Cuvânt
înainte
(sau
despre întoarcerea la lectură)
„La
ce mai e bună lectura cărților scrise când avem la îndemână internetul și atâta
informație la îndemână? Ce ați învățat din scriitura unui X sau Y scriitor?”
Întrebări la care azi căutăm un răspuns. Recent, la o manifestare, mi-au fost puse și mie
aceste întrebări. Erau multe de spus: și totuși nu am uitat că prima diferență dintre
om și computer este visul. Visul are forță germinativă, dacă visezi ai fantezie,
ceea ce nu are un computer. Oamenii sunt diferiți, au memorii diferite și cărțile
lor sunt la fel. E ca și cum ai privi tabloul lui Repin („Edecarii de pe Volga)
și pe fețele lor ai desluși vieți, povești diferite. Așa cum aceia se opinteau să
tragă plasa grea cu rod, la mal, tot așa fiecare scriitor își trage viața aparte
într-o carte. Un sondaj făcut în școli ne arată că lectura e, azi, în acută suferință.
Și totuși tinerii din ziua de azis criu proză, poezie, eseu... dar noi, cei
care îi lecturăm, cu ocazia diverselor concursuri la care aceștia participă,
observăm că lipsa de talent (a unora) e izbitoare, mai ales în poezie, căci ea,
poezia, pare o îndeletnicire scripturală mai la îndemână. Un sondaj maivechi
(de prin 1978, de pe vremea mea) spunea că 80% dintre adulți citeau celpuțin o
carte pe an. Cum s-a ajuns atunci, că peste 90 la
sută dintre români, în zilele noastre, nu cumpără nicio carte într-un an? Că
38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar
31% din români n-au citit vreodată o carte? Dacă școala nu te mai înzestrează
(azi) cu instrumentul de descifrat și interpretat texte, ea nu te mai deprinde
nici cu așteptarea unor răspunsuri venite dinspre biblioteci și librării,
unde... dacă mai vezi unul sau doi că le trec pragul. Chiar așa, dacă nu recunoaștem
că azi învățământul nostru e aproape într-o mocirlă din care nu știu cum s-ar
mai putea desprinde, e ca și cum am închide ochii peste o plagă care se va
întinde ca pecinginea asupra întregii societăți. Și acesta e rolul
celui-care-scrie: la masa de scris să își pună întrebări și să caute soluții,
în povestea lui, pentru o lume mai bună. Fiindcă rostul scriitorului, în
genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i
oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivarea intuiției, a
revelației. Iar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de
informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o
pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Tot într-o antologie ca
aceasta spuneam că de-a lungul timpului scriitorii au suferit enorm pentru
îndrăzneala lor, unii chiar au plătit cu viața. Dar ne-am ales drumul, nu-i
așa? „Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana
și mergi mai departe” sună o zicală. Între scriitorul aflat la masa de
scris, dinaintea unei coli de hârtie și LUMEA sa, singurul arbitru e Dumnezeu.
La masa lui de scris, scriitorul chiar moare cu fiecare cuvânt scris și dacă Dumnezeu
chiar există, îl va salva. Dacă n-am scrie aceste gânduri, nu cumva îi va lăsa
cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în
fiinţă? Spuneam
cu alt prilej că, din păcate, azi, când
civilizația pare a fi într-un mare regres, literatura beletristică și-a pierdut
importanța socială, forța de impact pe care le avea în trecut. Că se citește
tot mai puțină proză și tot mai puțină poezie. Și tot din
păcate (trebuie s-o spun) poetul nu este creatorul (deși într-o carte el
creează lumea lui – sugestie venită de la J.L Borges), ci martorul lumii prin
care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți, lumea ar fi arătat cu totul altfel.
Sunt multe și nenumărate lucrurile pe care nu le
știm și nu le înțelegem, ÎNCĂ! Din toate acestea scriitorii pun cititorilor O
LUME spre discuție în cărțile/textele lor și îi arată cititorului că singura
cale de a-și pune la adăpost viața e cunoașterea. Cunoașterea e o chestiune de
revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că
doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva
iluzoriu) ai șansa de a fi fericit. Mai spuneam, acolo, că o trăire surpinsă în
viața unui om (și pusă într-o povestire), poate dezvălui interesul cititorului
pentru intensitatea și sensul ei, dar și universalizează trăiri între oameni,
multe dintre ele necesare a trece „prăpastia” din sufletele celor care ne
citesc. Cineva, care nu prea citise la viața lui o carte, îmi spunea că viața
literară și, în general, viața noastră au ajuns un tărâm unde îți pierzi toate
iluziile și că, „la ce bun cărțile, totul e o amăgire”. Aș fi vrut să-i spun
multe, să-i fac o pledoarie din lumea cărților scrise de titanii literaturii
universale, dar pornise hotărât pe drumul necunoașterii (drum care nu are decât
finalul biblic al iubitorului de arginți Iuda). Pesemne și azi se zbate în
aceeași incertitudine. Sigur că impresiile mele, scrise în aceste antologii, cu
diverse ocazii, pot fi inerent subiective, uneori poate infailibile pentru
unii, de o severitate exagerată poate, dar, ca lector, nu uit că există o
tinerețe bilogică și o tinerețe a scriiturii care trebuie să fie în atenția
noastră, și poate acesta e și sensul acestor concursuri: de a intui că unul
dintre ei deține flacăra pe care eroul lui Gorki (un anume Danko) a avut-o atunci
când și-a scos poporul, care l-a urmat, din întuneric.
Am
reținut și de această dată câțiva „căutători de comori” prin lumea textelor
lecturate la acest nou concurs organizat de Liga Scriitorilor Buzău, desfășurat
anual sub titlul: „Voi sunteți lumina
lumii!”. Unul dintre ei, Maria
Grama, elevă la gimnaziu, în schița „Prietenia schimbă vieți”, ne transmite
o lecție de viață pe care o arată Mara față de colega ei de clasă Elena.
Discuțiile între fete sunt despre școală și vacanțe. Când se ajunge aici (că
Mara și-ar petrece vacanța la bunici) Elena devine tristă.: fiindcă ea este
orfană. Părinții Marei o invită pe Elena acasă la ei și îi face o surpriză
neașteptată: o adoptă pe fată, introducând-o în familie. Un altul, Alexandra Gheorghe, elevă la liceu, cu
schița „Acolo unde crește lumina”, ne transportă într-u vis cât se poate de
firesc printr-un lan de maci și se pierde pe urmele unui fluture misterios care
îl ademenește prin alte lanuri (de lavandă, de grâu) cu scopul de face o
călătorie care să-l ducă pe copil „înapoi spre tine”. E despre o fantezie a
copilului care învață ce înseamnă a ierta. Ioana
Maria Ghilea, elevă la liceu, în „Fericirea în rate”, prezintă un eseu
inteligent rostuit despre căutările adolescentului care are tot dreptul la vârsta
lui să-și pună întrebările cheie, întrebări pregătitoare pentru viață: „De ce?
De ce nu?” Iar Alexandra Iulia Zecheru,
elevă la liceu, cu „Vinovăție”, vine cu un eseu bine dezbătut despre tarele
vinovăției pentru un adolescent. Tot la categoria liceeni să mai amintim pe Gabriela Claudia Popa cu „Varșovia sub
o ploaie de speranță”; Ilinca-Maria Sturza cu „Să nu mă uiți”; Octavia Surugiu cu „Ce înseamnă
cartea pentru mine”; Ioana Tarnovețchi cu „Copilărie pierdută” și Eliza Rosanna Tiu cu „Zorii
sacrificiului”... toți având condei inspirat la masa de scris.
Lumea
văzută de cei
desprinși de pe băncile liceelor și plecați la facultate
nu e văzută
diferit de a celorlați, dar se observă că acum au
mereu de construit și de reconstruit o coerență în scrierea lor, au de reparat dezechilibre umane, de depășit greutăți individuale,
de găsit noi moduri de a putea locui și trăi împreună în demnitate și
libertatea gândirii lor.
Depănate cu ceva mai multă atenție (uneori aproximativ ca o pildă), povestea din textele tinerilor are sens atâta timp cât spunem povești pentru a trăi. Denisa
Elena Cristian, categoria
tineri, în proza „Flacăra eternă din sufletul meu”, relatează despre visul
celui care scrie și ține un discurs despre succes, viață și năzuințele devenite
realitate, într-un amfiteatru. Trimiterea finală la eroii despre care ne
vorbește e despre romanul ei de debut pe care îl lansează cu această ocazie. Cristina Rotaru, categoria tineri,
cu schița „Cu ochii inimii” ne pune dinainte un text ficțional despre visul
pictorului Vincent. Dialogul mânuit cu siguranță dintre pictor și mai tânărul
său discipol se desfășoară firesc și natural. Proza sa are poezie și suflu
tineresc a unor suflete încrezătoare în izbândă. Despre secțiunea reportaj
numai cuvinte de laudă. Toate lucrările sunt bine scrise și merită atenția
tuturor. Despre ele, însă, îi las pe ceilalți din juriu (jurnaliști
profesioniști) să se pronunțe, fiindcă au mai multe de spus.
În fine, trecem la ultima categorie participantă la concurs,
adulții. Aici emoția din textele lor provine din acumularea trăirilor și
senzațiilor. Se observă o aplecare a lor pentru a te face prezent în povestea
celui care scrie. Dialogul scrierilor la aceștia este despre a vorbi, dar și
despre a asculta, despre a fi prezent în povestea celuilalt, cel despre care se
scrie, de a fi conectat la emoțiile și trăirile lui. Povestea doamnei Lilioara MACOVEI, cu „Luminile care
merg pe jos” e despre bucuria unei văduve, Ileana, care își vede fetele venind,
după multă vreme, acasă. Și casa se aprinde ca un sfeșnic de lumină. E o proză
optimistă. Doamna Liliana-Elena Simion vine
cu „Spovedanie”, o poveste al cărui mesaj trimite cititorul la bunătatea
sufletească, la iertare și credință. Povestea tristă a părintelui Ilarie ajunge
și la sufletul tânărului Pavel venit să-și spovedească sufletul nevrednic. Iar Ana Văcărașu, cu „Cele trei prune”, ne
prezintă o scriere cu trimitere la multele pilde venite să ne arate rădăcinile
care ne-au ținut locului, ca popor creștin. Tot la categoria adulți mai amintim
și pe Frusina Agheană cu „Prima zi
la oncologie”; Ana-Maria Chirceacu
textul aniversar „77” și pe Georgeta
Drăghici cu povestirea „Culorile”.
Am lăsat la urmă impresiile mele
despre participanții la concurs cu poezie, pentru că lectura poeziei, azi, cred
că suferă. Și
avem nevoie de poezie, fiindcă poezia s-a născut din rugăciune. Dar iată ce
vremuri trăim: „Poezia nu se
vinde, poezia nu se citește, poezia nu mai e importantă. În aceste zile se
poate trăi foarte bine și fără poezie... Și apoi, poezia e doar una dintre
multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gândi lumea și pe
sine, înăuntrul ei” -
scria Doina Ioanid într-un eseu. Faptul că nu se mai citește poezie îi
întristează și pe poeți. Dacă această tristețe ar fi la fel, adică în mod egal
suportată atât de poet cât și de cititor, atunci poezia ar însemna un câștig
pentru toți. Dar teama unora, că poezia va dispărea sub amenințarea antipoeziei
care se scrie în vremurile de azi, cred că este neîntemeiată. Rolul criticilor
care comentează volumele pestrițe de poezie ce tot apar ca ciupercile, e să
arate că pe tărâmul antipoeziei „împăratul e gol”. Până și cititorul simplu
simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului
ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți
avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie
de un cer de aripi. Iar cuvântul are nevoie de gânduri ca să ajungă la cer și
la sufletul cititorului. Amintim doar câțiva dintre participanți la acest
concurs, deși numărul celor prezenți este și de această dată destul de mare: Bianca-Maria Breazdău (bobocei), Gabriel Nazîru (gimnaziu), Maria Anastasiu (tineri) și Adriana Apostol, Silvia Ursache Brega, Larisa
Popescu-Chedic (adulți), care fac parte din categoria celor care transmit
ceva în poezie. Apoi Aurel Cîrlig, Angelica
Manole și Ana Văcărașu (adulți),
sunt dintre cei care transmit emoție și mesaj prin versurile lor. Iată o poezie
din care redăm o strofă care ne-a atras atenția la Ana Văcărașu. Poezia se numește: „Caii nu mai umblă liberi”
...Astăzi, caii zac de dorul
de-a lua zarea sub copite,
Nu văd gardul ce-i închide,
simt doar aerul sărac,
Pe deasupra-aud cum zboară
rândunelele grăbite
Și cum plânge după dânșii
vântu-n frunza de copac...
La ce servește poezia? am ajuns să ne
întrebăm. Și firesc să ne întrebăm dacă tot s-a ajuns la un dezinteres general
în a citi poezie, tocmai din partea cititorilor. Și ne întrebăm pentru că
îndoiala și neîncrederea privind sensul ultim al poeziei s-a răspândit nu numai
printre cititori, ci chiar printre poeți. Pe un ton ceva mai optimist aș spune
că atunci când nimic din limbajul uman nu-ți mai e de folos, rămâne versul și
că poezia e singura formă de comunicare cu aproapele tău, cititorul, de a-i
arăta drumul către fericirea spre care se îndrepta un aventurier ca Don
Quijote, și asta, înaintea tăcerii hamletiene definitive. Dar pentru asta ne
trebuie niște ochelari noi și o pereche de ochi care vor învăța să privească
lumea altfel.
Tudor
Cicu
membru în Uniunea
Scriitorilor Filiala Dobrogea
