vineri, 28 iunie 2024

„Lăsați copiii să vină la mine” - la ed a III-a

 


Povestea care va vindeca... nu trebuie căutată prea departe

      Poate tu, cititorule, crezi că nu e de nici un folos să spui povești, dar dacă ai avut, cândva, în mână cartea celor „O mie și una de nopți” ai înțeles, încă de pe atunci că asta e cea mai mare putere pe care o avem noi oamenii. Puterea de a vindeca și salva vieți prin zicerea poveștilor. Adică puterea secretă pe care a avut-o și eroul lui Creangă, Ivan Turbincă, atunci când a dat nas în nas cu moartea. Pe măsură ce creștem, auzim multe povești, iar o parte importantă a frumoasei și sănătoasei noastre creșteri este să învățăm să le păstrăm și să le prețuim. Povestea acelui tânăr de la țară, care și-a iubit și prețuit bătrânul tată încât l-a ascuns în beci și nu l-a predat împărăției care dăduse ordin ca toți bătrânii din acea țară să fie executați, fiindcă nu mai foloseau (zicea orânduirea) la nimic, a circulat ca o pildă în vremea copilăriei mele. Pe scurt: cândva fuseseră două țări vecine care trăiseră în armonie, până la ordinul dat de împăratul uneia dintre cele două țări ca toți bătrînii să fie executați fiindcă, ziceau ei, consumau hrană degeaba. Cum a auzit una ca asta celălat împărat a și trimis o misivă împărăției vecine, că le va trece prin foc și sabie țara, dacă nu i se pune dinainte de către împăratul vecin o frânghie de nisip împletită în șase fuioare de nisip. Noroc cu bătrânul ascuns în beci care a rezolvat soluția problemei, spunând împăratului vecin că, dacă le prezintă o mostră dintr-o altă frânghie de nisip, asemănătoare, vor face și ei una la fel de reală. Aici, în domeniul fanteziei și a poveștilor, copiii au un mare avantaj față de cei mari, fiindcă ei n-au auzit poveștile de atâtea ori și cu ajutorul imaginației pot improviza totul. Deci, dacă o poveste rea trebuie schimbată (pentru a-i vindeca și salva pe ceilalți) copiii pot face asta. „Suntem cam ceea ce am citit”, spunea un înțelept. Și copiii au înțeles cum cartea , doar ea, îi va învăța pe copii să iubească natura și toate ființele de pe pământ, să folosească puterea pe care omul a dobândit-o, în timp, de-a lungul vremii, spre a îi fi de ajutor și a nu-i face rău. Poveștile care, prin învățăturile inserate în ele, le-au făcut viața ușoară, se tot leagă între ele prin ferestre care se deschisd unele în altele, cu trimiteri și învățături necesare la orice vârstă.      

       Pentru cei mai mulți dintre copii, care au ales calea poveștii, începem să înțelegem că basmul a reprezentat primul lor contact cu lumea cărților, iar el le-a dat un exemplu de urmat. Aici descoperi pasiunea lor pentru citit, fereastra prin care privesc lumea, bucuria lor pentru viață, pentru încrederea în sine. Exersând povestea se poate observa, în timp, că basmul le-a furnizat posibilitatea să învețe, și mai apoi să le amplifice cu tăria de a fi siguri că vor străbate lumi nebănuite cu ajutorul personajelor create, întrucât pe lângă posibilitatea blocajului în labirintul poveștii, stăruind, au și șansa ieșirii din el. Visul (pentru ei) e doar un instrument, dar și o realitate din care extrag simboluri necesare deslușirii narațiunii. Printre participanți au fost și copii care au prins în textele lor o narațiune ce a surprins absența epicului, acesta fiind substituit cu unele introspecții și meditații asupra existenței firești, însă n-au atins și scopul temei („povestea”), astfel redată încât să nu se creadă că am trăit (și noi) clipa în zadar. Au fost și copii care au înțeles mesajul transmis, odată cu tema concursului... astfel că, în timp ce le citeam lucrările eram convinși că întâmplările ce ni se relatau s-au petrecut, ori se petreceau aievea. Să ai impresia, pe timpul lecturii, că nu percepi întâmplările ca fiind la granița dintre real și posibil, că ele ar aparține fantasticului sau improvizației, e ceea ce se cere unui bun narator. Iar ceea ce ne atrage, ca lectori ai poveștilor lor, e faptul că dramatismul poveștii, deși era oarecare, rolul celor relatate era să facă plăcută izbânda finală a narațiunii. E folositor să călătorești cu personajul ales de tine în povestea inchipuită, asta chiar îți stârnește imaginația. Unii au căutat să înțeleagă de unde ne-am conturat, ca cititori, imaginea unei lumi în derivă și apoi, înțelegând asta, și-au imaginat cum poate fi ea îndreptată. Și, deși ceea ce se citește este o ficțiune, ei au căutat prin mijloace proprii să arate că narațiunea lor este o distopie ancorată în realitate. Cei care au înțeles foarte bine tema propusă pentru concurs nu s-au mai întrebat de unde le vin poveștile. Au înțeles că ele provin din alte povești, din oceanul de povești în care navigăm cu toții, că multe dintre ele se combină, se unesc și se schimbă în așa fel încât să dea naștere la povești noi. Dar pentru a duce la capăt această muncă de Sisif e nevoie de multă imaginație. Prin această forță a imaginarului omul-care-scrie își hrănește memoria și o transformă în materie a percepției în textul scris. La masa de scris - de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră, iată cum îngredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză) -, ne arată că suntem pe tărâmul marilor reculegeri în care Gândirea va trebui să cerceteze o altă lume şi să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”. Revolta omului-care-scrie, că personajul din „rama narațiunii sale” nu-i conferă autorului deplina libertate de a face ce dorește cu destinul lui, îi conferă de această dată o remarcabilă inteligenţă creatoare... dar e nevoie și de har.

      Acum, vorbind despre concursul organizat în cea de a III-a ediție „Lăsați copiii să vină la Mine”, în urma căruia a rezultat și Antologia de față*, toți cei înscriși s-au folosit de ficțiune pentru a vorbi despre teme grele, unele morale. Ne-am bucurat să vedem că, într-o perioadă când copiii petrec o groază de timp pe telefoane, pe telefoanele inteligente, unii dintre ei mai sunt interesați de povești, iar dacă găsesc cărți bune, având și interesul lor pentru descifrarea acestei lumi, le vor citi. Și nu în zadar mulți dintre ei „trag” după propriile puteri câte un semnal de alarmă, întrucât totul a devenit azi foarte periculos, pentru că tinerii nu mai au modele în eroii cărților scrise de înaintași, nici în rândul artiștilor sau sportivilor performanți, ci văd mai degrabă modele în „influencerii” care cultivă o lume a drogurilor, infracțiunilor și „norocului” fără muncă. Și când totul, în textele lor, sună a basm, povestea curge de la sine. Acest aspect l-am remarcat începând cu Stoica Maria-Bianca, autoarea textului „David și menirea lui”, care are ceva nobil de transmis generației tinere, mizând pe vindecarea prin muzică. David a descoperit vioara și sunetul ei aproape de fiecare suflet întâlnit în viață. Pentru a izbândi (și a ne vindeca sufletele, zice el) „trebuie doar să credem”. Berghelea Emilia-Andreea în „Povestea mea va salva lumea” ne pune dinainte o poveste distopică, gen fantasy, în care își translatează cititorul în perioada de după apocalipsă, când Sistemul „a construit un zid care înconjoară civilizația”. Scenele se succed halucinant. „Deschideți ochii!” (pentru a trăi), sună ca un avertisment ceea ce dorește să transmită. Prin urmare proza are flux narativ. Zecheru Yanis Ioan, cu schița „Am venit pe lume ca mama să prețuiască viața”, dă dovadă de un sentiment uman destul de complicat în relația unui copil bolnav de cancer, cu părinții. Mai ales dacă îți iubești părinții, ca replică la dragostea și credința mamei în Dumnezeu, atunci orice este posibil (precum șanse la viață). Niculiță Anisia-Maria în povestirea „Un băiat mai ciudat” ne vorbește despre tentația drogurilor și lumea celor care cad pradă lor. Avertismentul vine direct: viața nu-i o joacă de nebun cu corpul tău! Sava Raisa Andreea în povestirea „Dați-mi un pian” ne destăinuie povestea unei copile înzestrate, pentru care pianul e prima ei descoperire miraculoasă din viață. Provenită dintr-o familie destrămată, dar mândră că „poate face lumea mai bună prin cântecul ei”, această copilă nu acceptă resemnarea, ori să se predea soartei căreia trebuie să i se închine, ci face față evidențelor potrivnice și refuză să se lase învinsă. E o poveste bună. Tătulescu Alexandra Ștefania ne mărturisește în „Cum povestea mea a schimbat lumea”, încercând să descifreze inefabilul printr-un text ficțional, o întâmplare în urma căreia cititorul va trage concluzia și va afla că „orice poveste, oricât de mică ar părea, poate vindeca lumea, dacă este spusă cu pasiune și sinceritate”. Copila dorește să ne arate că literatura exprimă întotdeauna un adevăr ce nu poate fi contestat și că în spatele unui demers de poveste (cum e scrierea și rostul scriitorului), se găsește acel tâlc al poveții și acel mesaj care să intrige pe unii și să entuziasmze pe alții. E povestea unei copile care militează pentru a spune tuturor: opriți tăierea pădurilor noastre (mai ales când sunt făcute în folosul unor corporații de afaceri meschine). Poveste care are, mai întâi, un impact în presă, fapt ce are ca urmare generarea unor campanii de împădurire din partea oamenilor. (Din păcate, a fost descoperit că este un text generat de AI și, ca atare, ea a fost descalificată).

       Cineva spunea că pentru a scrie, mai cu seamă proză, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile. Oare scriitorul trăiește iluzia că le poate surprinde în câteva rânduri pe toate? Toți însă înțelegem că prin scris (omul-care-scrie și cititor), toți, împreună ne construim lumea din care să ieșim ceva mai întăriți. Sau poate doar cel înzestrat cu har are convingerea că a moştenit printr-o minune miracolul unui hotar dintre lumi. Poate de aici și această pendulare între lumi, între trecut și prezent. Ca o grea despărțire de toate, nu? La urma urmelor literatura vorbește despre lucruri care se întâmplă în mintea celui-care-scrie, iar pe cele care se întâmplă în afară, în realitatea exterioară, le modifică cu ajutorul imaginației sale. Fiindcă a spune totul e nevoie de un drum parcus, foarte lung, și cum nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume, şi nici când, unde și cum se va termina, tot ce întâlnim pe drumul acesta, atât cât ni s-a dat, le îmbinăm într-o narațiune bizară, în care realitatea și ficțiunea se amestecă până când dăm tuturor întâmplărilor credibilitatea pe care o merită. Și când crezi că un lucru oarecare nu te privește, adu-ți aminte că atunci când cineva e în pericol, toți suntem loviți! Viața e o călătorie care ne privește pe toți! Și a venit rândul să-l amintim pe Posea Daria cu „O mamă credincioasă valorează enorm”, povestea unei mame, cu credință în Dumnezeu, care își pune la adăpost familia prin rugăciunile izvorâte din credința ei neclintită. Mesajul povestirii e destul de clar: „Dacă ți se clatină credința, totul se duce de râpă, într-o clipită!” Ionescu Alexandru  cu schița „Cum am reușit să schimb lumea cărților” își ține imaginația activă în fața unui iminent pericol pe care ni l-ar aduce biblioteca digitală și dispariția cărților pe format de hârtie. Mesajul ei este că nu ne putem vindeca suferințele psihologice decât dacă ne trăim durerile adevărate prin citirea efectivă a unei cărți format pe foi de hârtie, singura soluție care te va apropia de Creatorul-de-Suflete (omul care scrie). Participarea copilei la un concurs literar, nu numai că îi va aduce beneficiul unor recompense morale, dar va fi și recompensat cu un interviu ținut dinainte oamenilor, prilej de a transmite direct mesajul dorit cu privire la dăinuirea cărților în viața fiecăruia. (Și acest text a fost generat de AI și participantul a fost descalificat). Gheorghe Alexandra în frumoasa narațiune „Dansând cu fluturii” își spune povestea, de suflet, din întreaga ei viață. Ne regăsim și noi, în visul ei, prin povestea care vine să îi răvășească viața și să zguduie speranțe ce ar părea fragile. Cântecul ei de sirenă te poate scufunda direct în visele și speranțele care o aruncă într-o lume crudă, total diferită de cea pe care o știa. Mai ales, atunci când îți iubești și prețuiești mama, sentiment atât de complicat redat de monologul copilei, să îți exteriorizezi trăirile pentru a-l implica și pe cititor în poveste, pentru a-l aduce în povestea ta, asta nu e decât la îndemâna unuia care stăpânește arta creației și, fără îndoială, pune o morală în centrul povestirii. Ciupa Nicolae în „Pactul întunecat” ne schițează povestea a doi prieteni de la țară (cu firi și caractere opuse) aflați în lupta pentru îndreptare. Experimentăm și noi, alături de micul autor, această suferință sufletească de dragoste și respingere, într-o poveste ce creionează anumite emoții traumatice, sau suferințe prin care trec eroii, și uneori le găsim ca urmare a lecturii unor cărți, nu doar „scrise” de viață. (Textul a fost generat de AI și ca urmare a fost descalificat).  Mladin Maria-Rebecca cu „Fluturaș pe mâna mea” arată de la început că „totul este imaginație”, însă povestea ei este simplă și instructivă. Iar Oncel Mihaela-Adelina în povestirea „Cățelul minune” redă cu nostalgie o poveste gingașă de iubire adevărată pentru micile animăluțe, totodată exemplifică și cititorului un gest vindecător de suflete. E descrierea unei lumi de neînțeles a unor semeni de-ai noștri („câinoși” la suflet), sentiment care trăiește în psihicul nostru și de care ne speriem, pe bună dreptate, căci credem că n-o putem stăpâni. Găsind, din întâmplare, un cățel abandonat într-o plasă, din răutatea unor așa zis „semeni” de-ai noștri, un copil îl salvează și îl duce cu ajutorul bunicului la un veterinar. O poveste care înduioșează inimi. În fine (și nu ultimul merituos din această antologie), Dobre Bianca Maria cu schița „Un jurnal de război” are o abordare originală pentru aceste vremuri când știm că există războaie nu foarte departe de aici. Și într-o poveste dureroasă îi implică și pe cititori în poveste, îi ajută să recunoască caracterele și inumanitatea din lume, ca atunci când le va veni rândul lor să conducă această lume, să o facă diferit de cele arătate în povestirea de față. Și ne oprim doar asupra textelor care ne-au atras în mod cert atenția, dar veți descoperi în antologie multe texte demne de pana unuia care crede în visul său.         

        Citind și partea poeziilor, putem spune deschis că ne translatăm diferit față de proză, din realitatea concretă la visul aspirant, iar distanțele acelei lumini izbăvitoare sufletului nu sunt doar spirituale, ci țin și de ani mulți de lectură a poeziei adevărate. Căci fraza spusă de un critic: „suntem ceea ce am citit” nu e întâmplătoare. În concluzie: pentru generația actuală poezia este tărâmul lor de vis, unde (ca toți poeții) ne retragem pentru a ne descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt, ale unei lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia de notație în fleșuri imaginative, scurte ca fulgerele, până la cea modernă și postmodernă în care predomină contemplativul împins, printr-o tehnică descriptivă, terminând cu așezarea cuvintelor ca în notația jurnalistică. Dar nu elocvent și pentru adevărata poezie.

      Închei această trecere în revistă a concursului ce a a avut ca provocare o temă interesantă, dorind a scoate în evidență, că misiunea celui-care-scrie era să spună o poveste bună, credibilă temei propuse. Ca lector de texte trimise la concurs și critic cu misiunea de pregătire a copiilor înscriși în „școala de creație”, dusă de aceste concursuri literare pe plan local, de pe această poziție, am ales să arăt în cuvântul meu prefațator la antologie cum ar trebui cel-care-scrie să aibă un public al lui, cum să citească altcineva lucrarea lor, cum să interacționăm cu micii scriitori, ceea ce este o muncă destul de trudnică, dar și foarte plăcută.   

 * Text (cuvânt înainte) cuprins în ANTOLOGIA scoasă cu textele copiilor

                                                              Tudor Cicu

                                                  (membru USR Filiala Dobrogea)

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu