Vise
amânate și tablouri abstracte
Risipitor cu darurile sale poetul e un
vizionar, dar pentru cel care îi citește poezia cel mai vădit semn al
înțelepciunii este bucuria de a-i descoperi frumusețea gândului. Însă ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea noastră, iată ce credem
noi că ar putea figura în aria de interes a cronicarului: atmosfera, misterul,
căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a
atinge veşnicia din absolut. Într-un anume fel,
lumea fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri
simțurile noastre se deschid spre taine. Altfel spus, „ezitând între
taină şi nimic…” (Cioran), o viaţă de
căutări sunt tresăririle poetului/poetei
sau scriitorului nostru, convins și el că oscilează între două lumi paralele
din care fragmentar tot cară, cară câte ceva. Și asta pentru a ne lămuri, ori
pentru a estompa taina, ca până la urmă tâlcul acestor clişee de viaţă să
producă şi puţină confuzie în mintea cititorului rămas mult în urma imaginaţiei
autorului. Cu recentul volum de versuri Poezie în mintea goală – volum
bilingv (româno-catalană) apărut la ed. Ex Ponto, 2021) -, poeta din Dobrogea,
Ottilia Ardeleanu, începe să-și desfășoare sub povara unui anotimp apăsător,
cum e al toamnei, acel registru armonic de vibrații ale unor trăiri
concretizate în povești ale sufletului („sufletul tău cu ferestre”/„sufletul
pierdut”), risipind fericit și unele frustări sentimentale pe scara unor
rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale. Această radiografiere a trăirilor ei
interioare (dintr-o realitate aparentă), îi este livrată apoi cititorului în
tablouri abstracte ale unui discurs liric, alcătuind profilul unei lumi când
văzute în oglinda firească, când tulburate de pânza halucinantă a unor perdele
de ceață revărsate peste oglinda vreunui lac. Volumul se deschide cu un poem al
cărui titlu (ca în cazul tablourilor abstracte) este Act de identitate, poem ce are ca prim vers o constatare: „am uitat
unde mi-am lăsat sufletul”. Observăm pe de o parte paralela dintre suflet ca
act prim şi diferenţa dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract
şi actul gândirii: „bate cineva în poartă/Dumnezeu dregându-și vocea/ia uite ce
am găsit/îngăduitor/ai grijă să nu-l mai pierzi vreodată”. E aici un fel de
auto-proiecție (cum vedem în picturile icoanelor pe sticlă), dar și
posibilitatea unei paralele între concepţia platoniciană a sufletului
automişcător şi interpretarea aristotelică a mişcării (sufletului) ca mişcare
către sine, numai că, dintr-o mare reflexie asupra sa însăși și în fața zidului
de apărare al sufletului, poeta Ottilia Ardeleanu, luptând împotriva
surprizelor vieții și ale existenței, rupe din viață atât cât e necesar ca să
acopere niște răni mai vechi în căutarea unor vise amânate: „la caii sălbatici
până și copacii își răsucesc visele spre cer/privind cum aceștia singuri mână o
fericire despre care/mulți nu află niciodată” (paradisul cailor liberi). Contrariind sentimentalismul atât de
acceptat în poezie, dar mereu poziționată „de a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum
spunea Nichita), poeta Ottilia Ardeleanu („cea cu multe cuvinte fugite
de-acasă”), are o abordare novatoare asupra unei poetici cu valențe estetice
inedite și a descoperi „frumuseți noi” în acest filon autobiografic: „cineva
bine ascuns în mine/se împotrivește fiecărui verb cu care doresc/să scriu
despre debandada simțurilor” (parfum).
Numai că lumea simțurilor cu care poeta comunică vizionar nu și-a epuizat toate
darurile, are mereu de ascuns câte ceva, de aici și nevoia de a se exprima prin
intermediul unor tablouri suprarealiste ca rezultantă a unor trăiri interioare,
ori chiar inspirate de realități cunoscute pe cale senzorială.
Pe de altă
parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește biografic, tabloul
acestui autoportret este confruntat cu misterul și capacitatea acestuia de a
întrupa un spirit aflat într-o strânsoarea destinului: „în camera asta
tristă/amintirea ta umblă cu păianjenii/.../strânsoarea destinului nu
slăbește/scap amintirile/vântul singurătății descuie poarta” (zile de demult). Dar toate acestea nu
sunt decât reflectări dematerializate ale unor realități puse în ecuația
generală a emoției și sentimentului, cu noi conexiuni între puterea magică a
gândului „dezghiocat” de cuvânt. Intuind prin cuvânt anumite mecanisme
psiho-mentale în construcția poemelor, poeta dă și cititorului privilegiul de a
se bucura și de a interpreta, în felul său, mesajul poetic. Fire risipitoare și
vizionară cu darurile sale, ea este în același timp și poeta unor stări
puternic metaforizate: „soarele n-a mai ieșit la tăiat de copaci”; „noaptea
sfârâie de greieri”; să faci cuib păsării care hrănește cerul”; „grâul despică
pământul”; „furtuna se dă jos pe funii acrobatic”; „un ochean cerul înserării”;
„călare pe o iluzie cât calul troian”; „un pescăruș trage dimineața de sfoară”;
etc. Însă arta picturală (aici, cu ajutorul cuvintelor: „cuvintele au ceva...
dor”), face simbioza dintre trăire și fantezie în aceste tablouri „pestriț”
zugrăvite, ori în „reflexii neîndurătoare de galben-pai/cu gri-șobolan animat
de-un violet obraznic”: „nici nu gândești când se arată luna în spate cu un
diavol/sperie singurătatea rupe o coardă/la repezeală cântecul sălbatic
sfârșește/între stabilopozi” (violonistul
diavolului). Cum poezia „nu este cultul obsesiilor”, în poemele prin
care întrezărim unele tușe ale unui autoportret cât de cât fugar, cititorul are
tendința de a detecta elemente stranii dintr-o
realitate mereu în căutare de insolit: 1) pentru a afla misterul din „tăcerea lucrurilor” ce ne înconjoară: „tăcerea
a făcut păianjeni/e ceva nefiresc în țesătura lor/o migală pe care nu o
înțeleg/deschid o carte/foile tac/în durerea întoarcerii lor/un moment de
dragoste foșnește infantil”. 2) pentru anotimpul toamna „care bate la ușă
pentru o gură de poezie, întrucât „cuvintele
au ceva de foșnesc”: „gârbovit octombrie/târăște indispus frunze lângă
borduri/și le arată cu degetul/de parcă e vina lor că au despuiat copacii”. 3)
pentru a zugrăvi marea „în cântecul mateloților-valuri” aflați „de partea
zăvorâtă a orizontului”.
Poemele din acest volum bilingv sunt
scrise în aceeași notă profundă a meditației filozofice care impune nenumărate
auto-proiecții la existență, cu obsesii pe care singurătatea le pudrează din
când în când „în grațiile nedezmințite ale acestei tentante vrăjitoare”, în
fapt „o poezie în mintea goală”, gata de a se evapora ca o nălucă, nu înainte
de a umbla „ca o deșucheată pe la ferestrele cititorului”. Cum poezia „înseamnă
mai mult decât bunătatea însăși”, poet-cititor-cronicar (împreună), suntem
prinși cu ființa gânditoare la o lume apropiată de cea imaginată de poeta
dobrogeană, poate chiar aceea care deține controlul spiritual și izbăvirea
noastră, cât și singura ieșire binecuvântată din acest labirint al vieții.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu