Gânduri și tăceri risipite în ascultare
Când un poet dorește să preia în
„povestea” sa câte ceva din pulsul unei lumi aflate în continuă mișcare și
transformare, înțelegem că în povestea sa lumea nu e doar un spectacol al
existenței fizice, un continuum
existențial ori un proces de umbre ce se furișează incert spre cine știe ce
univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și reflexiv al
scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a amintirilor, un suflu
hieratic derulat în stil cinematografic. Dar într-o societate în care se
citește tot mai puțin, și tot mai puțină poezie, desfătarea prin lectură,
percepută odinioară ca pe o tihnă a sufletului, nu mai implică atitudinea de
siguranță a celui care caută realitatea propusă de autor, ci se îndepărtează
precum un obiect în plutire pe un ocean imens. Obiect în plutire, cartea
de poezie a poetului Teo Cabel (apărută la ed. NEUMA, 2022), impune o anumită
cheie de lectură pentru cei din generația tânără, fiindcă din aceste tranșee ale
unei poetici a realității, conversația sinelui cu propriile mirări duce către
direcții nebănuite în „povestea” care acceptă un anumit joc al adevărului. Și
surprizele continuă: frazarea concretă întreține suspansul și curiozitatea, ne
menține alături receptiv pe frontul de limpezire al hipertextului, iar alegoria
conceptelor (dar și a temelor consacrate) la care poetul recurge uneori, capătă
expresie în aceste micropoeme ale unui eu meditativ-confesiv, gata înrolat pe
un anumit orizont de așteptare față în față cu realitățile cotidiene. Într-o
poematică a nostalgiilor, poeme prin care întrezărim unele tușe ale unui
autoportret cât de cât schițat fugar, cititorul are tendința de a detecta elemente stranii dintr-o realitate mereu în
căutare de insolit (vezi: Odinioară,
tata; Albumul cu fotografii; Bunica; Sâmbăta neamului; Sângele
adolescenței; etc) - „fie într-o re-evaluare a timpului trecut” (după
Camelia Iuliana Radu), fie după tăcerile
care le urmează imaginilor abia
creionate, dar atent întreținute și studiate de poet. Și mai toate poemele din
volum sunt scrise în aceeași notă profundă a meditației platonice asupra a tot
ce asaltează ființa umană, în speranța că iubirea celor care visează frumos va
salva totul..., ori au ca scop să prelungească și să intensifice câmpul vizual
și dincolo de imaginația cititorului?: „tată,
de ce se adună stelele la un loc?/unde?
întrebă tata/pe cer/mă uit la carul
mare apoi mut mâna/în partea opusă/spre orion/tata zâmbi: auzi la el, se adună
stelele/la un loc!/și cu voce tare zise/așa
gândim noi/și de ce stau pe loc?/cine le păstrează fără să se ciocnească?/stau mereu așa împreună,/nu se cerată? nu pleacă acasă?/tata se uită la mine/am zis ceva aiurea?/nu,
dragule.” (Odinioară, tata).
Acest joc poetic subordonat de logos,
conferindu-i, prin vers, sens și semnificație, ar părea că ar fi aura unei mode
de a face poezie, în manierismul unei generații de poeți ce țin neapărat să
reinventeze o poezie neoexistențialistă, de semnificații metafizice, dar metoda
lui Teo Cabel e, mai degrabă, cea a unui hiperrealist care percepe lumea într-o
continuă metamorfoză. Poetul își evocă amintirile, trăirile adolescentine sau
face portretele celor apropiați (ca efect al memoriei involuntare) ca și cum ar
răsfoi un album cu imagini diverse, parcă strânse în scopul sondării unor zone
abisale ale ființei. Iar poetul le decodifică semnificațiile, dându-ți de
ghicit ceea ce simte sau și-a impus să nu simtă: „a rupt un măr/îl răsucea ca
pe un glob pământesc/ochii îi luceau de frenezie/când a tunat/a scos chiot de
bucurie/degeaba și-a acoperit gura/mergeam prin livadă/ea după pomi odată cu
mine...” (Livada). Realitatea mundană,
după cum observăm, este abandonată în favoarea unor compoziții stilizate, dar
și complexe din punct de vedere al percepției neoexpresioniste. Îl simțim pe
poet cu sufletul agățat de cuvânt, în vers („cuvintele se reconstruiau singure”;
„simți/alegi cuvântul/sau te alege el”), iar drumul parcurs e al unui poet
matur care ne conduce spre o poezie concretă a nostalgiilor date din dorința de
căutare a unui microunivers concentraționar în poezie; dar și o evadare din
acel labirint sufocant al realității: „Drumul meu o foaie de hârtie/De la...
până la.../cu semnătură./exist/exist?/O stare de picătură azi/Una de... fulg
mâine/Un gând/O tăcere risipită în ascultare” (Obiect în plutire). Unele dialoguri (ușor suprarealiste) au ceva
din fascinația unui patinator care „valsează cu nonșalanță printre poetici
diverse, mai vechi și mai atașate metaforei, mai noi și mai aproape de narațiune”
(ca să-l cităm pe Horia Gârbea), dialoguri care adaugă reflecției sale poetice
multiple posibilități de semnificare: „poeziile nescrise se uită una la alta/ne
cunoaștem?/de când nu ne-am mai întâlnit/nu mai ești cum erai odată/nici
tu.../da, nici eu/vezi că a luat creionul/pe care ne așterne?/nu știu/eu ajung
mereu pe telefon/să ne auzim cu bine” (Dialog).
Aș spune că stratul de adâncime al
acestui poet e lava fierbinte a unui ospăț al cuvintelor pe care le traduce în
limbajul picturii și prin care versul devine tabloul din care se hrănește
continuu actul creației sale: „Un soare se întoarce cu spatele/lumina se
ascunde într-o icoană/cu brațe de lemn/le imit ridicarea/spre cer/ce apă rece
în iazul ochilor tăi/stelele ard/eu, de ce?” (Natură umană).
Devenind poet-observator, în raport cu propria conștiință, acum poetul
transmite subtil coexistența și sugestia de poveste de imaginat și celui care
contemplă tabloul poematic asemeni privitorului aflat ca dinaintea unui veritabil tablou cubist de Picasso: „parcă am
ochi în talpă”; „în culorile străzii/ce scenă pestriță”; „visele sunt ca dinții
aruncați la cioară/pe casă”; „frigul m-a bătut în piroane/dârdâie/tâlharul pe
cruce” etc. Iar cel care privește tabloul are și convingerea că în aceste poeme
se întâlnesc, din perspectiva artistului plastic, atât poetul-pictor cât și
poetul-spectator. În labirintul căutărilor sale, acel decor in care se „ascunde miezul”, poetul Teo Cabel, topind în
matrița poemelor secvențe de poezie concretă, găsește, în mod fericit, calea de
comunicare cu cititorul. O cale mult mai rapidă și mai convingătoare cum e
aceea din poemele ample postmoderniste și nu ai
cum să nu simți, în tentația atâtor detașări închise ale tuturor acestor
gânduri și tăceri risipite în ascultare, o tulburată chemare („într-un
film fără peliculă”) către cititor.
Tudor Cicu
* Cronica a apărut în revista ROTONDA VALAHĂ/nr 26 din 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu