Gângania din cap - teatru scurt

Gângania din cap

Comedie într-un act și două tablouri

Personaje:

Stan Marchidan, țăran pensionar

Rustem, un tătar bătrân greu de cap

Lina, vecină cu Marchidan

Gigel, un copil cu ciudățenii

Oancea, delegat din partea primăriei

Deliu, ajutorul lui Oancea

Acțiunea se petrece în gospodăria țăranului Stan Marchidan, prin anii 1983-1984, pe vremea cotelor anuale obligatorii, impuse de primării, pe plan local.

Tabloul I

   O după amiază de toamnă. La poarta lui Stan Marchidan, bătând tare în ulucele de lemn cu bastonul de care era nedespărţit, tătarul Rustem, om din sat. Venise să se intereseze de plugul de fier al lui Stan, iar gospodarul pensionar, aflat prin curte cu o mătură de nuiele în mână nu se arătase surprins cât mirat, de vizita matinală a tătarului.

Stan Marchidan (își pune o mână în șold. Se arată mirat): Măi-măi! Ca să vezi... Ce de lume, sper că n-am visat!

Rustem:  Ce lume, bre! Eu și cu mine doar... Cât să facem? Unul și bun!

Stan Marchidan: Da', ce? (Pe un ton șugubăț.) Au pierdut turcii la Cianakkale și-ai venit să te plângi? Ori te-a gonit cadâna ta, de-acasă? Că a trecut și vara și plugul ăla tot nu mi l-ai întors.

Rustem: (ofensat) Bre, da dat naibii eşti mata, efendy bagabont. L-am adus, bre! L-am pus chiar eu pe cocina la fork, undeva, dar nu mai ține la mine minte... (Se arată supărat și dă să facă drumul înapoi spre poarta pe unde a intrat.) Asta chiar bătaie în joc. Prea mult la mine.

Stan Marchidan: (sare de pe loc și-l ajunge din urmă) Gata-gata! Bre, da mata chiar nu știi de glumă! Hai să vedem, oi fi uitat și eu. (Aruncă mătura de nuiele lângă gard în timp ce mormăie ca pentru sine.) O fi având dreptate, ori eu sunt cel greu de cap...

(Pornesc împreună spre cotețul porcului, aflat în spatele casei și așezat cu vedere la drum. Pe uliță, Gigel cu bicicleta. Se oprește și se uită la cei doi moșnegi care se sfădesc la cocina porcului. Nu se dezlipește de gard. Deocamdată nu e observat de cei doi.)

Stan Marchidan (arată cu mâna spre locul gol de pe cocină): Păi, vezi tu vreun plug pe-aici? Ori l-o fi topit ploaia de-acum o săptămână? (Devine iarăși glumețul dinainte.) Bre, Rustem!... Să știi că l-a mâncat scroafa, ce spui, i-o fi fost poftă de fier și ei! (Și deodată luminat.) Minerale măi, Rustem. Minerale!...

Rustem (un pic încurcat): Bre, da dat naibii eşti mata, toate le ştii, dar când te întreabă omul, ayda kapalâm. (Schimbă vorba.) Bre, da mare forc ai bre, efendy Stan!

Stan Marchidan (împăciuitor): Nu e forc măi Rustem, e scroafă.

     Rustem: Cum scroafa bre?! (Se arată nedumerit și privește atent la gospodar să vadă o urmă de ironie pe fața lui. Nu zărește nimic.) ...Că ăsta-i doar un forc și în afară de forc nu mai e cineva... un alt animal.

     Stan Marchidan (o ține pe-a lui): Iar eu îți spun că asta din cocină e scroafă toată ziua! Și tot scroafă rămâne și ziua, și noaptea. Acum crezi că trebuie să ne certăm pentru atâta lucru? Scroafă e și gata! Și mai am una cu șapte purcei lăsată slobodă prin grădină. Scroafă e, face purcei, bre, Rustem! Și dacă face purcei, atunci e scroafă, măi!

      Rustem: (îi sare țandăra și dă cu turbanul de pământ): Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne.

      Gigel (i se aude glasul pițigăiat dinspre uliță): Bre nea Stane, tătarul ăsta cred că are gărgăuni în cap. Mi-a spus mie tata că sunt un fel de gângănii care nu-i omoară, da' le mănâncă din creier și fără creier ei tot ce știu, aia spun.

      Rustem (pricepe câte ceva din cele spuse de copil și aruncă spre gard cu un cocean putred): Să spui la tata ta, pezevenghi copil! Gărgăuni și șeitan la tine la cap...

      Stan Marchidan (intervine): Acuma de ce să te superi și pe un copil. Zice și el așa, ce știe și el... Nu vezi că se amuză? (Către copil.) Dacă treci pe lângă alde Lixandru, sau o vezi pe Lina prin curte să-i spui să treacă diseară pe-aici, să-i dau niște pastile pentru purcea.

       Gigel (se desprinde de gard și în mersul cu bicicleta i se aude tot mai slab, glasul): Le spun... le spun! Da de gărgăuni să-i dai și tătarului să se trateze. Mi-a spus mie tata că la tătari pătrunde mai repede... (S-a îndepărtat de-ajuns să nu se mai audă ce spune.) Gărgăunii... gărgăunii nea Stane...

       Stan Marchidan (trântind poarta cocinei abia întredeschise, înciudat pe copil): Acum, na! Pe câinele bătrân se pişă şi vulpea.

       Rustem (bombăne supărat de unul singur):  Cum adică scroafa, bre, animal aşa n-am auzit, da forc e, ştim şi la mine ce-i acela un forc şi forc rămâne. (Deodată ridică fruntea și se caută de turban pe capul rămas gol. Pare dumirit.) Purceaua ai zis, acuma scroafa ai zis și na!, înghit turban dacă e aşa, fork am spus, ştiu ce spunem. 

 (La poartă se aud bătăi și un glas care strigă pe nume la gospodarul curții. Cei doi bătrâni se dezlipesc de cocina porcului și ies în curte. Poarta se deschide și cei doi delegați trimiși de la primărie se împing unul pe altul, înăuntru. Tătarul Rustem se strecoară pe lângă ei și face cu mâna. Semn că acuma pleacă da o să revină cândva. Adică nu a uitat cu ce treabă venise la gospodarul nostru.)

Rustem (depărtându-se sprijinit în toiag, tot mai bombăne): Hmmm! Ba purceaua, ba scroafa, când fork am văzut la mine, ochi să n'-am, na!

Stan Marchidan (își invită „musafirii” spre prispa casei. Încet să nu fie auzit de cei doi): Bine, bine măi Rustem, să fie ca tine, forc, deşi eu ştiu că e scroafă, da' să-ţi fac ţie un hatâr, poţi să-i zici şi şeitan (drac în turceşte), cum vrei, numai nu te aprinde bre ca uscătura la flacără, ce naiba! (Se îndreaptă către cei doi, care cum îl văd lângă ei scot dintr-o mapă niște catastife mari și le parcurg interesați cu degetele. Se bate cu palmele de corp.) Ce zi!... Ce zi!

Tabloul II:

   (Pe prispa casei cei doi delegați sosiți de la primărie, cu catastiful pe genunchi caută de zor poziția la care sta înscris gospodarul nostru. Stan Marchidan, cu mâinile în șold așteaptă cuminte să vadă cu ce scop și, mai ales, ce vor de la el cei doi)

Stan Marchidan: (ca pentru sine): Na, Stane, iapă albă-ți trebuia?... Na belea!

Oancea: Ai spus ceva, nea Stane? (Punând degetul pe o filă exclamă grăbit.) Gata! Am găsit. Nea Stane, uite ce-i! Figurezi la noi cu una bucată animal, porc se înțelege, cotă obligatorie la stat. Țara asta trebuie să mănânce și ea...

    Stan Marchidan: Da ce mă, i-am luat eu bucata de la gură? Eu zic că-i o greșeală. Eu nu am promis primarului așa ceva. Și n-am! N-am, mă! Dacă n-am? (Și cu glasul parcă atins de astm, înecându-se în vorbe.) Să n-am parte de copiii mei dacă vă mint. Dacă... dacă...

    Deliu (pe un ton răstit): Hai, bre, că n-o să înserăm la poarta dumitale. Dă-ne odată...(Arătă o rubrică pe catastiful deschis.) ...semnătura aia și ce mai tura-vura, că avem destulă treabă. Ne-ați zăpăcit cu văicăreli și icnete de parcă ați vrea să scăpați, odată, de noi.

Stan Marchidan: Da' ce mă, dau turcii? Doar ați văzut cum plecă adineauri, tătarul. Și nu venise cu sula-'n coaste ca voi.

    Oancea (sărind să tempereze zelul tovarășului său): Uite, ce e, nea Stane! Chiar dacă am întoarce catastiful ăsta şi pe o parte şi pe alta tot n-o scoatem la capăt cu mata, că de, ordinu-i ordin şi musai să fii înscris şi mata cu nişte cote acolo, de! Gospodaru-i gospodar; are cartofi, lână, lapte… trebuie să dea și el ceva.

Stan Marchidan (se scărpină ca Moromete când cu foncierea): Păi, uite cum facem... Cobor io în pivniţă, scot o căldăruşă cu vin d-ăsta din toamnă şi mai ne gândim cu toţii, mai socotim.

(Zis şi făcut. Nici nu avu ăia doi timpul să fluiere împotrivă, când Stan Marchidan a coborât iute în beci și la fel de rapid sosi de le puse dinainte o găleată cu zăibărel şi i-a tot îndemnat să guste din cănile umplute, întinse)

Stan Marchidan (privind pe sub sprâncene): Ei, cum e? E bun vinişorul?

Oancea (punând mâna la gura lui Deliu care părea să spună ceva): E bun bre, foarte bun…

Stan Marchidan: mai luaţi… hai, mai luaţi… (Îi tot îndemna scufundând cănile în găleată.) Mai luați...

Deliu (revenind la scopul vizitei): Hai bre, nea Stane, cartofi, lână, brânză… ceva acolo, că şi noi trebuie să muncim, să îndeplinim sarcina… 

Oancea: Gata, ce să ne mai gândim, te trecem cu un porc pentru la Crăciun. O sută, o sută şi jumătate de kile tot îl faci mata. Tocmai bine!

(Aici, Stan Marchidan, smulse căldarea din fața celor doi și cum văzu purceaua venind din grădină, cu purceii după ea, luă găleata și o turnă în troaca de lemn din curte)

Deliu (sărind ca ars în picioare): Ce faci bre, bunătate de vin arunci, aşa, la troacă?

Stan Marchidan: Apoi, numai un pic, aveţi răbdare! Sunt la mine acasă, păi, nu?

(Purceaua năvăli cu turma de purceluși drept la troacă. Spre uimirea celor doi delegați animalele începură să lincăie, cu boturile, licoarea. După un timp, simțind ceva nelalocul lui, purceaua își împinse cu râtul progeniturile și îi forță să plece de la troacă. Cei doi delegați priveau uluiți cum purceaua porni în cele din urmă spre fundul grădinii, împleticindu-se printre purceii care metecăiau cu râturile prin garduri.)

   

Stan Marchidan (sfătos și bine întemeiat pe vorbă): Ei, vedeţi? Ăştia bea' ce bea' şi pleacă. Voi ce mama dracului mai aveţi de gând? Hai, că se înserează şi aveţi treabă. (Și nici una nici două îi împinse spre ieșirea pe poartă.) Hai!... Hai și tu!...

(Stan Marchidan privi cum delegații se îmbrânceau să iasă când se auzi strigat dinspre gardul ce străjuia proprietatea cu vecinul din față. Era vecina, Lina.)

Lina:  Vecine!... Vecine!... Ce voiau ăia doi? M-am uitat de ceva vreme, da' n-am priceput ce și cum.

Stan Marchidan: (închise în urma lui poarta și se apropie de gardul de unde vorbea Lina): Ai văzut, Lino?

Lina (înfiorată): Vai cum m-au speriat. Și acum îmi bate inima când am văzut cum le-ai turnat vinul din față, în troaca porcilor. Dar ce să înțeleagă o neroadă ca mine?! ...Mi-a zis Gigel. D-aia am venit.

Stan Marchidan (cu gândul în altă parte): Lină!... Tu ai auzit de niște gărgăuni, care după cum zicea Gigel, le-au intrat unora în cap și le mănâncă din creier?

Lina (cu mâna la gură a uimire): Vai de mine? Să aibă și purceaua mea așa ceva, Stane?

Stan Marchidan: Nu la porci se dau ei, Lină! (Se apropie de gard și îi vorbi în șoaptă.) ...Auzi? Ăștia doi de la primărie cred că sunt infectați, deja. Du-te acasă și ține poarta închisă. Că dacă intră și la tine, nici pastilele mele nu vor mai fi de nici un folos. Auzi? Mi-e teamă să nu cuprindă tot ținutul, până hăt, dincolo de munți. (Îi făcu semn discret să se depărteze spre casa ei. Pleacă și el bombănind.) Gigel ăsta mi-a băgat și mie în cap. Un copil cu ciudățenii... da' mai știi?

                                                         (Cortina)