ESEU
Scrisoare
deschisă domnului Cehov
…Afară e
toamnă și cred că și în casa în care m-ai închis, domnule Cehov, e toamnă. După
o anumită vârstă de regulă a treia (cum spunea studentul Trifomov) și păsările
călătoare pleacă în țările calde. Ai tras cortina după ce ai scris ultima frază
la „Livada de vișini”, cu sunetul
acelui topor ce tot bătea, surd, în livadă, dar pe mine, lacheul de 87 de ani,
Firs al tău, m-ai uitat. Atunci când suna gongul că trebuia ridicată cortina,
dumneata ai uitat că tot mai rămân anumite păsări în patria locală cum ar fi
cioara de pe craca vișinului la care încă n-a ajuns toporul lui Lopahin. Spui
că nu-i așa. Că toate păsările au zburat spre țările calde, dar știi dumneata
că nici puiul lui Al.Brătescu-Voinești, cel cu aripa frântă, n-a mai putut să
zboare cu frații lui? Cum aș fi putut eu pleca odată cu Varia, Ania, Liubov
Andreevna, Gaev, Trifomov ori contabilul Epihodov din casa aia? Doar știi ce
vânzoleală îi cuprinsese pe toți? Când până și
Lopahin era la fel de îngrijorat, ca Varia. „Numai de n-aș pierde trenul!”,
zicea. Scrierea (cu dulceaţă de flori de vișin)
din piesa dumitale este o alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase
ale ţinutului sufletesc, în care s-au hârjonit și alți înaintaşi de seamă ai
literaturii de dincolo de Prut: de la Ionel Teodoreanu cu al său „La Medeleni”, până la Mateiu Caragiale cu al său „Craii de Curtea-Veche”. Nu te-ntreb
de ce m-ai lăsat în casă, închis, după plecarea moșieresei Andreevna, împreună
cu toată suita, dar nici să mă lași să-mi odihnesc oasele pe divanul acela ca
să spun doar atât: „Viața mea a trecut de parcă nici n-am trăit”. Așa-i! Un
târâie brâu ca mine nu putea avea sentimentul lui Paşadia din „Craii de
Curtea-Veche”, care trăia cu schimbul două vieţi. Acum ce va zice spectatorul
nostru? „Moşule, dar parcă te-ai apucat să vorbeşti”. Dacă Olguţei, din „La
Medeleni” i se umplea pieptul cu nostalgii de
crivăţ la auzul versurilor lui Villon, mie îmi este oblonită la ferestre şi
uşă, ca pe vremuri moara Norocului –, înţelegerea. Fiindcă, de ce să n-o spun pe
şleau: iarna făceai pe tine de frig. Veneai în casa moșieresei Liubov
Andreevna, doar-doar îmi va fi poruncit să-ți aduc o cană fiebinte cu ceai și
să mai tragi cu urechea la prostiile debitate de studentul acela, Trifomov,
care spunea că toată Rusia e livada noastră. Asta, până când Lopahin, țărănoiul
acela îmbogățit le împuia capul tuturor că e vremea să doarmă liniștiți „că mai
e o scăpare”. Ori ai vrut să ne sugerezi că bandiți de teapa lui sunt ca
ciulinii lui Panait Istrati porniți în lumea largă? Da' ce, vedea cineva,
dincolo de décor?
Şi totuşi! Un spectator mi-a spus că până să mă audă vorbind mă și
închipuia îmbrăcat în ţoale de-ale noastre, moi cu ţuhali din buci de cânepi.
Vedea oare în timp?... Aşa că arătam ca un pui zburlit, tăvălit prin sare şi
piper – dar dumneata erai prins de toporul care se auzea cum departe, în
livadă, lovește în vișini. Nu te-ai gândit că sunt un bătrân care-și ducea
veacul și traiul de cocină „în clisa uliţelor fără caldarâm şi fără nume de pe
la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni”...
descrise și de Mateiu în „Craii de Curtea-Veche”. Vai de obrajii plesniţi,
perciunii traşi, urechile lungite, cefile dupăcite şi cururile curelite şi
durligile cu varga vârstate… Vai și vai!
Iar dumneata domnule Cehov știi prea bine că limba e numai o modalitate
de reprezentare, o altă gesticulaţie aici, altfel, na, şi-ar pierde tot
farmecul povestirii. Furat însă, de toate aceste megieşe vorbe, spectatorul
uită de construcţia naraţiunii dumitale care pare a o lua şi dânsa după toporul
lui Dănilă Prepeleac.
Şi uite aşa, ceasul Mitropoliei de care vorbea Ionel Teodoreanu în „La
Medeleni” putea să bată şi de unu noaptea că, nimeni nu l-ar fi auzit. Cum nu
m-a auzit nici pe mine, deși „bombăneam”, mai mereu, cum glăsuia Varia, draga
de ea. Acum, cred eu, n-o fi pierdut trenul și se duce și ea la serviciu ca la
propriul priveghi.
Da, domnule Cehov! Ai tras cortina, ce zadarnică povară!, peste
bătrânețea mea. Că la marii bătrâni mă gândesc, ce nici măcar nu mai îndrăznesc
să aștepte somnul, striviți sub sunetul toporului tău. De am ajuns să spunem:
cum o da Dumnezeu! Afară e toamnă și eu cred că și înăuntru e toamnă în
republica mea lipsită de o așa frumusețe de livadă unde te-ai pierdut și
dumneata, cândva, pe aleile în floare de îți strecurai soarele prin ochii
noștri din când în când. Că viața noastră a trecut de parcă nici n-am trăit.
...Iar dacă nu ți-aș fi scris, Dumnezeu m-ar pedepsi pentru tăcerea mea.
Și poate nu l-ai uita, data viitoare, pe lacheul de 87 de ani, Firs.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu