Povestea care va vindeca... nu trebuie căutată prea
departe
Poate tu, cititorule, crezi că
nu e de nici un folos să spui povești, dar dacă ai avut, cândva, în mână cartea
celor „O mie și una de nopți” ai
înțeles, încă de pe atunci că asta e cea mai mare putere pe care o avem noi
oamenii. Puterea de a vindeca și salva vieți prin zicerea poveștilor. Adică
puterea secretă pe care a avut-o și eroul lui Creangă, Ivan Turbincă, atunci
când a dat nas în nas cu moartea. Pe măsură ce creștem, auzim multe povești,
iar o parte importantă a frumoasei și sănătoasei noastre creșteri este să
învățăm să le păstrăm și să le prețuim. Povestea acelui tânăr de la țară, care
și-a iubit și prețuit bătrânul tată încât l-a ascuns în beci și nu l-a predat
împărăției care dăduse ordin ca toți bătrânii din acea țară să fie executați,
fiindcă nu mai foloseau (zicea orânduirea) la nimic, a circulat ca o pildă în vremea
copilăriei mele. Pe scurt: cândva fuseseră două țări vecine care trăiseră în
armonie, până la ordinul dat de împăratul uneia dintre cele două țări ca toți
bătrînii să fie executați fiindcă, ziceau ei, consumau hrană degeaba. Cum a
auzit una ca asta celălat împărat a și trimis o misivă împărăției vecine, că le
va trece prin foc și sabie țara, dacă nu i se pune dinainte de către împăratul
vecin o frânghie de nisip împletită în șase fuioare de nisip. Noroc cu bătrânul
ascuns în beci care a rezolvat soluția problemei, spunând împăratului vecin că,
dacă le prezintă o mostră dintr-o altă frânghie de nisip, asemănătoare, vor
face și ei una la fel de reală. Aici, în domeniul fanteziei și a poveștilor,
copiii au un mare avantaj față de cei mari, fiindcă ei n-au auzit poveștile de
atâtea ori și cu ajutorul imaginației pot improviza totul. Deci, dacă o poveste
rea trebuie schimbată (pentru a-i vindeca și salva pe ceilalți) copiii pot face
asta. „Suntem cam ceea ce am citit”, spunea un înțelept. Și copiii au
înțeles cum cartea , doar ea, îi va învăța pe copii să iubească natura și toate
ființele de pe pământ, să folosească puterea pe care omul a dobândit-o, în timp,
de-a lungul vremii, spre a îi fi de ajutor și a nu-i face rău. Poveștile care,
prin învățăturile inserate în ele, le-au făcut viața ușoară, se tot leagă între
ele prin ferestre care se deschisd unele în altele, cu trimiteri și învățături necesare
la orice vârstă.
Pentru cei mai mulți dintre
copii, care au ales calea poveștii, începem să înțelegem că basmul a
reprezentat primul lor contact cu lumea cărților, iar el le-a dat un exemplu de
urmat. Aici descoperi pasiunea lor pentru citit, fereastra prin care privesc lumea,
bucuria lor pentru viață, pentru încrederea în sine. Exersând povestea se poate
observa, în timp, că basmul le-a furnizat posibilitatea să învețe, și mai apoi
să le amplifice cu tăria de a fi siguri că vor străbate lumi nebănuite cu
ajutorul personajelor create, întrucât pe lângă posibilitatea blocajului în
labirintul poveștii, stăruind, au și șansa ieșirii din el. Visul (pentru ei) e
doar un instrument, dar și o realitate din care extrag simboluri necesare
deslușirii narațiunii. Printre participanți au fost și copii care au prins în
textele lor o narațiune ce a surprins absența epicului, acesta fiind substituit
cu unele introspecții și meditații asupra existenței firești, însă n-au atins și
scopul temei („povestea”), astfel redată încât să nu se creadă că am trăit (și
noi) clipa în zadar. Au fost și copii care au înțeles mesajul transmis, odată
cu tema concursului... astfel că, în timp ce le citeam lucrările eram convinși
că întâmplările ce ni se relatau s-au petrecut, ori se petreceau aievea. Să ai
impresia, pe timpul lecturii, că nu percepi întâmplările ca fiind la granița
dintre real și posibil, că ele ar aparține fantasticului sau improvizației, e
ceea ce se cere unui bun narator. Iar ceea ce ne atrage, ca lectori ai
poveștilor lor, e faptul că dramatismul poveștii, deși era oarecare, rolul
celor relatate era să facă plăcută izbânda finală a narațiunii. E folositor să
călătorești cu personajul ales de tine în povestea inchipuită, asta chiar îți
stârnește imaginația. Unii au căutat
să înțeleagă de unde ne-am conturat, ca cititori, imaginea unei lumi în derivă
și apoi, înțelegând asta, și-au imaginat cum poate fi ea îndreptată. Și, deși
ceea ce se citește este o ficțiune, ei au căutat prin mijloace proprii să arate
că narațiunea lor este o distopie ancorată în realitate. Cei care au înțeles
foarte bine tema propusă pentru concurs nu s-au mai întrebat de unde le vin
poveștile. Au înțeles că ele provin din alte povești, din oceanul de povești în
care navigăm cu toții, că multe dintre ele se combină, se unesc și se schimbă
în așa fel încât să dea naștere la povești noi. Dar pentru a duce la capăt această
muncă de Sisif e nevoie de multă imaginație. Prin această forță a imaginarului
omul-care-scrie își hrănește memoria și o transformă în materie a percepției în
textul scris. La masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de
alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea,
neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul care i se
lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) -, ne
arată că suntem pe tărâmul marilor reculegeri în care Gândirea va trebui să
cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea
realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și
cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj
sui-generis”. Revolta omului-care-scrie, că personajul din „rama narațiunii
sale” nu-i conferă autorului deplina libertate de a face ce dorește cu destinul
lui, îi conferă de această dată o remarcabilă inteligenţă creatoare... dar e
nevoie și de har.
Acum, vorbind despre concursul
organizat în cea de a III-a ediție „Lăsați
copiii să vină la Mine”, în urma căruia a rezultat și Antologia de față*, toți
cei înscriși s-au folosit de ficțiune pentru a vorbi despre teme grele, unele
morale. Ne-am bucurat să vedem că, într-o perioadă când copiii petrec o groază
de timp pe telefoane, pe telefoanele inteligente, unii dintre ei mai sunt
interesați de povești, iar dacă găsesc cărți bune, având și interesul lor
pentru descifrarea acestei lumi, le vor citi. Și nu în zadar mulți dintre ei
„trag” după propriile puteri câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit
azi foarte periculos, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților
scrise de înaintași, nici în rândul artiștilor sau sportivilor performanți, ci
văd mai degrabă modele în „influencerii”
care cultivă o lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Și
când totul, în textele lor, sună a basm, povestea curge de la sine. Acest
aspect l-am remarcat începând cu Stoica Maria-Bianca, autoarea
textului „David și menirea lui”, care
are ceva nobil de transmis generației tinere, mizând pe vindecarea prin muzică.
David a descoperit vioara și sunetul ei aproape de fiecare suflet întâlnit în
viață. Pentru a izbândi (și a ne vindeca sufletele, zice el) „trebuie doar să
credem”. Berghelea Emilia-Andreea în „Povestea mea va salva lumea” ne pune dinainte o poveste distopică,
gen fantasy, în care își translatează cititorul în perioada de după apocalipsă,
când Sistemul „a construit un zid care înconjoară civilizația”. Scenele se
succed halucinant. „Deschideți ochii!” (pentru a trăi), sună ca un avertisment
ceea ce dorește să transmită. Prin urmare proza are flux narativ. Zecheru
Yanis Ioan, cu schița „Am venit
pe lume ca mama să prețuiască viața”, dă dovadă de un sentiment uman destul
de complicat în relația unui copil bolnav de cancer, cu părinții. Mai ales dacă
îți iubești părinții, ca replică la dragostea și credința mamei în Dumnezeu,
atunci orice este posibil (precum șanse la viață). Niculiță Anisia-Maria în
povestirea „Un băiat mai ciudat” ne
vorbește despre tentația drogurilor și lumea celor care cad pradă lor.
Avertismentul vine direct: viața nu-i o joacă de nebun cu corpul tău! Sava
Raisa Andreea în povestirea „Dați-mi
un pian” ne destăinuie povestea unei copile înzestrate, pentru care pianul
e prima ei descoperire miraculoasă din viață. Provenită dintr-o familie
destrămată, dar mândră că „poate face lumea mai bună prin cântecul ei”, această
copilă nu acceptă resemnarea, ori să se predea soartei căreia trebuie să i se
închine, ci face față evidențelor potrivnice și refuză să se lase învinsă. E o
poveste bună. Tătulescu Alexandra
Ștefania ne mărturisește în „Cum
povestea mea a schimbat lumea”, încercând să descifreze inefabilul
printr-un text ficțional, o întâmplare în urma căreia cititorul va trage
concluzia și va afla că „orice poveste, oricât de mică ar părea, poate vindeca
lumea, dacă este spusă cu pasiune și sinceritate”. Copila dorește să ne arate
că literatura exprimă întotdeauna un adevăr ce nu poate fi contestat și că în
spatele unui demers de poveste (cum e scrierea și rostul scriitorului), se
găsește acel tâlc al poveții și acel mesaj care să intrige pe unii și să
entuziasmze pe alții. E povestea unei copile care militează pentru a spune
tuturor: opriți tăierea pădurilor noastre (mai ales când sunt făcute în folosul
unor corporații de afaceri meschine). Poveste care are, mai întâi, un impact în
presă, fapt ce are ca urmare generarea unor campanii de împădurire din partea oamenilor.
(Din păcate, a fost descoperit că este un
text generat de AI și, ca atare, ea a fost descalificată).
Cineva spunea că pentru a scrie, mai cu
seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile. Oare
scriitorul trăiește iluzia că le poate surprinde în câteva rânduri pe toate?
Toți însă înțelegem că prin scris (omul-care-scrie și cititor), toți, împreună ne
construim lumea din care să ieșim ceva mai întăriți. Sau poate doar cel înzestrat
cu har are convingerea că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Poate de aici și această
pendulare între lumi, între trecut și prezent. Ca o grea despărțire de toate,
nu? La urma urmelor literatura vorbește despre lucruri care se întâmplă în
mintea celui-care-scrie, iar pe cele care se întâmplă în afară, în realitatea
exterioară, le modifică cu ajutorul imaginației sale. Fiindcă a spune
totul e nevoie de un drum parcus, foarte lung, și cum nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin
lume, şi nici când, unde și cum se va termina, tot ce întâlnim pe drumul acesta,
atât cât ni s-a dat, le îmbinăm într-o narațiune bizară, în care realitatea și
ficțiunea se amestecă până când dăm tuturor întâmplărilor credibilitatea pe
care o merită. Și când crezi că un lucru oarecare nu te privește, adu-ți aminte
că atunci când cineva e în pericol, toți suntem loviți! Viața e o călătorie
care ne privește pe toți! Și a venit rândul să-l amintim pe Posea
Daria cu „O mamă credincioasă
valorează enorm”, povestea unei mame, cu credință în Dumnezeu, care își
pune la adăpost familia prin rugăciunile izvorâte din credința ei neclintită.
Mesajul povestirii e destul de clar: „Dacă ți se clatină credința, totul se
duce de râpă, într-o clipită!” Ionescu
Alexandru cu schița „Cum am reușit să schimb lumea cărților”
își ține imaginația activă în fața unui iminent pericol pe care ni l-ar aduce biblioteca digitală și dispariția
cărților pe format de hârtie. Mesajul ei este că nu ne putem vindeca
suferințele psihologice decât dacă ne trăim durerile adevărate prin citirea
efectivă a unei cărți format pe foi de hârtie, singura soluție care te va
apropia de Creatorul-de-Suflete (omul care scrie). Participarea copilei la un
concurs literar, nu numai că îi va aduce beneficiul unor recompense morale, dar
va fi și recompensat cu un interviu ținut dinainte oamenilor, prilej de a
transmite direct mesajul dorit cu privire la dăinuirea cărților în viața
fiecăruia. (Și acest text a fost generat
de AI și participantul a fost descalificat). Gheorghe Alexandra în
frumoasa narațiune „Dansând cu fluturii”
își spune povestea, de suflet, din întreaga ei viață. Ne regăsim și noi, în
visul ei, prin povestea care vine să îi răvășească viața și să zguduie speranțe
ce ar părea fragile. Cântecul ei de sirenă te poate scufunda direct în visele
și speranțele care o aruncă într-o lume crudă, total diferită de cea pe care o
știa. Mai ales, atunci când îți iubești și prețuiești mama, sentiment atât de
complicat redat de monologul copilei, să îți exteriorizezi trăirile pentru a-l
implica și pe cititor în poveste, pentru a-l aduce în povestea ta, asta nu e
decât la îndemâna unuia care stăpânește arta creației și, fără îndoială, pune o
morală în centrul povestirii. Ciupa
Nicolae în „Pactul întunecat”
ne schițează povestea a doi prieteni de la țară (cu firi și caractere opuse)
aflați în lupta pentru îndreptare. Experimentăm și noi, alături de micul autor,
această suferință sufletească de dragoste și respingere, într-o poveste ce
creionează anumite emoții traumatice, sau suferințe prin care trec eroii, și
uneori le găsim ca urmare a lecturii unor cărți, nu doar „scrise” de viață.
(Textul a fost generat de AI și ca
urmare a fost descalificat). Mladin
Maria-Rebecca cu „Fluturaș pe
mâna mea” arată de la început că „totul este imaginație”, însă povestea ei
este simplă și instructivă. Iar Oncel Mihaela-Adelina în povestirea
„Cățelul minune” redă cu nostalgie o
poveste gingașă de iubire adevărată pentru micile animăluțe, totodată
exemplifică și cititorului un gest vindecător de suflete. E descrierea unei
lumi de neînțeles a unor semeni de-ai noștri („câinoși” la suflet), sentiment care
trăiește în psihicul nostru și de care ne speriem, pe bună dreptate, căci credem
că n-o putem stăpâni. Găsind, din întâmplare, un cățel abandonat într-o plasă,
din răutatea unor așa zis „semeni” de-ai noștri, un copil îl salvează și îl
duce cu ajutorul bunicului la un veterinar. O poveste care înduioșează inimi.
În fine (și nu ultimul merituos din această antologie), Dobre Bianca Maria cu schița
„Un jurnal de război” are o abordare
originală pentru aceste vremuri când știm că există războaie nu foarte departe
de aici. Și într-o poveste dureroasă îi implică și pe cititori în poveste, îi
ajută să recunoască caracterele și inumanitatea din lume, ca atunci când le va
veni rândul lor să conducă această lume, să o facă diferit de cele arătate în
povestirea de față. Și ne oprim doar asupra textelor care ne-au atras în mod
cert atenția, dar veți descoperi în antologie multe texte demne de pana unuia
care crede în visul său.
Citind și
partea poeziilor, putem spune deschis că ne translatăm diferit față de proză, din realitatea concretă la visul aspirant, iar distanțele
acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci țin și de ani
mulți de lectură a poeziei adevărate. Căci fraza spusă de un critic: „suntem
ceea ce am citit” nu e întâmplătoare. În concluzie: pentru generația actuală poezia este tărâmul
lor de vis, unde (ca toți poeții) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de
povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu
încăpățânare cu morile de vânt, ale unei lumi invocate în vers, până la
granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, scurte ca
fulgerele, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul
împins, printr-o tehnică descriptivă, terminând cu așezarea cuvintelor ca în notația
jurnalistică. Dar nu elocvent și pentru adevărata poezie.
Închei această trecere în revistă a concursului ce a a avut ca provocare
o temă interesantă, dorind a scoate în evidență, că misiunea celui-care-scrie
era să spună o poveste bună, credibilă temei propuse. Ca lector de texte
trimise la concurs și critic cu misiunea de pregătire a copiilor înscriși în „școala de creație”, dusă de aceste
concursuri literare pe plan local, de pe această poziție, am ales să arăt în
cuvântul meu prefațator la antologie cum ar trebui cel-care-scrie să aibă un
public al lui, cum să citească altcineva lucrarea lor, cum să interacționăm cu
micii scriitori, ceea ce este o muncă destul de trudnică, dar și foarte
plăcută.
Tudor Cicu
(membru USR
Filiala Dobrogea)
