Tableta
celor care au privit viața ca pe-o farsă
Nu-mi vine a crede! „Ea, furişată
pe o portiţă a grădinii...”– ca într-un poem citit mai demult, simțeam eu când
inspirația mă chema la masa unde scriu și cineva părea a se furișa prin spatele
meu. Și chiar mi se părea cum se apropia tiptil, doar ca să-și arunce ochii
asupra colii de hârtie. Dar niciodată nu
era nimeni. Și mai mereu credeam că ea, viața, încerca să-mi joace o farsă.
Ştiţi ce ar fi trebuit să spun în clipa aceea? „Au uitat de mine... nu-i
nimic... voi aştepta aici...” (exact ce a spus şi lacheul Firs, bătrânul de 87
de ani, din „Livada de vişini”). În această temniţă de piatră a gândului, am
binecuvântat eu bezna şi zădărnicia celor care n-au înţeles, că, numai
înlăuntrul altor vise, Dumnezeu, într-o sclipire de lumină, poate da Omului
eliberarea din, ceea ce Claude Digeon numea, viața „o teribilă farsă”. Dar,
niciodată nu m-am întrebat cine ar putea să se joace cu mintea mea. Scriam și
îmi tremura mâna, pesemne, de la prea multă încordare a simțurilor. Și, în
plus, pentru că memoria îmi ascundea tot restul. Aș fi vrut să exclam și eu ca
eroul lui Evgheni Vodolazkin, aviatorul: „De ce nu-mi amintesc în întregime
fericirea vieții mele?” Și tot el își răspundea: „Poate că atunci ar înceta să
fie fericire”. Și avea dreptate, fiindcă pentru a înțelege tot restul ascuns de
memorie trebuie să îți amintești tot. „Aviatorul”
lui Evgheni Vodolazkin e cartea care îmi spunea câte ceva despre
imposibilitatea de a a conserva și a face să dăinuie trecutul. Născut la
începutul anilor 1900, Innokenti Platonov, aviatorul, este înghețat în azot lichid la mijlocul
anilor ’20, iar prin 2000, deja în altă lume, este dezghețat. În spital el își
notează într-un jurnal tot ce îi aduce, din labirinturi, memoria: copilăria,
școala și întâia iubire. Odată cu ieșirea din spital pe Innokenti îl așteaptă o
viață nouă, în care poate să iubească iar și să descopere lumea. Sus pe
Acropole, în Grecia, m-am gândit la el și mi-am pus întrebarea: oare, cum s-a putut
cuceri, în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare,
se cu vine să şi răspunzi la ea. Cândva, chiar am avut de pus o întrebare! Să o
continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare, Pericle n-a îngăduit să
lucreze, acolo, pe Acropole, niciun rob? Se ştie că, acolo, au lucrat marmura
şi roca de granit, numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum
că, perfecţiunea, în artă, nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea
că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt
nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia
bunicul meu, ori de câte ori era pus în încurcătură, aş zice, mai degrabă, că
nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte
povestea uciderii lui Esop, care i-a batjocorit, după bunu-i plac, pe preoţii
lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre
din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l
acuze de hoţie. Stâncile, peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi
mărturie, prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu
traiesc din ezitări, ca Hamlet, şi uneltesc împreună într-o lume, care, firesc,
se va şi schimba după voinţa lor. Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre
Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” –
spunea Cioran. Cu alte cuvinte, niciun adevăr nu te mai poate ţine legat de
această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită
de altfel şi de Ivan Karamazov) este a unei umanităţi, ce, va trebui să
reuşească să găsească soluţia fericirii, în afara ideii de Dumnezeu. Ce ciudat,
nu-i așa? Omul care a scris și povestea lui Ivan nu mai este, dar cartea
continuă să trăiască. Și cum nu-mi iese din minte acest Ivan, întind mâna și
iau de pe noptieră o carte, și încep s-o frunzăresc. Citeam și parcă mă aflam
în odaia lui Ivan Karamazov, așa cum se credea el și chiar era conștient că
aiurează, și privea fix spre peretele din fața lui, când a fost vizitat de
diavol. Și nu-mi ies din minte vorbele lui: „De câte ori descind pe pământ, îmi
place să călătoresc și să visez, mai ales să visez”. Bineînțeles, Ivan nu-i
crede apariția ca fiind adevărată, ci o plăsmuire a minții sale bolnave. Ca să-i
arate că nu era o plăsmuire, diavolul se apucă și îi spune anecdota filozofului
care nega totul, legile, conștiința, credința și mai cu seamă viața de apoi. Și
care, murind, era cu totul convins că are să se mistuie cu totul în beznă, în
neființă, și, când colo, s-a trezit pe lumea cealaltă. Și acolo a fost osândit
să străbată prin beznă un cvadrilion de kilometri pe jos, ca abia după ce avea
să străbată toată distanța, porțile raiului aveau să i se deschidă în fața lui
și să i se ierte toate păcatele. „De ce să-mi bat picioarele...” și-a zis el,
și doar s-a întins de-a curmezișul drumului de s-a culcat. După o mie de ani
s-a sculat și și-a luat picioarele la spinare de a pornit la drum. Dar în
momentul acela s-au deschis porțile raiului și odată intrat acolo s-a apucat să
strige sus și tare că merită să faci nu un cvadrilion de kilometri, ci
cvadrilioane de cvadrilioane de kilometri ca să ajungi acolo și s-a apucat să
cânte „osana” fîcând exces de zel. Asta i-a amintit brusc lui Ivan, că povestea
cu cvadrilionul de kilometri ca să ajungi în rai, el o scornise de pe vremea
când era în liceu: „Mi-am amintit de ea ca prin vis. Înseamnă că vorbesc cu
tine în somn. Și dacă nu ești decât în vis, nu exiști!” Vezi tu, cititorule,
păi, dacă și diavolul s-ar apuca să cânte osanale, cine s-ar mai ocupa cu toate
ticăloșiile pe pământ? Doar menirea lui e să le explice oamenilor că nu trebuie
să distrugă nimic, că din momentrul când întreaga omenire va părăsi credința în
Dumnezeire, concepția despre lume, care mai stă încă în picioare azi, se va
prăbuși de la sine și va începe o epocă nouă. Că din moment ce Dumnezeu nu
există, „totul este permis”. Adică așa cum îi sugerase Aleoșa (fratele), că
dacă Dumnezeu nu există „totul este permis”: să ucidem părinții, să ne batem joc
de surori, frate etc... dar dacă Dumnezeu există, toate astea nu ne sunt
permise, fiindcă El ne va cântări faptele când ne vom înfățișa Lui la Marea
Judecată. Și atunci? Nici diavolului nu i-ar trece prin cap la ce cazne vom fi
supuși... Și mi se pare că bate cineva în fereastră, ori cineva face zgomot
dincolo de fereastră. Absorbit de
lectură nu realizasem dacă fusese o mișcare a patului sau eu mă mișcasem de pe
o parte pe alta în timpul acela. Nu era nimeni pe afară. Măreață în strălucirea
ei, doar luna plutea ca o corabie pe bolta cu puține stele. Pe undeva, prin
sat, lătrau niște câini. Așa spuneau ai mei când fusese cutremurul acela, că
lătraseră, puțin mai înainte, câinii în sat. „Mi se pare că nu-i nimeni”
(gândea Pavel Ivanîci Vihodţev) – din schiţa lui Cehov -, dar când păşi în
pavilion „zări o siluetă”… Acum de! Domniile voastre, tare ar dori să afle,
sărind una-două, cu gura pe mine, să vă spun a cui o fi fost silueta? Mă
strecor prin spatele casei să mai arunc o privire. Parcă aș fi Dinu Păturică
din „Ciocoii vechi și noi” a lui Nicolae Filimon, pe care nu știu de ce mi-l
imaginez astfel, când se strecura pe sub ferestre spionând pe chera Duduca – intreținuta postelnicului. Dar vicleana
ca o vulpe, în persoana celei care era chera Duduca, intuiește în prefăcătoria
și umilința disimulată a junelui Dinu „întunecoasele intențiuni și aspirări
ce-i rodeau inima”. Nu ştiu de ce reţin
în imagine, cadrul ţintuit pe un perete, din încăperea lui Dinu Păturică, cu
privire la asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. „Raiul
ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei”, spunea N. Filimon.
Încerc să-mi pun ordine în idei. Bunăoară, abia ieşit pe uşa unei biserici, de
la noi din oraş, în care tocmai m-am rugat pentru neamul acesta, mi-am zis:
„Dacă şi acolo, unde credeam că voi găsi toiagul şi traista pribeagului, ori pe
a înţeleptului Oedip „sacru simbol al umilinţei şi pietăţii creştine”, eu am
găsit ignoranţa întronată şi invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate mortale, atunci
la ce mi-a folosit acest refugiu, Doamne, pentru a nu mă regăsi în casa Ta în
„ceva” anume?”
Vedeți? Sunt ca personajul acela din Kafka, de care, tot făceam mare
tapaj în primele tablete. Odată am descins în pavilionul din crângul buzoian și
privind aiurea de pe băncuța din interior, am avut impresia că spre pavilion
înainta chiar Pavel Ivanîci din schița lui Cehov („În vilegiatură”), dornic s-o
întâlnească pe blonda tinerică, într-o rochie azurie și cu un năsuc cârn ce
(credea el) îi trimisese acea scrisoare ciudată, cu niște cuvinte de amor,
încât își pierduse capul. Nu ştiu de ce lui Pavel Ivanîci, soarta nu-i arătase
o inimă plină de recunoştinţă, după cum i se prefigurase în scrisoarea anonimă.
Dar cred că deja ațipisem cu cartea pe brațe și visam ca acel Ivan al lui
Dostoievski, după ce îi plecase vedenia din odaie și îl trezise bătaia în
fereastră, făcută de Aleoșa, venit să-l anunțe că se sinucisese Smerdeakov.
Cert e că, mie unuia, baierele cerului s-au deschis, de m-am liniștit de îndată
când am descoperit pe aleea de ciment, chiar sub fereastra camerei unde mă
culcasem, găleata de plastic cu gura în jos, în care băgasem un „lup al
albinelor” prins peste zi. Avusesem de gând să-i arăt unul viu și soției, care
nu credea în astfel de gângănii fioroase, așa că-l pusesem la păstrare acolo și
uitasem de el. Acum, dezmeticit, se chinuia să iasă și, în zbaterea sa, se
lovea cu aripile și carapacea solzoasă de fundul găleții, de unde și zgomotul
care mă scosese din casă, în plină noapte. „Ce glumă proastă”, am murmurat
asemeni lui Pavel Ivanîci al lui Cehov, ce descoperise că scrisoarea nu era
decât o farsă a soției sale care nu știa cum să-l scoată din casă pentru a
putea spăla dușumelele. Am dat drumul bondarului și m-am uitat după el cum își ia
zborul spre luna mirată și ea de farsa de după miezul nopții. M-am întors în
casă fără să mă mai întreb: oare s-o fi întâlnit până la urmă, Pavel Ivanîci
(din schiţa cehoviană), cu vreo blondă tinerică, într-o rochie portocalie şi cu
un năsuc cârn, după cum ne sugera autorul? Nu ne rămâne decât o singură şi
tristă constatare, gândindu-ne la cele două planuri descrise mai sus: „Duşmanul
viclean al Omului e tare!”
Acum, ajuns la final cu scrierea, eu mă
adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu
particip la discuţia cu subconștientul meu, așa cum am arătat că o făcuse Ivan.
I-aş reaminti, cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip, din „Marile speranţe”, de mai vechiul său
prieten, Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să
vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe
cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată.
Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii
Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe
Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă,
care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele,
poţi pierde legătura cu fiinţele dragi, pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte,
îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse, prin afirmaţia lui Ken
Kesey, dintr-un „Zbor deasupra unui cuib
de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri apoi m-a
condus la bârlogul lor”. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor
mele, trimise în acele „scrisori din străinătate”, mă învăţase, cândva, să nu
am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i
fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele
vânturi”. Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe),
că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor
întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii
(asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei. Şi
dacă există nedreptăţi mari ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să
trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. Câţi
nu vor fi osândiţi pe nedrept, în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu
vor fi ei aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte, ca şi Cloşca,
Horia sau Crişan? Vor fi mulţi, vor fi nenumăraţi?
Dacă m-aţi întreba pe mine, cum ar trebui să privim
această „nouă epocă” (cum îi spunea diavolul lui Ivan), v-aş spune: cam cum
privea şi V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat, „sfărâmarea ideală a
norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a
pecetluit în slovă G. Călinescu. Dar cititorul meu ştie că eroul său, pe care
l-a îndrăgit cândva, trăieşte „rotativ”, cum spunea, despre personajul lui
Creangă (acel moş Nechifor), însuşi ilustrul critic. Să reamintim cititorilor
doar o singură frază, celebră, din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea
codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi
urechile”. Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie
cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că
vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar
chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele
ei şerpuitoare după gâtul moşului – ţineţi minte?). Eu zic, ca să mai tărăgănim
cumva povestea... că tare ne-ar prinde bine! Doar viața este farsa pe care
trebuie să o interpreteze fiecare în felul său (spunea Arthur Rimbaud), dar
mulți se pierd pe drum fără a realiza acest lucru.
Acum
chiar n-aş vrea să o dau pe modestia lui Cehov care, cu ocazia venirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu