Propoziții pretențioase - din
seria „Vremea Călinilor”- ed. editgraph/2026 d Sorin Călin
Cu cel de-al doilea volum al lui Sorin Călin, „Propoziții pretențioase” (378 pagini) apărut recent
la ed. editgraph, eul său auctorial își creează propriul
spațiu și timp care este al scriiturii și textului ca alcătuire finită și care,
chiar poartă amprenta unui scriitor aparte ce ne învață prin exemplul său, consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei
într-un nou labirint al scrierilor, asupra cărora, iată, m-am aplecat și eu.
Cert este că lectorul unui asemenea roman memorialistic (simultan și
document/istorie) știe că autorul ridică punți de comunicare, unele legături,
între întâmplările datate în volumele anterioare și cel prezent. Autorul
mărturisește că a început scrierea acestui al doilea volum doar la câteva zile
după decesul tatălui său, având în memorie că, încă de prin 2013, într-o
discuție cu un amic, din formația cu care cânta la nunți, acesta i-a lansat
provocarea de a scrie despre oamenii urbei natale, despre locuri cunoscute și
întâmplările petrecute sub ochii săi, în acest univers al urbei natale. „Nimeni,
îi spunea amicul acela, nu a lăsat un cuvânt în documentele scrise ale orașului
Rîmnicu-Sărat, atât despre oamenii locului, cât și despre casele și locurile în
care au trăit aceștia... că de oameni nu-i pasă nimănui” îi spunea amicul. Și
ca atare cineva trebuia s-o facă, să lase o amintire, o mică întâmplare despre
ei, una care să fie consemnată, notată și să rămână într-o carte. Mai ales că
nici „Gazeta Săteanului” apărută cândva în trecut, în orașul Rîmnicu-Sărat, nu
a lăsat generațiilor actuale și viitoare prea multe informații. Precum nici o
monografie, mai bine sau mai puțin bine scrisă,
dar suficient de profesionist întocmită ale caselor istorice, străzilor, a
oamenilor de vază din oraș, nici așa ceva nu există.
Ca experiment, proiectul început este
interesant și în concluzie cartea, deși ciudată
prin contextul cuvintelor tehnice și arhaice din DEX, este interesantă.
Ciudățenia ei vine și de la multitudinea de combinații contextuale, interpuse
în text, pe de o parte, din modalitățile de construcție al unui text subiectiv,
pe de altă parte, cât și din hazardul lingvistic (amintit deja) al folosirii
unor cuvinte (uneori tehnice, alteori ca arhaisme) cu scopul de a creea indicii
aleatorii pe contextul cuvintelor. Dar soarta acestor arhaisme are ca scop de a
reda amprenta unei epoci apuse și să creeze un spațiu nou de rezonanță
interpretativă textului. Iar relația de coprezență între două texte apropiate (datate
într-un jurnal confesiv), pleacă de la impresia directă că autorul nu se lasă
confiscat nici de termenii necunoscuți cititorului (pe care doar DEX-ul îi
consemnează), nici de trăirile personale în faimoasa echipă a unei echipe de
meseriași tinichigii, ci realizează perspectiva dăinuirii destinului colectiv
la care participă fiecare locatar, fiecare locuință civilă.
Astfel de tipologii ale lucrătorilor
meseriași în tinichigerie și acoperișul caselor, apoi procedeele și mijloacele
de expresie aparent ireconciabile cu literaturizarea textului, demonstrează, în
tot ceea ce este relatat în acest jurnal-document, că nimic nu este inutil de a
a fi comentat. În consecință, cartea este construită după arhitectura
corespunzătoare unei lucrări cu caracter științific decât literatura cu
precădere epicizată. Fantezia autorului se sprijină pe o informație documentară
și multe procedee ale meseriei de tinichigiu, cu multe detalii din înzestrarea
sa tehnică. Aspectul de scriere pseudo-anticipativă a unei astfel de scrieri
aparent foletonistice sunt sub controlul rațiunii și nu iese, totuși, din
tiparul literaturizării. Echilibrul interior pe care și-l corectează cu fiecare
însemnare din jurnal, revenind adesea la memoria tatălui și alte figuri
importante ale urbei natale, dă relief jocului său de a ironiza agonia unei
epoci istovitoare pentru mulți meseriași (ca cea a propriei sale familii), de a
câștiga banii cinstit prin muncă și îi fixează, teoretic, poziția față de un
biografism al celor întâlniți în viața sa. Toate aceste procedee stilistice,
îngăduite de scrierea oferită de un hazard lingvistic (uneori pur tehnic, alteori
mult arhaic), credem că îi asigură autorului capacitatea de a ne stimula
participarea la trăirile sale. Firească și necesară (pentru înțelegerea
stilului de scriere) ni se pare nota autorului, la un momenta dat: „Scurtez
fraza, altfel nu mai înțeleg nici eu ce am dorit să spun!” Doar că Sorin Călin
știe să povestească și să își asume hazardul lingvistic în care pare că se
joacă cu acele cuvinte ce numai în DEX le poți întâlni, folosite acum, nu numai
în text, cât și în titlurile însemnărilor zilnice din jurnalul memorialistic.
Doar că, aparent, titlul însemnărilor din jurnal nu pare să aibă vreo legătură
cu însemnarea propriu zisă ce urmează a fi relatată în desfășurarea
evenimentelor. Multe dintre însemnările din roman amintesc și de oamenii care
au fost, despre cum au fost: vezi de exemplu însemnarea cu titlul Agrăiți, datată la 2 Mai 2022, e despre fostul director al fabricii de
confecții locale și îi urmează imediat textul Agrafie ce continuă amintirea fostului director Nicolae, apoi
despre casa moșului Benescu cu povestea lui, casa Tânțu etc. Astfel jurnalul e
mai mult document și însemnare memorialistică pentru oamenii amintiți, locurile
călcate de echipa de meseriași, casele etc. Dar în primul rând oamenii băștinași,
de pe vremea când tatăl era coordonatorul echipei, sunt amintiți pentru a-i
umple în suflet golul adus prin decesul tatălui. Astfel de memorii sunt pentru
a arăta cum negociau proprietarii cu meseriașii în tinichigerie, la construcții
de acoperișuri, burlanele de scurgere pentru apa ploilor, cazane cupru etc. Dar
printre aceste personaje, în fapt proprietarii caselor la care echipa familiei
Călin execută lucrările, își fac loc și cei din familie, precum și muzicanții cu
care autorul asigura petrecerea la nunți. Mai interesante sunt momentele comice
sau triste (după caz) ale oamenilor trăitori în urbea natală și cele mai
savuroase dialoguri sunt cu tatăl său, pe când încă nu era plecat la ceruri.
Cartea e scrisă în stilul celui care ține
dinadins să poarte un monolog, când cu
sinele său, când cu cei întâlniți într-o viață de om. Cartea are densitate
temporală în chiar frumusețea sau puterea ei de expresie, pentru că viața ne
arată că suntem pe un drum fără întoarcere și memoria cărții, cu siguranță, va
reține în această carte o lume așa cum a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu