Pe „Strada Viitorului” gândurile prind contur
Cu „Terapia ploii de chihlimbar” (ed. Mitteleuropa/2019), în
poemele poetei buzoiene Mihaela Roxana Boboc, cititorul trăiește emoții
diversificate, inexprimabile, ca pe un tărâm unde a dispărut graniţa dintre
scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles, prin trecerea tuturor
simțurilor în altă fire. Fiindcă poezia ei, „dă peste cap cuvintele,
tabuurile... dresând cuvintele cu o putere semantică” (din prefața lui Marin
Ifrim), iar prin amprenta ei tulburător de expresivă poezia este
confesiv/reflexivă, psihologică și fluentă ca o „rapsodie a simțurilor”,
coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman și acea spaimă a rostirii
până la capăt ce se-ncuibă în spectacolul vieții. Dar e un spectacol cu un
proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce
întuneric îndepărtat, ca în clarobscurul rembrandtian. Fiecare purtăm, în grade diferite, evident, vibrațiile unui suflet care
tulbură totul în jurul lui, pentru a ne susține elanul înspre alte lumi și alte
veșnicii căutate în cuvânt. Nuanțele sensibilității tuturor acestor viscoliri ale
poeziei sunt influențate și de mobilitatea sufletească a poetei, de o doză de
romantism și de căutare în labirintul realității a eului după care sapă în
cuvânt ființa celei care scrie, dar cunoscând în anotimpul trăirilor sale, tot
atâtea rostogoliri și atâtea victorii. Un scriitor rus (Evgheni Vodolazkin) spunea că „atunci când
Domnul voiește, se biruiește și rânduiala lumii”, cam ceea ce afirma și
Dostoievski afirmând că Frumusețea va salva lumea. Și, prin cuvânt, sigur, asta
se va întâmpla. Scriind poezie nu facem altceva decât să ne refugiem în
brațele dragostei, iubirii și fericirii, că „Poezia, această femeie plângând la
fântâna lui Iacob,/cu ochii negri de dor,/nu va mai înseta/nici nu va mai cere
mângâieri” (cum spune poeta Mihaela Roxana Boboc – în poemul „Scrie-mi măcar un rând”) - fiindcă, tot
din poezia ei, citire: „să ai de ales/să scrii ceva ce moare oricum și totuși
să te încăpățânezi să-i dai/contur”, pesemne că este o renunțare mai mare, mai
tristă, mai nemiloasă. Poate și pentru că poeta din Buzău nu poate fugi
în braţele dragostei, ca ultim refugiu, de temerile sale, dar prin poezie își
construiește lumea din care să iasă ceva mai întărită. Sau poate are obsesia că
a moştenit, printr-o minune, miracolul unui hotar dintre lumi. Puse dinaintea minţii, fie de văz, fie de închipuire, apropierile sale de
acele porți ale irealității pot însemna cheile participării ei la acest ceremonial al ridicării
unor lespezi de pe suflet. Și îmi vin în memorie gândurile poetei buzoiene,
scrise dintr-un exil al sufletului pe care ni-l zdrumică în versuri fluente,
după un anumit cod al unor simțuri care, iată, se deschid spre taine și
gânduri: „E miezul nopții,/prima noapte cu cerurile deschise... în jur se simte
mirosul ploii... sunt la jumătatea drumului, am în față corăbii cu vele lungi”.
Apoi, în clipe de mai multă siguranță a drumului parcurs, aflăm că „noaptea
ploile se cuibăresc în unghiul ferestrei/orice aș privi se întoarce ca-ntr-o
oglindă spre mine/pânza și pictorul, poetul și poezia/doar îmbrățișările se
ascund după mâinele iluzoriu” (Două
orfeline). Posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale creierului (în veghea de
noapte) să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă
imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că poeta îşi
asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu
reîncarnat” viețuind în ființa sa. Alteori suntem la limita dintre relatarea exactă a clipei şi lumea ficţională a
închipuirilor. Ori, forța creatoare a poetei acţionează cu alte elemente şi
semne asupra cititorului său, spre a-l determina să-şi pună şi el acele întrebări
menite să redescopere lumea. Sau se
spovedește direct Domnului (cum spune într-o altă carte de poezie), și „din
umbra suferinței” ne croiește poeme într-un anotimp al infernului său, trăind
un dans de umbre la margini antagonice: unul fiind un plan al trăirilor
zilnice, celălalt ca rod al imaginației și inspirației creatoare care este și
cheia pentru înțelegerea spectacolului lăuntric desfășurat dinaintea lui
Dumnezeu. Cităm: „E prea mult din noi în Crângul acesta/în care ochiul lui
Dumnezeu/merge nestingherit printre furnici” (Marfarul iubirii) – sau – „Dacă aș stinge luminile în orașul meu ar
rămâne crângul și/mâinile îndrăgostiților prinse în părul iubirii/e noapte cu
lună, noapte cu prunc născut în mine/îmi așezi în sertarul minții manuscrise pe
care le voi uita până/în ziua/când se vor scrie singure” (Cum aș putea să flămânzesc?”). Cele două planuri îmbinate: real şi imaginar,
dacă răscolesc în cititor un amestec de imagini privind
desăvârşirea unui vis cu aspiraţii în iubire (pe de o parte) şi suava inocenţă, pândită de peste tot de o
spaimă mai vastă ca amurgul cioranian al amăgirilor (pe de altă parte),
înseamnă că poemul și-a atins scopul. Sau măcar o parte din răsfrângerile
noastre în acel cântec sfâșietor oferit de substanța vieții. Îmi place să cred,
că în proza poematică (desfășurată, aici, aproape epic) amănuntele, captivante de altfel, dau
farmec acestui mod de exprimare, când ezitantă, când redată cinematografic și
întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple, şi din nou îl adâncesc:
„niciun felinar nu poate lumina/poteca dorului se urcă în genunchi/printre
licuricii coborâți din pleope/Iona strigă din pântecele balenei/și ochii Domnului/spre
el/îl scot din iarba de mare/în apa morții” (din „Despre oameni pe care nu-i vedem”).
Volumul e alcătuit din două părți. Primul
ciclu: „Mamă, pune pelerina pe umerii de brumă” este dedicat mamei (tablou
întrețesut și cu imaginea tatălui plecat la ceruri): „Azi nu mai visez,
mamă,/parfumul merelor se simte încă în toamnele fără gratii/ești aceeași
flacără arzând griji după griji” (Închide
genele nopții) –sau- „mama strânge în mâini o cheie/deschide nostalgic
sertarul și amintirile se învelesc unele în/altele.../mamă, pune paltonul pe
umerii de brumă/să culegem ghebe să ne prefacem că în urma lor rămâne
toamna/dezlegată” (Mâinile lor strâng
amintiri). Tatălui îi dedică un prim poem tulburător „A venit vremea”, ori cu imaginația va oscila între două lumi
paralele, din care fragmentar tot cară, cară câte ceva, pentru a ne lămuri ori
pentru a estompa taina, ca până la urmă, tâlcul acestor clişee de viaţă să
producă un vădit accent simpatetic: „mă întorc la tata/să-i spun că sunt
frumoasă, așa despletită de lacrimi”. Al doilea – „Spre duminica lăuntrică”
este cel al căutărilor labirintice în lumea simțurilor personale într-o notă de
meditație, de contemplare și melancolie, pendulând în imagini inedite care se
întrepătrund cu sentimente tulburătoare. Întâlnim versuri care curg firesc, dar
al căror tablou aproape că nu poate fi imaginat de cineva, vreodată. Ele duc
spre cititor mesajul de a transfera şi lui
sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. Exemple: „plânsul e
colindul mamei strângând la piept pruncul/și haina lui ridică moartea pe
umeri/pielea cuvintelor devine tot mai palidă/ca o lumânare suflându-și căldura
prin sticla mormintelor” (ori) „copacii seduși de toamnă se îmbracă în
toamnă/le ating frunzele și mă molipsesc de seva în care îngerii
pictează/vitralii”. Toamna este un anotimp preferat. Aici - „răsună anotimpul
cu acuarelele toamnei în buzunar”. Totodată, găseşte salutar să transforme
realitatea în poveste: „miroase a toamnă/a ghebe pitite după frunze ude și mere
domnești sfârâind pe plită/miroase a
tine”, dar amestecă și „emoții despre care nu vorbim și toamna alunecând pe gât
ca un/tranchilizant”. Ploaia devine și ea un vast refugiu pentru povestea
inimii: „pe strada viitorului/lampa se stinge peste rațiune/abia atunci simt
plecarea ca un urcuș spre identitate și tu, la/celălalt capăt al firului/asculți
ploaia cum scârțâie sub oase” (din „Strada viitorului” – un poem reprezentativ
al volumului).
Mai reținem
că din acest tangaj cu inefabilul poetic s-au născut poeme de o sensibilitate
aparte, emotivitatea autoarei simțindu-se în metaforele construite cu
delicatețe și senzualitate, comparațiile sugestive, totul pe un fond
meditativ, determinat de efuziunea stării: dragostea „urcă pe umerii rugăciunii” și pentru ea scrie „pentru
dragostea aceasta care nu poate fi scrisă”; iubirea
„e despre ceea ce nu se întâmplă”; fericirea
„are gust de poezie și îmi voi bea în taină/ceaiul”; iar Dumnezeu „nu e o piatră unde să-ți rezemi gândurile”. Mai reținem,
că „înainte să las visul să tremure și mai tare”, cele scrise și nescrise vor
mai pluti un timp (pe limba veșniciei) până la tărâmul imaginar unde , spune
ea: „poezia mă scrie fără mă descifra”.
Aceasta e lecția de poezie a volumului.
Tudor Cicu
Mulțumesc! Surprinsă de cât de frumos se așază cuvintele în această cronică, conturând un tablou unicat, aproape de echilibru. Și dacă am scris toate acestea, voi trăi.
RăspundețiȘtergereUneori, mi-ar place să cred, că poezia ta e un rod al picturii. Dar, după te citim, fiecare rămâne singur doar cu Dumnezeu.
RăspundețiȘtergere