marți, 1 noiembrie 2022

când și ceasurile au tăcut

 


când și ceasurile au tăcut

 

știu, nu poți trimite ce mi-ai scris aseară

la capătul lumii trenul meu e-acum

prins între painguri de hulpava gheară

a prea multor temeri răsărite-n drum.

 

n-am să-ți pot trimite nici eu o scrisoare

prins în vis de alte, nu ne-am scris noi doi;

când uimiți ți-s ochii, sub castanii-n floare,

ce tot ning tăcerea lumii peste noi.

 

tot dansând sub fulgii din micuța gară

pe-un peron cu trenuri trase în depou...

acele la ceasuri, pentru-a câta oară,

vor izbi de ziduri, repetat ecou?

 

și ce tren să-ntreacă pe orbită luna

cum strigam: „Fă, Doamne, cea mai lungă zi!

strașnici cai, ca zmeii, s-alerge întruna

dând cu bice, zorul. doar a mă trezi.

6 comentarii:

  1. Oof, câte trăiri în câteva versuri! Minunat poem! Mulțumesc pentru tot ce ne dăruiți nouă, cititorilor! 😊

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. J.L.Borges (sigur!) trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după Ioan că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de „nebunie” personală căreia îi cade pradă. Dar stă scris și în cartea sfântă: „Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” (Psalmi cap. 1/v.2). Asta ni se întâmplă atunci când , dincolo de foaia de scris, ne rugăm înlăuntrul nostru. Când te afli dinaintea coalei de scris, alta e dispozi¬ția ta față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Tu, care și scrii, mi-ai înțeles dintotdeauna, fiecare gând. Mulțumesc!

      Ștergere
    2. Dacă am înțeles, a fost probabil pt că mi-am permis să simt. Uneori mai trebuie pusă și mintea pe pauză, ca să mai trecem lumea și oamenii și prin inimă! :)

      Ștergere
    3. „Prefer cuvântul care stârnește emoția, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce nu vor da sămânța unui „vrej de fasole” ce l-a dus pe Jack până la ceruri.”, spuneam în interviul luat de Gheorghe Postelnicu, prin 2011/2012. Frumos și mai pământean ai spus tu, dar vezi, eu fac literatură și în mine (când inima e cu „mintea” în altă parte), vorbesc pe limbile lor toate păsările pământului și ființele întâlnite în viață. Și fără inimă... un sloi de gheață mi-a devenit mâna care scrie. Drag popasul tău!, din nou.

      Ștergere
  2. O poezie cât o viață, un mesaj cât dincolo de ea! Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În popor se spune că vorba zboară, scrisul rămâne. Cu alte cuvinte, dacă n-am așterne pe hârtie gândurile, ele ar fi uitate. Noi, ca popor, suntem o specie grefată pe poveste, la care eul și propriul bine fiind centrul preocupărilor. Îmi amintesc, acum, ce zicea Orfeu în Infern: că nu dă întreaga eternitate a umbrelor întâlnite acolo pentru o clipă de fericire pe pământ. Adică aici, printre cei muritori, totuși! Altfel, totul are să fie (dacă nu și fusese!), doar „vânare de vânt”, cum spune poetul. E pentru întâia oară când treci pe aici... și mă înclin dinaintea gândului tău.

      Ștergere