Un dans al sufletului în sâmburii ploii
(cuvânt înainte)*
Pentru un poet
care scormone cu propria gândire LUMEA , „flămând de gânduri și de lume
însetat”, a rămâne doar „un cerșetor de cuvinte”, fără a pipăi cu sufletul tot
ce-l înconjoară în univers, e ca și cum ar privi fascicular universul, uitând
să și aprindă,
când și când, fitilul unor căutări obsedante pentru a găsi răspunsurile de care,
noi ca cititori, avem nevoie. Aflat sub lentila
„desferecatului” de sensuri, Ștefan Dima Zărnești, în placheta de față (Sâmburii
ploii), cultivă îndeosebi o poezie de notație (cât și acel gen de
poezie concretă) ce semnala acel declin al metaforei la poeții vremii, poetul
neavând de comunicat idei, efuziuni sufletești ale căutărilor de zile și nopți
în șir, ci stări și emanații ale gândului ce întrezăresc o atmosferă de
senzații și rememorări de senzații regăsite intacte în memorie. Tehnica sa e în
genere enumerativă, restul imaginilor creionate succint se petrec sub ochii
cititorului doar ca efect al prezenței lucrurilor transmise de un poet boem care și-a regăsit arcușul metaforei așezat în
târziu, să ne dezvăluie și nouă interesul tot mai crescând spre poezia
expresionistă cu preferințe spre un limbaj aforistic/metaforic; cu alte cuvinte
o reinventare a mimării unei retorici declarative cu accente în trăirea
frenetică a vieții. Într-un anume fel lumea
fiecărui poet fiind o lume a simțurilor personale, cred că, doar prin anumite gânduri,
simțurile noastre își deschid punți noi spre acele taine pe care le „desferecă”
poezia.
Ștefan Dima Zărnești, de altfel
poet cu o discursivitate inversă decât cea retorică, se străduiește să ilustreze
concepții filosofice cunoscute și chiar integrează aforisme în poezie, este un
continuator al acelora care au inventat așa-numita poezie de concepție, un poet
„scormonitor de metafore, de fapt, și un împătimit al oximoronului” (după Titi
Damian). În fapt, ars poetica sa este o adevărată viziune oarecum orgolioasă și
blagiană („sapă, frate, sapă, sapă,/până când vei da de apă!”) despre misiunea
poetului care-și construiește sigur drumul. Iar marea descoperire a „poetului
muncitor” (după Marin Ifrim) este sentimentul dezrădăcinării, drama părăsirii
ființei umane de către Dumnezeu și mai puțin fascinația optimismului utilitar
al aspirației ființiale pe care o găsim la poeții începători. Ștefan Dima
Zărnești merită o mai înaltă preţuire în cuprinsul generaţiei sale, aflată încă,
împotriva aparenţelor neașezate satisfăcător că, intuind energia cuvântului
„creator” versul său grăbit tinde să ajungă înainte de timp şi de orice acolo
unde s-a zărit a fi trimis să ne aducă un nou mesaj, dar conştient că fiecare
obiect are misiunea sa în cuprinsul cosmic: „Intram
în grădina universului,/Furam sâmburi de lumină,/Dezbrăcam poezia de
cuvinte,/Le întindeam pe ața vieții/Și vâram mâna în buzunarul Soarelui.” (Cămașa cerului).
Deși debutează editorial în 2005, cu
placheta de versuri „Școala de îngeri”, Ștefan Dima intră cu adevărat în viața
literară prin 2008, cu volumul de poezie: „Cerul căzut pe gânduri”, urmându-l,
la aproape un an, cu volumul „Dansând cu fulgerul” și „Sărutul apei către foc”,
semnate de pe acum cu numele Ștefan Dima Zărnești. În acest nou volum, poetul
se va dezvălui cititorului prin Ființa tragică a rostirii unui poem simplu și
viguros, dar și pe greutatea semantică a spunerii neromanțate ce decurge din
faptul că a fost un copil abandonat de mamă, unui orfelinat, pentru a fi smuls
mângâierilor Vieții și Iubirii nevinovate. Volumul de față (epidictic rostit: „Sâmburii ploii”) atrage în primul rând
printr-o poezie construită voit pe aforisme (exemple: „...viața și
moartea/Joacă șotron pe-o margine de zare.” ... „Să-i punem morții lacătul pe
cruce/Și s-aruncăm cu cheia-n Cer.” ... „Plângeam și potcoveam cu iluzii/Caii de
fum./Căutam poezia unei frunze” ... „La poarta iertărilor,/Aștept pasărea
cuvintelor” ... „Ca o icoană a singurătății,/Mă cheamă liniștea acasă/Să-mi
legene dorințele” etc.
Cheia în care
poate fi decriptat poetul fascinat de lumea relativ trecătoare și „ascuns în
copacul poeziei”, este mai curând cheia cu care răsucește înțelesurile gândirii
un poet meditativ, confesiv în mică parte și nocturn prin felul de a comunica și
cu privirea, în poezie. Dacă și-ar face, voit, autoportretul (folosind
cuvintele, așa cum pictorul întinde pe pânză culorile), am descoperi că „În zori gândul mă urcă uneori/Pe o scară de nori/S-aud
cum plouă/De jos în sus sâmburi de rouă./Alerg dansând printre umbre...” (Costum de rouă)... și cum,
ploaia îi scaldă sufletul rămas să scotocească în cufărul cu amintiri. Dar
amprenta generală a cărții sale de poezie e una a „bucuriei” de a-și deschide
dinaintea ființei iubite (și cititorului) sufletul care se rostește: „Iubito, sunt bolnav de fericire!” (Ecou de anotimpuri). Iar afirmația lui Marin Ifrim, că „pe alocuri el folosește oximoronul”,
este de asemenea punctuală. Uneori îl prinde la timp, cum se spune, întrucât poetul
pare a da mai multă atenție în a descoperi și în a da o formă cuvintelor
așternute pe coala de scris, interpretării unor gânduri... și libertatea
opțiunii acestora pentru facerea și desfacerea sensurilor. Cu acestea, Ștefan
Dima Zărnești continuă să își seducă cititorul prin misterioasa culoare a unor
tablouri cu „zidire” poetică, din care poetul, ca un pictor de cuvinte, își
deschide „ușa sufletului”: „Sunt hoțul
văzduhului/Ce fură liniștea din culoarea curcubeului/Pentru simfonia
înălțării./Sparg timpul în forme de lumină,/Să văd setea gândurilor mele/Pe cai
de cuvinte cum mă poartă,/Și la ce fântână astrală se adapă.” (Hoțul văzduhului).
Cititorului i se pune dinainte și acel tărâm magic pentru
participarea la poveste: „Luna
pătimașă,/Se dezbracă de-a nopții cămașă./Și-aleargă spre marginea zilei
chemare,/Acolo, ginerele Soare apare și piere/Cu Luna la braț, în luna de
miere.” (Umerii cerului), dar poetul are și puterea să evadeze „din lumea cu povești” într-o lume a
realității „în dansul ploii” și să facă posibilă aflarea esenței și
adevărului rostit de la 1a „fereastra ochilor”. Și mai toate poemele acestei
plachete de versuri sunt scrise în aceeași notă discursivă a meditației, în
flik-flashuri, asupra a tot ce asaltează această „trestie gânditoare” ființa
umană: visul, dorința, speranța că iubirea va salva totul, spaimele că nu-și va
găsi tărâmul liniștii, norocul ori nenorocul de a-și găsi drumul etc.
Spre deosebire de poeții care
aduc torțe aprinse întru slava timpului în poezia lor, Ștefan Dima Zărnești atribuie
doar momentelor frumoase din trecut (ca „felii de viață”) o înțelegere aparte
în poezie. Simbolistica și semantica ploii invocate „la nesfârșit” îi
dezvăluie, pe undeva, câte ceva din aspirația blagiană a crezului său poetic: „Spălați cu-mbrățișări de sâmburii ploii,/Ne
vom ascunde în podul cerului,/Vom sta acolo în numele iertării,/Ca doi
dezbrăcați de păcate/În pădurea nopților plecate.” (Sâmburii ploii).
Constanta volumului este dată de dorința de
căutare a unui microunivers concentraționar (dar știe că n-ar putea ieși din
el) pentru o căutare insistentă în tot acest univers de aflare a esenței și
adevărului rostit, în care a topit un jurământ de îndrăgostit, pentru cuvântul
născător de poezie: „Ca un cerșetor de
cuvinte/Stau ascuns în copacul poeziei/Și trag în stele/Cu praștia privirii,
rânduri/S-ascult ecoul cerului căzut pe gânduri.” (Cerșetor de stele). Versurile din
această plachetă refac această legătură între realul brut și imaginația
ficțională, dar gata oricând să se zidească în gândul său poetul dă cuvintelor
acea putere de surprindere a concretelor semnificative pentru o ambianță de
viață aflată într-un anumit portativ al cotidianului, de unde și putem ghici
mereu câte o licărire semnificativă de lumină transfiguratoare în poemele sale:
„Îmbrăcați
în cămașa cerului,/Având nasturi și gulere stelare,/Ca două inele,/Vom urca în
trăsura timpului/Plimbându-ne prin universuri paralele...” (Nasturi de stele). Însă are câte
ceva și din cântecele acelui trubadur romantic „flămând de gânduri/ Și de lume însetat” (vezi: Sărutul ploii). Miza acestei poezii e, cum se vede, puterea de impact
a concretului surprins pe viu, riscând « prozaizarea » şi un mic artificiu
de diminuare a lirismului. Iar poemul se prezintă, ca atare, sub forma unui
inventar sui generis, cu nume de o sonoritate aproape misterioasă, figurând
secvențe de poezie concretă, vorbindu-ne despre ființă, existență, gând,
iluzie, vise; succint enunțate ca într-un colaj expresiv de elemente disparate,
chemate să compună acea unitate afectivă și iscoditoare în profunzime: „Lângă perdeaua singurătății,/Pașii ploii
mă-ntreabă:/Tu, bântuitorul pământenilor,/Unde vrei să ajungi?/Pe cine cauți/
Și de ce te ascunzi de adevărul oglinzii?/Ți-e teamă de masca dată cu fard?/Sau
de cel ascuns după umbra de gard?” (Demascare).
Cu această nouă
carte de poezie, Ștefan Dima Zărnești se înscrie pe orbita poeţilor buzoieni ce
se plasează într-o stare de confort spiritual specific poeziei pentru
adolescenţi, adică acei autori care vin în fața cititorului pentru a-i
împărtăşi din bucuria unui suflet îndrăgostit de „arderea” ca o torță a tuturor
cuvintelor ce transmit imaginație într-un poem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu