Printre
rânduri, Dumnezeu
e o joacă de copil să fur emoții
și
cu mâna la ochi să trăiești printre rânduri
acolo unde
întotdeauna e Dumnezeu, dar îți
scriu
de parcă am adunat la râu toate durerile într-o albie…
În
crângul orașului meu
femeia are
visele frânte -
când
merge în cimitir ca-ntr-o poveste numai de ea știută
fiindcă dacă nu
merg pe drumul bun
n-o să mai izbutesc
să mă întorc pe el
stând
la masa de scris poetul plânge
îngerul
lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei, dar
am
cunoscut o fată care scria pentru că nu știa cum e dincolo
înainte
așteptam noaptea să-mi legăn oasele și să plâng,
acum
te aștept spre miazănoapte și poezia o ia în față ca un far
Avraam a văzut-o
plângând și a plâns cu ea
Dar ție-teamă să
recunoști că am plecat cu desaga de poeme în spate.
Sunt
bolnavă de cuvinte
am
ajuns la capătul cuvintelor, de aici înainte ne înghite
un
septembrie mut
viața
asta atârnă de ceea ce nu spunem
astfel dragostea
se multiplică și se amplifică
salvând o
mulțime de oameni cum spune orice poveste
despre noi
Femeia
care-ți vorbește despre păsări albastre
și
semne de nicăieri -
ca
despre un poem aprins de tăciunii furiei
ca
dintr-o tipsie,
pe
care ai așezat copilăria
prefăcută
în chihlimbare
și într-un colț
al inimii
mama
atinge bulgărele rostogolit din lună
acum
să-mi
spui cum mor visele, cum se duc toate ale sufletului dincolo
și
plâng odată cu tine,
visez
ploaia și ea îmi răspunde bătându-mi în geam
până
zidul se pierde în aburul cuvintelor.
Punem
punct și de la capăt împletim flori de mucegai în
bătaia
ploii
poezia
se scrie singură
ca în viață –
primii pași sunt mai grei. Tu
ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui
am răsfoit cartea, dar cuvintele tot țâșneau se aprindeau
să
mă ierți când din pozia mea va rămâne doar lampadarul
unui
vis
aș
fi vrut să-ți spun că te iubesc
pe
strada aceea fără nume.
Dar această
poveste e o parabolă
Tot ce e pe
lume, a mai fost cândva.
"Spovedania oaselor". Frumos!
RăspundețiȘtergere