559. Lansarea „MUSCELENILOR” - la ea acasă: Muscelu Cărămănești de Buzău.

1. Scriitorul Titi Damian: Mă aflu în fața personajelor mele. Cinste lor!

 2. Imagine, din partea stângă a sălii.

 3. Altă imagine a sălii.

 4. Profesorul Ion Ene, secondat (în fundal) de Aurel Anghel... strunește vioara.

5. Tudor Cicu, lecturând din... cea mai mare desfășurare de forțe a romanului lui Titi Damian.   

  La MUSCELU CĂRĂMĂNEȘTI s-a născut un mare prozator: Titi Damian

                          (un prozator european, pentru veacurile ce vor veni)

Duminică, 17 august, 2014, am urcat apocalipsa unui drum spre Muscelu Cărămănești, pe o ploaie torențială pornită din senin, la 16 grade și un drum groaznic pentru cauciucurile mașinilor. Dar, fusesem invitat în satul natal al prozatorului Titi Damian, care își lansa trilogia „muscelenilor”, la căminul cultural din sat. După apariţia trilogiei lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea: „Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Pe parcursul drumului mă gândeam la spusele consăteanului său, pe nume Grigore Rotaru DelaCamboru: „de la ora 12 până în acest moment am citit, numai am citit… (şi )... că plâng, cu lacrimi pe obraz, cu sughiţuri de se zgâlţâie burta”. Când spune cineva că plânge cu lacrimi, în timp ce citeşte o carte, înseamnă că avem de-a face, în singurătatea aia, cu un sfânt. Locuri stranii şi pustii îmi păreau toate, indiferent unde încercam să ajung cu mașina. În 2004 la prima mea descindere în sat, dar și acum, în 2014 la lansarea trilogiei aveam să mă confrunt cu aceleași trăiri „zămislite” și scrise de Cel-de-Sus. Ceva ciudat plutea în aer și atunci, ca și acum. Locurile chiar îmi păreau misterioase. Am privit în curtea bisericii unde trona un tei rămuros. Privirile mi s-au oprit pe clopotniţa de la intrare, unde, lângă clopotul cel mare trona unul mai mic, dar, nimic nu prevestea că are să-şi înceapă tânguirile cum spune, undeva, în roman, autorul Titi Damian. Oricât mi-am rotit privirile spre vârful unui deal (să fi fost al Ceciliei ori al Boşoveiului?), nu am zărit ţipenie de om. O linişte care sperie un străin aflat prin părţile alea. Uliţa era plină de noroi. Însă, în incinta căminului cultural am întâlnit aproape tot satul. Erau prezenți, prieteni, colaboratori de-ai domniei sale de la prestigioasa revistă „HELIS”: Gheorghe Dobre, Florentina Dalian, Florin Ciocea și alții. Din Buzău, îl urmase poetul Aurel Anghel, Teo Cabel și trei membri ai cenaclului „ANTEPORTAS”, precum și scriitorul Tudor Cicu. Din cel de-al treilea volum, „Norul” am înţeles că tragedia oamenilor din acel sat şi, care odinioară îşi desfăşura viaţa şi tumultul său, se desfăşurase într-un spaţiu şi un timp dominat de un fag mitic. În sala căminului cultural, pe o așa vreme potrivnică, se adunaseră, cum am spus, multă lume. Ce lume?! Din personajele romanului doar un singur supraviețuitor: Ion al Riții, cel cu „povestea” de sub fag. Cei din sală, săteni de după evenimentele din trilogia muscelenilor, mulți tineri dar și copii. Puțini bătrâni. Or fi rămas, pe ploaia aia, pe la casele lor. Puțini înțelegeau că au în fața lor un prozator de talie europeană, care scrisese o carte cum numai Marin Preda venise în satul bărăganului de la Siliștea Gumești. Iată, satul de munte Muscelu-Cărămănești își chema oamenii la cămin să-l audă pe fiul întors acasă, cu povestea lor în peste 1000 de pagini scrise. Unde se duseseră ori se pierduseră toate astea, lăsate scrise în romanele lui Titi Damian? Răspunsul mi-l va da, tot bătrânul ţăran, Ion Mândruţă (în paginile romanului), care clătina doar din cap şi murmura ca pentru sine: “Numai înmormântări…”. Eu ştiu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânei, cu noi, pitiţi după sobă. Era vorba acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu şi mereu şi, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăţia. Să rămâi tu în locul meu”. Cam asta ne transmitea, din ”templul” căminului cultural, prozatorul Titi Damian. Rostul prozatorului, e să transmită și generațiilor de după el, POVESTEA trăită de cei din acele locuri, iar datoria celui care a scris o asemenea carte (spunea Titi Damian) e să transmită în scris, şi celor de după noi, aceste tablouri-imagini, în căutările lor, pentru aflarea adevărului. Titi Damian, a vorbit, deschis, celor prezenți, amintind că de nu era el, unul tot trebuia să povestească drama celor din părțile Muscelului. Și că, trilogiei îi va urma cea de a patra carte: ”RUINA„ -  pentru a încheia această „sagă” a muscelenilor. Aceste locuri l-au dat pe Titi Damian pentru a-i pecetlui în literatură, pe toți cei din satul său de munte. Au vorbit, acolo, în acea zi încercată de „vremuri”, cam toți oamenii care l-au cunoscut pe autor. Săteni și invitați, au rostit un singur gând: ”Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian a scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui sat de la munte, o poveste tragică, zguduind din temelii ceea ce părea bătut în piroane, în literatură, pănă la el”.

                                                   (a consemnat de la fața locului: Tudor Cicu)