Podul cu porumbei

 

Podul cu porumbei

      Într-o zi, rătăcind pe lângă debarcader, Paul dăduse de fată pe o bancă. Avea umbrela de soare pe braț. Acest amănunt îi atrăsese atenția. Ar fi vrut să-i surprindă profilul pe coala de desen, dar nu avea la el blocnotesul cu schițe. Fata era mlădioasă şi înaltă, cu trăsături fine pe obrazul pudrat în alb-auriul amurgului. Avea aerul unei domnişoare ce tocmai se trezise din povestea pe care o ascultase, când era mic, seară de seară de la mama lui când aceasta trăia și el nu ajunsese la orfelinat. Fata era îmbrăcată într-o splendidă rochie de culoare vişinie, cu un imprimeu drăguţ pe piept, corsaj strâmt în jurul trupului, mâneci scurte, terminate în pliuri de culoare roz şi un şal alb, vaporos, ce i se lăsa pe umeri în jos. Din ochii negri arunca înspre Paul priviri îndrăzneţe şi vesele, iar buzele răsfrânte într-un zâmbet naiv îi erau destul de atrăgătoare. Era ceva mai plinuţă de cum arătau fetele din cartierul lui, însă trăsăturile feţei îi dădeau, în genere, un aer ştrengăresc. Nu ştim cât de repede poate ticăi inima unui iepure la auzul goarnei ce vesteşte că arma vânătorului nu-i prea departe de tufa după care se află pitit, dar era de închipuit uimirea lui Paul, băiat de orfelinat, văzând fata singură pe acea bancă. O barcă legată de un otgon fremăta complice cu agitaţia din inima fetei. În depărtare discul roşu al soarelui, înainte de scufundarea sa în mare, începu să se legene la dreapta şi la stânga, în acelaşi ritm cu picioarele lui Paul, până când fata se desprinse de acolo şi părăsi băncuța. În urma ei amurgul roşiatic pulsa complice printre şuviţele părului răscolit de vânt...

            -Am crezut că visez când am zărit-o acolo pe bancă! îi mărturisise prietenului său Chiril.

- Nu-i bine să visezi cu ochii deschişi, aşa să ştii! spusese Chiril.

     Când Paul i se destăinuise, erau cu barca lui Chiril, amândoi, în largul mării. De acolo din larg, Paul zări vechiul port pescăresc, mult rămas în urmă, semănând cu un cazan în care fierbeau laolaltă bărci, pontoane, nave de pescuit, mici ambarcaţiuni de croazieră, corăbii, barje aşteptând goale lângă docuri şi macarale, şlepuri încărcate cu minereu şi cherestea... şi mult zgomot. Iar pe deasupra, ca nişte zdrenţe spulberate de vânt, pluteau lin, surprinşi de vopselele amurgului, câţiva pescăruşi care, cu ţipetele lor stridente, erau sarea şi piperul acelui tablou. Undeva departe, la picioarele digului, valurile mării se spărgeau continuu.

       Spre stânga lor, de la ultimele trepte ale falezei, până la digul de piatră, rămâneau câteva picioare de plajă nisipoasă. Din locul în care se aflau, cei doi auzeau la fel de limpede vântul urlând, departe, în larg, opintindu-se să împingă valuri turbate asupra ţărmului și la picioarele digului. Și era încântat de tot ce vedea; mai întâi fu impresionat de valurile care explodau, în răsucirea lor ameţitoare, în mii de cristale colorate. Apoi, de cum câte un val mai îndrăzneţ se ridica şi se înfuria până făcea clăbuci, ca o balenă gata să înfulece tot ce mătura cu coada ei în ofensiva pornită val-vârtej în urma lor. După care, valul se subţia, se rostogolea, aşternând bale lăptoase în siajul bărcii, ca un balaur dezumflat de fierul ascuţit al lăncii în care-şi rupea botul. Pentru a se retrage imediat, ca o reptilă în faţa primejdiei. Părea că, în adâncuri, o fiară își dădea duhul.

-Ce a fost asta, Paul? Chiril, aflat la cârma bărcii, îl observase cum ridicase mâna și se închinase.     

-Nu te-ai închinat și tu cât ai stat în larg?

-M-am rugat, da!... Cum o vrea Dumnezeu!

-Când eram la orfelinat, m-am rugat și eu pentru iubirea alor mei, să vină, să mă ia acasă. Îmi făcusem o păpușă și îi spuneam și ei povestea mea. Ți-am mai zis-o?

-Nu. Dar acum sunt gata să te ascult!

     Paul începu să-și spună povestea, iar Chiril era numai ochi și urechi.

-Se spune că undeva la țară, într-o căsuță mică, trăia odată o fetiță împreună cu bunica ei, începu Paul să povestească. Bunica ei era tare bătrână. Într-o zi scoase din cufăr o păpușă din cârpe și bucăți de lemn, pe care zicea că i-o dăduse un prinț ce trecuse pe acolo. Îi mai spuse fetiței că, dacă are să fie cuminte, într-o zi, când se va face mare, va trece iarăși prințul pe acolo, va recunoaște păpușa și le va lua cu el. Fetița se juca uneori în poiana din apropierea casei și își legăna păpușa pe brațe, zicându-i să nu plângă, că prințul sigur va veni. Odată a trecut pe acolo un om și a găsit-o pe fetiță plângând. „De ce plângi?” a întrebat-o. „Cred că am adormit și când m-am trezit, nu mi-am mai găsit păpușa”, a lăcrimat fetița. „Nu-i nimic, hai s-o căutăm împreună!” Au căutat-o prin toată poiana, dar s-a înserat și omul i-a zis că o să vină și a doua zi să o caute. Bărbatul n-a mai apărut și fetița își pierduse speranța, fiind tare mâhnită. Au mai trecut două zile, iar omul s-a întors cu câteva rânduri scrise ca din partea păpușii. Iată ce era în acea scrisoare: „Draga mea! Te rog să nu plângi după mine! Am plecat într-o călătorie lungă. Dar îți voi scrie zilnic și îți voi povesti despre minunatele mele peripeții și despre câte minunății am să întâlnesc în cale”. Și de câte ori se întâlnea în poiană cu omul acela, el scotea câte-o scrisoare și-i citea fetiței aventurile imaginare prin care trecea mult iubita ei păpușă. Așa azi, așa mâine, până când omul i-a adus o păpușă diferită de cea pe care i-o dăduse bunica ei, însoțită de un bilet pe care scria: „Să nu te miri, dar călătoriile prin lume m-au schimbat mult! Ai încredere că prințul nostru va veni odată și odată! Doar să avem răbdare...”. Mulți ani mai târziu, fetița a crescut mare și, devenind femeie, a uitat de păpușa ei. Odată, încercând să înlocuiască rochița veche cu alta nouă, din interiorul păpușii a căzut la picioarele ei un bilet, pe care scria: „Tot ceea ce iubești vei pierde până la urmă. Dar în final, iubirea se va întoarce la tine sub altă formă”.       

    Cât timp povestise Paul, Chiril ţinuse ochii închişi. Pesemne îi făcea bine briza mării și povestea prietenului său de la orfelinat.

-Nu cred să fie pe lume un copil mai bun ca tine, Paul! îi spuse.

       Venise timpul să întoarcă brațul cârmei și să se îndrepte spre țărm.

       La despărțire Paul îi promise că, pentru această plimbare cu barca, o să-l ducă la o clădire veche și are să-i facă rost de niște porumbei pe care să-i învețe voiajori. Și poate să-i ia și cu el, pe mare.

     Și chiar îl duse într-o bună zi la clădirea unde era un depozit de cărbuni din cartierul mărginaș al orașului. Depozitul de cărbuni era o clădire lungă și dreptunghiulară. Paul știa că între orele 11 şi 12, paznicul din baraca aflată la poarta depozitului, de obicei, lipsea. Paul și Chiril aveau cunoştinţă că prin spatele depozitului, gardul de scânduri putea fi escaladat cu ușurință de niște draci de copii ca ei. Două dintre ziduri aveau ferestre mici, pătrate, prin care niște trupuri firave ca ale lor se puteau strecura înăuntru, fără prea mult efort. Paul mai încercase asta și-n alte dăți, mai ales prin fereastra din capătul zidului din dreapta, unde se afla un burlan de tablă, solid. Aflaţi înăuntrul clădirii, copiii se puteau strecura printre haldele de cărbuni și, odată ajunși la scara de lemn care urca pe o platformă, se găseau în locul de unde se puteau împinge cele două uși ale chepengului din tavan și intra în podul depozitului. Aici își aveau sălaș porumbeii de prin împrejurimile cartierului. Podul era foarte mare, părea un fel de hrubă nesfârșită. Păsările își aveau cuiburile prin locurile întunecoase, acolo unde acoperișul se fixa cu bârne groase de lemn pentru prinderea căpriorilor ce susțineau acoperișul de-a lungul zidurilor. Pe măsură ce înaintau, pipăind de-a bușilea printre obiectele bizare aruncate la gura podului, norul de praf se ridica în urma lor, în fuioare subțiri, către luminatoarele în formă de solzi de pește de pe acoperiș. Din întuneric, Paul îl auzi în spatele său pe Chiril:

-Paul, mai avem mult?

            -Nu, ce vrei?

            -Auzi, Paule? Ne umplem sânul cu porumbei și eu zic să plecăm cât mai repede.

            -În regulă! Dar ți-am zis de la început că nu trebuie să vorbești tare!

     Chiril îi aruncă o privire încruntată și își lăsă capul în piept.

            -Am uitat, Paule! Am vrut să te aud, doar. Mi-ai spus că nu există spirite care să locuiască de sute de ani în pod. Mi-ai spus, nu-i așa?

            -Ți-am spus, Chiril! Știi că nu trebuie să scoți o vorbă!

            -Am uitat, prietene!

            -Acum trebuie să fim atenți, să nu facem o prostie! N-avem prea mult timp, știi, nu?

            -Așa-i! Da' mergi mai încet, să nu cumva să dăm cu capul în ceva!

            -Nu te teme! Ia-te după mine, doar am mai fost pe aici!

     Paul se întoarse spre Chiril și-i făcu un semn ștrengăresc, din ochi. Zâmbi cu gândul la naivitatea prietenului său de joacă. Chiril îi zâmbi și el. Apoi privirea îi alunecă spre cotloanele podului, unde se simțea freamătul porumbeilor stârniți din cuiburi – iar Paul încă zâmbea fericit, cu gândul la păsările pe care le și simțea zvârcolindu-se prin sânul cămeșii. Căutând prin cuibare, copiii îşi vârâră în sân câțiva pui mai mărișori. Paul prinse de-o aripă un porumbel bătrân, dar acesta i se smulse din mână și zbură afară, prin portița deschisă în peretele lateral. Mâna sa întinsă  nu-l ajunse în zbor, ci îi alunecă pe genunchi, sprijinindu-se în ușița care se deschise larg în afara acestui perete. Zări curtea depozitului, un mic gang, iar dincolo de gardul de scânduri o clădire cu ferestre mari prin care lumina zilei trecea cu ușurință într-un salon cu câteva persoane. Printr-o fereastră deschisă răzbătea, până la gura podului unde se afla Paul, o melodie cântată de cineva la un pian pentru începători. Zgomotul porumbelului scăpat afară atrase atenția copilei de la pian. Băiatul zări doi ochi arzători scânteind prin geamul ferestrei, ochi ce îl săgetară cu o căutătură ciudată. Unde îi mai văzuseră? Încercă să-și aducă aminte, dar renunță. În spatele său, Chiril păru a-l da la o parte ca să privească și el prin ferăstruica aceea. Paul privi mai atent să-și întipărească în memorie cui aparțineau acei ochi mari şi negri, dar nu le găsi asemănare cu ai vreunei fete din cartierul lor.

            -Paul? îl auzi în spatele său pe Chiril.       

            -Ce vrei?

            -Fugi de-acolo! Dacă te vede cineva?

            -Și ce-i?...

            -Păi, dăm de dracu', n-ai spus tot tu? Nu vreau să dăm de bucluc!

            -Nu-ți face tu grijă! Mă descurc eu! Dar l-am scăpat pe ăla mare, unul porumbac.

            -Dă-l încolo! Eu zic să mergem! Ne ajung ăștia.

            -Mergem, Chiril. Hai, ia-o înapoi!

     Băiatul se întinse și trase de portița podului, așa cum fusese înainte. Se luă după Chiril. Îl auzi întrebând:

            -Ai văzut-o?

            -Ce tot vorbești acolo?

            -Pe fata aia... Ai văzut-o?

            -Ce te roade? Hai, spune clar!

            -Am vrut să știi că nu mă bag... După scurt timp: Așa-i că  era frumoasă, nu-i așa?

            -Îhî!... Și Paul respiră adânc.

      Câteva zile la rând Paul dăduse târcoale clădirii unde văzuse acei doi ochi sclipitori, dar cum nu întâlnise nicio fată cu astfel de ochi, ieșind de la cursurile școlii de muzică, cum scria la intrarea clădirii, se lăsă păgubaș. La ceva timp de la acea întâmplare, aflat la debarcader, băiatul deschise blocnotesul ținut sub braț, se lăsă pe o baba din fontă, de care erau legate cu niște lanțuri bărcile la cheu și se apucă să traseze în creion profilul copilei aplecate peste balustrada de lemn. Fata nu-l observase de la început. Dar nici Paul nu prea arăta că l-ar fi interesat fata, ci ținea să dea impresia că îl interesa mai mult priveliștea portului, dar când și când, bănuind că nu ar fi atras atenția nimănui în jur, trăgea cu ochiul la profilul fetei. Era sigur că în fața lui se afla fata văzută din gura podului, acolo la depozitul de cărbuni, necunoscuta cu cei doi ochi arzători pe care-i zărise scânteind prin geamul unei ferestre. În depărtare zbaturile unei șalupe-remorcher loveau molcom apa. Tot în apă se oglindea și umbra fetei ce ar fi vrut să ia apă în pumni și să se distreze, aruncând-o înspre un stol de pescăruși ce dădea roată pânzei de la suprafața apei, apoi se ridicau în văzduh și reveneau pe deasupra băiatului aflat pe acea baba și care continua să deseneze, și se făcea a nu pricepe nimic din toate astea. Între el și fată se lăsase o perdea lucioasă, reflectată de strălucirea colii de desen. Nici nu băgase de seamă când se pomenise cu fata în spatele lui și care privea insistent profilul creionat pe coala blocnetesului. Vru să acopere coala cu podul palmei, dar fata i-o luă înainte:

            -Unde ai învățat să pictezi? întrebă ea. Părea chiar curioasă să-i cunoască secretul. El ridică ochii de pe schița în cărbune și îi urmări ochii mari, negri. Nu se hotărâse cum să îi încadreze profilul în acea schiță. Din privirea fetei simți că între ei doi se ridicase o spadă dușmană.

            -Dar tu unde ai învățat să cânți la pian?

           -La școala doamnei Mara. Nu te face că nu pricepi! Te-am zărit de câteva ori de la fereastra clasei unde se ţineau orele. Recunoaște că acolo m-ai văzut prima dată!

            -Tu erai cea pe care am zărit-o din gura podului, la depozitul de cărbuni?

     Fata nu păru să-i răspundă. Se înălță de câteva ori pe vârful pantofilor, întârziind anume, doar-doar tot el va spune ceva. Și într-adevăr băiatul vorbi primul:

- Când trăia, mamei i-a fost greu să mă dea la o școală. S-a tot plâns de lipsa banilor, dar a insistat cineva din cartier, un meșter, care mă luase pentru început să lucrez cu el.

            -El te-a învățat să pictezi? fu ea curioasă. 

            -Nu, acela era un meșter olar! Îl ajutam pentru câțiva bănuți pe săptămână să care oalele pe la târguri și să le vândă. Mă pricepeam și la zugrăvitul lor, dar asta a fost mai târziu. Când eram ca tine am învățat să pictez de la un pictor ce locuia pe strada noastră. Făcea mai mult portrete la comandă, pentru bani. De la el am învățat cum să îmi aleg culorile.

      Fata începu să-și mângâie părul cu degetele. Sta sprijinită de balustradă cu mâinile sub ceafă, privind trecerea norilor pe cerul albastru. Încerca să se gândească la ceva, înainte de a trage o concluzie, apoi se apropie precaută de el și aproape că-l atinse în clipa când își aruncă privirea pe desen. Nu zise nimic și se depărtă din nou lângă balustrada debarcaderului.

            -Nu cred că ești cu mult mai mare! Ai cincisprezece ani?

            -I-am împlinit acum o lună…

            -Păi vezi? Și eu împlinesc, peste alte  trei, paisprezece.

      Nu își mai spuseră altceva. El întindea umbre cu creionul pe schiță, iar ea încerca, printr-o mișcare primejdioasă, să prindă apa cu podul palmei. Apoi, într-o doară, spuse:

            -Știam cine ești.

            -Cum așa? Spui asta, fiindcă am pomenit de podul ăla!

            -Ba bine că nu! strigă fericită copila. Uite cum a fost! Fana și Linette, două dintre prietenele mele, au venit într-o zi și m-au tras de-o parte. Mi-au zis: „Fato, știi ce am descoperit noi două astăzi?” Le-am zis că nu am de unde să știu. Nici nu mă gândeam ce taină cunoșteau ele, doar am fost un pic mirată că ceea ce știau era în legătură cu mine. Mi-au mărturisit cum, în ziua aceea, întârziaseră la ora de muzică și te-au zărit la poarta de la intrare. Că aveai cu tine tabloul în carton și ți-au admirat desenul făcut în acuarele. Mi-au zis că fata de la pian, cu privirea întoarsă spre una din ferestre, prea semăna cu mine. Ai întrebat dacă și ele o cunosc pe fata din tablou. Și au dat din cap că nu, nu-i așa? Atunci chiar au ținut să-mi spună asta, dar că nu au suflat o vorbă că eu aș fi în portretul acela. Inițial am crezut că vor să-mi facă o farsă, dar prea erau convinse de ce spuneau.

            -Și cum te-a răbdat inima să nu afli dacă nu și spuneau adevărul?

            -Uite așa! Mi-a fost suficient să știu de la ele cum te cheamă. Paul, mi-au zis ele. Mi-a fost de-ajuns. Iar numele meu e Marina, e bine să știi.

      Fata își retrase mâna de deasupra apei, tocmai când unul din valurile făcute de nava cu zbaturi se lovi de cheu și-i stropi rochia. Bărcile legate în lanțuri de babaua pe care stătea băiatul începură să se legene din ce în ce mai tare. Fata se uită în jos la picioare, acolo unde ajunsese apa izbită de zidul ce încastra în el balustrada. Băiatul păru a se gândi la ceva.

            -Marina!

            -Ce-i? zise fata.

            -Ar fi trebuit să-ți arăt mai demult tabloul ăla. Eu zic că trebuie să fie al tău pentru totdeauna. Ți-ar plăcea, nu-i așa? Ți-ar aminti de ziua aceea. Aia de la fereastra podului ăla.

            -Păi, na, cui nu i-ar plăcea? zise ea.

      Apoi, pe negândite, cu ochii spre cer, ca și cum ar fi ascultat o muzică celestă, pe care numai ea o putea pricepe, spuse:

            -Nu, Paul, nu-l vreau!

      Băiatul ridică privirea.

            -Cum așa?!  Nu-l vrei? Dar nici nu l-ai văzut!

         -Dimpotrivă! Te-am zărit și eu atunci la gura podului. Îmi atrăsese atenția zgomotul făcut de porumbei. Rămăsesei ca înlemnit. Am crezut că visez....

            -Da! S-a petrecut ceva, atunci, cu mine. S-a rupt ceva înăuntrul meu, nu știu, parcă pentru toată viața. Dar de ce nu vrei să-l primești?

            -Fiindcă e prima ta amintire cu mine, Paul! Dacă vrei, mi-aș dori să termini portretul ăsta nou și bineînțeles, l-aș pune pe un perete deasupra pianului meu de acasă.

     Ceva mai târziu, puținii trecători puteau să observe doi tineri tăcuți stând aproape nemișcați, foarte aproape de cheu, rotindu-și doar  capetele, din când în când, spre dreapta și spre stânga, la cei care treceau. Între cei doi nu mai era nicio spadă.