirile și ceea ce transmit depășesc această sferă, se înalță.
Cartea este o poveste într-o
poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc întâmplătoare,
eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea care-l iubește pe jurnalistul
Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o emoționantă poveste de dragoste
cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu. Naratorul posedă calitatea rară,
rafinată artistic de a controla în același timp memoria afectivă ce produce o
comprimare temporală - trecutul se suprapune și se întrepătrunde cu prezentul
și prezentul cu viitorul - formule moderne, frecvente îndeosebi în proza
postbelică nord-americană.
Scriitorului onest și înțelept,
care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești, nu-i lipsește nici apetitul pentru
senzațional prin descifrarea motivațiilor intime și revelarea resorturilor interioare
ale conduitei sociale și morale. Plăcute sunt și paginile de evocare a unor
întâmplări de tot felul, familie, amiciție, preocupări cotidiene ori
ocazionale, până la observații psihologice asupra vieții. Autorul reușește să
evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor întrebări extrem de concrete.
Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul în patru, însă unde este cazul,
apelează la amănunte, nu lipsite de importanță. Surprindem în carte suplețea
unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor
personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare
care sporesc atenția și interesul cititorului. Fiind un bun psiholog
indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde
și conturează procese interioare cărora le cad pradă personajele, știe să
interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se
concentrează asupra unor gesturi în care deslușește limpezimi desăvârșite ale
atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este
misterios”.
Autorul a așezat în decorul unor
povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să
funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu
tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de
aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.
Viața scriitorului Victor
Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un moment dat, după care
acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent de război este
rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din ziar că „Guri
rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor Sidoriu se hotărâse să trădeze
armata română, că fusese văzut în tabăra germană și întreaga capitală vorbea
deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din primele zile ale bătăliei
de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o situație extrem de
complicată, fiind considerat spion şi trădător.
Simțind că se sufocă la aflarea
veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul profesor doctor Mihai
Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută să plece ca asistent
voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat Victor. Dragostea ei
este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața, pentru că: „Dragostea
e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are și speranță. E viu. Nu
scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge dragostea, căci
dragoastea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în
chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica
bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul
bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește
terenul să fugă din țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.
„Cu mâinile pline de iubire ” și
cu „un snop de vise”, La „Ieșirea din
poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc
speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii
însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul
de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări
tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se îmbulziseră
pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului, Victor este optimist:
„Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul ăsta și să o mai duc
așa încă cincisprezece-douăzeci de ani...” conturându-și planuri de viitor, în
final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de amăgiri...”. Să ne amintim
de afirmația filosoful stoic roman în volumul „Liniște, vă rog”, „Cele ce ne
par înălțimi, sunt prăpăstii”.
Scriitorul, dublat de poet și
eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în
proza literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența
figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane,
abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală. Acest lucru dovedește iscusința de a îmbina
perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică, spre a
satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul comun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu