Portretul din vis (schiță)

 

(marea ca și trăirile noastre sunt nețărmurite ... și nimeni nu poate ști unde începe și unde încetează realitatea)

      Portretul din vis

    (sau, portretul zărit la gazda mea din liceu, în camera enigmatică)

 

      În Biblie (Daniel, cap.1, v.17), ni se spune că numai „…Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi visele”. În copilărie, mama era cea care ne tâlcuia, la toţi, visele şi nălucirile. După ce ne tâlcuia câte un vis, ne povestea din „Facerea”, cum, noaptea în vis, a venit Dumnezeu la Abimelec… pentru Sarra, femeia lui Avraam. Nu prea înţelegeam, pe atunci, unde bătea mama, cu tâlcurile ei. Aveam să fac o punte de legătură, între vorbele mamei şi relatarea din Cartea Cărţilor, peste mulţi ani, când, citind „Idiotul” lui Dostoievski, am rămas descumpănit o vreme, cu privire la scena în care prinţul Mâşkin o „reîntâlneşte” pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna, în casa Epancinilor, pentru prima oară. „Dar cum de ai ştiut că sunt eu? M-ai mai văzut undeva înainte?” – îl întrebase Nastasia Filippovna pe prinţ. „Văzusem ceva mai înainte portretul dumitale şi…”, încercase o explicaţie prinţul. „Şi mai ce?” – fu curioasă Nastasia. „Pentru că erai, întocmai aşa cum mi te-am închipuit… mi se pare şi mie acum că te-am mai văzut şi altădată…”. „Unde? Când?”, insistă frumoasa rusoaică. „Ochii dumitale îmi par aşa de cunoscuţi… dar nu, e cu neputinţă! Am spus-o într-o doară, fără să mă gândesc… N-am locuit niciodată în Petersburg. Poate… în vis…”. Asta era! De aici încolo, începea pentru mine, povestea portretului văzut în vis şi regăsit cândva, în camera enigmatică, cu multe jucării, din casa primei mele gazde de pe vremea primului an de liceu, 1967. Gazda din primul an de liceu, undeva prin cartierul constănţean Berechet, părea ruptă din paginile descrise de Honorè de Balzac. Atât nea George, cât şi „baborniţa” care-i era soţie, erau doi bătrâni cărpănoşi, avari şi ursuzi, şi peste poate de bănuitori. Patima beţiei o aveau amândoi. Câteva luni, am trăit alături de ei, clipe demne de pana lui Dante, autorul „Infernului”. Avusesem, în camera unde dormeam, cândva, acasă la ţară, o icoană reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Copilului, care i se închina smerit sfântului din acea icoană, îi veni foarte greu să se acomodeze, printre străini care nu se închinau nimănui şi nici nu aveau măcar o icoană în casă. Iar toate astea nu aveau cum să nu mă trimită la vorbele lui Panait Istrati: „Fiecare nație se roagă lui Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel”. Dar, mai presus de toate, nu mă puteam acomoda cu zgomotul oraşului, cu trenurile care cutremurau casa, din jumătate în jumătate de oră. Cei doi bătrânei purtau tot atâta respect lui Dumnezeu, precum dracul, tămâiei. Nea George, care era „frăţie” cu tata – adică îi fusese cavaler de onoare, pe vremuri, la nuntă – mai era cum era, însă mătușa Petria, baborniţa lui de nevastă (nici nu merită ea, a-i pomeni numele) era din cale afară de rea. Mă teroriza, ca pe un biet copil „aruncat” printre străini, cum aveam a mai întâlni, mult mai târziu, prin schiţele lui Maxim Gorki. Mi-aş fi luat geamantanul cu cărţi şi caiete, precum şi cele câteva lucruşoare primite de la mama de acasă, încă din primele zile, şi m-aş fi tot dus, m-aş fi tot dus, dacă...

      Aici începe povestea portretului din vis, reîntâlnit în camera enigmatică a jucăriilor, din acea stranie casă a gazdei mele. Pentru a vă face o imagine asupra casei, trebuie să ştiţi că acei doi bătrânei locuiau într-o bucătărioară joasă (cu un tavan aplecat), unde dormeau, găteau şi îşi petreceau mai tot timpul. Pe mine mă „izolaseră” într-o săliţă scundă, cu un pătuţ tare (senzaţia mi-o dădea salteaua, parcă făcută din papură) şi înghesuit după uşa ce avea, cât de cât, o corespondenţă cu bucătăria. Acolo, la o măsuţă joasă, îmi şi făceam lecţiile. Şi, indiferent cât se va chinui bietul Vanea, în camera alăturată, să  înveţe pe de rost acele câteva versuri, din „Evgheni Oneghin” de Puşkin, tot se va găsi un Semion Ilici Pracikin (din schiţa „Prost dispus”, de Cehov), care se va plânge, necontenit, pentru cele opt ruble pierdute la jocul de cărţi. Cam asta era atmosfera din casa gazdei mele. Nopţile îmi erau adevărate coşmaruri, căci, de dincolo de uşă, răsuna până la mine cearta bătrânilor, dedaţi acelei patimi a beţiei şi a jocurilor de cărţi, de care am amintit. În toată casa aceea, o singură cameră nu-mi fusese arătată, iar speranţe de a afla, vreodată, cam ce se afla acolo, nu prea aveam, căci baborniţa de mătuşă ţinea cheia la cingătoarea de la brâu. În zadar, în lipsa bătrânilor, încercam a forţa uşa enigmatică, şi a-mi face vise şi deşertăciuni, din noianul cuvintelor care mă asaltau noaptea înainte de culcare. Cum ar fi spus, mai exact, Eclesiastul (în cap.5, v.6): „Căci din mulţimea grijelor se nasc visele şi deşertăciunile din prea multe cuvinte”. Şi nu pot spune, că, în somnul acelor zile, visele au fost puţine. Din contră. Într-unul dintre ele, descopeream dincolo de enigmatica uşă, ceea ce Ali, din faimoasa poveste a Şeherezadei, descoperise de unul singur. Alteori, mă trezeam, transportat în camera de fată a bătrânei din „Marile speranţe” strigând-o pe Estela. Și o visam pe domnișora Havisham luând o bijuterie de pe masă, punând-o pe pieptul tânăr și frumos al fetei și în părul ei castaniu: „A ta să fie, într-o zi, drăguțo... Vreau să te văd jucând cărți cu băiatul ăsta.” „Cu băiatul ăsta? Dar e un băiat de țăran!” – se îmbufna Estela. „Ei și? Poți să-i zdrobești inima.”- hohotea domnișoara Havisham, în visele mele zbuciumate. Câte vise! Asta, până într-o zi, când, încercând pe furiş una dintre cheile găsite, cine ştie prin ce colţ al bucătăriei, am descoperit, cu uimire, că enigmatica uşă a acelei camere cedează, şi pătrunsei, destul de speriat, în acea cameră interzisă. Tot ceea ce se afla acolo, părea neatins de vreo mână omenească, de ani şi ani de zile. Strania senzaţie mi-a dat-o acea neclintire, „ca de muzeu”, a tuturor lucrurilor din acea încăpere. Patul mare, elegant, din lemn masiv cu incrustaţii în tăbliile laterale, cum nu mai văzusem vreodată, cu acele cuverturi frumos aşezate, în culori de-ţi luau ochii şi, mai presus de toate, jucăriile! Peste tot jucării... şi păpuşi de tot felul (mari şi mici), pretutindeni: pe tăblia patului, prin colţul de cameră, pe scaune, pe masa din stânga bibliotecii, şi chiar în bibliotecă. Într-un cuvânt, ochii mei de adoloscent nu ştiau asupra cărei jucării să se oprească. Am rămas, în cele din urmă, îndelung, în faţa bibliotecii pline de cărţi, cu o dorinţă nebună de a le răsfoi, de la un capăt la altul, în cel mai scurt timp. Mâna, însă, mi s-a oprit întinsă şi nemişcată, întrucât, privirea mi-a fost atrasă de ceva deosebit. Dintr-o ramă, frumos aşezată pe raftul din mijloc, mă privea, cu ochi mari, melancolici, dar şi cu o undă de tristeţe în ei, o fată fermecătoare, cu păr buclat, lung revărsat peste umeri. Semăna cu cineva dintr-o fotografie descoperită în manualele de liceu(?), sau eu o întâlnisem undeva într-o carte, tare mult aducea cu acel portret văzut undeva. În acea cameră enigmatică, încărcată de jucării, portretul, pe care îl descoperisem, îmi stârni admiraţia şi curiozitatea de a afla cine era cea din fotografie. Mi se părea cunoscută. Şi, cred că o văzusem în vis. Eram chiar sigur de asta; dar când, cum, în ce împrejurări, nu-mi aminteam în acel moment. Am închis uşa, fară să ating ceva anume, şi aşteptam, ca în vis, să vină Dumnezeu la mine (cum spunea mama, cândva, că El venise la Abimelec) să-mi spună: „iată visul, iar tâlcuirea lui o vom spune împreună, înaintea tuturor celor care vor să-l afle”. Aşa ceva însă, era imposibil să se întâmple. Ştiam, din „Facerea” (cap.41), că doar Iosif îi tâlcuise faraonului visele sale. Şi, totuşi, într-una din seri, am fost trezit de vocea unui clopoţel de fată, care-şi certa părinţii bătrânei, dincolo de uşa unde îmi era înghesuit patul. În faţa fetei, cei doi bătrânei păreau nişte omuleţi fără apărare. Nu ziceau mai nimic. Iar fata, apărută în miez de noapte, îi certa de zor. Am ciulit urechile să desluşesc acele vorbe. Din când în când, baborniţa de mătuşă căuta să-i mai tempereze furia fetei: „Veronica, mamă!... de ce să îl fi dus în camera ta? E un copil de la ţară... Pune mâna... strică ceva. Aia trebuie să rămână camera ta, mamă...” N-am să pot uita vreodată fulgerele, ca niște scăpărări de chibrit, din ochii fetei. Mă vedeam în postura acelui copil zugrăvit de Panait Istrati în nuvela Codin. Cum era el urcat pe gardul casei și o urmărea pe Anastasia, mama lui Codrin: „Alături, pe prispă, mama Anastasia se ghemuise lângă cadavrul fiului ei, cu o lumânare de cinci parale în mână. Îl privea cum privești o râmă”.

     Ca un șoarece vârât sub pătură, să nu mi se audă nici măcar răsuflarea și a mă da de gol că le auzisem discuția, cred că aș fi vrut să mă fi luat somnul și să nu aflu ce și-au spus, una alteia, în  acel miez de noapte. Însă, doar aşa am aflat, din întâmplare, că necunoscuta care descinsese acolo în noaptea aceea era fata gazdei, că era studentă la Bucureşti, şi că o chema Veronica. Îşi certa părinţii pentru inumanele condiţii în care ţineau în gazdă, fie şi un copil „rău” de la ţară. Faptul că nu mai venea pe acasă, îmi trezi bănuiala că nu-şi iubea părinţii, pentru „apucăturile” lor. M-am dat jos, tiptil-tiptil, din pat, şi am aruncat o privire prin ochiul de geam acoperit de o perdeluţă. Am făcut ochii mari și mi-am acoperit gura cu palma. Fata de dincolo de geamul acelei uși semăna izbitor cu portretul cuiva. Unde-l mai văzusem? M-am retras sub pătura mea și am adormit cu gândul la acel chip ce părea a nu-mi mai da liniște toată noaptea. În zori m-am trezit cu enigma fetei, gata rezolvată. Chipul fetei semăna izbitor cu Veronica Micle. Ca şi iubita lui Eminescu, ori portretul văzut în vis de prinţul Mâşkin din „Idiotul”, şi această Veronică avea să rămână doar un portret văzut la un miez de noapte. În zorii aceleiași zile, pe când nici nu mă trezisem încă, enigmatica fată avea să părăsescă locuinţa şi să ia trenul, de la prima haltă a staţiei Berechet, înapoi spre Bucureşti. N-am mai revăzut-o, şi, cititorii mei, trebuie să ştie, că, aici se sfârşeşte povestea fetei, surprinsă într-un portret, pentru că, nu peste multe zile, aveam să-mi iau inima în dinţi şi să-mi caut o altă gazdă, ceva mai pământească. Altfel, aş fi încheiat precum Iov (cum spunea în cap.7, v.14): „atunci Doamne, tu mă spăimântezi cu vise şi mă îngrozeşti cu năluciri”. Şi, să fi tremurat în lumina zilei, pentru ce? Aşa, însă, am rămas cu gândul că şi într-un portret se ascunde, uneori, câte un suflet mare, iar lumea viselor noastre tinde spre el, ca spre centrul ei.    

 

                                                           Tudor Cicu